Pe aripile vântului

De trei ori îşi drese glasul ca să vorbească şi apoi renunţă. Lăsă ochii în jos, fiindcă ochii ei verzi îl priveau atât de pătrunzător, aproape parcă nu l vedeau.

"Are mulţi bani", se gândi ea repede, făcându şi un plan în minte. "Şi n are părinţi care ar putea să mă piseze şi stă la Atlanta. Dacă m aş mărita imediat cu el, i aş dovedi lui Ashley că nu ţin la el, că am flirtat doar cu el. Şi Honey ar muri de necaz. Niciodată n ar mai găsi alt ado­rator şi toată lumea şi ar bate joc de ea. Şi aş răni o pe Melanie, fiindcă l iubeşte atât de mult pe Charles. Şi i aş răni şi pe Stu şi pe Brent..." Nu prea înţelegea de ce voia să le facă rău gemenilor, decât că aveau surori răutăcioase. "Şi tuturor le ar fi necaz, când aş veni aici în vizită într o trăsură frumoasă, şi aş avea rochii multe şi casa mea. Şi niciodată, niciodată n ar mai râde de mine."

— Fireşte, înseamnă că ne vom bate, zise Charles după câteva încercări zadarnice de a vorbi. Să nu te necăjeşti însă, domnişoară Scarlett! Totul se va sfârşi într o lună şi au să se roage de noi. Da, asta e sigur. Pentru nimic în lume n aş vrea să lipsesc de acolo. Mă tem că n are să fie bal diseară, fiindcă trupa are să se adune la Jonesboro. Gemenii Tarleton au plecat să ducă vestea. Ştiu că doamnele or să fie mâhnite.

Neştiind ce să spună, ea făcu: "Oh!", dar era destul. Încet, încet îşi regăsea stăpânirea de sine şi ideile începeau să i se aşeze în ordine. Un fel de chiciură se aşternea peste emoţiile ei şi i se păru că niciodată nu va mai simţi căldură. De ce să nu se mărite cu băiatul ăsta drăguţ şi îmbujorat? Era tot aşa de bun ca oricare altul şi, de altfel, ei îi era indiferent. N are să i mai pese niciodată de nimic, chiar de ar trăi până la nouăzeci de ani.

— Nu mă pot hotărî dacă să plec cu Legiunea din Carolina de Sud a domnului Wade Hampton, sau cu Gar­da Atlantei.

— Oh, zise Scarlett din nou.

Privirile li se întâlniră şi tremuratul genelor ei îl dădu gata.

— Ai să mă aştepţi, domnişoară Scarlett? Pentru mine ar fi o fericire să ştiu că mă vei aştepta până îi vom bate!

Cu respiraţia tăiată îi aştepta răspunsul, uitându se la buzele ei arcuite. Pentru prima dată observă umbra din colţurile gurii ei şi se gândi ce fericire ar fi dacă le ar săruta. Scarlett îi întinse mâna, cu palma puţin umedă.

— N aş dori să aştept, zise ea şi ochii i se acoperiră cu un văl.

O ţinea strâns de mână şi şedea cu gura căscată. Observându l pe sub pleoapele lăsate, Scarlett îşi zise că sea­mănă cu o broască prinsă într un cârlig. De câteva ori se bâlbâi, închise gura, o deschise din nou şi iar se făcu roşu ca focul.

— E oare adevărat că mă iubeşti?

Ea nu zise nimic, dar plecă ochii în jos şi Charles fu cuprins de un nou extaz şi o nouă jenă. Poate că un bărbat nu trebuie să pună unei tinere fete o astfel de întrebare? Poate că nu se cuvenea ca ea să răspundă? Cum nu avusese niciodată destul curaj ca să se afle într o situaţie ca aceasta, Charles nu ştia ce trebuie să facă. Ar fi vrut să strige şi să cânte şi s o sărute şi să zburde pe iarbă, să alerge şi să spună tuturor, şi albilor şi negrilor, că ea îl iubeşte: o strânse numai de mână până când inelele îi intrară în carne.

— Vrei să te măriţi cu mine mai repede, domnişoară Scarlett?

— M... Îhî, zise ea, potrivindu şi o cută a rochiei.

— Să ne căsătorim odată cu Mel...

