Pe aripile vântului

Capitolul XXXII

Când urcă scările verandei, Scarlett ţinea încă bulgă­rele de pământ roşu în palmă. Ocolise prudentă casa, fiind­că dacă ar fi trecut prin faţa bucătăriei, Mammy, cu ochii ei ageri, ar fi observat imediat că se întâmplase ceva serios. De altfel, Scarlett nu ţinea s o vadă nici pe Mammy, nici pe nimeni. Simţea că n ar putea să suporte să vadă pe cineva sau să vorbească cu cineva. Nu mai simţea nici ruşine, nici decepţie, nici pică, dar avea picioarele tăiate şi inima pustiită. Strânse atât de tare bulgărele de argilă în mână, încât pământul îi ţâşni printre degete. Atunci începu să repete ca un papagal:

— Da, mi a mai rămas asta... Da, mi a mai rămas asta...

Nu mai avea nimic, nimic în afară de acest pământ roşu, de care cu câteva minute mai înainte s ar fi descoto­rosit cu plăcere, cum te descotoroseşti de o batistă ruptă în bucăţi. Acum simţea din nou cât de legată era de acest pământ şi se întrebă ce nebunie o apucase când îi dăduse atât de puţină însemnătate. Dacă Ashley ar fi cedat, ar fi plecat cu el şi i ar fi părăsit pe ai săi fără să şi întoarcă măcar capul. Şi totuşi, cu tot golul din mintea ei, ştia ce ar fi costat o să părăsească aceste coline roşii pe care le iubea, cu râpe spălate de ploi şi cu pini negri şi piperniciţi. Până în ziua morţii s ar fi gândit la pământul acesta. Ashley, nici măcar Ashley n ar fi reuşit să umple golul lăsat de Tara în sufletul ei.

Cât de înţelept era Ashley şi ce bine o cunoştea! Nu trebuise decât să i pună o bucată de pământ în palmă, ca s o facă să şi revină în fire.

Tocmai era să închidă uşa de la intrare, când auzi zgomotul unei trăsuri. Împinsă de curiozitate, privi înspre alee. O vizită în clipele astea! Era prea mult! Se va urca repede în odaia ei şi va pretexta o durere de cap.

Totuşi, când trăsura se apropie, mirarea o ţintui locu­lui, oprind o în prag. Era o trăsură nouă, strălucind toată. Hamurile, ţintuite cu cuie de alamă, erau noi şi ele. Străini, fără îndoială! Scarlett nu cunoştea pe nimeni destul de bogat ca să se plimbe într un astfel de echipaj.

Rămase în prag să privească. Vântul rece îi lipea fustele de picioarele ude. În fine, trăsura se opri lângă casă, şi Jonas Wilkerson coborî. La vederea fostului administra­tor al Tarei, îmbrăcat într un palton atât de somptuos, conducând un echipaj atât de luxos, Scarlett fu atât de surprinsă încât nu şi crezu ochilor. Will îi povestise totuşi că Jonas părea să fi ajuns la o situaţie înfloritoare de când obţinuse postul acela la Biroul Eliberaţilor. Will îi explicase că trebuie să fi câştigat multe parale escrocând rând pe rând guvernul sau pe negri, sau confiscând recoltele de bumbac ale oamenilor, sub pretext că aparţineau statului. Ţinând seama de vremurile grele prin care treceau, nu putuse să câştige toţi aceşti bani pe căi cinstite.

Şi iată l dându se jos dintr o trăsură elegantă şi ajutând să coboare o femeie îmbrăcată cu cea mai mare îngri­jire. De la prima ochire, Scarlett îşi dădu seama că toaleta necunoscutei era prea ţipătoare, aproape vulgară, dar stu­die totuşi toate detaliile cu lăcomie. Era atâta vreme de când nu mai văzuse toalete elegante. "Ia te uită! Se poartă deci crinoline mai puţin largi anul acesta!" îşi zise ea examinând fusta în carouri roşii. "Ce scurte sunt jachetele", îşi urmă ea monologul, cu ochii aţintiţi asupra jachetei de catifea nea­gră. "Şi ce pălărie cochetă! Probabil că nu se mai poartă bonetele." Într adevăr, capul femeii era acoperit cu o pă­lărie turtită de catifea roşie, cocoţată în vârful capului, ca o clătită ţeapănă; panglicile nu se legau sub bărbie ca la bonete, ci erau legate la spate sub un conci gros, buclat. Scarlett nu se putu împiedica să nu observe că buclele nu erau de aceeaşi culoare cu restul părului.

