Pe aripile vântului

Nici noi nu mâncăm pe săturate, atunci, înţelegeţi că pri­zonierii noştri...

— Da, yankeii au tot ce le trebuie, exclamă Melanie pe un ton patetic, dar nu dau nimic prizonierilor. O ştii foarte bine, domnule Kennedy. Spui asta ca să mă linişteşti. Ştii foarte bine că bărbaţii noştri mor de foame şi de frig acolo, că mor fără doctori şi fără doctorii, numai fiindcă yankeii ne urăsc atâta. O, dacă am putea descotorosi pământul de yankei! O, ştiu că Ashley a...

— Nu spune asta! strigă Scarlett cu inima strânsă. Atâta timp cât nimeni nu spunea că Ashley a murit, va păstra în fundul sufletului o slabă nădejde că trăia, dar îşi închipuia că dacă ar auzi pronunţându se cuvântul fatal, Ashley va muri în aceeaşi clipă.

— Doamnă Wilkes, nu vă necăjiţi pentru soţul dumnea­voastră, interveni soldatul cu un ochi. Eu am fost făcut prizonier după prima bătălie de la Manassas şi am intrat în primul schimb de prizonieri. Când eram în puşcărie, mi se dădea tot ce era mai bun: pui fripţi, prăjituri...

— Am impresia că minţi, zise Melanie cu un surâs slab. Ce zici?

Era prima oară când Scarlett o vedea pe Melanie vorbind astfel cu un bărbat.

— Şi eu am această impresie, recunoscu soldatul, iz­bucnind în râs şi pocnindu se peste coapse.

— Dacă vreţi să treceţi toţi în salon, am să vă cânt colinde de Crăciun, zise Melanie ca să schimbe subiectul. Yankeii n au putut lua pianul. E grozav de dezacordat, nu i aşa, Suellen?

— Groaznic! răspunse Suellen care privea spre Frank surâzând.

Însă, în timp ce musafirii părăseau sufrageria, Frank rămase în urmă şi o reţinu pe Scarlett de mânecă.

— Pot să schimb o vorbă cu dumneata?

Scarlett începu să tremure, temându se ca Frank să nu i vorbească de vitele ei şi se pregăti să i trântească o minciună frumoasă.

Când nu mai rămase nimeni în odaie, Frank şi Scarlett se apropiară de foc. Toată veselia prefăcută care înviorase faţa lui Frank în prezenţa celorlalţi dispăru, şi Scarlett îşi dădu seama că arăta bătrân. Pielea îi era uscată şi înnegrită ca frunzele purtate de vânt.

Favoriţii lui, de un blond roşiatic, erau presăraţi cu peri albi. Absent, începu să se tragă de unul din ei şi, înainte de a lua cuvântul, îşi drese glasul.

— Îmi pare foarte rău de mama dumitale, domnişoară Scarlett.

— Te rog, nu vorbi de asta.

— Şi tatăl dumitale... e aşa de când...

— Da... el... nu mai e el, după cum poţi să ţi dai seama.

— Ţinea mult la ea, nu i aşa?

— Oh, domnule Kennedy, să nu mai vorbim...

— Iartă mă, domnişoară Scarlett, şi începu să se legene stingherit de pe un picior pe altul. Voiam să supun un proiect tatălui dumitale, dar acum văd că ar fi osteneală zadarnică.

— Pot să te ajut cumva, domnule Kennedy? Înţelegi... acum eu conduc casa.

— Ei bine... eu, începu Frank, continuând, de emoţie să se tragă de unul din favoriţi. La drept vorbind, eu... ei bine, domnişoară Scarlett, aveam de gând să cer tatălui dumitale mâna domnişoarei Suellen.

— Cum, vrei să spui că n ai cerut încă tatei mâna lui Suellen? exclamă Scarlett, totodată mirată şi înveselită. Şi îi faci curte de ani de zile!

Frank se înroşi şi surâse stingherit, cu aerul unui băiat foarte timid şi cam nătărău.

— Ei bine... eu... nu ştiam dacă mă voia. Sunt mult mai în vârstă ca ea şi... şi erau atâţia tineri frumoşi care se învârteau la Tara...

"Hm!" gândi Scarlett. "Se nvârteau în jurul meu, nu în jurul lui Suellen."

