Pe aripile vântului

Toată lumea coborî în goană scările spre a i ieşi îna­inte. Negri şi albi de a valma îi strânseră mâna şi l asaltară cu întrebări, dar vocea Melaniei sfârşi prin a domina tu­multul.

— Mătuşica nu i bolnavă, sper?

— Nu, domnişoa'ă Melly! Mulţumesc lui Dumnezeu, e sănătoasă, răspunse Peter, aruncând o privire atât de severă Melaniei şi apoi lui Scarlett, încât cele două tinere femei se simţiră deodată vinovate fără să ştie de ce. E foa'te bine, da' fă'ă dumneavoast'ă sufe'ă cumplit şi, dacă v'eţi să ştiţi tot, ei bine, şi eu sufă'!

— Stai, unchiule Peter! Cum crezi...

— Nu a'e 'ost să vă scuzaţi. Că doa' domnişoa'a Pitty v a sc'is să veniţi acasă. Am văzut o plângând când i aţi 'ăspuns că aveţi p'ea multă t'eabă la fe'ma asta veche ca să veniţi.

— Dar, unchiule Peter...

— Cum puteţi s o lăsaţi pe domnişoa'a Pitty singu'ă, când ştiţi ce f'ica îi e? Ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că domnişoa'a Pitty n a t'ăit niciodată singu'ă şi că şi pet'ece timpul t'emu'ând, de când s a înto's de la Macon. Mi a spus să vă spun aşa, în faţă, că nu poate să înţeleagă de ce aţi pă'ăsit o când a'e nevoie de dumneavoast'ă.

— Ia mai taci! zise Mammy pe un ton aprig, căci fusese jignită când Peter tratase Tara drept "fermă veche" – negrii ăştia neştiutori de la oraşe nu erau nici măcar în stare să facă deosebirea între o fermă şi o plantaţie. Şi noi? Noi n avem nevoie de domnişoa'ra Sca'lett şi de domnişoa'a Melly? Ba avem g'ozavă nevoie! Cum se face că domnişoa'a Pitty nu ce'e ajuto'ul f'atelui ei? N a'e nevoie de el?

Unchiul Peter o fulgeră cu o privire.

— Noi n am avut de a face cu domnu' Hen'y de ani de zile şi acum suntem p'ea băt'âni ca să începem, zise el întorcându se către tinerele femei, care cu greu îşi stăpâneau râsul. Dumneavoast'ă a' t'ebui să vă fie'uşine să lăsaţi pe biata domnişoa'ă Pitty singu'ă, cu jumătate din p'ietenii ei mo'ţi, cu cealaltă jumătate la Macon şi cu Atlanta plină de soldaţi yankei şi de neg'i scâ'boşi elibe'aţi.

Cele două tinere femei ascultaseră fără să clipească discursul lui Peter, dar la gândul că mătuşa Pitty le trimi­sese pe bătrânul tiran ca să le facă morală şi să le aducă pe nepusă masă la Atlanta, se simţiră incapabile să şi păstre­ze mai mult timp seriozitatea. Izbucniră în râs, sprijinindu se una de alta ca să nu cadă. Cum era şi firesc, Pork, Dilcey şi Mammy izbucniră şi ei în hohote zgomotoase, bucurându se că Peter nu era lăsat să şi bată joc de Tara lor mult iubită. Suellen şi Carreen chicotiră şi ele, şi Gerald însuşi schiţă un zâmbet vag. Toată lumea se prăpădea de râs, în afară de Peter care se legăna pe picioarele lui mari, în timp ce indignarea lui creştea.

— Ce ţi veni, neg'ule? întrebă Mammy schimonosindu se. Eşti p'ea băt'ân acum ca să ţi ape'i stăpâna?

Peter era indignat.