— Nu, zise ea repede, privindu l ameninţător.

Charles îşi dădu seama că făcuse o greşeală. Fireşte, fiecare fată voia să şi aibă nunta ei – nu voia să împartă gloria acelei zile cu nimeni. Ce bună era că îi trecea cu vederea greşelile. Dacă ar fi fost întuneric, ar fi avut mai mult curaj, şi i ar fi sărutat mâna şi i ar fi spus vorbele pe care dorea să i le spună.

— Când aş putea vorbi cu tatăl dumitale?

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine, zise ea nădăjdu­ind că poate îi va da drumul mâinii înainte ca durerea să n o silească să i o ceară s o facă.

El se ridică brusc şi, o clipă, Scarlett crezu că are să înceapă să sară în sus. Se uită la ea radios, cu tot sufletul lui curat zugrăvit în privirea ochilor. Nimeni nu o privise aşa până acuma şi nici un alt bărbat nu o va mai privi niciodată astfel; totuşi, în ciudata ei indiferenţă, nu se gândi decât că Charles seamănă cu un viţel.

— Mă duc să l caut pe tatăl dumitale, zise el cu faţa luminată de un surâs. Nu pot să aştept. Mă scuzi... dragă?

Îi veni greu să pronunţe cuvântul dragă, dar după aceea îl repetă cu plăcere.

— Da, zise ea. Te aştept aici. E răcoare şi plăcut.

Porni peste peluză şi dispăru după casă. Scarlett ră­mase singură sub stejarul ce foşnea. Dinspre grajduri ve­nea o mulţime de bărbaţi călare, urmaţi de servitori negri care se grăbeau să şi ajungă stăpânii. Băieţii Munroe trecu­ră în goană, fluturându şi pălăriile. Tinerii Fontaine şi Calvert coborâră drumul chiuind. Cei patru Tarleton i tra­versară peluza pe lângă ea şi Brent strigă:

— Mama are să ne dea caii! Iu huu!

Bucăţi de pământ săriră de sub copitele cailor. Era din nou singură.

În faţa ei casa cea albă îşi înălţa albele i coloane, vrând parcă să se depărteze demnă de ea. N avea să fie casa ei niciodată. Niciodată Ashley n avea să i treacă pragul purtând o în braţe, aşa cum sunt purtate miresele.

"O, Ashley, Ashley! Ce am făcut?"

În fundul sufletului, sub straturile de mândrie rănită şi de simţ practic rece, se mişcă ceva care o durea. Se năştea în ea o simţire matură, mai puternică decât vanitatea sau decât egoismul încăpăţânat. Îl iubea pe Ashley şi ştia că l iubeşte; niciodată nu şi dăduse mai bine seama de dragos­tea ei ca în clipa când îl văzuse pe Charles dispărând la cotitura aleii acoperite de nisip.

Capitolul VII
Două săptămâni mai târziu Scarlett era măritată şi peste două luni văduvă. Scăpă repede de lanţurile cu care se legase în aşa mare grabă şi cu atât de puţină chibzuială, dar niciodată nu va mai cunoaşte libertatea deplină de pe vremea când era nemăritată. Văduvia urmase repede după căsătorie, dar spre marea ei durere veni şi maternitatea.

Mai târziu, când se va gândi la aceste ultime zile ale lui aprilie 1861, Scarlett nu va putea niciodată să şi aminteas­că totul amănunţit. Timpul şi evenimentele se precipitase­ră şi se amestecaseră ca într un coşmar lipsit de realitate şi de raţiune. Până în clipa morţii ei, zilele acelea vor rămâne ca locuri albe în memorie. Timpul care se scurse între momentul când primi să se mărite cu Charles şi ziua nunţii îi lăsă o amintire prea vagă. Două săptămâni! O logodnă atât de scurtă n ar fi fost cu putinţă în timp de pace. Ar fi trebuit să dureze cel puţin un an sau şase luni, aşa cum se cuvenea. Sudul însă era în vâltoarea războiului, evenimen­tele se succedau ca luate de un vânt năprasnic şi ritmul lent al vremurilor trecute dispăruse. Ellen îşi frânsese mâinile şi îi sfătuise să mai aştepte, ca să aibă timp să se gândească bine ce fac. Scarlett însă rămăsese mută şi neimpresionată de rugăminţile ei. Voia să se mărite! Şi încă repede. În două săptămâni!