— Şi nici nu ştiu încă dacă mă va accepta. N am între­bat o niciodată, dar cred că trebuie să mi cunoască sentimentele. Eu... cred că trebuie să cer permisiunea domnului O'Hara şi să i spun adevărul. Domnişoară Scarlett, în momentul acesta n am nici o lăscaie. Pe vremuri, iartă mă că o spun, aveam mulţi bani dar acum nu mai am decât calul şi hainele de pe mine. Înţelegi, când m am angajat, am vândut cele mai multe din pământurile mele şi mi am investit banii în obligaţii confederate. Ştii ce valorează acum. Mai puţin decât hârtia pe care sunt imprimate. Şi apoi, nici nu le mai am, căci au ars odată cu casa soră mi. Ştiu că trebuie să par îndrăzneţ cerând mâna domnişoarei Suellen acum când nu mai am un ban, dar... asta e. De altfel, am impresia că nu putem şti ce va ieşi din acest război. Îmi pare că e sfârşitul lumii. Nu poţi să te întemeiezi pe nimic... şi m am gândit că ar fi o mare mângâiere pentru mine şi, poate, pentru domnişoara Suellen, dacă am fi logodiţi. Ar fi ceva sigur. Nu i voi cere să ne căsătorim atâta timp cât nu voi avea din ce s o ţin, domnişoară Scarlett, şi nu ştiu când se va întâmpla asta. Dar, în sfârşit, dacă iubirea sinceră are vreun preţ, ei bine, poţi fi sigură că dinspre partea asta, dacă nu din alt punct de vedere, domnişoara Suellen va fi bogată.

Pronunţă aceste ultime cuvinte cu o demnitate simplă care o emoţionă pe Scarlett, deşi o şi distră foarte mult. Faptul că cineva putea s o iubească pe Suellen o depăşea. Sora ei îi apărea ca un monstru de egoism, care nu ştia decât să plictisească pe ceilalţi şi şi petrecea vremea văicărindu se.

— Bine, domnule Kennedy, spuse ea pe un ton amabil, cred că lucrurile sunt limpezi. Sunt sigură că am dreptul să vorbesc în numele tatei. A avut întotdeauna multă stimă pentru dumneata şi a socotit întotdeauna că Suellen se va căsători într o zi cu dumneata.

— Adevărat? exclamă Frank radios.

— Adevărat, răspunse Scarlett, stăpânindu şi pofta de a râde, căci îşi amintea de felul zeflemist cum o întreba Gerald odinioară pe Suellen de la un cap la celălalt al mesei: "Ei, domnişorică, nu s a pronunţat încă înflăcăratul tău adorator? Va trebui oare să i cer să şi precizeze intenţiile?"

— Am să i fac declaraţia chiar în seara asta, zise Frank cu un tremur în obraji şi luă mâna lui Scarlett, strângându i o. Eşti atât de bună, domnişoară Scarlett!

— Am să ţi o trimit pe Suellen, rosti Scarlett îndreptându se spre salon cu un surâs pe buze.

Melanie începuse să cânte. Pianul era groaznic de dezacordat, dar reuşi să i facă pe ceilalţi să cânte: "Ascul­taţi, îngerii vestesc naşterea!"

Auzind acest vechi şi fermecător colind de Crăciun, Scarlett se opri brusc. I se părea cu neputinţă ca războiul să fi trecut de două ori pe aici, ca ea să trăiască cu ai ei într o ţară pustiită, abia având ce să mănânce. Se întoarse brusc spre Frank.

— Ce voiai să spui zicând că ţi se pare că e sfârşitul lumii?

— Am să ţi vorbesc deschis, zise el încet. Dar n aş vrea să le alarmezi pe celelalte doamne repetându le cuvintele mele. Războiul nu va mai putea dura mult. Nu mai sunt oameni care să întregească rândurile, şi numărul dezerto­rilor creşte întruna. Înţelegi, oamenii nu pot răbda să fie despărţiţi de familiile lor, când ştiu că ai lor mor de foame. Atunci, se întorc acasă pentru a încerca să facă rost de nrană. Nu pot să le fac o vină din asta, dar armata slăbeşte. Şi apoi, soldaţii nu pot să lupte fără să mănânce şi nu i nimic de mâncare. O ştiu fiindcă meseria mea e să strâng provizii. De când am ocupat din nou Atlanta, am parcurs această regiune în lung şi n lat şi n am găsit nici cât să hrănesc o pasăre. Şi e acelaşi lucru până la Savannah, trei sute de mile spre sud. Oamenii mor de foame, căi ferate nu mai există, nu sunt puşti, muniţiile sunt pe sfârşite, nu mai e piele pentru ghete... Aşadar, sfârşitul e aproape.

