Pe aripile vântului

Un cupeu urca strada, şi Scarlett se apropie repede de marginea trotuarului spre a vedea dacă nu cumva cunoş­tea persoana dinăuntru. Casa mătuşii Pitty mai era încă destul de departe. Când trăsura ajunse în dreptul lor, Mammy şi tânăra ei stăpână se aplecară înainte şi Scarlett, cu surâsul pe buze, era gata să dea drumul unui strigăt vesel, când capul unei femei se ivi în ferestruică, un cap cu părul roşu sub o căciulită de blană. Scarlett se dădu un pas înapoi. Cele două femei se recunoscuseră. Era Belle Watling şi, înainte ca aceasta din urmă să se fi tras în fundul cupeului, Scarlett avu vreme să strâmbe din nas. Era totuşi ciudat ca Belle să fie primul chip cunoscut pe care îl întâlnea.

— Cine i? întrebă Mammy, ca întotdeauna bănuitoare. Te a 'ecunoscut, da' nu te a salutat. N am văzut niciodată aşa culoa'e de pă', nici maca' la Ta'leton i. C'ed că e vopsit.

— Aşa i, răspunse Scarlett iuţind pasul.

— Va să zică, cunoşti o femeie cu pă'ul vopsit? Cine i?

— O femeie stricată, răspunse Scarlett scurt. Îţi dau cuvântul meu că n o cunosc. Hai, şi taci.

— Dumnezeule Atotpute'nic! suspină Mammy cu gura căscată, privind după trăsura ce se îndepărta.

De când plecase din Savannah, cu mai bine de două­zeci de ani în urmă, în tovărăşia lui Ellen, nu mai văzuse o femeie de moravuri uşoare şi regreta amar că nu o examinase mai îndeaproape pe Belle.

— Da' ce toaletă f'umoasă a'e, şi ce t'ăsu'ă, şi ce vizitiu, bombăni ea. Nu ştiu la ce se gândeşte Domnul de lasă femei 'ele ca astea să se îng'aşe, când noi ăştilalţi, oameni cumse­cade, mu'im de foame şi umblăm cu picioa'ele goale.

— E multă vreme de când Dumnezeu nu se mai gândeş­te la noi, zise Scarlett pe un ton aprig. Şi nu te apuca să mi spui că mama s ar zvârcoli în mormânt dacă m ar auzi vorbind aşa.

Scarlett ar fi vrut să se simtă mai bună şi mai virtuoasă decât Belle, dar nu putea. Dacă proiectele îi reuşeau, s ar putea să ajungă la fel ca Belle, întreţinută de acelaşi bărbat. Deşi nu regreta hotărârea luată, îi veni greu să privească adevărul în faţă. "Nu mă voi gândi acum la asta", îşi zise ea şi grăbi pasul.

Trecură prin faţa fostei locuinţe a familiei Meade, din care nu mai rămăseseră decât două trepte părăsite, la ca­pătul unei alei care nu ducea nicăieri. Pe locul casei Whiting ilor nu mai rămăsese nimic decât un maidan. Nu mai erau nici măcar temeliile de piatră, şi nici hornurile de cărămidă: se mai vedeau doar urmele roţilor de căruţe care încărcaseră dărâmăturile. Casa de cărămidă a Elsing ilor era încă în picioare. Etajul fusese reconstruit şi acoperişul refăcut. Casa Bonnell ilor, reparată ca vai de ea şi acoperi­tă, în loc de şindrilă, cu scânduri prost date la rindea, părea încă locuibilă, cu tot aspectul ei dărăpănat. Dar la nici una din aceste case nu văzu vreun chip cunoscut în spatele ferestrelor, sau siluete pe verandă, şi Scarlett se bucură. Pentru moment, n avea chef să vorbească cu nimeni.

În sfârşit, casa mătuşii Pitty apăru – cu acoperişul ei nou de ţiglă şi cu zidurile de cărămidă roşie. Inima lui Scarlett începu să bată mai tare. Ce bun e Domnul că n a îngăduit să fie dărâmate! Cu un coş de provizii sub braţ, unchiul Peter ieşea tocmai din grădină şi, recunoscând pe Scarlett şi pe Mammy, pe faţa i neagră se lăţi un surâs neîncrezător.