— P'ea băt'ân! Eu, p'ea băt'ân! Ba pot foa' te bine s o apă' pe domnişoa'a Pitty, cum am apă'at o întotdeauna. Pa'că n am apă'at o tot eu când ne am 'efugiat la Macon? N am apă'at o şi când au venit yankeii la Macon şi când de f'ică leşina tot timpu'? Şi nu am descope'it tot eu calu' ăsta ca s o aduc înapoi la Atlanta şi am avu t g'ijă de ea tot d'umul, şi de a'gintă'ia tatălui ei?

Peter era acum demnitatea personificată:

— Şi pe u'mă, nu vo'besc de apă'at, vo'besc de ce zice lumea.

— De ce zice lumea...

— Da, de ce zice lumea când vede că domnişoa'a Pitty locuieşte singu'ă. Oamenii spun luc'u'i u'âte, despre domnişoa'ele nemă'itate ca'e t'ăiesc singu'e, urmă Peter şi nu încăpea îndoială pentru auditorii săi că, în ochii lui, Pittypat era încă o fetiţă vioaie şi drăguţă de şaisprezece ani, care trebuia apărată împotriva gurilor rele. Şi eu nu pot să 'abd să se vo'bească de 'ău de domnişoa'a Pitty. Nu... şi nu pot s o las să ia pe o'şicine ca să i ţie tovă'ăşie. I am spus aşa: N o să iei pe nimeni altu', atâta timp cât t'ăieşte cineva ca'e e ca'ne din ca'nea dumitale şi sânge din sângele dumitale. Da, aşa i am spus. Şi acum, ca'ne din ca'nea şi sânge din sângele ei se face că n o cunoaşte! Domnişoa'a Pitty nu i decât un copil şi...

Scarlett şi Melanie nu mai puteau de râs şi trebuiră să se aşeze pe treptele scării. În sfârşit, Melly îşi şterse ochii.

— Bietul unchiul Peter! Iartă mă că am râs! Adevărat! Hai, iartă mă! Domnişoara Scarlett şi cu mine nu ne putem întoarce acasă în acest moment. Voi veni poate în septem­brie, după culesul bumbacului. Dar mătuşa Pitty te a tri­mis să faci tot drumul ăsta numai ca să ne aduci la ea pe sacul ăsta de oase?

La această întrebare Peter rămase cu gura căscată, cu remuşcarea şi consternarea întipărite pe faţa i brăzdată de cute. Buza de jos îi reveni la normal, repede, aşa cum o broască ţestoasă îşi retrage capul sub carapace.

— Domnişoa'ă Melly, sfârşi el prin a bolborosi, cred că îmbăt'ânesc. Uitasem cu totul de ce m a t'imis domnişoa'a Pitty, şi e g'ozav de impo'tant. Am o sc'isoa'e pent'u dumneata. Domnişoa'a Pitty n a v'ut s o înc'edinţeze poştei şi nimănui altuia decât mie şi...

— O scrisoare? Pentru mine? De la cine?

— Ei bine, domnişoa'ă, este... domnişoa'a Pitty mi a spus aşa: Tu, Pete', îi dai asta cu multă g'ijă doamnişoa'ei Melly şi eu am zis...

Melly se sculă de pe treapta pe care era aşezată şi şi duse mâna la inimă.

— Ashley! Ashley! A murit Ashley!

— Nu, domnişoa'ă! Nu, domnişoa'ă! strigă Peter cu voce stridentă, scotocind în buzunarul interior al hainei sale zdrenţuite. T'ăieşte! E o sc'isoa'e de la el! Vine acasă. El... Dumnezeule Atotpute'nic, ţine o, Mammy. Lasă mă...

— N o atinge, dobitoc băt'ân! îl certă Mammy, care o prinsese pe Melanie leşinată în braţele ei. Maimuţă băt'ână, auzi, "să i dai asta cu multă g'ijă!" G'ozavă g'ijă! Tu, Po'k, ia o de picioa'e. Domnişoa'ă Ca'een, ţine i capu'. Hai s o întindem pe canapeaua din salon.

