Pe aripile vântului



Yüklə 5,47 Mb.
səhifə26/100
tarix30.10.2017
ölçüsü5,47 Mb.
#21778
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   100

Ashley sosi cu patru zile înainte de Crăciun, cu un grup de tineri din comitat aflaţi şi ei în permisie, un grup foarte redus la număr după Gettysburg. Cade Calvert, slab şi jigărit, tuşind întruna, era printre ei, ca şi doi dintre băieţii Munroe, plini de un entuziasm nestăvilit fiindcă era prima permisie ce o căpătau din 1861, şi Alex şi Tony Fontaine, minunat de beţi, de zgomotoşi şi puşi de harţă. Grupul urma să aştepte două ceasuri până la trenul urmă­tor, şi cum trebuia multă diplomaţie în fiecare clipă ca cei doi Fontaine să nu se bată între ei sau cu lumea din gară, Ashley i a adus pe toţi acasă, la mătuşa Pittypat.

— S ar crede că nu s au bătut destul în Virginia, zise Cade cu amărăciune, privindu i pe cei doi fraţi care se zbârleau ca nişte cocoşi înghesuindu se care să o sărute întâi pe mătuşa Pitty, emoţionată şi măgulită în acelaşi timp. Dar nu. S au îmbătat şi caută ceartă de când au ajuns la Richmond. Poliţiştii de acolo i au arestat şi, dacă n ar fi fost Ashley bun de gură, şi ar fi petrecut Crăciunul la închisoare.

Dar Scarlett nu auzea o vorbă din cele ce se spuneau, atât de fericită era că se află din nou în aceeaşi odaie cu Ashley. Cum putuse oare să creadă în aceşti doi ani că există şi alţi bărbaţi frumoşi, fermecători şi seducători? Cum putuse să rabde curtea lor când exista Ashley? Acum se întorsese iar acasă, despărţit de ea doar de lăţimea covorului din salon, şi îi trebuia toată puterea de stăpânire ca să nu izbucnească în lacrimi de fericire de câte ori se uita la el cum şedea pe sofa cu Melly într o parte, India în cealaltă şi Honey rezemată de umărul lui. Numai dacă ar fi avut şi ea dreptul să şadă lângă el, cu braţul trecut pe după al lui! Numai dacă i ar fi putut mângâia mâneca din când în când, ca să fie sigură că era acolo; să l ţină de mână şi să şi şteargă lacrimile de bucurie cu batista lui. Melanie făcea toate astea, fără să i fie ruşine. Prea fericită ca să mai fie timidă şi rezervată, se agăţase de braţul bărbatului ei şi, în ochii, în zâmbetul, în lacrimile ei se citea cât de mult îl iubeşte! Scarlett era prea fericită, ca să se supere, prea mulţumită ca să fie geloasă. În sfârşit, Ashley se întorsese!

Din când în când îşi ducea mâna la obraz, acolo unde o sărutase. Simţea din nou emoţia pe care i o dăduse contactul buzelor lui şi îi surâdea. Bineînţeles, nu pe ea o sărutase mai întâi. Melly se aruncase în braţele lui, vorbind fără şir, se agăţase de el ca şi cum n ar fi vrut să i dea drumul niciodată. Apoi India şi Honey îl îmbrăţişară, după ce îl smulseseră din braţele Melaniei. Pe urmă Ashley îşi sărutase tatăl, cu o demnitate şi o căldură care arătau ce puternic sentiment îi unea pe aceşti doi bărbaţi. Venise apoi rândul mătuşii Pitty, care de emoţie ţopăia pe picio­ruşele ei. În sfârşit se întoarse spre ea, care era înconjurată de toţi tinerii ce i cereau câte o sărutare, şi i spuse: "O, Scarlett, frumoaso!", după care o sărută pe obraz.

Sărutul acesta spulberă tot ce plănuise ea să i spună. Numai câteva ceasuri mai târziu îşi dădu seama că n o sărutase pe gură. Pe urmă se întrebă înfrigurată ce s ar fi întâmplat dacă ar fi fost singură cu el, dacă ar fi luat o în braţe şi ar fi ţinut o lipită strâns de el.