"Sunt atât de fericită să l văd pe nerodul ăsta bătrân, încât îmi vine să l sărut", gândi Scarlett, şi strigă din toate puterile:

— Du te de caută sticla cu săruri a mătuşii, Peter! Sunt chiar eu!

În seara aceea se servi la masa mătuşii Pitty inevita­bila fiertură de porumb, însoţită de invitabila mazăre us­cată şi, în timp ce mânca, Scarlett se jură că aceste două feluri nu vor mai fi aduse niciodată pe masa ei după ce va redeveni bogată. Şi va redeveni bogată, cu orice preţ, şi va avea mai mulţi bani decât îi trebuiau ca să plătească impo­zitele Tarei. Da, într o zi va avea mulţi bani, chiar de ar trebui să ucidă pe cineva pentru asta. La lumina gălbuie a lămpii din sufragerie, începu s o întrebe pe mătuşa Pitty despre starea finanţelor ei, nădăjduind, împotriva oricărei speranţe, că familia lui Charles va fi poate în măsură să i împrumute banii de care avea nevoie. Întrebările pe care le punea nu erau exprimate prea delicat, dar mătuşa Pitty, prea fericită să poată pălăvrăgi cu cineva din familia ei, nici nu observa lipsa de discreţie cu care Scarlett conducea conversaţia. Cu ochii plini de lacrimi, se porni să şi poves­tească cu de amănuntul toate nenorocirile. Nu şi dădea seama unde dispăruseră toate fermele, imobilele pe care le avea în oraş şi banii ei, dar totul fusese înghiţit. Cel puţin aşa i spusese fratele ei, Henry, care nu putuse să plătească fiscului impozitele ei. Totul dispăruse, în afară de casa în care locuia, care era, de fapt, coproprietatea lui Scarlett şi a Melaniei. Fratele ei Henry, care abia reuşea să plătească impozitele pe această casă, îi vărsa în fiecare lună o mică sumă, pe care era silită s o primească, oricât o lovea în amorul ei propriu.

— Fratele meu Henry pretinde că nu ştie cum va izbuti s o scoată la capăt, cu toate angaralele pe care le are şi cu sporirea impozitelor. Dar, fireşte că nu spune adevărul şi sunt sigură că are o mulţime de bani, deşi nu mi dă aproape nimic.

Scarlett ştia prea bine că unchiul Henry nu minţea. Cele câteva scrisori pe care i le scrisese cu privire la averea lăsată de Charles o lămuriseră îndeajuns.

Bătrânul se străduia cu înverşunare să salveze casa şi terenul unde se înălţau odinioară antrepozitele, pentru ca Wade şi Scarlett să poată rămâne cu ceva. Scarlett ştia ce sacrificii făcea ca să plătească impozitele pe casă şi teren.

"Bineînţeles că n are bani", gândi Scarlett. "Aşadar, îl şterg de pe listă, împreună cu mătuşa Pitty. Nu mai rămâne decât Rhett. Trebuie s o fac. Trebuie. Dar mă voi gândi mai târziu... Trebuie să aduc vorba despre Rhett, şi aşa, fără să am aerul, să i sugerez mătuşii Pitty să l invite mâine pe aici."

Surâse şi strânse mâinile grăsuţe ale mătuşii sale.

— Dragă mătuşica, zise ea, să nu mai vorbim de lucruri triste. Să uităm toate astea şi să ne gândim la un subiect puţin mai vesel. Hai, dă mi ştiri despre toţi vechii noştri prieteni. Ce fac doamna Merriwether şi Maybelle? Am auzit că micul creol a lui Maybelle s a întors acasă sănătos. Şi Elsing ii? Dar doctorul şi doamna Meade?