Toată lumea, în afară de Scarlett, se îngrămădi în jurul Melaniei. Se înghesuiau, se văicăreau, se repezeau înăun­tru după apă şi perne şi, o clipă mai târziu, Scarlett şi cu unchiul Peter rămaseră singuri pe alee. Ţintuită locului, încapabilă să se mişte, Scarlett privea fix la moşneagul care flutura o scrisoare, fără pic de demnitate, şi având pe faţa lui tuciurie expresia uni copil certat de maică sa.

Cu toate că o voce nu înceta să i răsune în minte: "N a murit! Va reveni!" Scarlett nu resimţea nici bu­curie, nici emoţie. Era zdrobită, împietrită. Îl auzi ca din depărtare vorbind pe unchiul Peter, pe un ton plângăreţ şi umilit:

— Domnu' Willie Bu' de la Macon, ca'e e 'udă cu dumneavoast'ă, a adus domnişoa'ei Pitty sc'isoa'ea. Dom nu' Willie a fost în acelaşi lagă' de p'izonie'i cu domnu' Ashley. Domnu' Willie a avut un cal şi de aia a venit mai 'epede, da domnu' Ashley n a'e decât picioa'ele lui şi...

Scarlett smulse scrisoarea din mâna unchiului Peter. Pe plic era scris numele lui Melly, caligrafiat de mâna domnişoarei Pifty, dar Scarlett nu stătu o clipă la îndoială. Rupse plicul, şi bileţelul mătuşii Pitty căzu jos. În plic mai era o bucată de hârtie împăturită, slinoasă, mototolită şi ruptă la colţuri. Ashley însuşi scrisese numele destinatarei: "Doamnei George Ashley Wilkes. La domnişoara Sarah Jane Hamilton – Atlanta, sau la Doisprezece Stejari – Jonesboro – Georgia."

Cu degete tremurânde, Scarlett desfăcu hârtia şi citi:

"Iubita mea, revin lângă tine..."
Lacrimile începură să i curgă pe faţă. Nu putea să citească mai departe. Inima sta gata să i plesnească şi crezu că nu va putea să îndure această fericire. Strângând scrisoa­rea la piept, urcă scara ca o săgeată, traversă holul, trecu prin faţa salonului unde toţi îşi făceau de lucru pe lângă Melanie, leşinată, şi pătrunse în micul birou al lui Ellen. Trase uşa după ea, răsuci cheia în broască şi, plângând, râzând, sărutând scrisoarea, se trânti pe sofaua cea veche.

"Iubita mea", şopti ea, "revin lângă tine."

În afară de cazul în care lui Ashley i ar fi crescut aripi, bunul simţ arăta că îi vor trebui săptămâni, dacă nu chiar luni, ca să ajungă din Illinois în Georgia; dar la Tara, ori de câte ori un soldat se ivea pe aleea de cedri, inimile băteau să se spargă. Oricare dintre aceşti bărboşi putea foarte bine să fie Ashley. Şi dacă nu era el, soldatul care venea putea avea ştiri de la el, sau aducea vreo scrisoare de la mătuşa Pitty cu veşti despre el. Albi şi negri, se repezeau cu toţii pe verandă ori de câte ori auzeau zgomot de paşi. Era de ajuns vederea unei uniforme, pentru ca toată lumea să părăsească grămada de lemne, livada sau ogorul de bum­bac. Timp de o lună după sosirea scrisorii, treburile fură lăsate deoparte. Nimeni nu voia să piardă sosirea lui Ash­ley, Scarlett mai puţin ca oricare altul, şi i venea foarte greu să ceară celorlalţi să şi facă datoria când ea însăşi şi o neglija pe a sa.