Dar şansele slabe ale Confederaţiei cântăreau mult mai puţin în ochii lui Scarlett, decât observaţiile lui Frank asupra lipsei alimentelor. Avusese intenţia să i încredin­ţeze lui Pork monedele ei de aur şi bancnotele Statelor Unite şi să l trimită cu calul şi căruţa să caute provizii şi ceva de ale îmbrăcăminţii. Dar dacă ceea ce spunea Frank e adevărat...

Maconul însă nu căzuse! Trebuiau să fie provizii la Macon. Îndată ce trupele intendenţei vor fi destul de de­parte, îl va trimite pe Pork la Macon, cu riscul de a şi vedea preţiosul cal rechiziţionat de armată.

— Hai să nu mai vorbim de lucruri atât de triste în seara asta, domnule Kennedy, zise Scarlett. Du te în micul birou al mamei şi am să ţi o trimit pe Suellen. Aşa vei putea... În sfârşit, veţi putea fi singuri.

Surâzând, înroşindu se, Frank se strecură afară din odaie şi Scarlett îl privi îndepărtându se. "Ce păcat că n o poate lua acuma", îşi zise ea. "Ar fi o gură mai puţin de hrănit."

Capitolul XXIX
Când sosi luna aprilie, generalul Johnston, căruia i se dăduse înapoi comanda împuţinatei sale armate, se predă inamicului, în Carolina de Nord, şi războiul luă sfârşit. Însă ştirea nu ajunse la Tara decât după două săptămâni. Erau prea multe de făcut la Tara ca să şi piardă cineva vremea cu vizite şi cu palavre şi, cum vecinii erau şi ei foarte ocupaţi, ştirile se răspândeau încet.

Arăturile de primăvară erau în toi şi se semăna bum­bacul şi seminţele pe care Pork le adusese de la Macon. Pork era atât de mândru că revenise cu bine de la Macon cu căruţa plină de haine, seminţe, păsări, şunci, carne şi făină, încât la drept vrbind nu mai făcea nimic. Mereu şi mereu povestea cum scăpase de atâtea ori ca prin urechile acului, apoi despre drumuri lăturalnice şi potecile şi făgaşele pe care revenise la Tara, drumuri pe care nimeni altul în afară de el nu le cunoştea. Timp de cinci săptămâni cât durase lipsa lui, Scarlett fusese chinuită de griji, dar la întoarcere nu putu să l certe. Era prea fericită că reuşise în misiunea lui şi că i adusese înapoi atâţia bani din suma pe care i o încredinţase. De altfel, îl bănuia că nu cumpărase nici păsările, nici carnea, ceea ce lămurea economiile făcute. De fapt, Pork nu şi ar fi iertat dacă ar fi cheltuit banii stăpânei sale, atunci când de a lungul drumului erau coteţe nepăzite cu găini, şi atâtea afumătoare care parcă îl aşteptau.

Acum că aveau puţină hrană, fiecare la Tara se silea să redea vieţii un aspect normal. Era de lucru pentru fiecare – prea multă muncă, muncă de fiece clipă. Trebuiau curăţate ogoarele de tulpinile uscate de bumbac de anul trecut, spre a face loc recoltei viitoare, şi calul, neobişnuit să tragă plugul, se târa cu greu pe ogoare. Trebuia plivită grădina de zarzavat de buruieni, trebuiau semănate se­minţele, tăiate lemne pentru foc; trebuiau făcute ţarcuri şi ridicate mile întregi de garduri din care yankeii arseseră cu atâta uşurinţă. De două ori pe zi trebuiau cercetate capcanele pentru iepuri ale lui Pork şi puse undiţe. Trebuia dereticat, măturat, gătit, spălat vasele, dat de mâncare porcilor şi puilor, strâns ouăle. Trebuia mulsă vaca, dusă la păşune şi la baltă şi, de teamă ca yankeii sau oamenii lui Frank Kennedy să nu revină, trebuia ca cineva s o păzeas­că toată ziua. Până şi micul Wade avea treabă. În fiecare dimineaţă, cu un coş sub braţ, pleca cu un aer important să strângă bucăţele de lemn sau surcele pentru aprins focul.