Chipul de copil al mătuşii Pittypat se lumină şi lacri­mile îi secară. Începu să povestească cu plăcere ce făceau şi ce ziceau foştii ei vecini, ce mâncau, cu ce se îmbrăcau. Povesti cu accente îngrozite că, înainte de întoarcerea lui Rene Picard, doamna Merriwether şi fiica ei reuşiseră s o scoată la capăt făcând pateuri pe care le vindeau soldaţilor yankei. Să nu ţi vină să crezi! Câteodată vedeai o mulţime de yankei aşteptând în curte la familia Merriwether, ca să fie scoase pateurile din cuptor. Acum, când Rene s a întors, se duce el în fiecare zi în tabăra yankee cu o căruţă hodo­rogită şi vinde soldaţilor prăjituri, pateuri şi biscuiţi. Doamna Merriwether spune că, îndată ce va pune puţini bani deoparte, va deschide o cofetărie în oraş. Pitty nu voia s o critice, totuşi... În ceea ce o priveşte, ar prefera să moară de foame decât să facă negoţ cu yankeii. Se simţea datoare să privească de sus pe toţi soldaţii yankei pe care i întâlnea şi, în mod ostentativ, traversa pe celălalt trotuar, cu toate că era destul de greu pe timp de ploaie. Scarlett deduse deci că, după părerea domnişoarei Pitty, nici un sacrificiu nu era prea mare ca să te arăţi credincioasă Confederaţiei, nici chiar acela de a ţi murdări pantofii de noroi.

Doamna Meade şi doctorul nu mai aveau casă de când yankeii dăduseră foc oraşului, şi fără să mai vorbim de strâmtorarea în care se aflau, nu mai aveau curajul s o reclădească, acum când Phil şi Darcy muriseră. Doamna Meade spunea că nu mai vrea casă; căci la ce i trebuia casă, dacă n avea copii şi nepoţi? Meade ii trăiau foarte retraşi şi locuiau la familia Elsing, care şi reparase casa. Domnul şi doamna Whiting locuiau de asemenea la ei, într o sin­gură cameră, şi doamna Bonnell voia să se mute şi ea acolo, dacă va avea norocul să şi închirieze casa unui ofiţer yan­keu şi familiei sale.

— Dar cum pot trăi atât de îngrămădiţi? exclamă Scar­lett. E doamna Elsing, şi Fanny, şi Hugh...

— Doamna Elsing şi cu Fanny dorm în salon, şi Hugh în pod, explică Pitty, care era la curent cu toate aranjamen­tele domestice ale prietenilor ei. Draga mea, sunt dezolată că trebuie să ţi o spun, dar... Într un cuvânt doamna Elsing îi consideră "musafiri cu plată". Ca să spun lucrurilor pe nume, doamna Elsing ţine o pensiune! Nu i îngrozitor!?

— Găsesc că e minunat, spuse Scarlett pe un ton sec. Regret numai că n am avut şi eu "musafiri cu plată" la Tara anul trecut, în loc de a avea invitaţi. N am fi poate atât de săraci astăzi.

— Scarlett! Cum poţi spune aşa ceva? Biata maică ta s ar răsuci în mormânt la gândul că ai putea cere plată pentru ospitalitatea pe care o oferi la Tara! Bineînţeles, doamna Elsing n a putut face altfel. Degeaba cosea rochii, şi Fanny picta farfurii de porţelan, iar Hugh vindea lemne de foc – nu izbuteau să iasă la capăt. Închipuie ţi, frumosul Hugh silit să vândă lemne de foc! Şi când te gândeşti că se pregătea să devină un strălucit avocat! Îmi vine să plâng când mă gândesc ce au ajuns tinerii noştri.

Scarlett se gândi la ogoarele de bumbac de la Tara, cu şirurile de tulpini întinzându se la nesfârşit sub un cer de foc, şi la suferinţele pe care le îndurase în timpul culesului. Simţea încă pe palmele ei bătătorite lemnul aspru al plu­gului, pe care îl mânuia cu o mână stângace, şi socoti că Hugh Elsing nu merita să te înduioşezi atâta de soarta lui. Cu toate ruinele îngrămădite în jurul ei, Pitty nu se schim­base, rămânând la fel de inocentă şi de naivă.

— Dacă nu i place să vândă lemne, de ce nu şi exercită meseria de avocat? Oare nu se mai pledează la Atlanta?

— O, ba da, draga mea! Dimpotrivă, se pledează întru­na. Pe timpurile astea aproape toată lumea se judecă. Gândeşte te că toate actele au ars şi nimeni nu se mai descurcă. Dar poţi să te judeci oricât, nu obţii niciodată o despăgubire, căci nimeni n are bani. De aceea Hugh con­tinuă să vândă lemne... O, era să uit! Nu ţi am scris? Fanny Elsing se mărită mâine şi, fireşte, trebuie să vii la nuntă. Doamna Elsing va fi încântată să te invite când va afla că eşti aici. Sper că mai ai şi altă rochie să ţi pui. Nu, nu că asta n ar fi foarte frumoasă, draga mea, dar... În sfârşit, pare puţin uzată. O, ai o rochie nouă! Sunt atât de mulţumită, fiindcă va fi prima nuntă adevărată pe care o vom avea de la căderea oraşului. Vor fi prăjituri, vin şi dans. Totuşi, mă întreb cum de le dă mâna Elsing ilor, care sunt atât de săraci!