Auzind că nunta lui Ashley se va celebra la întâi mai şi nu la toamnă, pentru ca el să poată pleca cu trupa îndată ce va fi chemat, Scarlett fixă data căsătoriei sale cu o zi înainte de a lui Ashley. Ellen protestă, dar Charles stărui cu noua elocvenţă pe care o dobândise, fiind foarte nerăb­dător să plece în Carolina de Sud, la Legiunea lui Wade Hampton. Gerald se situă de partea tinerilor. Era cuprins de frigurile războiului şi mulţumit că Scarlett făcea o par­tidă atât de bună. Nu vedea de ce s ar opune dragostei lor tinereşti, acum pe timp de război. Ellen, disperată, trebui să cedeze aşa cum cedau toate mamele din Sud. Viaţa lor liniştită fusese complet tulburată; toate rugăminţile, toate sfaturile, toate insistenţele lor nu se puteau împotrivi for­ţelor puternice care le luau cu ele.

Sudul era ca beat de entuziasm şi exaltare. Toată lumea ştia că o singură bătălie va pune capăt războiului; toţi tinerii se grăbeau să se înroleze înainte de sfârşitul ostilităţilor, toţi se grăbeau să se căsătorească cu iubitele lor înainte de a pleca în Virginia, spre a trage o bătaie yankeilor. Se celebrau zeci de căsătorii de război în tot comitatul şi nu era timp pentru durerea despărţirilor, fiindcă toată lumea era sau prea ocupată sau prea exaltată ca să mai găsească timp pentru lacrimi sau gânduri serioa­se. Femeile coseau uniforme, împleteau ciorapi şi înfăşurau bandaje, iar bărbaţii făceau instrucţie şi exerciţii de tir. Trenuri încărcate de trupe treceau zilnic prin Jonesboro spre Nord, către Atlanta şi Virginia. Unele detaşamente erau îmbrăcate în uniforme vesele, roşii şi albastre şi verzi, ale companiilor de miliţie specială. Alte grupuri mai mici purtau uniforme obişnuite şi căciuli de blană; alţii fără uniformă, aveau haine de postav şi rufărie fină, toţi numai pe jumătate pregătiţi şi înarmaţi, nebuni de veselie şi chiuind de parcă s ar fi dus la o petrecere. Văzându i pe aceşti bărbaţi, tinerii din comitat se speriară că războiul se va sfârşi înainte ca ei să poată ajunge în Virginia; aşadar, pregătirile pentru plecarea trupei fură accelerate.

În mijlocul acestei efervescenţe se făceau pregătirile pentru nunta lui Scarlett şi, aproape fără să şi dea seama, se trezi în rochia şi cu vălul de mireasă al lui Ellen, coborând scara cea mare de la Tara, la braţul tatălui ei, aşteptată de o mulţime de musafiri care umpleau casa. Mai târziu îşi aminti ca de un vis de reflexul sutelor de lumânări pe pereţi, de figura mamei, plină de dragoste, puţin umilă şi cu buzele rostind încet o rugăciune pentru fericirea fiicei ei, de Gerald roşu de coniac şi de mândrie că fiica lui se căsătoreşte cu un om bogat, de neam bun şi vechi. Şi, în sfârşit, Ashley stând jos, lângă scară, la braţ cu Melanie.

Când văzu expresia chipului lui, se gândi: "Nu poate să fie adevărat. Nu se poate. E un vis urât. Am să mă trezesc şi am să văd că a fost un coşmar. Acum nu trebuie să mă gândesc la asta, fiindcă îmi vine să ţip în faţa lumii întregi. Nu trebuie să mă gândesc. Am să mă gândesc mai târziu, când am să fiu mai tare – când n am să mai văd ochii lui."

Şi totul a fost ca un vis: trecerea printre cele două rânduri de oameni surâzători, faţa roşie a lui Charles şi glasul lui bâlbâit, răspunsurile ei, atât de clare şi reci. Şi pe urmă felicitările, sărutările, toasturile şi dansul – totul, totul ca un vis. Chiar şi sărutul lui Ashley pe obraz, chiar şi dulcea şoaptă a Melaniei: "Acum suntem cu adevărat surori" – toate erau ireale. Chiar şi emoţia pricinuită de leşinul mătuşii lui Charles, domnişoara Pittypat Hamilton, o femeie grasă şi impresionabilă, a fost ca un coşmar.