Şi fiindcă îi făcea plăcere să creadă că aşa s au petre­cut lucrurile, o credea. Dar îşi spunea că fiecare lucru se face la timpul său şi că mai avea o săptămână întreagă. Sigur că va reuşi să l găsească singur şi să i spună: "Îţi aminteşti de plimbările noastre călare, pe potecile tăinui­te?" "Îţi aminteşti cum era luna în noaptea aceea când şedeam pe scară la Tara şi mi ai citit versuri din poemul acela?" (Doamne, oare cum se numea poemul?) "Îţi amin­teşti de după amiaza aceea când mi am scrântit piciorul şi m ai adus acasă în braţe, pe nserat?"

Oh, erau aşa de multe lucruri pe care le ai fi putut începe cu "îţi aminteşti?" Atâtea amintiri scumpe care îi vor vorbi lui de zilele acelea minunate, când străbăteau ţinutul ca nişte copii fără griji, atâtea lucruri care vor evoca zilele dinainte ca Melanie Hamilton să fi apărut pe scenă. Şi în timp ce ar vorbi, poate că Scarlett ar reuşi să descopere în ochii lui o fugară emoţie, ceva din care să poată înţelege că după bariera dragostei sale conjugale pentru Melanie se ascundea dragostea pentru ea, tot atât de pătimaşă ca în ziua aceea a picnicului când lăsase să i scape adevărul. Nici nu se gândea la ce vor face dacă Ashley îi va mărturisi dragostea lui în cuvinte clare. Îi va ajunge să ştie că ţine la ea... Da, va aştepta; putea s o lase pe Melanie să i strângă braţul plângând de fericire. Va sosi şi timpul ei. În definitiv, ce ştia despre dragoste o fată ca Melanie?

— Dragul meu, arăţi ca o haimana, zise Melanie când prima emoţie a întoarcerii acasă se potoli. Cine ţi a cârpit uniforma, şi de ce cu petice albastre?

— Credeam că sunt extrem de elegant, zise Ashley uitându se la ţinuta lui. Compară mă numai cu bieţii oa­meni care umblă în zdrenţe peste tot, şi ai să mă apreciezi mai mult. Mose mi a cârpit uniforma şi am crezut că a făcut o treabă destul de bună, ţinând seama că înainte de război nu ţinuse un ac în mână. Cât despre peticele albastre, când trebuie să alegi între a avea găuri în pantaloni sau a le cârpi cu bucăţi rupte dintr o uniformă yankee – cred că nimeni nu ar sta la îndoială. Cât despre faptul că arăt ca o haimana, mulţumeşte Cerului că bărbatul tău nu s a întors desculţ. Săptămâna trecută cizmele mele cele vechi s au rupt şi m aş fi întors acasă cu picioarele înfăşurate în pânză de sac, dacă n aş fi avut norocul să împuşcăm doi cercetaşi yankei. Cizmele unuia mi s au potrivit de minune.

Îşi întinse picioarele lui lungi ca să i se admire cizmele zgâriate.

— Iar cizmele celuilalt yankeu mie nu mi s au potrivit, zise Cade. Sunt cu două numere mai mici, şi mi nenorocesc picioarele. Dar măcar sunt şi eu elegant.

— Şi egoistul ăsta scârbos n a vrut să ni le dea nouă, zise Tony. S ar potrivi perfect pe picioarele mici şi aristo­cratice ale familiei Fontaine. Mi e ruşine să mă prezint în faţa mamei în bocancii aceştia. Înainte de război n ar fi lăsat nici pe unul din negrii noştri să i poarte.

— Nu te necăji, zise Alex cu ochii la cizmele lui Cade. O să i le scoatem în tren, în drum spre casă. Nu mi pasă de mama, dar să fiu al dr... adică, nu vreau să mă vadă Dimity Munroe cu degetele de la picioare afară.

— Sunt cizmele mele, eu le am cerut întâi, zise Tony, privind încruntat spre fratele său.

Melanie, speriată de posibilitatea uneia din vestitele certuri Fontaine, se grăbi să i împace.