Dar când săptămânile trecură fără ştiri de la Ashley, viaţa îşi reluă mersul obişnuit. Inimile răbdătoare abia aveau puterea să îndure o aşteptare atât de lungă. Teama şi neliniştea se strecurară încet în sufletul lui Scarlett. Se temea să nu i se fi întâmplat ceva pe drum. Rock Island era atât de departe şi Ashley era probabil tare slăbit, dacă nu chiar bolnav, căci abia ieşise din închisoare! Şi apoi, n avea bani şi trebuia să treacă prin regiuni în care confederaţii erau detestaţi. De ar şti numai unde se află, i ar trimite bani ca să ia trenul şi să vină mai repede, i ar trimite şi ultimul ban, chiar de ar lăsa întreaga casă să moară de foame!

"Iubita mea, revin lângă tine!"
În primul moment, bucuria îi fusese atât de mare, încât îşi închipuise că Ashley revenea lângă ea. Dar când mintea nu i mai fu atât de înfierbântată, îşi dădu seama că revenea lângă Melanie, ale cărei cântece umpleau acum casa. Câteodată Scarlett se întreba cu amărăciune de ce Melanie nu murise la naştere. S ar fi aranjat atât de bine lucrurile! După perioada de timp cuvenită, s ar fi măritat cu Ashley şi ar fi devenit o foarte bună mamă vitregă pentru micul Beau. Când se întâmpla să i vină astfel de gânduri, nu se mai grăbea să se roage lui Dumnezeu, zicând că gândurile îi veneau fără voia ei. Dumnezeu n o mai înfricoşa deloc.

Soldaţii continuau să sosească – unul câte unul, sau câte doi, sau cu zecile, şi le era întotdeauna foame. Scarlett era disperată şi ar fi preferat să se abată asupra Tarei un nor de lăcuste. Blestema regulile ospitalităţii care înflori­seră într o epocă de belşug, şi care nu îngăduiau ca un călător, fie el om de vază sau fermierul cel mai sărac, să şi urmeze drumul fără să i fie oferite cu cea mai mare curtenie locuinţă pentru noapte şi mâncare pentru el şi calul său. Scarlett ştia că epoca aceasta trecuse pentru totdeauna, dar ceilalţi locuitori ai Tarei n o ştiau, cum n o ştiau nici sol­daţii, şi fiecare nou venit era primit cu braţele deschise ca un oaspete de mult aşteptat.

Pe măsură ce nesfârşitul cortegiu se lungea, inima lui Scarlett se împietrea. Oamenii aceştia mâncau proviziile destinate să hrănească pe cei de la Tara, legumele pe care ea însăşi le îngrijise rupându şi şalele, alimente pentru care străbătuse mile întregi ca să le găsească. Era atât de greu să faci rost de mâncare, şi banii yankeului nu vor dura o veşnicie. Nu i mai rămăseseră decât câteva hârtii verzi şi cele două monezi de aur. De ce era ea oare silită să hrănească această liotă de oameni înfometaţi? Războiul se terminase. Niciodată nu i vor mai face pavăză cu trupurile lor. Sfârşi prin a i porunci lui Pork să servească mai puţine bucate de câte ori vor fi soldaţi la masă. Consemnul se execută, până când Scarlett îşi dădu seama că Melanie, care de la naşterea lui Beau nu fusese niciodată prea voinică, îi spusese lui Pork să i servească porţii mai mici şi să dea partea ei soldaţilor.

— Îmi vei face plăcerea să încetezi cu jocul ăsta, Mela­nie, îi spuse Scarlett. Eşti încă bolnavă şi mănânci şi aşa prea puţin. Rezultatul va fi că într o bună zi vei cădea iar la pat şi va trebui să te îngrijim noi. Lasă i pe oamenii ăştia să plece fără să se fi săturat. Sunt destul de puternici. Urmează regimul ăsta de patru ani şi n o să le strice dacă l vor mai urma puţin.

Melanie se întoarse spre ea şi, pentru întâia oară, Scarlett surprinse în ochii ei senini o emoţie pe care nu căuta s o ascundă.