Însă când dansul şi toasturile luară sfârşit şi când ziua începu să mijească, iar toţi musafirii din Atlanta, înghesuiţi în casă şi în casa vechilului, se duseră să se culce pe paturi, pe canapele sau saltele puse pe jos şi toţi vecinii plecară acasă, să se odihnească pentru nunta de a doua zi de la Doisprezece Stejari, atunci visul se risipi ca un fum în faţa realităţii. Realitatea era reprezentată de Charles, roşu de jenă, ieşind din camera ei de toaletă în cămaşă de noapte, evitând privirea speriată pe care i o aruncă ea peste cear­ceaful tras bine până sus.

Fireşte că ştia că oamenii căsătoriţi dormeau în acelaşi pat, dar până acum nu se prea gândise la lucrul acesta. I se părea un lucru foarte firesc pentru tatăl şi mama ei, dar nu se gândise că i se va întâmpla şi ei. Pentru prima dată de la picnic, îşi dădu seama ce făcuse. Ideea că acest tânăr pe care abia îl cunoştea şi pe care nu voise de fapt să l ia de bărbat se va culca lângă ea în pat, acum când regreta amarnic fapta pripită şi când era disperată că l a pierdut de tot pe Ashley, erau lucruri pe care nu le putea îndura. Cum el şovăi când să se apropie de pat, ea începu să i vorbească încet şi răguşit:

— Am să ţip dacă te apropii de mine! Am să ţip! Am să ţip în gura mare! Pleacă de aici! Să nu îndrăzneşti să mă atingi!

Aşa că Charles Hamilton îşi petrecu noaptea de nuntă pe un fotoliu, într un colţ. Nu se simţi prea nenorocit fiindcă înţelegea, sau credea că înţelege, timiditatea şi delicateţea miresei sale. Era gata să aştepte până când îi va trece frica, dar... dar... suspină, răsucindu se să şi caute o poziţie confortabilă... dar pleca atât de curând la război!

Dacă lui Scarlett nunta ei i se păru un vis urât, nunta lui Ashley îi apăru şi mai cumplită. În salonul de la Doisprezece Stejari, la lumina sutelor de lumânări, unde se înghesuia aceeaşi mulţime ca în ajun, Scarlett într o rochie verde pal, special făcută pentru a doua zi după nuntă, văzu faţa aproape urâtă a Melaniei Hamilton devenind radios de frumoasă când se numi Melanie Wilkes. Acum Ashiey era pierdut pentru totdeauna. Ashley al ei. Nu, acum nu mai era Ashley al ei. Dar fusese oare vreodată al ei? Toate îi păreau atât de încurcate, şi mintea ei era atât de obosită şi de zăpăcită. Ashley îi spusese că o iubeşte, dar atunci ce anume îi despărţise? Dacă şi ar putea aminti. Închisese gura lumii măritându se cu Charles, dar acum ce importanţă mai avea? Atunci i se păruse foarte important, dar acum nu i se mai părea. Acum numai Ashley însemna ceva. Şi acum îl pierduse, şi ea era măritată cu un om pe care nu numai că nu l iubea, dar îl dispreţuia.

O, cum regreta ceea ce făcuse! De multe ori auzise zicându se că omul se nenoroceşte singur, dar crezuse că e numai o figură de stil. Acum înţelegea lucrul acesta. Dorea din tot sufletul să scape de Charles, să se ducă înapoi la Tara, să fie iar nemăritată, dar mai presus de toate avea conştiinţa că ea singură era de vină. Ellen încercase s o oprească, dar ea n o ascultase.

Toată noaptea dansă la nunta lui Ashley, aproape năucă, vorbind mecanic şi surâzând. Se mira cu totul fără rost de prostia oamenilor care o credeau o mireasă fericită şi nu înţelegeau că sufletul îi era sfâşiat de durere. Oh, slavă Domnului, că nu observau!