După ce puse un picior jos, femeia se uită spre casă şi Scarlett îşi dădu seama că mai văzuse undeva obrazul ăsta speriat, de iepure, şi năclăit de pudră albă.

— Dar e Emmie Slattery! zise ea cu glas tare, atât fu de surprinsă.

— Da, coniţă, eu îs, răspunse Emmie cu un surâs mieros şi se îndreptă spre scară.

Emmie Slattery! Stricata aia mică cu părul ca cânepa, căreia Ellen îi botezase copilul din flori. Emmie care o omorâse pe Ellen molipsind o de tifoidă. Şi golanca asta neruşinată, cu îmbrăcămintea ei ţipătoare, avea îndrăz­neala să urce scările Tarei, legănându se şi făcând fasoane ca şi când ar fi fost la ea acasă. Scarlett se gândi la Ellen şi o furie oarbă o năpădi atât de brusc, încât începu să tremure ca într un acces de friguri.

— Pleacă de aici, golanco! Ieşi din casa asta! Ieşi!

Emmie rămase cu gura căscată şi se întoarse spre Jonas, care sosea cu sprâncenele încruntate. Cu toată supă­rarea lui, omul se stăpâni ca să şi poată păstra demnitatea.

— N ar trebui să vorbeşti astfel cu soţia mea, zise el.

— Soţia dumitale! ripostă Scarlett, izbucnind într un râs dispreţuitor. Era şi timpul să ţi o faci nevastă. Cine v a botezat ceilalţi prunci de când aţi omorât o pe mama?

— Oh! exclamă Emmie şi coborî repede scările, por­nind spre trăsură, dar Jonas, prinzând o de braţ, o opri.

— Venisem să vă facem o vizită... o vizită amicală, zise el pe un ton acru. Da, voiam să vorbim puţin de afaceri ca nişte vechi prieteni...

— Prieteni?! – şi vocea lui Scarlett plesni ca o lovitură de cravaşă. Când am fost prieteni cu oameni ca voi? Slattelry ii trăiau pe spinarea noastră şi ne au plătit bineface­rile omorând o pe mama... şi dumneata... dumneata – tata te a dat afară fiindcă îi făcuseşi un copil lui Emmie. O ştiţi foarte bine. Prieteni? Ştergeţi o de aci până nu chem pe domnul Benteen şi pe domnul Wilkes.

Auzind aceste cuvinte, Emmie se smulse din strânsoarea bărbatului ei şi fugi spre trăsură; se urcă în ea atât de repede, încât se văzură ghetele de lac cu carâmbi şi ciucuri roşii.

Acum Jonas era tot atât de furios ca şi Scarlett, şi chipul lui gălbejit se făcuse roşu ca moţul unui curcan înfuriat.

— Tot mai faci pe grozava? Ai tot aerele dumitale mari. Nu ţi da osteneala, ştiu care îţi e situaţia. Ştiu că n aveţi nici măcar ghete să vă puneţi în picioare. Ştiu că tatăl dumitale s a ramolit...

— Ştergeţi o de aci!

— O, n ai să mi cânţi cântecul ăsta multă vreme. Ştiu că sunteţi pe drojdie. Ştiu că nu vă puteţi plăti măcar impozi­tele. Venisem să vă propun să cumpăr proprietatea as­ta... aveam de gând să vă ofer un preţ foarte bun. Emmie are poftă să vie să stea aici. Dar acum, să mă bată Dumne­zeu dacă vă mai dau un ban. Irlandeză sărăcită şi fudulă, ai să vezi cine porunceşte aici când fiscul îţi va vinde pământurile. Şi eu voi fi acela care va cumpăra tot ce i la voi în casă, cu mobilă cu tot şi voi veni să mă instalez aci.

Aşadar, Jonas Wilkerson era acela care voia să pună mâna pe Tara... Jonas şi Emmie care se gândeau să răzbune, pe o cale ocolită, jignirile din trecut, venind să locuiască acolo unde fuseseră desconsideraţi. Nervii lui Scarlett vi­brau de ură, aşa cum vibraseră în ziua când, ţintindu şi pistolul asupra yankeului bărbos, trăsese. Regretă că n avea o armă la ea.

