Pe aripile vântului

Calea ferată! Era încă a lor, panglica subţire de oţel care şepuia de a lungul văii însorite şi cobora spre Atlanta. Oamenii se culcau să doarmă în locuri de unde vedeau lucind slab, la lumina stelelor, şinele. Iar când se culcau să moară în boarea caldă care i învăluia, ochii lor rătăciţi zăreau, înainte de a se închide pentru totdeauna, şinele strălucitoare sub soarele nemilos.

Pe măsură ce trupele se retrăgeau în vale, erau prece­date de o armată de refugiaţi. Plantatori şi arendaşi, bogaţi şi săraci, albi şi negri, femei şi copii, bătrâni, muribunzi, infirmi, răniţi, femei gata să nască, toţi se retră­geau spre Atlanta, care cu trenul, care pe jos, călare, în trăsuri şi căruţe în care se ngrămădeau cufere, mobile şi ustensile de gospodărie. Precedând cu cinci mile armata în retragere, refugiaţii se opreau la Resaca, la Calhoun, la Kingston, nădăjduind la fiecare din aceste etape să afle că yankeii au fost respinşi şi că se pot întoarce acasă. Dar nici vorbă să poată reface în sens invers drumul însorit. Trupele cenuşii treceau pe lângă conace goale, ferme părăsite, colibe singu­ratice, toate cu uşile întredeschise. Ici colo, câte o femeie rămăsese acasă cu o mână de sclavi speriaţi, şi acum îi aşteptau în drum încurajând soldaţii, aducând celor însetaţi căldări cu apă proaspătă scoasă din fântână, pansând răniţi, înmormântând morţi în cavourile lor. Dar, în marea majo­ritate, valea însorită era părăsită, pustie, şi recoltele neîn­grijite se uscau pe câmp.

Luat din nou din flanc la Calhoun, Johnston se retrase la Adairsville, unde avură loc ciocniri violente, apoi la Cassville, apoi la sud de Cartersville. Astfel, duşmanul înaintase cu cincizeci şi cinci de mile de la Dalton. La New Hope Church, cu cincisprezece mile mai jos, de a lungul drumului pentru care se vărsase atâta sânge, trupele cenu­şii începură să sape tranşee, hotărâte să reziste. Fără să le lase o clipă de răgaz, asemeni unui imens şarpe desfăşurându şi inelele şi aruncându şi veninul, liniile albastre atacară şi loviră, în ciuda şirurilor de răniţi pe care erau siliţi să i evacueze. Timp de unsprezece zile luptele continuară cu energia disperării la New Hope Church, şi toate asalturile yankeilor fură respinse cu pierderi sângeroase. Cu toate acestea Johnston, luat încă o dată din flanc, îşi retrase cu câteva mile mai jos trupele, ale căror rânduri se împuţinau.

Confederaţii pierdură mulţi oameni la New Hope Church. Trenuri întregi aduseră la Atlanta încărcătura lor de răniţi, şi oamenii rămaseră înspăimântaţi. Niciodată, nici chiar după bătălia de la Chickamauga, oraşul nu văzuse atâţia răniţi. Spitalele erau pline, şi răniţii fură culcaţi pe jos, în magazii goale sau pe baloturile de bumbac din antrepozite. Hotelurile, pensiunile, casele particulare erau pline de bolnavi. Mătuşa Pitty protestă zadarnic că nu se cade să găzduiască bărbaţi necunoscuţi, fiindcă Melanie e într o stare delicată şi vederea tuturor acestor mi­zerii risca să producă nepoatei ei o naştere prematură. Trebui să facă la fel ca toată lumea. Melanie mai ridică puţin primul cerc al crinolinei spre a şi ascunde talia în­groşată, iar răniţii invadară casa de cărămidă roşie.

Ceasuri întregi trebuiau ridicaţi şi schimbaţi răniţii, trebuia să li se facă vânt, femeile trebuiau să gătească, să spele, să ruleze feşe, să facă scamă; nopţile înăbuşitoare se succedau fără să aducă odihna somnului, din cauza răni­ţilor care delirau. Până la urmă oraşul nu mai putu primi un număr mai mare de răniţi, şi surplusul fu îndreptat spre spitalele din Macon şi Augusta.

Avalanşa de răniţi care aduceau veşti rele, valul din ce în ce mai mare de refugiaţi care se răspândeau într un oraş şi aşa suprapopulat, produseră o mare fierbere în Atlanta. Norul negru de la orizont crescu şi nu întârzie să se transforme într un imens nor ameninţător de furtună, de unde părea să sufle o adiere îngheţată.

Nimeni nu pierdea credinţa în invincibilitatea trupe­lor, dar civilii, cel puţin, pierduseră încrederea în general. New Hope Church nu era decât la treizeci şi cinci de mile de Atlanta! În trei săptămâni generalul îngăduise yankeilor să l împingă cu şaizeci şi cinci de mile. De ce nu rezista în faţa yankeilor, în loc să bată mereu în retragere? Era un nepriceput, mai rău chiar! Bătrânii din garda locală şi membrii miliţiei, în siguranţă la Atlanta, susţineau cu tărie că ei ar fi condus mult mai bine campania şi, spre a şi întări afirmaţiile, desenau planuri pe feţele de masă. Cum rândurile armatei se răreau şi generalul se văzu din nou constrâns să se retragă, lansă un patetic apel către guvernatorul Brown cerându i tocmai pe aceşti oameni, dar trupele sta­tului se simţeau în siguranţă. La urma urmei, guvernatorul nesocotise cererea lui Jeff Davis – de ce ar da acum satisfacţie generalului?

Luptă şi retragere! Luptă şi retragere! Timp de două­zeci şi cinci de zile, pe o distanţă de şaptezeci de mile confederaţii se luptaseră aproape fără răgaz. Acum trebu­iau să abandoneze New Hope Church, o amintire înecată într o ceaţă halucinantă de amintiri asemănătoare – căldu­ră, praf, foame, oboseală, noroi roşiatic, retrageri, retranşări, lupte... retrageri, retranşări, lupte. New Hope Church fusese o viziune infernală, şi la fel fu Big Shanty, unde confederaţii ţinură piept yankeilor şi se luptară ca nişte demoni. Dar degeaba le ţineau piept yankeilor până când câmpiile deveneau albastre din cauza morţilor, căci apăreau mereu alţi yankei; la sud est liniile albastre desenau întruna curba sinistră care ameninţa ariergarda confederată, calea ferată şi Atlanta!

De la Big Shanty, trupele extenuate şi nedormite se retraseră spre muntele Kennesaw, nu departe de orăşelul Marietta, şi acolo, pe un front de zece mile, se desfăşurară în semicerc. De a lungul povârnişurilor abrupte ale mun­telui fură săpate tranşeele pentru infanterişti, iar bateriile luară poziţie pe înălţimi. Înjurând, blestemând, oamenii leoarcă de sudoare urcară tunurile cele grele deasupra prăpăstiilor unde catârii nu puteau ajunge. Curierii şi ră­niţii aduseră ştiri liniştitoare locuitorilor din Atlanta cu­prinşi de frică. Înălţimile muntelui Kennesaw erau de neînvins. De asemenea munţii Pine şi Lost, care fuseseră întăriţi. Yankeii nu îi vor putea scoate pe oamenii bătrânului Joe de pe poziţiile lor, şi acum le va fi aproape imposibil să i ia din flanc, căci bateriile postate pe crestele munţilor dominau toate drumurile pe o rază de mai multe mile. Atlanta respiră, dar...

Dar muntele Kennesaw nu era decât la douăzeci şi două de mile!

În ziua în care primii răniţi de pe muntele Kennesaw sosiră la Atlanta, trăsura doamnei Merriwether se opri în faţa casei mătuşii Pitty la ora neînchipuită de şapte dimi­neaţa şi unchiul Levi, negrul ei, trimise vorbă lui Scarlett să se mbrace îndată spre a merge la spital. Fanny Elsing şi surorile Bonnell, trezite şi ele dintr un somn binefăcător, căscau pe banca din fund, iar doica familiei Elsing, cu un coş de fese spălate pe genunchi, era aşezată lângă vizitiu, bombănind. Scarlett se sculă foarte prost dispusă. Dansa­se până n zori la balul gărzii locale şi era frântă de oboseală. Blestemă în ascuns pe neobosita doamnă Merriwether, pe răniţi şi toată Confederaţia, în timp ce Prissy îi încheia nasturii rochiei de stambă, cea mai veche şi mai peticită, aceea pe care o purta ca să lucreze la spital. După ce înghiţi un fel de zeamă de mălai şi de cartofi care ţinea loc de cafea, coborî şi se alătură celorlalte femei.

Scarlett se săturase să mai îngrijească răniţi. Chiar în ziua aceea îi va spune doamnei Merriwether că Ellen îi scrisese să vină acasă. Dar zadarnic îşi bătu gura căci neobosita doamnă, cu mânecile suflecate, îmbrăcată într un halat imens, o privi sever şi i spuse:

— Scarlett Hamilton, nu vreau să mai aud asemenea prostii. Chiar azi voi scrie mamai tale şi i voi spune cât de mult avem nevoie de tine. Sunt sigură că va înţelege şi că ţi va da voie să rămâi. Acum pune ţi un halat şi du te la doctorul Meade. Trebuie să l ajute cineva la pansamente.

"Doamne, Doamne", gândi cu tristeţe Scarlett, "toc­mai asta mă plic­tiseşte. Mama va stărui să rămân aici, şi eu o să mor dacă mai respir multă vreme duhorile astea. Aş vrea să fiu o doamnă bătrână spre a putea tiraniza tinerele femei, în loc de a mă lăsa tiranizată... şi spre a putea da dracului toate scorpiile astea bătrâne ca doamna Merriwet­her."

Da, se săturase până peste cap de spital, cu duhorile lui oribile, cu păduchii, cu suferinţele, cu trupurile prost spălate. Dacă la început meseria de infirmieră avusese pentru ea atracţia noutăţii şi un anume farmec romantic, de un an se săturase. De altfel, nici răniţii din timpul retragerii nu mai erau la fel de seducători ca ceilalţi. Nu i acordau nici cea mai mică atenţie şi n aveau mare lucru de spus, în afară de: "Care sunt noutăţile de pe front? Ce face bătrânul Joe? E grozav de deştept bătrânul Joe." Ea nu găsea că bătrânul Joe era grozav de deştept. Tot ce făcuse era că i lăsase pe yankei să pătrundă optzeci şi opt de mile în Georgia. Nu, răniţii de acum nu erau deloc atrăgători. Şi apoi, mulţi dintre ei mureau, şi mureau repede, în tăce­re, nemaiavând putere să combată otrăvirea sângelui, can­grena, febra tifoidă şi pneumonia, toate contractate înainte de a ajunge la Atlanta şi de a da ochi cu un doctor.

Ziua era foarte caldă şi pe ferestre intrau roiuri de muşte, muşte mari, leneşe, care i chinuiau pe oameni mai rău decât durerile. Din toate părţile o înconjurau mirosuri grele şi suferinţe. Cu un lighean în mână, începu să urmeze pe doctorul Meade în jurul paturilor, iar sudoarea prinse să i se prelingă pe sub rochia scrobită.

Ce silă îi era să stea lângă doctor, făcând eforturi să nu verse când bisturiul cu lama strălucitoare pătrundea în carnea cangrenată! Cât de oribile erau urletele care veneau din sala de operaţii unde se făceau amputări! Şi cumplitul sentiment de milă neputinciosă, de care nu te puteai apăra, în faţa figurilor palide şi crispate ale oamenilor cu trupu­rile sfărâmate, ale acestor oameni care pândeau pe doctor şi aşteptau cuvintele groaznice: "Îmi pare rău, dragă băie­te, dar trebuie să ţi iau mâna asta. Da, da, ştiu, dar uită te. Vezi petele astea roşii? Va trebui să ţi o tai."

Cloroformul devenise atât de rar, încât nu mai era întrebuinţat decât la cele mai grave amputări, iar opiul atât de preţios, încât nu mai era folosit decât la îndulcirea ago­niilor, nu a suferinţelor. Nu exista nici iod, nici chinină. Da, Scarlett era sătulă până peste cap de toate astea şi ar vrut în dimineaţa asta să poată invoca şi ea, ca Melanie, o sarcină. În acele zile era singura scuză valabilă spre a nu merge la spital.

Spre amiază, Scarlett îşi scoase halatul şi o şterse, profitând de faptul că doamna Merriwether era ocupată să scrie o scrisoare pentru un muntean analfabet. Scarlett simţea că nu mai poate răbda. Îngrijirea răniţilor era pen­tru ea o adevărată pedeapsă şi ştia că, după ce va sosi trenul de amiază, plin de răniţi, va avea probabil de lucru până seara, fără să aibă nici măcar timpul să îmbuce ceva.

O luă pe Strada Piersicului, păşind iute şi respirând aerul curat atât de adânc cât îi îngăduia corsetul. Se opri la colţul unei străzi să se gândească ce avea de făcut. Îi era ruşine să se întoarcă la mătuşa Pitty, dar nu voia cu nici un chip să se întoarcă la spital. Era încă nehotărâtă, când Rhett îşi opri trăsura în dreptul ei.

— Parc ai fi un pui de bogdaproste, spuse Rhett examinând rochia de stambă albastră peticită în mai multe locuri, mânjită de sudoare şi pătată de murdăriile ce sări­seră din ligheanul pe care l ţinuse.

Jena şi indignarea o scoaseră din sărite pe tânăra femeie. De ce observa întotdeauna Rhett cum erau îmbră­cate femeile şi de ce avea mojicia să facă aluzie la neglijenţa ei din acea clipă?

— Te rog să taci din gură! Mai bine te ai da jos, m ai ajuta să mă urc şi m ai duce undeva unde nu m ar putea vedea nimeni. Nu mă întorc la spital chiar de m ar spânzura. În definitiv, n am pornit eu războiul ăsta şi nu văd de ce m aş omorî muncind şi...

— Trădezi glorioasa noastră cauză!

— Râde ciob de oală spartă... hai, ajută mă să mă urc. Puţin îmi pasă unde mergeai. Du mă să fac o plimbare.

Rhett sări din trăsură şi Scarlett se gândi brusc cât e de agreabil să vezi un bărbat care nu i nici orb, nici ciung, al cărui chip nu i nici palid de suferinţă, nici îngălbenit de malarie, un bărbat care arată sănătos şi bine hrănit. Şi apoi, era atât de bine îmbrăcat! Haina şi pantalonul îi erau croite din aceeaşi stofă, ceea ce devenise lucru rar, şi nu erau nici prea largi, nici prea strâmte, ba îi şedeau de minune. În sfârşit, erau noi şi n aveau găuri prin care să se vadă o bucată de piele sau nişte picioare păroase. S ar fi zis că nu are nici o grijă, şi acest singur fapt, când atâţia oameni păreau îngrijoraţi şi ursuzi, era extraordinar. Faţa lui arsă de soare avea o expresie binevoitoare şi, când o ajută pe Scarlett să se urce, gura lui senzuală cu buze roşii, femini­ne, schiţă un zâmbet nepăsător.

Când se sui la rindul lui şi se aşeză alături de ea, Scarlett văzu cum îi joacă muşchii sub stofa hainei şi, ca întotdeauna, avu un şoc ghicindu i forţa neobişnuită. Fas­cinată, tulburată, puţin speriată, privi linia umerilor lui puternici. Avea probabil corpul tot atât de puternic şi de tare ca şi spiritul. Şi apoi, forţa lui avea atâta graţie! Omul acesta avea eleganţa leneşă a unei pantere ce se ntinde la soare, supleţea unei pantere care stă gata să sară şi să lovească.

— Prefăcută mică, îi spuse el după ce îndemnă calul, plescăind din limbă. Ai dansat toată noaptea cu militari, le ai dăruit trandafiri şi panglici, le ai povestit că vrei să mori pentru cauză şi, când e vorba să pansezi câteva răni sau să prinzi câţiva păduchi, o ştergi.

— N ai putea să schimbi vorba şi să mâni puţin mai repede? S ar putea să am ghinionul să iasă bunicul Merriwether din prăvălia lui. M ar vedea şi s ar duce să poves­tească bătrânei... vreau să zic doamnei Merriwether.

Rhett atinse iapa cu vârful biciului. Animalul o porni în trap şi traversă în viteză calea ferată care tăia în două oraşul. Trenul cu răniţi sosise în gară, şi sub soarele arză­tor, brancardierii îi duceau pe răniţi la ambulanţe. Văzându i, Scarlett nu avu nici o remuşcare; dimpotrivă, simţi o imensă uşurare la ideea că fugise.

— Sunt sătulă până peste cap de bestematul ăsta de spital, zise ea răsfirându şi crinolina şi legând mai strâns panglicile pălăriei. În fiecare zi sunt tot mai mulţi răniţi. Şi toate astea din cauza generalului Johnston. Dacă i ar fi ţinut la respect pe yankei la Dalton, n ar fi...

— Dar i a ţinut la respect, biet copil neştiutor. Numai că dacă ar fi rămas pe poziţiile iniţiale, Sherman l ar fi luat din flanc şi l ar fi zdrobit între cele două aripi ale armatei sale. În sfârşit, ar fi pierdut controlul liniei ferate, şi doar pentru ea lupta Johnston.

— Da, da, reluă Scarlett, neînţelegând nimic din strategie, totuşi e vina lui. Ar fi trebuit să procedeze altfel, şi găsesc că ar trebui să i se ia comanda. De ce n a rezistat în loc să se retragă?

— Eşti la fel ca toţi ceilalţi. Ţipi şi ceri să i se taie capul, fiindcă n a putut face imposibilul. La Dalton era Isus Mântuitorul. La Kennesaw iată l îi Iuda Trădătrul. Toate astea în şase săptămâni. Totuşi, i ar fi de ajuns să i respingă pe yankei cu douăzeci de mile înapoi, spre a fi din nou Isus. Draga mea, Sherman are de două ori mai mulţi oameni ca Johnston şi poate să şi permită luxul de a jertfi câte doi oameni pentru fiecare flăcău al nostru, oricât ar fi de viteaz. Johnston n are nici un om de pierdut, dimpotrivă îi trebu­iesc întăriri, şi ce i se trimit? Protejaţii lui Joe Brown. Frumoase întăriri!

— E adevărat? Miliţia va fi trimisă pe front? Şi garda locală? N am auzit încă vorbindu se de asta. De unde ştii?

— Aşa e vorba. S a zvonit azi dimineaţă, după sosirea trenului de la Milledgeville. Miliţia şi garda locală vor merge să întărească trupele generalului Johnston. Da, pro­tejaţii guvernatorului Brown vor simţi, în sfârşit, mirosul prafului de puşcă, şi mi închipui că cei mai mulţi vor fi foarte miraţi. Fără îndoială că nu se aşteptau să ia parte la război. Guvernatorul le o făgăduise. Ei, e o glumă bună! Se credeau la adăpost de ghiulele, fiindcă guvernatorul îi rezistase lui Jeff Davis însuşi şi refuzase să i trimită în Virginia. Pretindea că are nevoie de ei spre a şi apăra statul său. Cine şi ar fi putut închipui că se vor bate în curtea casei lor şi că vor fi siliţi cu adevărat să şi apere statul lor?

— Cum poţi să râzi? Eşti crud. Gândeşte te la bătrânii şi la băieţaşii din garda locală. Micul Phil Meade va pleca, şi bunicul Merriwether, şi unchiul Henry Hamilton.

— Nu vorbesc de băieţaşi sau de veteranii din războiul mexican; vorbesc de vitejii tineri ca Willie Guinan cărora le place să poarte uniforme frumoase şi să zăngăne sabia...

— Dar dumneata?

— Draga mea, nu reuşeşti să mă jigneşti! Nu port uniforma militară, nu zăngănesc sabia şi soarta Confederaţiei mi e absolut indiferentă. De altfel, n am nici un chef să fiu numărat printre morţi, fie în garda locală, fie în rândurile altei armate. La West Point m am săturat pe toată viaţa de militărie... Îi urez mult noroc bătrânului Joe. Ge­neralul Lee nu i poate fi de nici un ajutor, fiindcă yankeii îl ţin în Virginia. De aceea trupele statului Georgia sunt singurele întăriri pe care poate conta. Merita mai mult, căci e un mare strateg. Reuşeşte întotdeauna să fie la locul cuvenit înaintea yankeilor. Totuşi, va fi silit să se retragă din nou dacă vrea să apere calea ferată. Şi, ţine bine minte cuvintele mele, când yankeii îl vor scoate din munţi şi l vor aduce aici, în câmpie, va fi un măcel.

— Aici? exclamă Scarlett. Ştii foarte bine că yankeii nu vor înainta atâta.

— Muntele Kennesaw nu e decât la douăzeci şi două de mile şi pun rămăşag cu tine că...

— Rhett, priveşte acolo, la capătul străzii! Mulţimea aia de oameni! Nu sunt soldaţi. Ei, Doamne... sunt negri!

Un nor gros de praf se zărea la capătul străzii şi, din mijlocul lui, se auzea tropăit de picioare care loveau pământul şi glasuri groase, nepăsătoare, a vreo sută de negri cântând un imn. Rhett trase trăsura lângă trotuar şi Scarlett se uită curioasă la negrii plini de sudoare care, cu sapa şi cu târnăcopul pe umeri, erau încadraţi de un ofiţer şi de un pluton de soldaţi, purtând insigne de genişti.

— Ce naiba...! începu Scarlett.

Dar deodată privirea i se îndreaptă spre un vlăjgan negru din primul rând. Înalt de doi metri şi mai bine, era un uriaş de culoarea abanosului. Călca cu graţia mlădioasă a unui animal puternic şi i se vedeau strălucind dinţii albi, în timp ce cânta "Coboară, Moise!" spre a şi antrena cama­razii. În afară de Sam cel mare, logofătul de la Tara, nu exista fără îndoială nici un negru pe lume care să fie atât de mare şi să aibă un astfel de glas. Dar ce putea să caute acolo Sam, atât de departe de casă, mai ales acum când, în lipsa vechilului, era braţul drept al lui Gerald?

Şi cum Scarlett se ridicase în picioare ca să vadă mai bine, uriaşul o zări, o recunoscu, şi un râs vesel i se întinse pe chip. Se opri, lăsă să i cadă sapa, apoi se ndreptă spre Scarlett chemând şi pe negrii mai apropiaţi de el:

— Dumnezeule atotpute'nic! E domnişoa'a Sca'lett! Hei, Elisei, Apostole, P'o'ocule! E domnişoa'a Sca'lett!

În rândurile coloanei se produse dezordine. Ceata se opri, neştiind ce să mai facă. Gesticulând, Sam cel mare trecu drumul, urmat de alţi trei negri uriaşi, pe urmele cărora ofiţerul se repezi vociferând:

— Refaceţi rândurile! Refaceţi rândurile vă spun, altfel... Ia te uită, dar e doamna Hamilton! Bună ziua, doamnă, bună ziua, domnule. Cum se poate să îndemnaţi oamenii la indisciplină? Vreţi să aţâţaţi o răscoală? Dumnezeu sin­gur ştie cât am avut de furcă cu băieţii ăştia de azi dimineaţă.

— O, domnule căpitan Randall, nu i pedepsi. Sunt oa­menii noştri. Ăsta i Sam cel mare, logofătul nostru, şi iată i pe Elisei, pe Apostolul, şi pe Prorocul. Sunt toţi din Tara. Nu puteau să nu mi dea bună ziua. Ce i cu voi, băieţi?

Scarlett strânse mâinile ce se întindeau în jurul ei. Mânuţa ei albă dispăru între mânile lor tuciurii şi cei patru negri, încântaţi de întâlnire şi foarte mândri că puteau să arate camarazilor ce stăpână tânără şi frumoasă aveau, începură să ţopăie ca nişte nebuni.

— Ce căutaţi aici, atât de departe de Tara? Sigur că aţi fugit. Nu ştiaţi c or să vă prindă gărzile poliţiei?

Aceste cuvinte îi umplură de veselie pe negri, care începură să râdă zgomotos.

— Fugiţi? răspunse Sam cel mare. Nu, domnişoa'ă Sca'lett, noi n am fugit. Au t'imis să ne caute, fiindcă suntem ăi mai ma'i şi mai ta'i la Ta'a, şi zicând asta dinţii lui albi străluciră de mândrie. Mai ales pe mine mă voiau, fiindcă ştiu să cânt aşa de f'umos. Da, domnişoa'ă Sca'lett, domnul F'ank Kennedy a venit să ne caute.

— Dar de ce, Sam?

— Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett! O să săpăm g'opi pent'u ca domnii albi să s ascundă înăunt'u când vo' veni yankeii.

Căpitanul Randall şi cei din trăsură îşi ascunseră surâsul, auzind această naivă definiţie a tranşeelor.

— Sigu' că lu' domnu Ge'ald e'a gata să i vină 'ău când m au luat şi a spus că ce o să se facă fă'ă mine. Da' domnişoa'a Ellen a zis: "Ia l, domnu' F'ank. Confede'aţia a'e mai multă nevoie de Sam decât noi." Şi mi a dat un dola' şi mi a spus să fac tot ce o să ne spună domnii albi. Aşa că am venit aici.

— Ce nseamnă toate astea, domnule căpitan?

— Foarte simplu. Trebuie să săpăm mai multe mile de tranşee noi, spre a întări apărarea Atlantei, şi generalul nu se poate lipsi de nici un om de pe front. De aceea am rechiziţionat negrii mai voinici din regiune care să facă această muncă.

— Dar...

Inima lui Scarlett se stânse sub imperiul unui simţământ de frică. Mai multe mile de tranşee noi? De ce? În cursul anului trecut se construiseră în jurul Atlantei o serie de largi redute de pământ cu amplasamente pentru tunuri. Aceste lucrări erau legate între ele prin tranşee care încon­jurau complet oraşul. Tranşee noi?

— Dar... de ce să mai facem noi întărituri? Nu ne vom folosi nici de cele pe care le avem. Fără îndoială că genera­lul nu va lăsa...

— Întâriturile existente nu sunt decât la o milă de oraş, spuse căpitanul Randall. Sunt prea aproape. Noile întărituri vor fi construite mult mai departe. Înţelegeţi? S ar putea ca o nouă retragere să aducă oamenii noştri chiar la Atlanta.

Când văzu ochii lui Scarlett măriţi de spaimă, regretă îndată cele spuse.

— Bineînţeles că nu va fi o nouă retragere, se grăbi să adauge. Liniile de pe Kennesaw nu pot fi luate. Bateriile sunt aşezate pe crestele munţilor şi păzesc drumurile. E cu neputinţă ca yankeii să poată trece.

Dar Scarlett văzu că Randall plecă ochii sub privirea calmă şi pătrunzătoare pe care i o aruncă Rhett, şi fu cuprinsă de teamă. Îşi aduse aminte de fraza lui Rhett: "Când yankeii îi vor aduce aici, în câmpie, va fi un măcel."

— O, domnule căpitan, credeţi că...

— Nu, nu vă neliniştiţi. Bătrânul Joe obişnuieşte să ia măsuri de precauţiune. E singurul motiv pentru care ne pune să săpăm tranşee noi... Dar trebuie să vă părăsesc. Mi a făcut mare plăcere să stau de vorbă cu dumneavoas­tră... Spuneţi la revedere stăpânei voastre, băieţi, şi la drum!

— La revedere, băieţi. Dacă vă îmbolnăviţi sau aveţi neplăceri, încunoştinţaţi mă. Stau chiar la capătul străzii, aproape ultima casă din oraş. Aşteptaţi o clipă..., şi începu să caute prin poşetă. O, Doamne, n am nici un ban! Rhett, dă mi ceva bani. Ţine, Sam. Cumpără tutun pentru tine şi pentru băieţi. Şi apoi, fiţi cuminţi şi faceţi ce vă spune căpitanul Randall.

Şirurile se grupară şi norul de praf roşu se ridică din nou, în timp ce negrii porneau la drum, antrenaţi de Sam cel mare care cânta:
Coo oboa'ă, Mo o ise! Co o boa'ă în Egi i ipt!

Şi spune bă ăt'ânului Fa'aon

Să la a se să plece no o 'o dul meu!
— Rhett, căpitanul Randall m a minţit, cum le mint toţi bărbaţii pe femei, de frică să nu leşinăm. O, Rhett, dacă nu i nici o primejdie, de ce sapă tranşee noi? E atâta lipsă de oameni în armată, încât suntem siliţi să întrebuinţăm negri?