Băieţii Fontaine, primii din comitat care s au reîntors la căminurile lor, fură cei care aduseră ştirea capitulării. Alex, care mai avea cizme, mergea pe jos, în timp ce Tony, cu picioarele goale, călărea fără şa pe spatele unui catâr. Tony se aranja întotdeauna să fie profitorul familiei. După patru ani de viaţă în aer liber, erau mai arşi de soare, mai subţiri, mai uscăţivi şi, cu lungile lor bărbi negre cu care se întorceau din război, cu greu îi puteai recunoaşte.

Grăbiţi să ajungă la Mimosa, trecură pe la Tara, dar nu se opriră decât o clipă, spre a le saluta pe tinerele femei şi a le anunţa capitularea. Totul se sfârşise, se terminase, spuneau ei, dar nu păreau să dea faptului multă importan­ţă. Singurul lucru care i interesa era să ştie dacă Mimosa arsese. Pe drumul de întoarcere nu văzuseră decât hornuri înnegrite, acolo unde altădată se ridicau locuinţe ale prie­tenilor lor, şi nu mai îndrăzneau să spere că a lor fusese cruţată. Scoaseră un suspin de uşurare aflând că Mimosa era încă în picioare şi începură să râdă, încântaţi, aflând de goana nebună a lui Sally şi cât de frumos sărise gardul.

— E o fată curajoasă, declară Tony. Ce ghinion pe ea că Joe a fost omorât. Ai din întâmplare tutun de mestecat, Scarlett?

— Nu, nu mai avem decât tutun din foi de porumb. Tata asta fumează.

— N am ajuns încă atât de rău, zise Tony, dar probabil că va veni şi asta.

— Ce face Dimity Munroe? întrebă Alex puţin jenat, şi Scarlett îşi aminti că i făcuse puţină curte surorii mai mici a lui Sally.

— Bine. Stă acum la mătuşa ei, la Fayetteville. Ştii, casa lor din Lovejoy a ars. Restul familiei e la Macon.

— De fapt, el a vrut să întrebe dacă Dimity nu s a măritat cumva cu vreunul din eroicii colonei ai gărzii locale, se amestecă ironic Tony, căruia Alex îi azvârli o privire furioasă.

— Bineînţeles că nu s a măritat, răspunse Scarlett, amu­zată.

— Ar fi fost poate mai bine pentru ea, declară Alex întunecat. Cum naiba... iartă mă, Scarlett, dar cum vrei ca un bărbat să i ceară unei fete să se mărite cu el, când toţi sclavii i au fugit, toate vitele i au dispărut şi nu mai are o lăscaie în buzunar?

— Ştii bine că i ar fi totuna lui Dimity, răspunse Scarlett.

Îşi putea permite luxul de a fi mărinimoasă cu Dimity şi de a o vorbi de bine, căci Alex Fontaine nu fusese niciodată unul dintre adoratorii ei.

— Fir ar să fie... oh, îţi cer încă o dată iertare. Va trebui să nu mai înjur, căci altfel bunica îmi va trage cu siguranţă o papară. Nu i pot cere unei fete tinere să se căsătorească cu un golan. Ei i ar fi poate totuna, dar mie nu.

În timp ce Scarlett pălăvrăgea cu tinerii pe verandă, Melanie, Suellen şi Carreen intraseră pe tăcute în casă, după ce aflaseră ştirea capitulării. Când Fontaine ii pleca­ră, Scarlett intră la rândul ei în casă şi le auzi plângând pe canapeaua din biroul lui Ellen. Totul se sfârşise! Era sfârşitul frumosului vis pentru care trăiseră, sfârşitul acelei cau­ze care le răpise prietenii, iubiţii, soţii, care le sărăcise familiile. Cauza pe care o crezuseră de neînvins era pentru totdeauna pierdută.