— Voi dărâma casa asta piatră cu piatră, voi da foc, voi pune sare peste tot, pe toate ogoarele, înainte să călcaţi pragul ei. Plecaţi de aici! Plecaţi de aici!

Ochii lui Jonas zvârleau fulgere. Fostul administrator se pregăti să răspundă, apoi se răzgândi şi se îndreptă spre trăsură. Se aşeză lângă nevastă sa, care se smiorcăia, şi dădu bice cailor. În timp ce Jonas şi Emmie se depărtau, lui Scarlett îi veni să scuipe înspre ei, şi într adevăr scuipă. Ştia că era un gest vulgar şi copilăros, dar îi făcu bine. Îi păru rău că nu l făcuse când Jonas şi cu Emmie ar fi putut s o vadă.

Blestemaţii ăştia de apărători ai negrilor, să vină aici s o sfideze, să şi bată joc de sărăcia ei! Animalul ăla n a avut niciodată intenţia să vină să i fac o ofertă pentru Tara. Se folosise de pretext spre a veni să se fălească în faţa ei, el şi cu nevastă sa. Aceşti scallawag i murdari, golanii ăştia albi mizerabili, să aibă pretenţia să se instaleze la Tara!

Atunci o spaimă bruscă o cuprinse şi supărarea îi dispăru. Dumnezeule! Da, vor veni să se instaleze aici. Nu putea face nimic ca să i împiedice să cumpere Tara, nimic ca să i împiedice să devină proprietarii tuturor oglinzilor, ai tuturor meselor, paturilor, mobilelor de mahon şi pali­sandru care aparţinuseră lui Ellen şi la care Scarlett ţinea atât, cu toate stricăciunile pe care le făcuseră yankeii. Şi argintăria Robillard ilor, de asemenea. "Nu, nu i voi lăsa", îşi zise Scarlett pătimaşă. "Nu, chiar de aş da eu însămi foc casei, Emmie Slattery nu va călca niciodată pe o singură bucăţică de parchet pe care a umblat mama."

Închise uşa, se sprijini de ea, şi i fu tare frică, mai mult decât în ziua când oamenii lui Sherman jefuiseră casa. În ziua aceea, cel mai rău lucru de care se temea era ca Tara să fie arsă, şi ea împreună cu Tara. Dar acum o ameninţa o nenorocire şi mai mare. Mojicii ăştia să locuiască în casa ei, să se laude faţă de prieteni de teapa lor cum îi dăduseră afară pe mândrii O'Hara! Poate că vor merge până acolo, încât îi vor invita pe negri la masă, sau să rămână peste noapte. Will îi povestise că Jonas se lăuda cu prietenia lui cu negrii, că mănâncă cu ei, că le face vizite, că i plimbă în trăsura lui, că se au ca fraţii.

Când se gândi la posibilitatea ca şi această ultimă jignire să i fie pregătită Tarei, inima începu să i bată atât de tare încât abia mai putea să respire. Încercă să privească problema sub toate aspectele; se sili să găsească un mijloc ca să iasă din încurcătură, dar de câte ori încerca să vadă limpede, era acelaşi lucru, furia şi teama o făceau să tre­mure din cap până n picioare. Trebuia totuşi să existe un mijloc de scăpare, cineva care să aibă bani şi de la care să poată împrumuta. Banii nu zburaseră doar. Trebuia să mai fie cineva care să aibă bani. Atunci îşi aduse aminte de cuvintele pe care Ashley le pronunţase râzând:

"O singură fiinţă, Rhett Butler – are bani!"

Rhett Butler! Scarlett se îndreptă spre salon şi închise cu grijă uşa în urma ei. Obloanele erau coborâte, noaptea de iarnă era aproape, întunericul o învălui. Nimănui nu i va veni în minte să vină s o caute aici, şi voia să aibă timp să gândească, netulburată. Ideea care i venise era atât de simplă, încât se întrebă cum de nu se gândise mai devreme la ea.