— Cu cine se mărită Fanny? Credeam că după moartea lui Dallas McLure la Gettysburg...

— Dragă, nu trebuie s o acuzi pe Fanny. Toată lumea nu i atât de credincioasă memoriei morţilor, cum eşti tu bietului Charlie. Cum îl cheamă? N ajung niciodată să mi amintesc numele... Tom, şi nu mai ştiu cum. Am cunoscut o foarte bine pe mama lui. Am fost împreună la pensionul din LaGrange. Ea era o Tomlinson din LaGrange, şi mama ei o... Perkins? Sau Parkins? Parkinson! Asta i! O Parkinson din Sparta... Familie foarte bună, totuşi... n ar trebui s o spun, dar nu văd cum Fanny s a putut hotărî să l ia.

— E beţiv, sau...?

— O, Doamne! Nu, nu bea. E un gentleman ireproşabil, dar, înţelegi, a fost grav rănit de o schijă de obuz şi picioa­rele lui... are picioarele... ei bine, nu mi plac cuvintele astea, dar are picioarele crăcănate şi asta l face să aibă un mers foarte vulgar. În sfârşit, nu i prea frumos la vedere. Nu înţeleg cum de se mărită cu el.

— Trebuie totuşi ca fetele să sfârşească prin a se mărita cu cineva.

— Ba deloc, zise Pitty luând un aer ofensat. Eu cum nu m am măritat?

— Mătuşică dragă, nu făceam aluzie la dumneata. Toată lumea ştie că ai avut multe succese şi că mai ai încă. Iată, bătrânul judecător Carlton care nu te slăbea din ochi până ce...

— Te rog să taci, Scarlett! Nebunul bătrân! râse mătuşa Pitty, a cărei bună dispoziţie reveni. Dar, la urma urmei, Fanny avea atâtea succese încât ar fi putut face o "partidă" mult mai bună şi, de altfel, nu cred că l iubeşte pe acel Tom – şi nu mai ştiu cum... Nu cred că s a consolat de moartea lui Dallas McLure, dar nu i ca tine, draga mea. Tu ai rămas credincioasă bietului Charles, deşi te ai fi putut mărita de zece ori. Melly şi cu mine am spus de multe ori cât de credincioasă i ai rămas, atunci când toată lumea pretindea că nu eşti decât o cochetă fără inimă.

Scarlett trecu peste această destăinuire indiscretă şi, cu multă îndemânare, o determină pe Pitty să treacă în revistă toate cunoştinţele lor. Totuşi, deşi ardea de dorinţa să aducă vorba despre Rhett, nu îndrăzni să întrebe de el, mai ales că abia sosise. Ar risca s o îndrume pe bătrâna domnişoară pe cărări pe care mai bine le lăsa neatinse. Bănuielile mătuşii Pitty vor fi destul de curând deşteptate, dacă Rhett refuza să se căsătorească cu Scarlett.

Mătuşa Pitty pălăvrăgea înainte veselă, încântată ca un copil că are pe cineva s o asculte. Povesti că maşinaţiile ticăloase ale republicanilor aduseseră Atlanta într o situa­ţie îngrozitoare. Nu vedea cum se va schimba situaţia şi, după ea, cel mai rău lucru era faptul că politicienii îi aţâţau pe negri.

— Draga mea, vor să i lase pe negri să voteze. Ai auzit vreodată mai mare prostie? Şi totuşi, când mă gândesc, unchiul Peter are mult mai mult bun simţ decât orice re­publican şi are şi maniere mai frumoase, dar fireşte, un­chiul Peter e prea bine crescut ca să aibă poftă să voteze. Cu toate astea, asemenea idei i au zăpăcit pe negri. Şi apoi, devin de o obrăznicie! Noaptea, străzile nu mai sunt sigure şi chiar în plină zi se văd negri silind doamnele să coboare de pe trotuar şi să umble prin noroi. Dacă vreun domn protestează, e arestat şi... draga mea, ţi am spus că Rhett Butler e la închisoare?

— Rhett Butler?

Cu toate că era o ştire proastă, Scarlett se simţi mul­ţumită că nu pronunţase ea prima numele lui Rhett.

— Da, e adevărat! şi chipul mătuşii Pitty se învioră, obrajii i se înroşiră şi bătrâna domnişoară se aşeză mai bine în scaun. În clipa asta e în închisoare fiindcă a omorât un negru, şi poate că va fi spânzurat! Îţi închipui una ca asta! Căpitanul Butler spânzurat!

Scarlett simţi că i se taie răsuflarea şi nu putu decât să privească cu ochi mari pe grăsuţa domnişoară bătrână, vizibil încântată de efectul produs de spusele ei.

— Nu există probe împotriva lui, totuşi cineva trebuie să l fi omorât pe negrul acela care insultase o femeie albă. Yankeii sunt înnebuniţi fiindcă în ultimul timp destul de mulţi negri au fost omorâţi în aceleaşi condiţiuni. Cum ziceam, nu există probe împotriva căpitanului Butler, dar după cum spune doctorul Meade, yankeii vor să dea un exemplu. Doctorul zice că, dacă l ar spânzura, va fi primul lucru bun pe care l au făcut ei, dar drept să ţi spun nu ştiu ce să spun. Şi când te gândeşti că Rhett Butler a fost aici acum o săptămână! A venit să mi ofere cea mai frumoasă prepeliţă pe care am văzut o vreodată şi mi a cerut veşti despre tine. Mi a spus că i era teamă să nu te fi ofensat în timpul asediului şi că nu l vei ierta niciodată.

— Cât timp o să stea la închisoare?

— Nimeni nu ştie. Va rămâne poate până ce va fi spânzurat. Pe de altă parte, poate că nu vor izbuti să aducă dovada că el l a omorât. În orice caz, pe yankei nu pare să i deranjeze prea mult dacă eşti vinovat sau nu, în cazul că vor să te spânzure. Sunt înnebuniţi... şi Pitty se grăbi să plece capul cu un aer misterios... da, din cauza Ku Klux Klan ului. Aveţi vreo secţiune a Klan ului în comitatul vostru? Sunt sigură că aveţi şi că Ashley ştie, dar nu vă spune fiindcă sunteţi femei. Membrii Klan ului nu trebuie să vor­bească. Se îmbracă în alb ca nişte fantome şi se duc noaptea călare să bată pe la ferestrele carpetbagger ilor care au jefuit prea mult, şi ale negrilor care fac pe grozavii. Câteodată se mulţumesc să i sperie şi să le poruncească să plece din Atlanta, dar când oamenii ăştia întrec măsura, îi biciuiesc şi câteodată chiar... (şi Pitty coborî şi mai mult gla­sul)... câteodată chiar îi omoară şi, după ce le pun cartea de vizită a Ku Klux Klan ului, îi lasă acolo unde pot fi uşor găsiţi. Şi yankeii sunt grozav de furioşi de toate astea. Vor să dea un exemplu. Dar Hugh Elsing mi a spus că, după părerea lui, nu l vor spânzura pe căpitanul Butler, fiindcă yankeii îşi închipuie că ştie unde sunt banii şi nu vrea să spună. Acum se străduiesc să l facă să vorbească.

— Care bani?

— Cum, nu ştii? Nu ţi am scris? După cum văd, draga mea, erai complet înmormântată la Tara. Tot oraşul a fost întors cu susul în jos când căpitanul Butler a revenit aici cu un cal frumos, o trăsură şi cu buzunarele pline de bani, în timp ce noi ceilalţi nu ştiam ce vom mânca a doua zi. Toată lumea era furioasă că un fost speculant, care spunea întot­deauna grozăvii despre Confederaţie, are atâtea parale, pe când noi toţi eram atât de săraci. Fiecare îşi muncea creierul ca să afle cum făcuse să şi păstreze averea, dar nimeni n a avut curajul să l întrebe... În afară de mine, şi el s a mulţumit să mi răspundă râzând: "Nu prin mijloace cinstite, puteţi fi sigură." Ştii cât e de greu să înţelegi ceva de la el.

— Dar a câştigat banii de pe urma blocadei...