— O, Scarlett, nu mă certa! Lasă mă să fac cum vreau. Nu ştii ce bine îmi face. De câte ori dau partea mea unuia dintre aceşti nenorociţi, simt că poate undeva prin Nord o femeie yankee e pe cale să i dea lui Ashley al meu o parte din mâncarea ei şi că asta l ajută s o pornească din nou la drum ca să ajungă acasă.

"Ashley al meu!"
"Iubita mea, revin lângă tine..."
Scarlett se îndepărtă fără să poată scoate un cuvânt, dar după această discuţie, Melanie observă că masa era mai bine servită când erau musafiri, deşi Scarlett tot se uita cu părere de rău după fiecare îmbucătură.

Când soldaţii erau prea bolnavi ca să pornească ime­diat la drum – şi asta se ntâmpla des – Scarlett se vedea silită să le dea adăpost mai mult timp. Fiecare bolnav însemna o gură în plus de hrănit. Trebuia ca cineva să aibă grijă de el, şi asta însemna un lucrător mai puţin care să ridice gardurile, să dea cu sapa, să semene, să împingă la plug.

Un soldat călare, în drum spre Fayetteville, lăsă într o zi pe verandă un băiat tânăr, cu obrazul acoperit de tuleie bălaie. Îl găsise leşinat pe marginea drumului, îl luase pe cal şi l adusese până la casa cea mai apropiată – la Tara. Tinerele femei îşi ziseră că făcuse parte, probabil, dintre cadeţii recrutaţi în şcolile militare, când Sherman se apro­piase de Milledgeville, dar n o ştiură precis niciodată. Băiatul muri fără să şi fi recăpătat cunoştinţa şi cercetarea buzunarelor sale nu dădu nici o informaţie. Era un băiat frumos, fără îndoială dintr o familie bună, şi undeva în Sud o femeie cerceta drumul cu privirea şi se întreba unde era şi când se va întoarce acasă, la fel cum Scarlett şi Melanie, cu speranţa în inimi, pândeau fiecare siluetă de bărbat ce urca aleea spre Tara. Cadetul fu înmormântat în cimitirul familiei, lângă cei trei băieţaşi O'Hara şi, în timp ce Pork arunca pământ în groapă, Melanie izbucni în plâns întrebându se dacă nu cumva şi trupul înalt a lui Ashley era pe cale să fie acoperit cu pământ de nişte necunoscuţi.

Ca şi tânărul cadet, un alt soldat, pe nume Will Benteen, sosi leşinat pe şaua unui cal, adus de un camarad. Era foarte bolnav. Avea pneumonie, şi când tinerele femei îl culcară, se gândiră cu teamă că nu va întârzia să l urmeze pe cadet în cimitir.

Avea faţa osoasă a ţăranilor din sudul Georgiei pe care i roade malaria, părul de un roşu foarte palid, iar ochii albaştri, spălăciţi păstrau o expresie resemnată şi blândă, chiar când delira. Unul din picioare îi era tăiat dedesubtul genunchiului şi de el fusese prins un ciot de lemn cioplit grosolan. Nu te puteai înşela – era un ţăran, după cum cadetul trebuie să fi fost fiu de plantator. Tinerelor femei le ar fi venit foarte greu să spună de ce erau convinse de asta. Fără îndoială, Will nu era nici mai murdar, nici mai bărbos, nici n avea mai puţini păduchi ca mulţi dintre domnii care se opriseră la Tara. Expresiile care i scăpau în timpul delirului nu erau, fără îndoială, mai puţin grama­ticale decât acelea ale gemenilor Tarleton. Dar instinctul le spunea tinerelor femei că Will nu aparţinea clasei lor, tot aşa cum ştiau să deosebească un pur sânge de un alt cal. Totuşi, aceasta nu le împiedica să facă tot ce era omeneşte posibil ca să l scape.

Slăbit de un an de captivitate la yankei, epuizat de lungul marş făcut pe ciotul de lemn prost ajustat, nu i mai rămâneau multe puteri ca să lupte împotriva pneumoniei, şi zile întregi, gemând, zvârcolindu se, retrăind bătăliile la care luase parte, zăcu în pat. Nici o singură dată nu strigă o soţie, o mamă, o soră sau o logodnică, şi asta o preocupa pe Carreen.