"Voi căpăta banii ăştia de la Rhett. Am să i vând cerceii, sau voi lua banii cu împrumut de la el şi va păstra cerceii ca zălog până ce voi putea plăti datoria."

O clipă se simţi atât de uşurată, încât aproape i se făcu rău. Da, îşi va plăti impozitele şi va avea plăcerea să i râdă în nas lui Jonas Wilkerson. Dar acest gând plăcut făcu loc necruţătorului adevăr. "Nu numai anul ăsta voi avea ne­voie de bani ca să mi plătesc impozitele. Povestea va reîn­cepe la anul, şi aşa mai departe, în toţi anii până la sfârşitul zilelor mele. Dacă izbutesc să plătesc de astă dată, data viitoare îmi vor majora impozitele până mă vor da afară. Dacă o să am o recoltă bună de bumbac, îmi vor fixa asemenea impozite, încât nu mi va mai rămâne nimic, sau mi l vor confisca sub pretext că e bumbac confederat. Yankeii şi canaliile care s au aliat cu ei vor sfârşi prin a mă face să ajung acolo unde vor ei. Toată viaţa voi trăi cu frica să nu şi ajungă, într un fel sau altul, scopul. Toată viaţa mă voi zbate ca să fac rost de bani, mă voi speti muncind, şi toate astea pentru nimic, pentru a vedea cum mi se fură bumbacul. Un împrumut de trei sute de dolari ca să mi plătesc impozitele nu e altceva decât o amânare. Ceea ce vreau e să ies odată pentru totdeauna la liman – vreau să adorm seara fără să mă gândesc cu teamă la ceea ce mi se va întâmpla mâine, luna viitoare sau la anul."

Mintea ei funcţiona fără nici o piedică. Rece, logică, o idee creştea în ea. Se gândea la Rhett, revedea un şir de dinţi albi strălucitori, o piele bronzată, nişte ochi negri şi batjo­coritori a căror privire o dezmierda. Îşi aducea aminte de noaptea fierbine din Atlanta. Asediul era pe sfârşite. Era aşezată pe veranda mătuşii Pitty. Întunericul o ascundea pe jumătate. Simţea din nou căldura mâinii lui când o luase de braţ şi i spusese: "Te doresc mai mult decât am dorit vreo altă femeie – şi te am aşteptat mai mult decât am aşteptat vreo altă femeie."

"Mă voi căsători cu el", îşi zise ea cu calm. "Aşa nu voi mai avea niciodată griji băneşti."

O, gând binecuvântat, mai dulce ca o speranţă trimisă de Cer! Să nu mai aibă griji băneşti, să ştie că Tara e salvată, că toţi ai ei au ce să mănânce şi cu ce să se îmbrace, că ea însăşi nu se va mai izbi niciodată cu capul de un zid de piatră.

Se simţi deodată foarte bătrână. Evenimentele din după amiaza aceea îi răpiseră orice capacitate de a se mai emoţiona: întâi, ştirea privitoare la impozite, apoi Ashley şi, în cele din urmă, furia cumplită pricinuită de Jonas Wilkerson. Nu, nu mai putea simţi nici o emoţie. Dacă toată capacitatea ei de a simţi nu s ar fi epuizat, ceva s ar fi revoltat în ea împotriva planului care i se închega în minte, căci îl detesta pe Rhett mai mult decât pe oricare altă fiinţă din lume. Dar nimic n o mai putea emoţiona. Nu mai avea decât puterea de a gândi, şi gândurile ei erau extrem de practice.

"I am spus câteva lucruri îngrozitoare în noaptea când ne a părăsit în mijlocul drumului, dar pot să l fac să le uite", gândi ea, sigură de puterea farmecului ei. "Am să găsesc eu cuvinte care să l linguşească. Îi voi spune că l am iubit întotdeauna şi că, dacă i am vorbit aşa, e fiindcă eram nebună de spaimă. Ah, bărbaţii sunt atât de orgolioşi, încât cred tot ce i flatează. Pentru nimic în lume nu va trebui să l las să bănuiască în ce greutăţi ne zbatem. Nu, până când nu l voi fi câştigat de partea mea, nu trebuie s o ştie. Dacă şi ar închipui vreodată în ce hal de mizerie suntem, ar ghici îndată că umblu după banii lui, nu după el. De altfel, nu văd de ce să ştie în ce situaţie ne aflăm. Nici mătuşa Pitty însăşi nu ştie tot. Când mă voi fi căsătorit cu el, va trebui să ne ajute pe toţi. Nu va putea să lase să moară de foame neamurile soţiei sale."