— Aveam o barbă minunată, pe care voiam să v o arăt şi vouă, fetelor, zise Ashley, frecându şi trist bărbia pe care se vedeau urmele încă nevindecate lăsate de brici. Era o barbă frumoasă, recunosc şi eu, şi nici generalul Jeb Stuart ori Nathan Bedford Forrest n au mai splendide. Când am ajuns însă la Richmond, ticăloşii ăştia doi (arătând spre cei doi Fontaine), au hotărât că dacă şi au ras ei barba, trebuie s o rad şi eu. M au trântit la pământ şi mi au dat o jos, şi mă mir că nu mi au tăiat şi capul odată cu barba. Numai mulţumită lui Evan şi Cade mi am salvat mustaţa.

— Nu l asculta, doamnă Wilkes! Ar trebui să mi mul­ţumeşti. Nici nu l ai fi recunoscut şi nu l ai fi lăsat să intre în casă, zise Alex. Am făcut o ca să ţi arătăm recunoştinţa noastră, pentru că i ai convins pe poliţişti să nu ne aresteze. Dacă mai spui un cuvânt, îţi dăm jos mustaţa chiar acum.

— Oh, nu, vă mulţumesc, zise Melanie repede, apucându l pe Ashley, speriată că cei doi bărbaţi mărunţei şi oacheşi se vor deda la violenţe. Mustaţa mi se pare minu­nată.

— Asta zic şi eu dragoste, ziseră cei doi Fontaine, încuviinţând din cap cu gravitate unul către celălalt.

Când Ashley ieşi ca să i conducă pe băieţi la gară, cu trăsura mătuşii Pitty, Melanie o apucă pe Scarlett de braţ şi zise:

— Nu i aşa că uniforma lui e îngrozitoare? Ce surpriză o să fie tunica pe care i am făcut o! O, dacă aş fi avut postav destul şi pentru pantaloni!

Tunica pentru Ashley era un subiect care o făcea să sufere pe Scarlett, fiindcă ar fi dorit din tot sufletul ca nu Melanie, ci ea să i o dea lui Ashley ca dar de Crăciun. Postavul cenuşiu pentru uniforme ajunsese acum mai scump decât diamantele, şi Ashley purta, fireşte, o tunică din postav ţesut în casă. Dar chiar şi postavul acesta se găsea greu, şi mulţi militari purtau uniforme ale yankeilor luaţi prizonieri, vopsite în cafeniu închis cu vopsea făcută din coji de nucă. Dar Melanie, printr un noroc, făcuse rost de postav de o tunică – e drept, cam scurtă, dar totuşi o tunică. Îngijise la spital pe un tânăr din Charleston, şi când acesta murise, tăiase o şuviţă din părul lui şi o trimisese mamei lui, împreună cu tot ce găsise în buzunarele bietu­lui băiat. Descrisese într o scrisoare duioasă ultimele clipe ale fiului ei, fără să pomenească de chinurile în care muri­se. O corespondenţă se legase între cele două femei şi, aflând că soţul Melaniei e pe front, doamna din Charleston îi trimisese materialul pentru tunică şi nasturii de alamă pe care i cumpărase pentru fiul ei. Era o bucată minunată de stofă, groasă şi călduroasă. Sigur că era marfă trecută prin blocadă, foarte scumpă. Acum era la croitor şi Melanie îl zorea s o termine pentru Crăciun. Scarlett ar fi dat orice ca să poate face rost de postav pentru pantaloni, dar era cu neputinţă să mai găseşti aşa ceva la Atlanta.

Pregătise ea un dar de Crăciun pentru Ashley, dar era prea neînsemnat pe lângă splendoarea tunicii cenuşii a Melaniei. Era o punguţă de flanelă, în care pusese tot pachetul preţios de ace pe care i l adusese Rhett de la Nassau, trei dintre batistele ei de linon, obţinute din ace­eaşi sursă, două mosoare de aţă şi nişte foarfece mici. Voia să i dea însă ceva mai personal, ceva ce o soţie putea să dea bărbatului ei – o cămaşă, mănuşi, sau o pălărie. O, da, o pălărie, în orice caz. Boneta aceea turtită pe care o purta Ashley era ridicolă. Lui Scarlett îi displăcuseră întotdeau­na bonetele astea. Şi ce dacă Stonewall Jackson purtase întotdeuna bonete în locul pălăriilor de fetru moale? Asta nu le făcea să pară mai distinse. Dar singurele pălării ce se puteau obţine în Atlanta erau din postav aspru şi erau mai urâte ca bonetele.

Gândindu se la pălării, îşi aminti de Rhett Butler. Avea aşa de multe pălării omul acesta – panamale largi de vară, căciuli de blană de castor, pălării de vânătoare şi pălării de fetru, cafenii, negre sau bleumarin. De ce să aibă el aşa de multe, când scumpul ei Ashley mergea prin ploaie şi apa i se prelingea pe guler şi pe ceafă?

"Am să l fac pe Rhett să mi dea pălăria lui cea nouă de fetru", hotărî ea. "Şi o să i pun o panglică cenuşie şi o să i cos însemnele lui Ashley. O să fie splendidă."

Se opri şi se gândi că o să i fie greu să capete pălăria fără să dea vreo explicaţie. Doar nu i putea spune lui Rhett că o voia pentru Ashley. S ar uita la ea, ar ridica din sprâncene în modul acela neplăcut, cum face de câte ori pomeneşte de Ashley, şi sigur că ar refuza să i o dea. Mai bine să născocească o poveste tristă cu un soldat din spital care are nevoie de o pălărie, şi Rhett n o să descopere adevărul niciodată.

Toată după amiaza manevră să rămână singură cu Ashley doar câteva minute, dar Melanie nu l părăsi o clipă, iar India şi Honey, cu ochii lor apoşi şi fără gene, îl urmă­reau prin toată casa. Nici măcar John Wilkes, vizibil mândru de fiul lui, nu putea să stea de vorbă tihnit cu el.

Tot aşa se întâmplă şi la cină, când toată lumea îi punea întrebări în legătură cu războiul. Războiul! Ce importanţă avea războiul? Scarlett credea că nici pe Ashley nu l prea interesează acest lucru. Vorbea mult, râdea vesel şi domina conversaţia mai mult ca înainte, totuşi nu spunea prea multe. Le spuse glume şi poveşti caraghioase despre prie­teni, vorbi vesel de glumele soldaţilor, nepăsători la foame şi la lungile marşuri prin ploaie, descriind cu amănunte pe generalul Lee, călare, când se retrăgea de la Gettysburg: "Domnilor, sunteţi din Georgia? Bine, atunci nu putem pleca fără voi, georgienilor!"

Scarlatt avea impresia că vorbea fără întrerupere ca să i împiedice să i pună întrebări la care nu voia să răspun­dă. Când vedea că lasă ochii în jos sub privirea neliniştită a tatălui său, o cuprindea o îngrijorare vagă şi se întreba oare ce ascundea Ashley în fundul sufletului său. Dar îngrijorarea îi trecea repede, fiindcă în sufletul ei nu era loc decât pentru o fericire luminoasă şi pentru o dorinţă păti­maşă de a fi singură cu el.

Fericire aceasta dură până când toată lumea dimprejurul focului începu să caşte şi domnul Wilkes şi fiicele lui plecară la hotel. Atunci când Ashley, Melanie, Pittypat şi Scarlett suiră scările şi unchiul Peter le făcu lumină, o răceală îi îngheţă sufletul. Până în clipa când ajunseră pe palierul de sus, Ashley îi aparţinuse, îi aparţinuse numai ei chiar dacă toată după amiaza nu vorbiseră un singur cuvânt între patru ochi. Dar acum, spunându i noapte bu­nă, văzu că obrajii Melaniei se îmbujoraseră şi că tremura toată. Îşi ţinea ochii fixaţi pe covor şi, deşi părea copleşită de o teamă nelămurită, părea totuşi că fericirea îi întrece sfiala. Melanie nici nu ridică ochii când Ashley deschise uşa camerei de culcare, şi intră înăuntru grăbită. Iar Ashley, ferindu se să întâlnească privirea lui Scarlett, îi ură brusc noapte bună.

Uşa se închise în urma lor. Cu gura căscată, Scarlett se simţi deodată nenorocită. Ashley nu mai era al ei. Era al Melaniei. Şi atâta timp cât Melanie va trăi, va putea să intre în cameră cu Ashley şi să închidă uşa – şi să fie singură cu el, ferită de restul lumii.

Acum Ashley trebuia sa plece înapoi în Virginia, înapoi la marşurile lungi prin lapoviţă, înapoi la bivuacu­rile în zăpadă unde soldaţii n aveau ce mânca, înapoi la suferinţe şi greutăţi, să se expună riscului ca toată frumu­seţea capului lui blond şi a trupului lui mândru şi subţire să fie distrusă într o clipă, ca o furnică sub un călcâi nepă­sător. Ultima săptămână, cu farmecul ei strălucitor de vis, cu ceasurile i pline de fericire, se sfârşise.

Trecuse repede ca un vis săptămâna asta, ca un vis înmiresmat de parfumul cetinei de brad şi al pomului de Crăciun, luminat de lumânări colorate şi de poleială, un vis în care minutele treceau repede ca bătăile inimii. O săptă­mână trepidantă, în care un sentiment de durere ameste­cată cu plăcere o împingea pe Scarlett să umble de colo colo, să încarce fiecare minut cu incidente pe care să şi le poată aminti după ce Ashley va fi plecat, cu întâmplări pe care le va putea analiza în voie în timpul lungilor luni ce vor veni, scoţând din ele fărâmiţe de mângâiere... Dansa­se, râsese, cântase, îşi dăduse toată osteneala să i facă plă­cere lui Ashley, anticipându i dorinţele, surâzând când el surâdea, tăcând când el vorbea, urmărindu l cu ochii, pen­tru ca fiecare linie a trupului său drept, fiecare mişcare a sprâncenelor, fiecare tresărire a gurii să i rămână pe veci întipărite în minte... fiindcă o săptămână trece aşa de repe­de şi războiul nu se mai sfârşea.

Şedea pe sofaua din salon, ţinând în poală cadoul ei de plecare, aşteptând ca Ashley să şi ia rămas bun de la Melanie. Se ruga lui Dumnezeu să poată rămâne singură cu el când va coborî. Cu auzul încordat, încerca să desluşească zgomotele de sus, dar casa părea straniu de liniştită că îşi auzea răsuflarea. Mătuşa Pittypat plângea în odaia ei, cu capul în pernă, fiindcă Ashley îşi luase rămas bun de la ea acum o jumătate de ceas. Nu se auzeau murmure sau plânsete din camera de culcare a Melaniei. Lui Scarlett i se părea că Ashley stătea de ceasuri întregi în camera aceea şi regreta fiecare clipă în care îşi lua adio de la nevasta lui, fiindcă clipele treceau prea repede şi el mai avea atât de puţin de stat.

Se gândea la toate lucrurile pe care avusese de gând să i le spună în timpul acestei săptămâni. N avusese însă prilejul s o facă şi ştia că acum poate nu l va mai avea niciodată.

Ce lucruri prosteşti erau unele, ca de pildă: "Ashley, o să fii prudent, nu i aşa?" sau: "Te rog, caută să nu ţi uzi picioarele. Răceşti aşa de repede." sau: "Nu uita să porţi un jurnal pe piept sub cămaşă. Te fereşte de frig." Erau însă alte lucruri, mai însemnate, pe care voise să i le spună, şi altele mult mai însemnate pe care voia să le audă de la el, pe care voia să le citească în ochii lui, chiar dacă el nu le rostea.

Ce multe lucruri de spus, şi acuma nu mai era timp. Chiar puţinele clipe care rămăseseră îi vor fi smulse dacă Melanie va veni cu el până la uşă, sau până la trăsură. De ce nu găsise oare un prilej în ultima săptămână? Dar Me­lanie era întotdeauna lângă el, mângâindu l cu ochii, plină de adoraţie, şi întotdeauna erau în casă prieteni, vecini sau rude, de dimineaţă până seara, şi o clipă Ashley nu fusese singur. Pe urmă, seara, uşa camerei de culcare se închidea, şi el rămânea singur cu Melanie. Nici măcar o singură dată în acele ultime zile nu i dăduse lui Scarlett să înţeleagă, printr o privire sau printr un cuvânt, că are pentru ea altceva decât afecţiunea unui frate pentru o soră, sau a unui prieten pentru o prietenă veche. Nu l putea lăsa să plece, poate pentru totdeauna, fără să afle dacă tot o mai iubeşte. Pe urmă, chiar de murea, ar putea avea până la sfârşitul vieţii calda mângâiere de a fi ştiut că, în taină; a iubit o.

După o aşteptare care i se păru lungă cât o veşnicie, auzi paşii lui sus, în camera de culcare, şi uşa deschizându se şi închizându se. Apoi îl auzi coborând scara.