"Fiecare are vreo rudă", zicea ea, "dar s ar părea că el nu are nici un suflet pe lume."

Cu toată slăbiciunea lui, omul era robust şi bunele îngrijiri îl ajutară să învingă boala. Sosi şi ziua când, perfect conştient de ceea ce l înconjura, îşi aţinti ochii albaştri asupra lui Carreen. Tânăra fată era aşezată la căpătâiul lui şi, în timp ce murmura o rugăciune, soarele matinal se juca în părul ei auriu.

— Aşadar, nu erai un vis, zise el cu o voce fără nici un fel de intonaţie. Sper că nu v am făcut prea multe necazuri, doamnă.

Convalescenţa lui dură multă vreme; stătea întins, liniştit, privind prin fereastră magnoliile. Nu supăra pe nimeni cu vreo rugăminte. Carreen îi aprecia tăcerile, pe care nu încerca să le tulbure. De a lungul lungilor şi calde­lor după amiezi, stătea lângă el şi i făcea vânt fără să spună o vorbă.

Plăpândă şi delicată, Carreen pleca şi venea, aseme­nea unei umbre. Nu avea mare lucru de spus celorlalţi şi şi vedea încet de treburile pe care puterile ei i le îngăduiau. Se ruga mult. Când Scarlett intra în odaia ei fără să bată la uşă, o găsea întotdeauna îngenunchiată în faţa patului. Acest spectacol o enerva întotdeauna, căci socotea că tim­pul rugăciunilor trecuse. Dacă Dumnezeu socotise că era bine să i pedepsească pe oameni, n veau ce face cu rugă­ciunile. Pentru Scarlett, religia fusese întotdeauna un fel de afacere. Îi făgăduia lui Dumnezeu să se poarte bine, şi El trebuia s o răsplătească. Or, după părerea ei, Dumnezeu îşi călcase în nenumărate rânduri obligaţiile, şi Scarlett găsea că, de acum înainte, nu i mai datora nimic. De aceea, de câte ori o surprindea pe Carreen în genunchi atunci când ar fi trebuit să şi facă siesta sau să cârpească rufe, avea impresia că sora ei se sustrăgea de la o parte din sarcini.

Într o după amiză, când Will Benteen părăsise în sfârşit patul pentru un fotoliu, Scarlett îi împărtăşi părerile ei şi rămase foarte mirată când Will îi răspunse cu tonul lui plat:

— Lăsaţi o, domnişoară Scarlett. Asta i mângâierea ei.

— Mângâierea ei?

— Da, se roagă pentru mama dumitale şi pentru el.

— Care el?

Will o privi fără mirare cu ochii lui albaştri spălăciţi, mărginiri de gene de culoarea nisipului. Nimic nu părea să l surprindă sau să l emoţioneze. Poate pentru că văzuse prea multe lucruri neaşteptate ca să mai fie în stare să se mire. Nu i părea deloc neobişnuit ca Scarlett să nu ştie ce se petrecea în sufletul surorii ei. Găsea lucrul acesta tot atât de firesc ca şi faptul că tăcuta Carreen i se spovedise lui, un străin.

— Ei bine, adoratorul ei, acel Brent care a fost ucis la Gettysburg.

— Adoratorul ei? zise Scarlett scurt. Haida de! El şi cu fratele lui îmi făceau mie curte.

— Da, mi a spus o. S ar zice că aproape toţi băieţii din comitat aveau o slăbiciune pentru dumneata, domnişoară Scarlett. Dar asta nu l a împiedicat să i facă ei curte când dumneata i ai întors spatele. Iar când a revenit acasă în ultima permisie, s au logodit. Mi a spus că e singurul băiat pe care l a iubit vreodată. Şi o mângâie puţin să se roage pentru el.