Soţia lui! doamna Rhett Butler! Simţi în fundul sufle­tului ei cum se aprinde şi se stinge imediat un sentiment de repulsie. Îşi aminti întâmplările jenante şi scârboase din scurta ei lună de miere cu Charles. Mâinile cercetătoare ale bărbatului ei, stângăcia lui, emoţiile lui de neînţeles şi... Wade Hampton.

"Să nu mă gândesc la asta acum. Voi avea destulă vreme când mă voi fi măritat cu el."

Când se va fi măritat cu el! O altă amintire îi apăru. Un fior rece îi trecu prin spate. Evocă din nou noaptea aceea de pe veranda mătuşii Pitty. Îşi aminti că l întrebase pe Rhett dacă avea de gând să se căsătorească cu ea, şi auzi hohotul lui de râs dispreţuitor când îi răspunsese: "Draga mea, nu sunt făcut pentru căsătorie."

Şi dacă într adevăr nu va voi să se căsătorească cu ea? Şi dacă, cu toate farmecele ei, ar refuza s o ia de nevastă? Şi, mai cumplit, dacă a uitat o cu totul şi aleargă după altă femeie? "Te doresc mai mult decât am dorit vreo altă femeie..."

Scarlett strânse pumnii şi unghiile i se înfipseră în carne. "Dacă m a uitat, îl voi sili să şi aducă aminte de mine. Îl voi face eu să mă dorească din nou".

Şi apoi, presupunând că n ar voi să se căsătorească cu ea dar tot o mai dorea, cunoştea un mijloc să capete bani de la el. La urma urmei, îi ceruse odată să fie amanta lui.

În semiîntunericul salonului, dădu o luptă rapidă şi decisivă cu cele mai puternice trei legături alesufletului ei: amintirea lui Ellen, principiile religioase şi dragostea pen­tru Ashley. Ştia că, din raiul fericit unde cu siguranţă se afla, Ellen va privi cu groază la ceea ce ţesea ea în mintea ei. Ştia că păcatul trupesc e un păcat de moarte şi ştia, de asemenea, că iubind pe Ashley cum îl iubea, planul ei era o îndoită prostituare.

Dar toate scrupulele acestea se prăbuşeau în faţa logicii raţionamentului ei şi a deznădejdii. Ellen murise şi poate că moartea te ajută să înţelegi totul. Religia interzicea păcatul trupesc sub pedeapsa focului gheenei, dar dacă biserica îşi închipuia că nu va folosi toate mijloacele spre a salva Tara şi a nu i lăsa pe ai ei să moară de foame... ei bine, cu atât mai rău pentru biserică! Şi Ashley – Ashley n o dorea. Ba da, o dorea. Amintirea buzelor lui arzătoare i o spunea de ajuns, dar nu va fugi niciodată cu ea. Ce curios! Să fugi cu Ashley nu părea un păcat, pe când cu Rhett...

În seara aceasta de iarnă, Scarlett ajunse la capătul lungului drum care începuse în noaptea căderii Atlantei. Când o pornise la drum, nu era decât o tânără răsfăţată, egoistă, fără experienţă, emotivă şi vibrând de tinereţe, în stare să mai găsească încă în viaţă o mulţime de subiecte de mirare. Acum, din acea tânără femeie nu mai rămăsese nimic. Foamea, munca epuizantă, frica, nervii ei în perma­nenţă încordaţi, teroarea războiului şi a Reconstrucţiei îi luaseră tot ce însemna tandreţe, tinereţe şi gingăşie. În jurul inimii ei se formase o crustă tare, care încet încet, strat după strat, se îngroşase de a lungul atâtor luni nesfârşite.