În seara aceea, când Mammy plecase după ce o ajutase să se dezbrace şi Charles ieşise sfios din camera de toaletă, întrebându se dacă va trebui să mai petreacă încă o noapte pe fotoliu, Scarlett izbucni în lacrimi. Plânse până când Charles se strecură în pat lângă ea şi încercă s o consoleze, plânse încetişor până când nu mai avu lacrimi şi, în sfârşit, îşi puse suspinând capul pe umărul lui.

Dacă n ar fi fost războiul, o săptămână întreagă ar fi durat vizitele în tot comitatul. Ar fi fost apoi baluri şi picnicuri în cinstea celor două perechi de noi căsătoriţi, înainte ca ei să plece în călătorie de nuntă la Saratoga sau la White Sulphur. Dacă n ar fi fost războiul, Scarlett ar fi avut rochii speciale pentru a treia, a patra şi a cincea zi după nuntă, şi le ar fi purtat la petrecerile date în cinstea ei de familiile Fontaine, Calvert şi Tarleton. Acum însă nu erau nici petreceri, nici călătorii de nuntă. O săptămână după nuntă, Charles plecă să se alăture colonelului Wade Hampton şi două săptămâni mai târziu Ashley şi trupa plecară, lăsând tot comitatul îndurerat.

În aceste două săptămâni, Scarlett nu l văzu niciodată pe Ashley, singură; niciodată nu putu sta de vorbă cu el. Nici chiar în groaznica clipă a despărţirii, când Ashley se opri la Tara, în drum spre gară, nu putu vorbi cu el singur. Melanie, purtând bonetă şi şal, conştientă de noua ei dem­nitate de soţie, atârna de braţul lui; şi tot personalul de la Tara, negri şi albi, ieşiseră afară ca să l conducă pe Ashley care pleca la război.

Melanie zise: "Ashley, trebuie s o săruţi pe Scarlett. Acum e sora mea", şi Ashley, cu faţa crispată, se aplecă şi i atinse obrazul cu buze reci. Această sărutare nu i făcu nici o bucurie lui Scarlett, atât de chinuită îi era inima că fusese dată la sugestia Melaniei. La despărţire, Melanie o strânse în braţe, aproape să o înăbuşe.

— Să vii la Atlanta să mă vezi şi să o vezi pe mătuşa Pittypat. Ce mult am vrea să vii la noi, dragă! Vrem s o cunoaştem mai bine pe soţia lui Charlie.

Trecură cinci săptămâni, aducând scrisori timide, fericite şi pline de dragoste de la Charles, care se afla în Carolina de Sud; vorbea de dragostea lui, de planurile de viitor, când războiul se va sfârşi, de dorinţa lui de a deveni un erou de dragul ei şi de veneraţia pe care o simţea pentru comandantul lui, Wade Hampton. În a şaptea săptămână sosi o telegramă din partea colonelului Wade Hampton însuşi, şi pe urmă o scrisoare de condoleanţe. O scrisoare amabilă şi plină de demnitate. Charles murise. Colonelul ar fi telegrafiat mai curând, dar crezând că boala lui nu era serioasă, Charles nu voise să şi alarmeze familia. În toate fusese înşelat: se înşelase bietul băiat când se crezuse iubit, şi acum nu avusese nici cinstea şi gloria de a muri pe câmpul de bătaie. Murise de pneumonie, o moarte uşoară dar umilitoare, după ce avusese pojar, fără să se fi putut apropia măcar de yankei.

La timpul cuvenit se născu fiul lui Charles şi, fiindcă era la modă să botezi băieţii cu numele comandanţilor sub care serviseră taţii lor, fu numit Wade Hampton Hamilton. Scarlett plânsese de disperare când îşi dăduse seama că e însărcinată, vrând mai curând să moară. Îşi purta sarcina cu foarte puţină suferinţă, născu uşor şi şi reveni atât de repede, încât Mammy îi spuse între patru ochi că era grozav de vulgar să ţi treacă aşa de repede – doamnele trebuie să sufere mai mult. Nu simţea decât prea puţină dragoste pentru copil, dar ascunse lucrul acesta. Nu l dorise şi i era necaz că se născuse; acum, când îl vedea, nu i venea să creadă că e al ei, că e o parte din ea.