— Aiurea! şopti Scarlett, cu un pic de gelozie în suflet.

Aruncă o privire curioasă spre acest bărbat slab, cu umerii ascuţiţi şi încovoiaţi, cu părul roşcat, cu ochii liniş­tiţi. Aşadar, era la curent cu evenimentele familiei, pe care ea nici măcar nu şi dăduse osteneala să le cunoască. De aceea era întotdeauna Carreen cu gândurile duse şi se ruga tot timpul. O să i treacă! O mulţime de fete sfârşiseră prin a şi uita logodnicii morţi, da, şi chiar şi soţii. Ea însăşi îl uitase pe Charles.

Cunoştea de asemeni o femeie din Atlanta pe care războiul o făcuse de trei ori văduvă şi care mai era în stare să se uite la bărbaţi. Povesti asta lui Will, dar el clătină din cap.

— Nu domnişoara Carreen, zise el hotărât.

Era foarte plăcut să stai de vorbă cu Will, fiindcă vorbea puţin şi înţelegea tot. Scarlett îl puse la curent cu problemele în legătură cu seminţele şi cu plantatul bum­bacului, cu îngrăşatul porcilor, cu creşterea vacilor, iar el îi dădea întotdeauna sfaturi bune, căci avusese odinioară o mică fermă şi doi negri, undeva în sudul Georgiei. Aflase că negrii lui fuseseră eliberaţi şi că pe pământul lui nu mai creşteau decât bălării şi puieţi de pin. Sora lui, singura i rudă, îşi urmase bărbatul în Texas cu mulţi ani în urmă, şi acum era singur pe lume. Şi totuşi, nu se frământa pentru nimic din toate astea, cum nu se frământa nici pentru piciorul pe care l lăsase undeva în Virginia.

Da, când negrii bombăneau puţin cam prea mult, când Suellen ţipa şi miorlăia puţin cam prea mult, când Gerald întreba prea des unde era Ellen, Scarlett venea să se liniş­tească lângă Will. Îi putea spune tot. Îi mărturisi chiar că omorâse un yankeu, şi ochii ei străluciră de mândrie când Will comentă evenimentul cu un scurt: "Bună treabă!"

Până la urmă, toată familia sfârşi prin a cunoaşte drumul spre odaia lui Will, căruia fiecare venea să i spună micile lui necazuri... chiar şi Mammy, care i arătase la început o oarecare răceală fiindcă nu era un domn şi fiindcă nu avusese decât doi sclavi.

Când fu în stare să şchioapete prin casă, începu să împletească tot felul de coşuri pentru provizii şi să dreagă mobilele stricate de yankei. Era foarte priceput şi Wade stătea tot timpul lângă el, căci îi cioplea jucării, singurele pe care le avea copilul. Wade şi cei doi copii mici puteau fi lăsaţi fără teamă acasă în grija lui Will, iar ceilalţi să plece să lucreze la câmp. Will ştia să îngrijească de copii tot atât de bine ca Mammy, şi doar Melly reuşea poate mai bine decât el să i liniştească pe cei doi copilaşi – cel alb şi cel negru – când începeau să ţipe.

— Ai fost foarte bună cu mine, domnişoară Scarlett, zise el într o zi. Şi nu sunt decât un străin, care nu însemn nimic pentru dumneata. V am adus tuturor o mulţime de griji şi de necazuri, dar dacă n aveţi nimic împotrivă, voi rămâne aici, să vă ajut şi să lucrez până când vă voi despă­gubi de toată osteneala. De altfel, nu cred că voi putea vreodată răsplăti, căci nimeni nu poate plăti celor care i au salvat viaţa.

Aşadar, Will rămase şi, încet încet, fără ostentaţie, o mare parte din povara Tarei trecu de pe umerii lui Scarlett pe umerii slabi ai lui Will Benteen.