— Da, desigur, drăguţa mea, dar nu i vorba numai de asta. Comparat cu ceea ce posedă omul ăsta, nu i decât o picătură de apă în mare. Toată lumea e convinsă, chiar şi yankeii, că a pus mâna pe milioanele de dolari în aur ale guvernului confederat şi că le a ascuns undeva.

— Milioane...în aur?

— Păi, draga mea, unde s a dus tot aurul nostru confe­derat? Au fost câţiva care au pus mâna pe el, fără îndoială, şi căpitanul Butler trebuie să fie unul dintre ei. Yankeii îşi închipuiau că preşedintele Davis l a luat cu el când a plecat din Richmond, dar când l au prins şi au dat seama că sărmanul om n avea un ban. La sfârşitul războiului tezau­rul era gol, şi toată lumea crede că au pus mâna pe el unii dintre cei care forţau blocada, păstrând acum bine secretul.

— Milioane în aur! Dar cum...

— N a dus oare căpitanul Butler mii de baloturi de bumbac în Anglia şi la Nassau, spre a le vinde în contul guvernului confederat? zise Pitty cu un aer triumfător. Şi apoi, n a vândut numai bumbac confederat, a vândut şi bumbac care i aparţinea. Ştii cum se vindea bumbacul în Anglia în timpul războiului. Puteai să ceri cât voiai pe el! Guvernul îi dăduse mână liberă, cu condiţia să vândă bum­bac şi să cumpere în schimb tunuri, aducându le la loc sigur. Ei bine, când blocada a devenit mai severă, a trebuit să renunţe să mai cumpere tunuri, fiindcă nu le mai putea debarca. Şi cum, pe de altă parte, din bumbacul vândut n a cheltuit cu siguranţă mai mult de a suta parte, se presupu­ne deci că a depus la băncile engleze milioane de dolari aşteptând să se ridice blocada. Şi să nu mi spui că a depus banii ăştia pe numele Confederaţiei. I a depus pur şi sim­plu pe numele lui, şi aşa au rămas şi azi. Toată lumea nu vorbeşte decât de asta de la capitulare încoace, şi cei ce forţau blocada sunt criticaţi cu asprime. Când yankeii l au arestat pe căpitanul Butler pentru asasinarea negrului aceluia, trebuie să fi auzit ceva despre povestea asta, căci de când au pus mâna pe el încearcă să l facă să spună unde sunt banii. Înţelegi, toate fondurile Confederaţiei aparţin acum yankeilor...cel puţin aşa susţin ei. Însă căpitanul Butler declară că nu ştie nimic... Doctorul Meade e de părere că, în orice caz, ar trebui să l spânzure, cu toate că spânzurătoarea e încă o moarte prea dulce pentru un hoţ şi un profitor. Doamne, cum te ai schimbat la faţă! Nu te simţi bine? Te a impresionat ce ţi am povestit? Ştiu că Rhett Butler ţi a făcut pe vremuri curte, dar credeam că asta i poveste veche. În ceea ce mă priveşte, nu mi a plăcut niciodată. E o secătură care...

— Nici mie nu mi e simpatic, zise Scarlett, vorbind cu greutate. Ne am certat în timpul asediului, după ce ai plecat la Macon. Unde... unde îl ţin?

— La cazarma pompierilor, de lângă piaţă.

— La cazarma pompierilor?

Mătuşa Pitty pufni în râs.

— Da, la cazarma pompierilor. Yankeii au transfor­mat o în închisoare militară. S au instalat în barăci, jur împrejurul primăriei, şi cazarma pompierilor e tocmai în partea ceea, în josul străzii. Acolo se găseşte căpitanul Butler. O, Scarlett, ieri am auzit povestindu se o istorie foarte comică despre căpitanul Butler. Nu ştiu cine mi a spus o. Ştii că era întotdeauna foarte elegant. Da, un ade­vărat dandy... ei bine, cum nu l lăsau să facă baie, a stăruit în fiecare zi, până când, plictisiţi, au sfârşit prin a l scoate din celulă şi l au dus în mijlocul pieţii, unde era o troacă mare de adăpat caii, în care se bălăcise tot regimentul. Când i au spus să se spele acolo, a refuzat, zicând că preferă murdăria lui sudistă murdăriei yankeilor şi...

Mătuşa Pitty continua să sporovăiască, dar Scarlett, deşi o auzea, nu mai dădea nici o atenţie spuselor ei. În mintea ei nu era loc decât pentru două idei: Rhett era mai bogat decât ar fi îndrăznit să spere, şi se găsea în puşcărie. Faptul că era închis şi că risca să fie spânzurat schimba puţin faţa lucrurilor şi deschidea chiar perspective strălu­cite. Puţin îi păsa dacă Rhett urma să fie spânzurat. Avea prea mare nevoie de bani ca să i pese de soarta care l aştepta. În afară de asta, împărtăşea în oarecare măsură părerea doctorului Meade şi găsea că spânzurătoarea e încă o moarte prea dulce pentru el. Un bărbat în stare să părăsească în plină noapte o femeie, între două armate, spre a zbura în ajutorul unei cauze pierdute, merita să fie spânzurat. Dacă reuşea să se căsătorească cu el cât timp era în închisoare, toate milioanele astea i ar rămâne ei, i ar aparţine, cu condiţia ca Rhett să fie executat. Şi dacă nu izbutea să se căsătorească cu el, poate că va putea împru­muta bani de la el, făgăduindu i... o, făgăduindu i orice! Şi dacă l ar spânzura, n ar mai fi nevoie să şi ţină făgăduiala.

Un moment imaginaţia ei se înfierbântă la gândul că ar putea deveni văduvă prin binevoitoarea intervenţie a guvernului yankeu. Milioane în aur! Ar pune pe picioare Tara, ar tocmi muncitori agricoli, ar planta mile întregi de bumbac. Şi apoi, ar avea rochii frumoase şi ar mânca tot ce i ar place. Nu le ar uita nici pe Suellen, nici pe Carreen. Cât despre Wade, l ar îndopa până ce i s ar bucala obrăjorii palizi, şi i ar face haine calde, şi i ar lua o guvernantă, şi mai târziu l ar da la Universitate...în sfârşit, n ar rămâne un biet golan desculţ. Ar aduce un doctor bun pentru Gerald, şi cât despre Ashley...oh, ce n ar face ea pentru Ashley?

Monologul mătuşii Pitty se întrerupse brusc cu un: "Da, Mammy?" întrebător, şi atunci Scarlett, smulsă din visarea ei, o zări pe Mammy nemişcată în pragul uşii, cu mâinile sub şorţ, cu privirea vioaie şi pătrunzătoare. Se întrebă de câtă vreme asculta Mammy acolo şi ce oare înţelesese. Judecând după strălucirea ochilor ei, auzise probabil tot.

— Domnişoa'a Sca'lett pa'e g'ozav de obosită. A' fi mai bine să mea'gă să se culce.

— Da, mă simt obosită, zise Scarlett ridicându se şi uitându se la Mammy cu o privire de copil care are nevoie de ajutor, şi mi e teamă că am prins şi un guturai. N o să te superi, mătuşă Pitty, dacă stau în pat mâine şi nu merg să fac vizite cu dumneata? O să fie timp să te întovărăşesc altă dată la prietenii noştri, şi am o poftă atât de mare să asist mâine seară la nunta lui Fanny. Înţelegi, dacă gutura­iul mi se agravează, n o să pot merge. Şi o zi la pat va fi chiar o plăcere pentru mine.

Mammy pipăi mâna lui Scarlett cu o expresie preocu­pată. Da, părea să nu i fie bine. Toată enervarea ei dispă­ruse brusc, lăsând o palidă şi tremurândă.

— Mâna dumitale e 'ece ca o bucată de gheaţă, copilaşul meu. Vino să te culci. Am să ţi fac un ceai de tei şi am să încălzesc o că'ămidă ca să asuzi.

— Unde mi e capul! exclamă bătrâna domnişoară să­rind jos de pe scaunul ei şi mângâind braţul lui Scarlett. M am apucat să pălăvrăgesc şi am uitat cât de obosită eşti. Draga mea, vei sta în pat mâine toată ziua şi vom putea trăncăni... O, Dumnezeule! Nu! E imposibil! Am făgăduit doamnei Bonnell să mi petrec ziua lângă ea. E în pat, bolnavă de gripă, şi bucătăreasa ei la fel. Mammy, sunt aşa de mulţumită că eşti aici. O să poţi veni cu mine mâine dimineaţă să mi dai o mână de ajutor.