Deşi îşi reveni fiziceşte ruşinos de repede după naş­terea lui Wade, sufleteşte se simţea năucă şi bolnavă. Tânjea, deşi toată plantaţia se silea s o înveselească. Ellen avea o expresie de îngrijorare; Gerald înjura mai mult ca de obicei şi îi aducea daruri inutile de la Jonesboro. Chiar bătrânul doctor Fontaine admitea că e deconcertat, după ce tonicul lui pe bază de sulf, tot felul de ierburi şi melasă nu avu nici un efect. Îi spuse în taină lui Ellen că dacă Scarlett era când nervoasă, când abătută, asta se datora faptului că inima ei era zdrobită. Dar dacă Scarlett ar fi vrut să vorbească, le ar fi spus să suferea de o durere foarte diferită şi mult mai complexă. Nu le spuse că plictiseala şi mirarea de a fi mamă şi, mai presus de toate, absenţa lui Ashley, o deprimau atât de mult.

Era tot timpul îngrozitor de plictisită. Nu mai erau deloc petreceri şi nici vizite, de când plecase trupa la război. Toţi tinerii interesanţi plecaseră la război – cei patru băieţi Tarleton, cei doi Calvert, băieţii Fontaine şi Munroe şi tot tineretul simpatic din Jonesboro şi Fayetteville şi Lovejoy. Numai bărbaţii mai bătrâni, infirmii şi femeile rămăseseră să şi petreacă vremea împletind şi cosând, cultivând bum­bac şi grâu, crescând porci, oi şi vaci pentru armată. Nu se mai vedea un bărbat adevărat, în afară de intendenţii militari de sub ordinele lui Frank Kennedy, adoratorul lui Suellen, care veneau în fiecare lună să facă aprovizionarea. Aceştia nu erau prea interesanţi şi curtea timidă pe care Frank o făcea surorii ei o enerva aşa de mult, încât îi venea greu să fie politicoasă cu el. Dacă Suellen şi Frank s ar hotărî odată!

Chiar dacă intendenţii militari ar fi fost mai interesanţi, tot n ar fi ajutat o cu ceva. Era văduvă, şi inima îi era în mormântul bărbatului ei. Cel puţin aşa credea toată lumea şi toată lumea se aştepta să se poarte după cum se cuvenea. Lucrul acesta o irita, fiindcă nu ţinea minte nimic despre Charles, decât expresia lui de viţel dus la tăiere atunci când îi spusese că se va mărita cu el. Şi chiar imaginea aceasta începuse să pălească. Era însă văduvă şi trebuia să şi supravegheze purtarea. Plăcerile fetelor nu mai erau pen­tru ea. Trebuia să fie gravă şi detaşată de toate. Ellen îi atrăsese atenţia asupra acestui lucru, într o zi când îl găsise pe locotenentul lui Frank dând o în leagăn şi făcând o să râdă în hohote. Profund mâhnită, Ellen îi spusese ce uşor este să bârfeşti o văduvă. Purtarea unei văduve trebuie sa fie de două ori mai prudentă decât a unei femei măritate.

"Şi numai Dumnezeu ştie cât de puţin se distrează femeile măritate", se gândi Scarlett, ascultând vocea blândă a mamei ei. "Văduvele mai bine ar fi moarte."

O văduvă trebuia să poarte rochii negre hidoase, fără cea mai mică garnitură care să le înveselească; nu putea purta nici o floare, nici o panglică, nici o dantelă, nici o bijuterie în afară de broşele de doliu de onix şi colierele făcute din părul răposatului. Şi pe urmă, vălul de crep negru trebuia să i ajungă până la genunchi, şi numai după trei ani de văduvie se scurta până la umăr. Văduvele nu trebuiau să vorbească cu vioiciune şi nici să râdă tare, şi chiar când surâdeau, trebuiau să surâdă trist, tragic. Şi lucrul cel mai îngrozitor, nu trebuiau să arate că le place tovărăşia domnilor. Şi dacă un domn ar fi fost destul de prost crescut să i arate oarecare interes, ea trebuia să l îngheţe cu o aluzie demnă dar bine aleasă la răposatul ei soţ. "Oh, da", se gândi Scarlett tristă, "sunt şi văduve care se recăsătoresc, când sunt bătrâne, deşi Dumnezeu ştie cum de reuşesc, fiindcă vecinii sunt mereu cu ochii pe ele. Şi, în general, iau câte un văduv bătrân cu o plantaţie şi o droaie de copii."