Era în septembrie şi momentul culesului bumbacului sosise. Soarele după amiezii încălzea plăcut treptele ve­randei, pe care Will Benteen se aşezase la picioarele lui Scarlett. Cu vocea lui blândă şi monotonă, vorbea de pre­ţurile exorbitante care se cereau pentru egrenat bumbacul la noua fabrică de lângă Fayetteville. Totuşi, aflase în ace­eaşi zi la Fayetteville că s ar putea reduce cu un sfert cheltuielile, dacă s ar lăsa calul şi căruţa timp de două săptămâni proprietarului fabricii. În orice caz, nu voise să încheie târgul fără să fi vorbit înainte cu Scarlett.

Ea se uita la omul acesta uscăţiv, care mesteca un fir de pai. Fără îndoială, aşa cum o declarase Mammy, Will era un dar de la Dumnezeu şi Scarlett se întrebase în mai multe rânduri ce ar fi devenit Tara fără el în cursul ultime­lor luni. Vorbea foarte puţin, nu părea să fie grozav de energic, nu părea să se intereseze niciodată de ceea ce se petrecea în jurul lui, şi totuşi era la curent cu tot ce interesa lumea din Tara. Şi atunci se apuca de treabă. Pe tăcute, cu răbdare, cu pricepere. Deşi n avea decât un singur picior, lucra mai repede decât Pork. Ajungea chiar să l facă să muncească până şi pe Pork, şi Scarlett considera asta un miracol. Când vaca fu apucată de dureri la pântece, iar calul fu atins de o meteahnă misterioasă care era gata să l omoa­re, Will îşi petrecu nopţile îngrijindu i şi i lecui. Simţul afacerilor îi aduse respectul lui Scarlett. Pleca de dimineaţă cu una sau două baniţe de mere, de ignami sau legume şi se întorcea cu seminţe, cu postav, cu făină sau alte articole necesare. Degeaba se pricepea şi Scarlett foarte bine în afaceri, ştia că n ar fi obţinut niciodată aceleaşi rezultate ca el.

Încet încet, devenise un fel de membru al familiei şi i se dădu camera de lângă cea a lui Gerald. Nu vorbea despre plecare şi, de teamă, Scarlett ocolea cu grijă această chesti­une. Câteodată îşi zicea că dacă ar fi cineva, s ar reîntoarce la el acasă, dar asta n o împiedica să dorească din toate puterile să se statornicească la Tara. Era aşa de bine să ai un bărbat în casă!

Scarlett îşi zicea de asemenea că dacă proasta de Carreen ar avea puţină minte, şi ar da seama că Will ţine la ea. Scarlett i ar fi fost etern recunoscătoare lui Will dacă i ar fi cerut mâna lui Carreen. Bineînţeles, înainte de război Will n ar fi fost socotit niciodată o partidă potrivită. Nu era din clasa plantatorilor, dar nu făcea parte nici din categoria albilor săraci. Nu era decât un ţăran, un mic fermier cu prea puţină instrucţie, gata să comită grave erori gramaticale şi lipsit de toate frumoasele maniere pe care fetele din familia O'Hara erau obişnuite să le întâlnească la un domn. De fapt, Scarlett se întreba dacă putea fi socotit un domn şi ajunse la concluzia că era cu neputinţă. Melanie îi lua cu căldură partea şi declara că oricine avea inimă atât de bună ca a lui Will şi se gândea atât la alţii, era de familie bună. Scarlett ştia că Ellen ar fi leşinat la gândul că una din fetele ei s ar fi putut mărita cu un astfel de om, dar nevoia o dusese pe Scarlett prea departe de preceptele lui Ellen ca să se mai oprească la atât. Bărbaţii erau rari, fetele trebuiau să se mărite şi Tara avea nevoie de un bărbat. Însă, din ce în ce mai cufundată în cărţile ei de rugăciuni, Carreen pierdea tot mai mult contactul cu realitatea şi se purta cu Will tot atât de drăguţ ca şi cu un frate, şi se obişnuise cu el ca şi cu Pork.