Numai lui Scarlett nu i venea să plângă. Aflând ştirea, îşi zisese: "Slavă Domnului! Nu mai e primejdie să ni se fure vaca. Şi nici calul. Vom putea scoate argintăria din fântână şi toată lumea va avea cuţit şi furculiţă. N are să mi mai fie teamă să străbat regiunea în căutare de ceva de ale mâncării."

Ce uşurare! Niciodată nu va mai tresări de frică au­zind pasul unui cal. Niciodată nu se va mai deştepta noaptea, reţinându şi răsuflarea ca să audă mai bine, întrebându se dacă visa sau dacă nu era zăngănit de bidoane, sforăit de cai, vocile aspre ale yankeilor care se auzeau în curte. Şi, mai ales, Tara era salvată! De acum înainte nu se va mai teme că se va trezi într o zi în mijlocul peluzei, privind vârtejuri de fum ieşind din casa pe care o iubea atâta, şi că va auzi prăbuşindu se acoperişul în flăcări.

Da, cauza era pierdută, dar războiul îi păruse întot­deauna un lucru nebunesc, şi pacea valora mai mult. Nu se înflăcărase niciodată în faţa stindardului confederat şi nu se înfiorase niciodată de entuziasm auzind imnul "Dixie". Credinţa disperată în triumful cauzei, fanatismul care le susţinuse pe celelalte femei n o ajutaseră să rabde lipsurile, să şi îndeplinească scârboasele îndatoriri de in­firmieră, să îndure temerile în timpul asediului, foamea din ultimele luni. Totul se sfârşise, se sfârşise de a binelea, şi nu va plânge pentru asta!

Totul se sfârşise. Războiul care părea că nu se va sfârşi niciodată, acest război pe care nu l dorise, care i tăiase viaţa în două părţi atât de deosebite una de alta, încât îşi amintea cu greu de zilele fără griji de odinioară. Putea să se plece asupra trecutului şi să privească fără emoţie la frumoasa Scarlett, cu pantofii ei delicaţi de piele verde şi cu volanele ei mirosind a levănţică, dar se întreba dacă mai putea fi aceeaşi fiinţă. Da, ea, Scarlett O'Hara, ea care avusese tot comitatul la picioare, care dispusese de o sută de sclavi gata să sară la cel mai mic gest al ei, care se sprijinise de bogăţiile Tarei ca de un parapet, ai cărei părinţi iubitori nu se gândiseră decât să i facă plăcere, ea, frumoasa Scarlett, răsfăţată, curtată, nepăsătoare, ale cărei dorinţe se împliniseră toate, în afară de cele privitoare la Ashley.

Undeva, pe lunga panglică a drumului care şerpuia de a curmezişul celor patru ani, tânăra fată parfumată, încălţată cu pantofi de dans dispăruse, şi în locul ei apăru­se o femeie cu ochii verzi şi aspri care şi număra banii şi nu pregeta să muncească cu mâinile, o femeie căreia ura­ganul nu i lăsase nimic în afară de indestructibilul pământ roşu pe care trăia.

Stând în hol şi ascultând plânsul celorlalte, mintea ei nu înceta să făurească planuri. "Vom semăna mult mai mult bumbac. Mâine îl voi trimite pe Pork la Macon să mai cumpere seminţe. De acum încolo yankeii nu mi vor mai arde bumbacul şi trupele noastre nu l vor mai rechiziţiona. Dumnezeule! Dar preţul bumbacului ar trebui să se urce nebuneşte la toamnă!"

Intră în birou şi, fără o privire pentru fetele care plângeau pe canapea, se aşeză la masa de scris şi luă o pană de gâscă, începând să calculeze ce i va rămâne după ce va mai cumpăra seminţe de bumbac.

"Războiul s a sfârşit!" îşi zise ea. Şi deodată, cuprinsă de un val de fericire, aşeză pana. Războiul se sfârşise, şi Ashley... dacă era încă în viaţă... Ashley va reveni! Se întrebă dacă Melanie, în mijlocul durerii ei pentru cauza pierdută, se gândise la asta. "În curând va sosi o scrisoare... nu, nu scrisoare. Nu există încă poştă. Dar în curând... Într un fel sau altul, ne va da un semn de viaţă!"

Dar zilele şi săptămânile treceau fără ştiri de la Ash­ley. În Sud, serviciul poştal funcţiona într un fel nesigur şi, la ţară, nu exista nici ridicare, nici distribuire de scrisori. Câteodată, un călător din Atlanta aducea un bileţel dispe­rat de la mătuşa Pitty, care ruga pe tinerele femei să se întoarcă, dar de la Ashley nu sosea nici o ştire.

După capitulare, un conflict, de altfel prezent şi până atunci, izbucni între Scarlett şi Suellen în legătură cu calul. Acum că yankeii nu mai erau de temut, Suellen voia să facă vizite vecinilor. Se simţea singură şi avea nostalgia agrea­bilei vieţi mondene de odinioară. Avea chef să şi vadă prietenele şi voia de asemenea să se asigure că şi în restul comitatului se trăia la fel de prost ca la Tara. Dar Scarlett rămânea de neclintit. Calul servea la adusul lemnelor din pădure, la trasul plugului, lui Pork ca să se ducă după provizii, iar duminica îşi câştiga dreptul să pască în linişte şi să se odihnească. Dacă Suellen voia să facă vizite, n avea decât să meargă pe jos.

Până în urmă cu un an, Suellen nu făcuse niciodată mai mult de o sută de paşi pe jos, şi această perspectivă nu i surâdea deloc. Rămase deci acasă plictisindu se, văicărindu se şi repetând: "Oh, de ar fi mama aici!" Până la urmă Scarlett îi dădu palma pe care i o făgăduise de mult şi o lovi chiar atât de tare, încât Suellen se prăbuşi plângând pe patul ei, ceea ce pricinui o mare consternare în toată casa. Totuşi, Suellen puse capăt văicărelilor, cel puţin în faţa lui Scarlett.

Scarlett nu minţea când spunea că voia să lase calul să se odihnească duminica; dar, de fapt, nu era decât pe jumătate adevărat. În cursul lunii care urmase capitulării, făcuse câteva vizite prin comitat şi vederea vechilor ei prieteni şi a plantaţiilor lor îi zdruncinase curajul mai mult decât voia să recunoască.

Tot Fontaine ii, datorită tenacităţii lui Sally, erau cei mai favorizaţi, dar situaţia lor părea înfloritoare numai în comparaţie cu situaţia tragică a celorlalţi vecini. Bunica Fontaine nu şi mai revenise niciodată cu totul de pe urma crizei de inimă pe care o avusese în ziua când ajutase la stingerea focului şi la salvarea casei. Bătrânul doctor Fon­taine se refăcea încet după amputarea braţului. Alex şi Tony mânuiau fără nici o îndemânare sapa şi plugul. Când Scarlett veni în vizită, se aplecară pe deasupra unui gard ca să i strângă mâna şi, cu privirea amară, îşi bătură joc de căruţa ei hodorogită, ştiind că şi bat joc şi de ei înşişi. Le ceru să i vândă seminţe de porumb, şi ei îi făgăduiră, şi toţi trei începură să discute probleme legate de plantaţie. Fon­taine ii aveau doisprezece pui, două vaci, cinci porci şi catârul pe care l aduseseră din război. Unul din porci murise şi se temeau să nu i piardă şi pe ceilalţi. Auzind i vorbind cu atâta seriozitate despre porci pe aceşti foşti filfizoni, care odinioară nu se preocupau decât care cravată era mai elegantă, Scarlett fu şi ea cuprinsă de un râs amar.

La Mimosa toţi o primiseră cu braţele deschise şi stăruiseră să i dea, nu să i vândă, porumbul de sămânţă. Când pusese o bancnotă verde pe masă, firea iute a Fontaine ilor se înflăcărase şi prietenii ei refuzară categoric să ia banii. Scarlett luă seminţele şi strecură pe ascuns o banc­notă de un dolar în mâna lui Sally. De la prima vizită a lui Scarlett, cu opt luni în urmă, Sally se schimbase mult. La acea epocă, deşi era palidă şi tristă, o simţeai încă foarte optimistă, dar acum acel optimism dispăruse, ca şi cum capitularea armatei i ar fi zdrobit ultimele nădejdi.

— Scarlett, murmură ea strângând în mâini hârtia, la ce au folosit toate astea? De ce ne am luptat? Oh, bietul meu Joe! O, bietul meu băieţaş!