Căsătoria nu e prea interesantă, dar văduvia... o, atunci viaţa e ca şi sfârşită! Ce proşti erau cei care îi spuneau ce mângâiere trebuie să fie micul Wade Hampton pentru ea, acum când l a pierdut pe Charles. Ce proşti erau ca să creadă că acum avea pentru ce trăi! Toată lumea spunea cât de bine era că are această dovadă postumă a dragostei lor şi, fireşte, nu le putea spune cum stau lucru­rile într adevăr. Dar nici nu se gândea la lucrul acesta. Wade o interesa foarte puţin şi uneori îi era greu să ţină minte că era cu adevărat al ei.

În fiecare dimineaţă, după ce se trezea, o clipă, cât era încă somnoroasă, credea că e iar Scarlett O'Hara. Soarele lumina magnolia din faţa ferestrei şi păsările cântau, iar mirosul plăcut de slănină prăjită i se strecura în nări. Era iarăşi tânără şi fără griji! Pe urmă auzea scâncetul enervant al copilului, căruia îi era foame şi, de fiecare dată, doar o clipă, gândea mirată: "Cum, e un copil în casă!" Pe urmă îşi aducea aminte că e copilul ei. Toate lucrurile astea o năuceau.

Şi Ashley! Mai ales Ashley! Pentru prima dată în viaţa ei ura Tara, ura drumul lung şi roşu care cobora dealul până la râu, ura câmpiile roşii, acoperite de bumbacul ce începea să înverzească. Fiecare bucăţică de pământ, fiecare pom şi fiecare izvor, fiecare cărare sau făgaş îi amintea de el. Aparţinea unei alte femei şi plecase la război, dar stafia lui se plimba pe înserat pe drumurile astea, îi surâdea din umbra verandei cu privirea galeşă a ochilor lui cenuşii. Niciodată n auzea tropot de copite suind drumul ce venea de la Doisprezece Stejari, fără să creadă o clipă, fericită, că e Ashley!

Acum ura casa şi plantaţia Doisprezece Stejari, aşa cum le iubise odată. Le ura dar se simţea atrasă de ele, ca să l poată auzi pe John Wilkes şi pe fete vorbind de el – să i audă citind scrisorile lui din Virginia. Îi făceau rău scriso­rile acestea, dar trebuia să afle ce scria în ele. O ura pe India cea ţeapănă şi pe proasta şi flecara de Honey, şi ştia că şi ele o urau, dar nu putea să nu se ducă pe la ele. Şi ori de câte ori se întorcea de la Doisprezece Stejari, se culca plic­tisită şi nu se mai scula ca să vină la cină.

Acest refuz de a mânca le îngrijora mai mult ca orice pe Ellen şi pe Mammy. Mammy îi aducea tot felul de bunătăţi şi i spunea că acum, fiind văduvă, putea mânca oricât, dar Scarlett n avea poftă.

Când doctorul Fontaine îi spuse grav lui Ellen că adeseori o inimă zdrobită produce o boală care poate duce o femeie în mormânt, Ellen se îngălbeni, fiindcă asta era teama pe care o avea în suflet.

— Nu e nimic de făcut, doctore?

— O schimbare de aer ar fi cel mai bun lucru, zise doctorul ca să scape de o pacientă jenantă.

Aşa se făcu că Scarlett, luându şi copilul, plecă fără pic de entuziasm la Savannah, să şi vadă rudele din fami­liile O'Hara şi Robillard, şi pe urmă la Charleston, la surorile lui Ellen, Pauline şi Eulalie. Se întoarse la Tara cu o lună înainte de a o aştepta Ellen, fără să dea vreo lămu­rire. La Savannah fuseseră buni cu ea, dar James şi Andrew, împreună cu soţiile lor, erau bătrâni şi se mulţumeau să ducă o viaţă paşnică şi să vorbească de un trecut care nu o interesa pe Scarlett. Şi cu Robillard ii era la fel, iar Charlestonul i se păruse lui Scarlett un oraş groaznic.