Totuşi, până azi, două nădejdi o susţinuseră. Nădăj­duise că, odată războiul sfârşit, viaţa îşi va relua puţin câte puţin cursul de odinioară. Nădăjduise de asemenea că întoarcerea lui Ashley va da o nouă raţiune de a fi vieţii ei. Acum, amândouă aceste speranţe se spulberaseră. Prezen­ţa lui Jonas Wilkerson pe aleea centrală a Tarei o făcu să înţeleagă că, pentru ea şi pentru întreg Sudul, războiul nu va lua niciodată sfârşit. Lupta cea mai aprigă, epoca celor mai crunte răzbunări de abia începea. Iar Ashley rămânea pe veci prizonierul unor vorbe mai rezistente decât orice temniţă.

În aceeaşi zi îi fusese dat să afle că nu se putea bizui nici pe pace, nici pe Ashley, şi crusta din jurul inimii ei mai adăugase un strat. Scarlett devenise ceea ce bunica Fontaine o sfătuise să nu devină niciodată – o femeie care cunos­cuse tot ce putea fi mai rău şi care nu se mai temea de nimic. Nu mai avea să se teamă nici de viaţă, nici de maică sa, nici de pierderea dragostei, nici de părerea celorlalţi. Numai două lucruri o mai înspăimântau: foamea şi coşmarul ei care o năpădea de fiecare dată când se culca cu stomacul gol.

Acum, când reuşise să şi oţelească sufletul împotriva a tot ce o lega de trecut şi de Scarlett cea de altădată, se simţi ciudat de liberă şi de uşoară. Luase o hotărâre şi, slavă Domnului, nu i era frică. N avea nimic de pierdut şi era pregătită pentru orice.

Dacă ar izbuti să l facă pe Rhett să se căsătorească cu ea, totul ar fi cum nu se poate mai bine! Dacă nu – ei bine, va avea totuşi banii lui. O clipă se întrebă cu multă curio­zitate ce i se cerea unei amante. Oare Rhett o va întreţine la Atlanta, cum spunea lumea că o întreţine pe femeia aceea Watling? Dacă o va sili să locuiască la Atlanta, va trebui s o plătească bine – să plătească destul ca să com­penseze ceea ce va pierde plecând de la Tara. Scarlett nu ştia mai nimic despre latura ascunsă a vieţii bărbaţilor şi n avea nici un mijloc să ştie ce anume ar comporta un aranjament între ea şi Rhett. Se întrebă de asemenea dacă va avea un copil. Asta ar fi chiar îngrozitor.

"Să nu mă gândesc acum. O să mă gândesc mai târziu", şi goni gândul supărător în fundul conştiinţei, de frică să nu i clatine hotărârea. Îşi propuse să anunţe chiar în seara aceea că pleacă la Atlanta, spre a încerca să împrumute bani sau să ipotecheze proprietatea, dacă va fi necesar. Nici nu era nevoie să afle mai mult, până în ziua când vor descoperi că era vorba de altceva.

Hotărâtă să acţioneze, ridică brusc capul şi şi îndreptă umerii. Ştia că nu va fi uşor. Pe vremuri Rhett îi ceruse favorurile, şi ea fusese aceea care avusese putinţa de a i le acorda sau nu. Acum, ea venea ca cerşetoare, o cerşetoare care nu era în situaţia de a pune condiţii!

"Nu, n am să mă duc la el ca o cerşetoare. Mă voi duce ca o regină care acordă graţii. Nu va afla niciodată realita­tea."

Se apropie de oglinda lungă zidită în perete şi se privi de sus în jos. Oglinda, cu cadrul ei aurit, îi trimise înapoi chipul unei necunoscute. Era parcă prima dată de un an când se vedea cu adevărat. În fiecare dimineaţă, după ce şi termina toaleta, se privea în oglindă ca să şi dea seama dacă se spălase bine şi dacă părul îi era bine pieptănat. Avusese însă întotdeauna prea multe lucruri de făcut ca să se vadă cu adevărat. Şi acum, vedea o necunoscută! Femeia asta cu umerii obrajilor ascuţiţi – cu siguranţă nu putea fi Scarlett O'Hara. Scarlett O'Hara avea o faţă dră­guţă, cochetă, vioaie. Chipul pe care l vedea nu era deloc frumos şi nu avea nici unul din farmecele pe care şi le amintea atât de bine. Era palid şi tras, iar sprâncenele negre, urmărind linia piezişă a ochilor verzi, se desenau ciudat pe pielea albă, ca aripile unei păsări speriate. Chipul acesta avea o expresie aspră, ca a unei fiinţe urmărite. "Nu sunt destul de frumoasă ca să l pot cuceri...", îşi zise Scarlett, pe care o cuprinse din nou disperarea. "Sunt slabă... sunt gro­zav de slabă."

Îşi mângâie obrajii, apoi îşi pipăi nervoasă oasele ume­rilor pe care le simţea ieşindu i prin rochie. Şi sânii ei erau atât de mici, aproape tot atât de mici ca ai Melaniei. Va trebui să şi umple corsajul cu volane, ca să pară mai mari. Şi când te gândeşti că şi bătuse întotdeauna joc de fetele care recurgeau la asemena artificii! Să şi umple corsajul cu volane! Asta o făcu să se gândească la altceva. În ce o să se îmbrace? Se uită la rochia ei şi i desfăcu faldurile peticite. Lui Rhett îi plăceau femeile bine îmbrăcate. Îşi aminti cu regret de rochia verde cu volane pe care şi o făcuse când ieşise din doliu, şi pe care o purta cu pălăria cu pană verde pe care i o adusese el, şi şi aminti de complimentele pe care i le făcuse. Îşi aminti cu ură şi cu invidie de rochia ecosez, de ghetele cu carâmbi şi ciucuri şi de pălăria în formă de clătită purtată de Emmie Slattery. Erau ţipătoare, dar noi şi la modă, şi atrăgeau privirile. O, cât ar fi vrut să atragă privirile! Mai ales pe ale lui Rhett Butler. Dacă ar vedea o îmbrăcată cu vechiturile astea peticite, ar înţelege că o duc rău la Tara. Şi asta nu trebuie să afle.

Proastă trebuie să fie ca să şi închipuie că Rhett o va cere în căsătorie – cu gâtul ei slab, cu ochii de pisică înfo­metată şi cu rochiile în zdrenţe! Dacă nu reuşise să i stoar­că o cerere în căsătorie când fusese în culmea frumuseţii şi a eleganţei, cum va reuşi acum când era urâtă şi îmbrăcată ca o sărăntoacă! Dacă ceea ce spusese mătuşa Pitty era adevărat, Rhett trebuie să fie omul cel mai bogat din Atlanta şi probabil că n avea decât să aleagă printre toate femeile frumoase, femeile de lume ca şi celelalte. "Lasă", gândi Scarlett, "am ceva pe care cele mai multe dintre femeile frumoase nu l au... şi anume ştiu ce vreau. De aş avea numai o rochie frumoasă.

Nu era nici o rochie bună la Tara, nici o singură rochie care să nu fi fost întoarsă şi răsîntoarsă şi cârpită. "Asta i situaţia!" îşi zise Scarlett. Era nemângâiată şi şi păstra ochii aţintiţi cu încăpăţânare la pământ. Vedea covorul verde ca muşchiul, frumosul covor al lui Ellen, uzat, pătat, rupt de nenumăraţii bărbaţi care dormiseră pe el, şi această prive­lişte o deprimă încă şi mai mult, căci îşi dădea seama că Tara era într o stare tot atât de prăpădită ca şi ea. Întuneri­cul din încăpere începu s o apese. Se îndreptă spre fereas­tră, o deschise, ridică obloanele şi lăsă să pătrundă în odaie lumina difuză a amurgului de iarnă. Închise fereastra şi şi sprijini capul de perdelele de catifea. Dincolo de păşunea întinsă, privirea ei întâlni cedrii întunecaţi din cimitirul familiei.

Simţi pe obraji dulcea mângâiere a perdelelor de cati­fea verde, şi şi frecă obrazul de ele ca o pisică. Deodată, se uită ţintă la ele.

O clipă mai târziu, fugi până la masa grea acoperită cu o placă de marmură şi începu s o împingă spre fereastră. Rotitele de la cele patru picioare ale mesei scârţâiau parcă în semn de protest, dar Scarlett izbuti s o aducă până sub fereastră. Îşi suflecă fustele, se sui pe masă şi, ridicată pe vârfurile picioarelor, încercă să dea jos galeria groasă care susţinea perdelele. Nu era destul de înaltă ca să ajungă până la ea, dar de câteva ori reuşi s o atingă şi sfârşi prin a smulge cuiele, iar galeria şi suporturile se rostogoliră pe jos cu zgomot.