— Nu ştiu de ce ne am luptat şi nici nu vreau s o ştiu, zise Scarlett. Nu mă interesează. Nu m a interesat nicioda­tă. Războiul e treaba bărbaţilor, nu a femeilor. Acum tot ce mă interesează e să am o recoltă bună de bumbac. Hai, Sally, ia dolarul ăsta şi cumpără i o hăinuţă micului Joe. Are nevoie. Nu vreau să profit de politeţea lui Alex şi a lui Tony ca să vă despoi de porumbul vostru.

Tinerii o întovărăşiră până la căruţă şi o ajutară să se urce. Oameni de lume, în ciuda zdrenţelor, păstrau încă veselia şi curtenia Fontaine ilor, dar îndepărtându se de Mimosa, Scarlett nu şi putu opri un fior, la gândul decăde­rii lor. Era sătulă până peste cap de sărăcie şi de lipsuri. Ce plăcut ar fi să cunoşti oameni bogaţi, pentru care mâncarea nu e o problemă.

Cade Calvert era acasă, la Pine Bloom, şi urcând scă­rile vechii case în care dansase de atâtea ori în zile mai fericite, Scarlett văzu moartea întipărită pe trăsăturile tânărului. Avea obrajii scofâlciţi şi, întins la soare pe un fotoliu, cu un şal pe genunchi, tuşea necontenit. Totuşi, când o văzu pe Scarlett, faţa i se lumină. Numai o mică răceală care i se lăsase în piept, explică el, încercând să se ridice spre a i ura bun venit. Dormise prea des în ploaie. Dar îi va trece şi când va fi pe picioare, va putea să se apuce iarăşi de lucru.

Cathleen Calvert ieşi din casă şi Scarlett, întâlnindu i privirea pe deasupra capului fratelui ei, putu să i citească în ochi o durere adâncă. Cade nu ştia poate în ce stare se află, dar Cathleen nu şi făcea iluzii. Năpădită de buruieni, plantaţia părea părăginită. În mijlocul ogoarelor începuse­ră să crească puieţi de pin şi în casa prost întreţinută domnea dezordinea. Cathleen era slabă şi nervoasă.

Cathleen şi fratele ei trăiau în casa tăcută, în tovărăşia mamei lor vitrege, care era yankee, a celor patru surori vitrege şi a lui Hilton, vicleanul yankeu. Scarlett nu l sim­patizase niciodată pe Hilton, cum nu l putuse suferi nici pe Jonas Wilkerson, fostul vechil al Tarei, şi simţi şi mai puţină simpatie pentru el când se apropie de ea cu un aer detaşat, tratând o de la egal la egal. Pe vremuri se purta cu acelaşi amestec de slugărnicie şi obrăznicie ca şi Wilker­son, dar acum, când domnul Calvert şi Raiford muriseră în război şi Cade era bolnav, toată umilinţa lui dispăruse. A doua doamnă Calvert nu ştiuse niciodată să se impună servitorilor ei negri, şi deci nimeni nu se putea aştepta să se facă respectată de un alb.

— Domnul Hilton a fost atât de bun că nu ne a părăsit în aceste clipe grele, zise doamna Calvert intimidată, aruncând priviri furişe fiicei ei vitrege. Da, atât de bun! Nădăjduiesc că aţi aflat cum ne a salvat în două rânduri casa când Sherman a trecut pe aici. Mă întreb ce ne am fi făcut fără el.

O roşeaţă bruscă acoperi faţa palidă a lui Cade, şi Cathleen închise ochii mărginiţi de gene lungi şi şi strânse buzele. Scarlett ghicea că cei doi sufereau chinurile iadului fiindcă erau îndatoraţi vechilului yankeu. Doamna Cal­vert păru gata să plângă. Fără să şi dea seama, iar făcuse o gafă. Tot timpul făcea gafe. Cu toate că trăia de vreo douăzeci de ani în Georgia, nu ajungea să i înţeleagă pe sudişti. Nu ştia niciodată pe ce ton să se adreseze copiilor bărbatului ei, care totuşi erau întotdeauna de o fermecă­toare politeţe cu ea. În fundul sufletului dorea să se întoarcă în Nord, să şi ia copiii şi să i părăsească pentru totdeauna pe aceşti străini rigizi şi atât de greu de înţeles.