Singur! Slavă Domnului! Melanie trebuie să fie prea distrusă de durerea despărţirii ca să poată părăsi camera. Acum, timp de câteva minute preţioase, îl va avea numai pentru ea.

Ashley coborî treptele încet; pintenii lui zornăiau şi Scarlett auzea cum i se lovea sabia de cizme. Când intră în salon, privirea lui era posomorâtă. Încerca să surâdă, dar faţa îi era palidă şi descompusă, ca aceea a unui om sufe­rind de o rană nevăzută. Când intră, Scarlett se ridică. Se gândea cu o mândrie posesivă că niciodată nu văzuse un militar atât de frumos! Tocul revolverului şi centironul străluceau, iar teaca şi pintenii sclipeau, căci fuseseră fre­cate şi lustruite de unchiul Peter. Tunica nouă nu i se potrivea prea bine, fiindcă croitorul trebuise s o lucreze în grabă şi unele cusături erau strâmbe. Luciul proaspăt al tunicii contrasta cu pantalonii cafenii ponosiţi şi cârpiţi şi cu cizmele zgâriate, dar chiar de ar fi fost îmbrăcat într o armură de argint, n ar fi putut părea mai frumos lui Scar­lett.

— Ashley, îi zise ea brusc, pe un ton rugător, pot să merg cu tine la gară?

— Nu, te rog. Tata şi fetele vor fi acolo. În orice caz, prefer să te ţin minte spunându mi rămas bun aici, decât să te văd tremurând de frig la gară. Amintirile înseamnă aşa de mult!

Scarlett renunţă imediat la planul ei. Dacă India şi cu Honey, care o antipatizau, or să fie de faţă la despărţire, nu va putea vorbi singură cu el.

— Atunci nu merg, zise ea. Uite, Ashley! Ţi am pregătit un alt dar.

Puţin cam intimidată, acum când sosise clipa să i l dea, Scarlett desfăcu pachetul. Era o eşarfă lungă din cele purtate de ofiţeri, de mătase galbenă de China şi garnisită cu franjuri bogate. Acum câteva luni Rhett Butler îi adusese un şal galben din Havana, un şal brodat somptuos cu păsări şi flori roşii şi albastre. În ultima săptămână desfă­cuse cu atenţie toată broderia, tăiase şalul şi făcuse din el o eşarfă lungă.

— Scarlett, e minunată. Tu ai făcut o? Atunci, am s o preţuiesc şi mai mult. Pune mi o, draga mea. Camarazii mei or să se îngălbenească de invidie când m or vedea în splendoarea tunicii noi şi a eşarfei.

Ea înfăşură eşarfa lungă împrejurul mijlocului lui subţire, mai sus de curea, şi îi legă capetele cu un nod complicat. Îi dăduse Melanie tunica cea nouă, e drept, dar eşarfa venea din partea ei, era darul ei pe care să l poarte în luptă şi să se gândească la ea. Se dădu puţin înapoi, gândindu se că însuşi Jeb Stuart, cu eşarfa lui superbă şi cu pana lui, nu putea părea mai elegant ca Ashley.

— E minunată, repetă el jucându se cu franjurile. Ştiu că ţi ai sacrificat o rochie sau un şal ca s o faci. N ar fi trebuit, Scarlett. Lucrurile frumoase se găsesc greu în vre­murile astea...

— O, Ashley, aş...

Voise să spună: "Mi aş sacrifica inima ca s o porţi, dacă ai vrea", dar în loc de asta zise:

— Aş face orice pentru tine!

— Da? o întrebă el, şi chipul i se lumina puţin. Atunci, vreau să te rog ceva, Scarlett, ceva care o să mi dea linişte când voi fi plecat.

— Ce? întrebă ea fericită, gata să făgăduiască orice.

— Scarlett, vrei să ai grijă de Melanie, în locul meu?

— Să am grijă de Melanie?

Inima i se strânse. Era o decepţie dureroasă. Deci asta era ultima lui rugăminte. Şi ea care dorea să i făgăduiască ceva frumos, ceva grandios! Atunci se înfurie. Clipa asta era clipa ei cu Ashley, numai a ei. Şi totuşi, deşi Melanie era absentă, umbra ei palidă şedea între ei. De ce i pome­neşte numele acum, în momentul despărţirii? Cum poate să i ceară un asemenea lucru?

El nu observă toată decepţia întipărită pe faţa ei. Ca şi înainte, ochii lui se uitau la ea fără s o vadă, cu privirea pierdută.

— Da, să veghezi asupra ei, să ai grijă de ea. E atât de plăpândă şi nici nu şi dă seama de lucrul acesta. O să se distrugă îngrijind de bolnavi şi cosând. Şi e atât de blândă şi de sfioasă. În afară de mătuşa Pittypat, de unchiul Henry şi de tine, n are nici o rudă apropiată, afară de familia Burr din Macon, dar aceia sunt doar veri de al treilea. Şi mătuşa Pitty... ştii bine, Scarlett, e ca un copil. Şi unchiul Henry e un om bătrân. Melenie te iubeşte aşa de mult, nu numai fiindcă ai fost soţia lui Charlie, dar fiindcă... fiindcă eşti tu, şi te iubeşte ca pe o soră. Scarlett, am coşmaruri când mă gândesc ce i s ar putea întâmpla dacă aş fi omorât şi n ar avea pe nimeni să aibă grijă de ea. Îmi fâgăduieşti?

Nici măcar nu i auzi ultima întrebare, atât o îngroziră cuvintele prevestitoare de rău "dacă aş fi omorât".

În fiecare zi citea listele de morţi şi răniţi, le citea cu inima strânsă, ştiind că dacă i s ar întâmpla ceva lui Ashley, lumea s ar sfârşi pentru ea. Dar tot timpul avea tainica senzaţie că, chiar dacă toată armata confederată ar fi dis­trusă, Ashley tot ar scăpa. Şi acum, el rostise aceste cuvinte îngrozitoare! Toată carnea i se încreţi şi o cuprinse o teamă superstiţioasă, pe care nu o putea combate cu raţiunea. Avea destul sânge irlandez în vine ca să creadă în presim­ţiri, mai ales în presimţiri de moarte; în ochii lui cenuşii vedea o profundă tristeţe, în care nu putea decât să vadă tristeţea omului care simte atingerea rece pe umărul său, a omului care a auzit vaietul Morţii.

— Nu trebuie să vorbeşti aşa! Nici să nu te gândeşti la aşa ceva. Aduce ghinion să vorbeşti de moarte! O, spune repede o rugăciune!

— Spune o tu pentru mine şi aprinde şi câteva lumânări, zise el surâzând de spaima din glasul ei.

Scarlett însă nu i putea răspunde, atât de impresiona­tă era de viziunile închipuirii ei. Ashley zăcând mort pe pământul plin de zăpadă al Virginiei, departe de ea. El continua să i vorbească şi glasul lui avea o notă de tristeţe, de resemnare care i mări într atât teama, încât orice urmă de supărare şi de decepţie dispăru.

— Îţi cer lucrul acesta, Scarlett, fiindcă nu ştiu ce are să mi se întâmple mie, sau ce are să ni se întâmple tuturor. Dar când va veni sfârşitul, eu voi fi departe de aici, chiar dacă mai trăiesc, prea departe ca să am grijă de Melanie.

— Sfârşitul?

— Sfârşitul războiului... şi sfârşitul lumii.

— Dar Ashley, doar nu crezi că yankeii au să ne bată? Toată săptămâna asta ne ai povestit ce tare e generalul Lee...

— Toată săptămâna asta am spus minciuni, cum spun toţi oamenii în permisie. De ce să le sperii pe mătuşa Pitty şi pe Melanie înainte de a fi nevoie? Da, Scarlett, cred că yankeii ne vor bate. Gettysburgul a fost începutul sfârşitului... Cei din spatele frontului nu şi dau seama încă de asta. Nu şi dau seama cum stau lucrurile, dar... Scarlett, oame­nii noştri sunt toţi desculţi acuma, şi în Virginia e zăpadă înaltă. Şi când le văd sărmanele picioare în zăpadă, înghe­ţate şi înfăşurate în zdrenţe, şi ştiu că am o pereche de cizme... atunci simt că aş vrea să le dau pe ale mele, să fiu şi eu desculţ.


Yüklə 5,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   100




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin