Pe aripile vântului



Yüklə 5,47 Mb.
səhifə30/100
tarix30.10.2017
ölçüsü5,47 Mb.
#21778
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   100

Rhett plescăi din limbă şi iapa porni.

— Da, armata duce mare lipsă de oameni, căci altfel nu ar fi luată şi garda locală. În ceea ce priveşte tranşeele, ei bine, se atribuie o oarecare valoare fortificaţiilor în caz de asediu. Generalul se pregăteşte să dea aici ultima bătălie.

— Un asediu! Oh, întoarce! Mă duc acasă, la Tara, imediat.

— Ce te a apucat?

— Un asediu! Dumnezeule! Un asediu! Am auzit vorbindu se de asedii. Tata a asistat la un asediu, sau bunicul, şi tata mi a povestit...

— Ce asediu?

— Asediul de la Drogheda, când Cromwell i a bătut pe irlandezi. N aveau nimic de mâncare. Tata mi a spus că mureau de foame în stradă şi că au sfârşit prin a mânca pisici şi şobolani şi chiar gândaci de bucătărie. Şi mi a mai spus că înainte de a se preda, s au mâncat între ei. E adevărat că n am ştiut niciodată dacă trebuie să cred sau nu. Şi când Cromwell a luat oraşul, toate femeile au fost... Un asediu! Sfântă Fecioară!

— Eşti persoana cea mai ignorantă pe care am văzut o vreodată. Asediul de la Drogheda a avut loc pe la o mie şase sute şi ceva şi domnul O'Hara nu se poate să fi fost născut pe atunci. De altfel, Sherman nu e Cromwell...

— Nu, e mai rău. Se zice...

— Cât despre carnea pe care irlandezii au mâncat o în timpul asediului... personal aş prefera un şobolan plin de zeamă, mâncărurilor ce mi se servesc în ultimul timp la hotel. Cred că voi fi silit să mă întorc la Richmond. Dacă plăteşti, poţi să mănânci bine acolo.

Se vedea în ochii lui că şi bătea joc de spaima întipă­rită pe faţa lui Scarlett.

Furioasă pe sine că şi arătase tulburarea, Scarlett ex­clamă:

— Nu înţeleg de ce ai rămas aici atâta timp. Nu te gândeşti decât la confortul dumitale, la mâncare şi... şi la alte lucruri de acelaşi gen.

— Nu cunosc vreun mod mai agreabil de a ţi trece vremea decât mâncând şi, hm... făcând alte lucruri de acelaşi gen. Acum, dacă vrei să ştii de ce rămân aici, ei bine, am citit multe poveşti despre asedii, dar n am văzut nici unul. De aceea cred că voi rămâne din curiozitate. Nefiind combatant, nu risc să fiu rănit De altfel, vreau să încerc această experienţă. Scarlett, nu ocoli niciodată experienţele noi. Ele îmbogăţesc mintea...

— Mintea mea e destul de bogată şi aşa.

— Probabil că asta e părerea dumitale. Eu aş spune, dar... dar nu, nu voi spune nimic, n ar fi politicos. Poate că rămân şi pentru ca să alerg în ajutorul dumitale când va începe asediul. N am salvat niciodată o tânără femeie din pericol. Şi asta va fi o experienţă nouă.

Scarlett ştia că o necăjeşte, dar ghici că în fond vorbea serios. Dădu din cap.

— Nu voi avea nevoie de dumneata ca să mă scapi. Îţi mulţumesc, sunt destul de mare ca să ies singură din încurcătură.

— Nu vorbi aşa, Scarlett. Gândeşte o, dacă ţi face plă­cere, dar n o spune niciodată unui bărbat. Asta e supărător cu fetele yankee. Ar fi încântătoare dacă nu şi ar petrece timpul spunându ţi mulţumesc şi adăugând că sunt capabi­le să şi poarte singure de grijă. În general, lucrul e adevă­rat, slavă Domnului. Aşa că bărbaţii le lasă să ţi poarte singure de grijă.

— Cum îţi mai merge gura! zise Scarlett înţepată, căci nu exista insultă mai mare decât să fie comparată cu o tânără yankee. Sunt sigură că minţi în chestiunea asediului. Ştii bine că yankeii nu vor ajunge până la Atlanta.

— Pun rămăşag că vor fi aici înainte de o lună. Pariez pe o cutie de bomboane contra... – ochii lui întunecaţi rătăciră până la buzele ei – contra o sărutare.

Cu câteva clipe mai înainte teama de invazia yankee îi tulbura sufletul, dar la cuvântul "sărutare" Scarlett se grăbi se uite totul. Se regăsea pe un teren familiar, mult mai interesant decât acela al operaţiilor militare. Îşi stăpâni cu greu un surâs de satisfacţie. Din ziua când îi dăruise pălăria verde, Rhett nu i mai spusese nici un cuvânt care ar fi putut veni din partea unui adorator. Cu toate încer­cările făcute de Scarlett. Rhett evitase întotdeauna chestiunile personale; şi acum, fără să l provoace câtuşi de puţin, iată l vorbind de sărutare.

— Acest gen de conversaţie îmi displace, spuse ea rece, reuşind să şi încrunte sprâncenele. De altfel, mi ar face mai mare plăcere să sărut un porc.

— Gusturile nu se discută şi am auzit întotdeauna că irlandezii au o slăbiciune pentru porci, că i ţin chiar sub pat. Totuşi, Scarlett, ai mare nevoie să fii sărutată. Asta îţi lipseşte. Toţi adoratorii dumitale au avut prea mult respect pentru dumneata, deşi Dumnezeu ştie de ce! Sau le a fost prea frică de dumneata pentru a face ceea ce trebuia făcut. Rezultatul e că eşti de o aroganţă de nesuferit. Ar trebui să fii sărutată de cineva care se pricepe.

Conversaţia nu lua deloc întorsătura pe care o dorea Scarlett. Aşa se întâmpla întotdeauna când se găsea cu Rhett. Era întotdeauna un duel din care pâna la urmă ieşea ea învinsă.

— Şi mi închipui că te crezi persoana cea mai indicată? întrebă ea ironic, deşi se stăpânea cu greu.

— Da, dacă mi aş da osteneala, răspunse el alene. Se zice că sărut foarte bine.

— O! începu ea indignată de acest afront făcut frumu­seţii ei. Păi, dumneata... dar se opri brusc, încurcată.

Rhett surâdea şi totuşi, în fundul ochilor lui, o mică flăcăruie strălucise spre a se stinge îndată.

— Bineînţeles că te ai întrebat de ce n am încercat să profit de avantaj, după sărutarea castă pe care ţi am dat o în ziua când ţi am adus pălăria aceea...

— Niciodată nu m am...

— Ei bine, nu eşti prea drăguţă, Scarlett, şi mi pare rău de ce mi spui. Toate fetele într adevăr drăguţe se miră când bărbaţii nu încearcă să le sărute. Ştiu că nu trebuie să dorească a fi sărutate şi că trebuie să se arate indignate dacă le săruţi; totuşi, doresc ca bărbaţii să le sărute... Hai, draga mea, nu fi descurajată. Într una din zile am să te sărut şi o să ţi placă. Dar nu acum, aşa că te rog să nu fii nerăbdătoare.

Scarlett ştia că o necăjeşte, dar ca întotdeauna tachinările lui o scoteau din sărite. Era întotdeauna prea mult adevăr în ceea ce spunea. În orice caz, nu trebuie să l lase să devină mai îndrăzneţ. Dacă vreodată ar fi destul de prost crescut să încerce, o să l înveţe ea minte.

— Ai fi atât de amabil să întorci, domnule Butler?

— Serios, maică a răniţilor! Păduchii şi zoaiele sunt deci mai plăcuţi decât conversaţia mea. Hm! Departe de mine gândul de a împiedica mâini atât de binevoitoare să lucreze pentru glorioasa noastră cauză.

Întoarse calul şi trăsura porni spre calea ferată.

— Acum, reluă el suav ca şi când Scarlett nu i declarase că discuţia e închisă, dacă vrei să ştii de ce n am profitat de situaţie, trebuie să ţi spun că aştept să mai creşti puţin. Înţelegi, mi s ar părea caraghios să te sărut acum, şi sunt foarte egoist în plăcerile mele. Nu mi a plăcut niciodată să sărut copii.

Cu coada ochiului văzu pieptul lui Scarlett tresăltând de mânie stăpânită şi se abţinu să nu râdă.

— Şi apoi, continuă el cu o voce dulce, aşteptam şi să se şteargă amintirea stimabilului Ashley Wilkes.

La numele de Ashley, Scarlett se simţi străpunsă de o durere bruscă şi ochii i se umplură de lacrimi fierbinţi. Să se şteargă? Amintirea lui Ashley nu se va şterge nicio­dată, chiar de ar fi murit de o mie de ani. Gândul îi zbură la Ashley. Îl văzu rănit; murind departe de ea într o tem­niţă yankee; fără o pătură ca să se încălzească; fără ca cineva să i ţină mâna. Scarlett simţi o ură puternică împo­triva bărbatului ghiftuit de lângă ea, împotriva acestui om a cărui ironie străbătea sub tonul dulceag.

Era prea supărată ca să vorbească şi, un timp, merseră în tăcere.

— Acum, reluă Rhett, ştiu aproape totul despre dumneata şi Ashley. Am început să înţeleg în ziua scenei puţin elegante pe care ai făcut o la Doisprezece Stejari, şi de atunci, deschizând ochii, am înţeles multe lucruri, Ei bine, continui să nutreşti pentu el o dragoste romantică de şcolăriţă, şi el îţi răspunde cu aceeaşi monedă, în măsura în care i îngăduie firea sa de om cinstit. Doamna Wilkes nu ştie nimic de asta, şi voi doi i aţi jucat un mic renghi în această chestiune. Înţeleg de fapt totul, în afară de un lucru, care mi aţâţă curiozitatea. Oare onorabilul Ashley şi a riscat vreodată sufletul nemuritor sărutându te? Drept orice răspuns, Scarlett întoarse capul.

— O, aşa, atunci înseamnă că te a sărutat. Cred că asta s a petrecut când a venit în permisie. Şi acum, când probabil e mort, te gândeşti mereu la sărutarea lui. Dar am convin­gerea că odată cu trecerea timpului vei uita acea sărutare, şi atunci eu...

Scarlett se întoarse spre el furioasă.

— Dumneata, dumneata... du te dracului! spuse ea cu mânie, ochii ei verzi strălucind de turbare. Lasă mă să cobor din trăsură dacă nu vrei să sar din mers. Nu vreau să ţi mai vorbesc niciodată.

Rhett opri trăsura, dar înainte de a putea coborî ca s o ajute să se dea jos, Scarlett şi sărise. Crinolina i se agăţă de roată şi, o clipă, trecătorii zăriră un val de jupoane şi pantalonaşi. Rhett o ajută să şi tragă fusta. Scarlett se depărtă fără un cuvânt, fără să întoarcă măcar capul. Rhett începu să râdă încet şi porni calul plescăind din limbă.

Capitolul XVIII


Pentru prima oară de la începutul războiului, Atlanta auzea acum zgomotele bătăliei. În zori, înainte ca oraşul să se fi trezit, se auzi de departe, dispre muntele Kennesaw, un bubuit slab care ar fi putut fi luat drept tunet.

Spre prânz, zgomotul deveni destul de puternic spre a domina din când în când gălăgia circulaţiei. Oamenii încercară să n audă, silindu se să pălăvrăgească, să râdă, să şi vadă de treburi, ca şi când yankeii n ar fi fost la douăzeci şi două de mile, dar tot timpul îşi încordau auzul. Întreg oraşul avea un aer îngrijorat. Toată lumea, indife­rent cu ce erau ocupate mâinile, asculta cu inima bătând. Oare zgomotul creştea în intensitate? Sau nu era decât un efect al imaginaţiei? Generalul Johnston va izbuti de astă dată să i ţină la respect? Va rezista?

Puţin mai lipsea ca oraşul să fie cuprins de panică. Nervii, care cu fiecare zi de la începutul retragerii se ncordau mai mult, ameninţau să cedeze. Nimeni nu şi exprima temerile. Era un subiect interzis. Dar tensiunea nervoasă se manifesta în criticile ce nu cruţau pe general. Opinia publică era înfierbântată. În definitiv, Sherman era la por­ţile Atlantei. Încă o retragere, şi confederaţii vor ajunge în oraş.

— Daţi ne un general care să nu se retragă! Daţi ne un om care să reziste şi să se bată!

Însoţite de sunetul îndepărtat al tunului, miliţia, "protejaţii lui Joe Brown", şi garda locală ieşiră din Atlanta spre a apăra podurile şi vadurile râului Chattahoochee în spatele lui Johnston. Era o zi înnourată, cenuşie, şi când trupele trecură pe Five Points şi o luară pe strada Marietta, o ploaie torenţială începu să cadă. Tot oraşul ieşise afară ca să i petreacă, şi acum, lipiţi unii de alţii sub streşinile de lemn ale prăvăliilor din Strada Piersicului, oamenii încer­cau să pară entuziasmaţi.

Scarlett şi Maybelle Merriwether Picard căpătaseră învoire să plece de la spital şi să asiste la plecarea oameni­lor, căci unchiul Henry Hamilton şi bunicul Merriwether făceau parte din garda locală şi, împreună cu doamna Meade, se lăsau strivite de lume şi se ridicau în vârfurile picioarelor ca să vadă mai bine. Cu toate că dorea, ca toţi cei din Sud, să nu se gândească la desfăşurarea bătăliei decât sub unghiul cel mai favorabil şi mai liniştitor, Scarlett se îngrozi privind cum defilau prin faţa ei şirurile pestriţe. Situaţia trebuia să fie într adevăr disperată spre a se face apel la această adunătură de bătrâni şi copilandri. Fireşte, descopereai printre ei şi tineri sănătoşi, gătiţi cu pene şi eşarfe, în uniforma strălucitoare a miliţiei. Dar erau şi atâţia bătrâni şi băieţi tineri pe care, văzându i, Scarlett simţi cum i se sţrânge inima de milă şi de teamă.

În sunetul trompetelor şi al tobelor, bărbaţi cu barba sură, mai bătrâni ca tatăl ei, încercau să ţină pasul sub ploaia torenţială. Cu cel mai bun şal al doamnei Merriwether pe umeri ca să se ferească de ploaie, bunicul Merriwether mărşăluia în primul şir şi surâdea tinerelor femei, care fluturau batistele strigându i "La revedere"; dar Maybelle se agăţă de braţul lui Scarlett şi murmură:

— O, săracul! Încă o ploaie, şi se va termina cu el! Ştii ce lumbago are...

Cu gulerul paltonului negru ridicat până la urechi, cu două pistoale datând din timpul războiului mexican înfip­te la brâu, cu un geamantan în mână, unchiul Henry Hamilton călca în urma bunicului Merriwether. Alături de el păşea servitorul său negru, aproape tot atât de bătrân ca şi el, ţinând o umbrelă larg deschisă deasupra capetelor amândurora. Umăr la umăr cu bătrânii, veneau băieţandrii. Nici unul nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani. Mulţi dintre ei fugiseră de la şcoală ca să se înroleze. Ici colo se observau tineri în uniforme ale academiilor militare. Şepcile lor cenuşii, ude de ploaie, erau împodo­bite cu pene negre de cocoş şi pe piept li se încrucişau panglici albe. În mijlocul lor, Phil Meade, cu pălăria aşeza­tă ştrengăreşte pe ureche, purta sabia fratelui său mort şi pistoalele lui de cavalerist. Când trecu, doamna Meade îi surâse şi i făcu semn cu mâna, apoi timp de o clipă îşi sprijini capul pe umărul lui Scarlett, ca şi când puterile ar fi părăsit o dintr o dată.

Mulţi bărbaţi erau fără arme, căci Confederaţia nu le putuse da nici puşti, nici muniţii. Nădăjduiau să se echi­peze despuind yankei morţi sau căzuţi prizonieri. Mulţi îşi luaseră un cuţit în tureatca cizmei şi ţineau în mână prăjini lungi terminate cu o ţepuşă de fier, denumite "suliţele lui Joe Brown". Cei mai norocoşi aveau puşti vechi cu cremene şi săculeţe de pulbere agăţate de centură.

Johnston pierduse cam zece mii de oameni în cursul retragerii. Avea nevoie de zece mii de oameni, trupe proas­pete. "Şi iată ce i trimit", îşi zise Searlett speriată.

Când începu să treacă, într un bubuit ca de tunet, artileria, stropindu i cu noroi pe spectatori, Scarlett zări un negru care călărea un catâr lângă un tun. Era un negru tânăr, cu faţa gravă, a cărui piele avea o culoare mai deschisă. "E Mose! Mose al lui Ashley! Ce poate face aici?" Îşi croi drum prin mulţime, ajunse la marginea trotuarului şi strigă:

— Mose! Opreşte!

Tânărul o zări şi se grăbi să descalece. Un sergent leoarcă de ploaie îi strigă:

— Nu te da jos de pe catâr, băiete, că altfel îţi dau foc cu un fitil. Trebuie să ajungem odată la munţii ăia.

Mose nu ştia ce să mai facă şi se uita pe rând la sergent şi la Scarlett. Atunci aceasta, înotând prin noroi, ferindu se de roţile tunurilor, înaintă şi apucă cureau scărilor lui Mose.

— Un minut, domnule sergent. Nu te da jos, Mose. Ce naiba cauţi aici?

— Păi mă duc ia'ăşi la 'ăzboi, domnişoa'ă Sca'lett. De astă dată cu băt'ânul domn John în loc de domnu' Ashley!

— Cu domnu' Wilkes!

Scarlett nu şi putea crede urechilor. Domnul Wilkes avea aproape şaptezeci de ani.

— Unde e domnu' John?

— La u'mă, cu ultimul tun, domnişoa'ă Sca'lett. Acolo.

— Scuzaţi mă, doamnă. Hai, mişcă înainte, băiete!

Scarlett rămase o clipă nemişcată, cu noroiul până la glezne, în timp ce tunurile continuau să treacă.

"O, nu! Nu se poate!" gândea ea. "E prea bătrân! Şi ca şi Ashley, nu poate suferi războiul" .Se retrase câţiva paşi spre marginea trotuarului şi privi la toţi bărbaţii care treceau. Când ultimul cheson şi ultimul tun se aprppiară cu zgomot de roţi şi în potop de noroi, îl zări pe domnul Wilkes. Subţire, mlădios, cu părul lung argintat atârnându i pe ceafă, călărea o mică iapă murgă, care din băltoacă n băltoacă îşi alegea drumul cu graţia unei doamne în rochie de mătase.

"Păi... iapa asta e Nellie! Nellie a doamnei Tarleton! Comoara Beatricei Tarleton!"

Când John Wilkes o zări pe Scarlett, îşi opri calul, descălecă şi se ndreaptă spre ea, cu un zâmbet de plăcere pe buze.

— Speram să te văd, Scarlett. Ai tăi m au însărcinat să ţi spun atâtea! Dar n am avut timp. Am sosit azi dimineaţă şi imediat ne au şi pornit, după cum vezi.

— O, domnule Wilkes, strigă Scarlett disperată, fără să i lase mâna. Nu plecaţi. De ce trebuie să plecaţi?

— Înseamnă că mă găseşti prea bătrân! zise el surâzând cu surâsul lui Ashley pe un chip mai vârstnic. Sunt poate prea bătrân pentru marşuri, dar nu pentru a încăleca un cal sau pentru a trage cu tunul. Şi cum doamna Tarleton a fost destul de drăguţă ca să mi o împrumute pe Nellie, iată mă călărind o iapă grozavă. Sper că nu i se va întâmpla nimic, căci dacă ar păţi ceva, n aş mai putea da ochii cu doamna Tarleton. Nellie e ultimul cal care i a mai rămas.

Râdea acum, şi râsul său împrăştie temerile lui Scar­lett.

— Tatăl tău, mama ta şi fetele sunt bine. Îţi trimit toţi sărutări. Tatăl tău era cât pe ce să vină cu noi.

— Oh, nu tata! strigă Scarlett înspăimântată. Nu tata! El nu va pleca la război, nu i aşa?

— Nu, dar puţin a lipsit. Fireşte, nu poate să meargă prea departe cu genunchiul anchilozat, dar voia cu orice preţ să plece călare cu noi. Maică ta a spus că l lasă dacă va putea sări gardul împrejmuitor, căci, spunea ea, la armată vor fi momente grele pentru călăreţi. Tatăl tău îşi închipuia că i uşor, dar ai crede o? – când calul a ajuns în faţa gardului s a oprit brusc şi taică tău a zburat peste capul lui. Mare mirare că nu şi a frânt gâtul. Ştii ce încăpă­ţânat e. S a sculat şi a încercat încă o dată. Ei bine, Scarlett, a încercat de trei ori, până ce doamna O'Hara şi Pork l au silit să se culce. Era furios. Se jura că maică ta a vrăjit calul. Nu, Scarlett, nu i apt pentru serviciul militar. Nu i nimic ruşinos, ştii. La urma urmelor trebuie să rămână cineva şi acasă, ca să cultive pământul.

Scarlett nu simţea nici un pic de ruşine, nu simţea decât o imensă uşurare.

— Am trimis pe India şi pe Honey la Macon, la familia Burr, şi domnul O'Hara se va ocupa şi de Doisprezece Stejari şi de Tara... Ei, trebuie să plec, draga mea. Îngăduie mi să te sărut pe obrajii tăi frumoşi.

Cu inima strânsă, Scarlett răspunse sărutării. Îl iubea atât de mult pe domnul Wilkes! Odinioară, de mult, nădăj­duise să devine nora lui.

— Şi sărută le pe Pittypat şi pe Melanie din partea mea, adăugă el depunând încă două uşoare sărutări pe obrajii lui Scarlett. Cum îi merge Melaniei?

— Îi merge bine.

— O!


Ochii lui se uitau la ea, dar parcă privind prin ea, ca şi când ar fi străpuns o, ca şi când ochii cenuşii şi visători, la fel ca ai lui Ashley, ar fi privit în altă lume.

— Aş fi vrut totuşi atât de mult să mi văd primul nepot! La revedere, dragă fetiţo.

Se săltă în şa şi se depărtă în trap, cu pălăria în mână, cu părul argintiu în bătaia ploii.

Scarlett reveni lângă Maybelle şi doamna Meade, fără să fi prins sensul ultimelor cuvinte ale domnului Wilkes. Atunci, înţelegând brusc, îşi făcu cruce cu o teamă super­stiţioasă şi încercă să spună o rugăciune. Vorbise de moarte cum vorbise şi Ashley, şi acum Ashley... nimeni n ar trebui să pomenească vreodată de moarte! Înseamnă să ispiteşti destinul.

În timp ce, sub ploaie, cele trei femei reluau în tăcere drumul spitalului, Scarlett şoptea o rugăciune: "Cruţă l, Doamne! Pe el şi pe Ashley!"

Retragerea de la Dalton până la muntele Kennesaw durase de la începutul lui mai până la mijlocul lui iunie şi, cum luna iunie trecea caldă şi ploioasă iar Sherman nu izbutea să i scoată pe confederaţi din poziţiile lor de pe înălţimile abrupte, speranţa începu să renască. Toată lu­mea recăpătă curaj şi începu să vorbească mai frumos de generalul Johnston. După un iunie umed, urmă un iulie şi mai umed. Luptând cu disperare în jurul înălţimilor întă­rite, confederaţii ţineau întruna piept lui Sherman. Atunci Atlanta fu cuprinsă de un acces de nebunie veselă. Speran­ţa se urca la capul oamenilor, ca şampania. Ura! Ura! Îi avem la mână! O epidemie de baluri şi de petreceri izbucni. Ori de câte ori oamenii coborau de pe front şi veneau să petreacă noaptea în oraş, se dădeau în cinstea lor petreceri cu dans; tinerele fete, de zece ori mai numeroase decât bărbaţii, trăgeau de militari şi se băteau să danseze cu ei.

Atlanta era plină de vizitatori, de refugiaţi, de părinţi ai răniţilor îngrijiţi în spitale, de soţii şi de mame care doreau să fie la căpătâiul soţilor sau fiilor lor în cazul când ar fi fost răniţi în munţi.

În sfârşit, din toate comitatele înconjurătoare, unde nu rămăseseră decât copii sub şaisprezece ani sau bătrâne peste şaizeci, un nor de tinere fete se abătu asupra Atlantei. Mătuşa Pitty dezaproba această stare de lucruri, căci după părerea ei ele nu veneau la Atlanta decât ca să şi găsească un soţ, şi această lipsă de ruşine o făcea să se întrebe unde are să ajungă lumea. Scarlett îi împărtăşea vederile. Nu i plăcea deloc concurenţa tinerelor de şaisprezece ani, ai căror obraji proaspeţi şi îmbujoraţi îi făceau pe bărbaţi să uite că rochiile le erau întoarse de două ori şi încălţămintea cârpăcită.

Toaletele ei erau mai noi şi mai frumoase decât ale multor femei, mulţumită stofelor pe care Rhett i le adusese cu ultimul vapor ce reuşise să forţeze blocada; dar, în definitiv, avea nouăsprezece ani, începea să îmbătrânească şi bărbaţii aveau de unde alege.

Îşi zicea că o văduvă cu un copil era dezavantajată în faţa acestor obrăznicuţe frumuşele. Şi cu toate astea, în acele zile febrile, văduvia şi maternitatea ei cântăreau mai puţin ca înainte. Între serviciul la spital, unde se duceau ziua, şi recepţiile de seară, aproape că nu l mai vedea pe Wade. Câteodată ajungea chiar să uite o bucată de vreme că avea un copil!

În timpul nopţilor calde de vară, casele din Atlanta rămâneau deschise militarilor, care erau apărătorii oraşu­lui. Casele mari, care se întindeau de la Strada Washington până la Strada Piersicului, străluceau de lumini. Acolo se sărbătoreau combatanţii, veniţi pentru o clipă din noroiul tranşeelor. Boarea nopţii ducea departe sunetele banjourilor şi ale viorilor, precum şi ecoul paşilor neobosiţi ai dan­satorilor, în jurul pianelor se formau grupuri care cântau cu foc cuvintele triste din "Scrisoarea ta a venit, dar a fost prea târziu!", în timp ce cavaleri în zdrenţe făceau ochi dulci fetelor tinere cochetând din spatele evantaielor din pene de curcan şi le rugau să nu aştepte până o fi prea târziu. Nici o fată nu aştepta! Prinse de valul de plăceri ce se abătuse asupra oraşului, se căsătoreau una după alta. Timp de o lună, cât dură rezistenţa lui Johnston pe înălţi­mile muntelui Kennesaw, se celebrară nenumărate căsăto­rii, în care mireasa se ducea fericită în faţa altarului cu găteli împrumutate de la vreo zece prietene, iar ginerele purta o sabie care se lovea de nişte pantaloni cârpiţi.

Se petrecea atât de bine, se dădeau atâtea baluri, şi erau atâtea întâmplări emoţionante! Ura! Johnston ţine piept yankeilor la douăzeci şi două de mile de Atlanta.

Da, poziţiile din jurul muntelui Kennesaw nu puteau fi cucerite. După douăzeci şi cinci de zile de luptă, Sherman însuşi dobândi această convingere, căci pierderile sale erau enorme. În loc să se încăpăţâneze să atace în front, îşi desfăşură din nou armata într un cerc larg şi încercă să se strecoare între confederaţi şi Atlanta. Încă o dată, manevra îi reuşi. Johnston fu silit să părăsească înălţimile de unde opusese o rezistenţă atât de frumoasă, spre a şi proteja spatele. Pierduse o treime din oameni în cursul acestei bătălii, şi restul trupelor sale, obosite, o porni pe ploaie spre râul Chattahoochee. Confederaţii nu puteau nădăjdui să primească întăriri, în timp ce yankeii, care aveau sub stăpânirea lor calea ferată din Tennessee spre sud, până la front, primeau în fiecare zi trupe proaspete şi hrană. Aşa că trupele cenuşii, retrăgându se prin câmpii noroioase, se grupară în jurul Atlantei.

Când se află că poziţiile ce păreau inexpugnabile fu­seseră părăsite, un al doilea val de panică se abătu asupra oraşului. În cele douăzeci şi cinci de zile de exaltare lumea se convinse că lucrul acesta nu se va întâmpla. Şi acum se întâmplase! Era neîndoielnic, fireşte, că generalul îşi va întări poziţiile pe ţărmul râului şi va rezista înaintării yankee. Totuşi râul nu era departe de oraş – la numai şapte mile.


Yüklə 5,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   100




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin