Pe aripile vântului

— Dacă nu l ţin din scurt pe ticălosul de Johnson, va fura cherestea, o va vinde şi va băga banii în buzunar. Când voi găsi omul care mi trebuie, îl voi lăsa să conducă gaterul în locul meu şi nu voi fi silită să mă duc atât de des. Atunci însă îmi voi petrece timpul în oraş, vânzând cherestea.

Să vândă cherestea! Asta era culmea! Adeseori Scar­lett pleca de la gater câte o zi întreagă ducând cherestea clienţilor. În acele ocazii, Frank ar fi vrut să se poată băga în fundul prăvăliei şi să nu vadă pe nimeni.

Şi cum vorbea lumea despre ea! Fără îndoială că vorbea şi despre el şi i reproşa că o lasă să se poarte într un fel atât de puţin potrivit pentru o femeie. Era foarte jenat când câte un client îi spunea rezemându se de tejghea: "Acum câteva minute am văzut o pe doamna Kennedy la..." Fiecăruia, de altfel, parcă i făcea plăcere să l ţină la curent cu deplasările soţiei sale. Toată lumea vorbea de ceea ce se întâmplase pe şantierul noului hotel în construc­ţie. Scarlett sosise tocmai în clipa când Tommy Wellburn dădea o comandă de lemn de construcţie unui alt negus­tor. Sărise din trăsurică în faţa zidarilor irlandezi şi i spu­sese pe şleau lui Tommy că făcea o afacere proastă. Îi demonstrase că lemnul ei era mai bun şi mai ieftin şi, spre a şi întări spusele, adunase din memorie o lungă coloană de cifre care i îngădui să stabilească pe loc un deviz.

Aşadar, nu se mulţumea să se amestece printre lucrătorii aceia străini, dar mai dăduse şi o dovadă a cunoştinţelor ei matematice. Lucrul acesta era inadmisibil pentru o fe­meie. După ce Tommy îi acceptase devizul şi i dăduse ei comanda, nici n avusese măcar tactul să se retragă imediat, discret, ci rămăsese să pălăvrăgească cu contramaistrul irlandezilor, un fel de pitic care avea o reputaţie foarte proastă. Oraşul comentase evenimentul săptămâni întregi.

Colac peste pupăză, Scarlett câştiga foarte mulţi bani cu gaterul şi nici un bărbat nu putea vedea cu ochi buni pe soţia sa reuşind într un domeniu atât de puţin feminin. Frank era cu atât mai jignit cu cât Scarlett nu i dădea nici un ban spre a l ajuta la prăvălie. Folosea aproape tot ce câştiga pentru Tara şi scria nesfârşite scrisori lui Will Benteen, explicându i amănunţit ce să facă cu sumele pe care i le trimitea. În afară de asta, îl anunţase pe Frank că atunci când Tara va fi complet reparată, avea de gând să dea bani cu împrumut pe ipoteci.

"Dumnezeule!" gemea Frank de câte ori se gândea la asta. "O femeie n ar trebui nici măcar să ştie ce e o ipotecă."

Pe vremea aceea Scarlett nutrea nenumărate proiecte pe care Frank le socotea mai îndrăzneţe unele ca altele. Spunea chiar că va deschide un restaurant pe locul fostului antrepozit ars de soldaţii lui Sherman. Frank nu era mem­bru al vreunei societăţi de abstinenţă, dar se ridică cu înverşunare împotriva ideii. Să fii proprietarul unui resta­urant era aproape tot atât de imoral ca şi când ai face din căminul tău o casă de toleranţă. De ce? Îi venea foarte greu să explice soţiei sale, care se mărginea să răspundă slabelor lui argumente print un singur cuvânt: "Mofturi!"

— Patronii de restaurante sunt întotdeauna excelenţi chiriaşi, îi declară ea. E părerea unchiului Henry. Plătesc regulat chiriile şi apoi, ascultă mă, Frank, pot să constru­iesc restaurantul dintr un lot de lemn de proastă calitate de care nu pot scăpa şi, odată construit, aş găsi să l închi­riez cu preţ bun. Cu banii de pe chirie, cu ceea ce scot de la gater şi cu ceea ce mi ar aduce împrumuturile mele ipotecare, aş putea să mai cumpăr câteva gatere.

— La ce ţi trebuie alte gatere, fetiţa mea? strigă Frank speriat. Dimpotrivă, dacă ai fi rezonabilă, ar trebui să l vinzi pe cel pe care l ai. Munca asta te dă gata şi ştii ce greu îţi vine să obţii un randament bun de la negrii eliberaţi pe care i foloseşti şi...

— Într adevăr, negrii eliberaţi nu sunt buni de nimic, încuviinţă Scarlett, trecând peste aluzia lui Frank cu privire la vânzarea gaterului. Domnul Johnson pretinde că nu ştie niciodată dimineaţa dacă va avea o echipă completă. Nu te mai poţi bizui pe negri. Lucreză o zi sau două şi apoi se odihnesc până ce şi mănâncă salariul. Oricând te poţi aştep­ta ca întreaga echipă să lase lucrul baltă şi să plece. Cu cât îmi dau mai mult seama de efectele emancipării, cu atât mai mult constat că s a comis o adevărată crimă. E pur şi simplu distrugerea negrilor. Sunt mii şi mii care stau degeaba, iar cei pe care i avem la gater sunt atât de leneşi, atât de incapabili, încât mai bine te lipseşti de ei. Dacă mai ai şi nenorocul să i ocărăşti ori să le dai câte un ghiont, fireşte spre binele lor, îţi vine pe cap Biroul Eliberaţilor.

— Fetiţa mea, n ar trebui să l laşi pe domnul Johnson să i bată pe aceşti...

— Nu, bineînţeles că nu, replică nerăbdătoare Scarlett. Nu ţi am spus chiar acum că yankeii m ar băga la răcoare dacă l aş lăsa să şi facă de cap?

— Pariez că în toată viaţa lui, tatăl tău n a bătut nicio­dată un negru.

— Ba da, unul singur. Un băiat de la grajd care nu i ţesălase calul după o zi de vânătoare. Dar, Frank, pe vre­mea aceea era altfel. Cu eliberaţii nu i acelaşi lucru, şi un bici bun n ar strica unora dintre ei.

Frank nu era surprins numai de vederile şi de proiec­tele soţiei sale, ci şi de felul cum se schimbase în cele câteva luni de la nuntă. Scarlett nu mai era mica fiinţă blândă şi fermecătoare pe care o luase de soţie. În scurta perioadă cât îi făcuse curte, crezuse că nu văzuse niciodată femeie mai adorabilă în reacţiile ei faţă de viaţă, mai neştiutoare, mai sfioasă, mai neajutorată. Acum, toate direcţiile ei erau bărbăteşti. Deşi avea obraji trandafirii, gropiţe şi surâdea fermecător, vorbea şi se purta ca un bărbat. Tonul ei era precis şi poruncitor şi era în stare să ia o hotărâre imediat, fără toate micile tergiversări caracteristice femeilor. Ştia ce voia şi, ca un bărbat, o lua pe drumul cel mai scurt spre a şi ajunge ţinta, nu pe căi lăturalnice şi ascunse cum fac de obicei femeile.

Frank mai întâlnise şi înainte femei autoritare. Ca toate oraşele Sudului, Atlanta avea un contingent serios de femei în vârstă care nu înţelegeau să se lase duse. Nimeni nu putea fi mai despotică decât voinica doamnă Merriwether, mai poruncitoare decât plăpânda doamnă Elsing, mai abilă când era vorba să obţină ce voia decât doamna Whiting, cu tot părul ei alb şi vocea dulce. Dar oricare ar fi fost mijloacele folosite de aceste doamne spre a şi atinge sco­purile, rămâneau totuşi mijloace demne de o femeie. Se plecau respectuos în faţa părerii bărbaţilor, chiar dacă făceau apoi ce le tăia capul. Aveau tactul să pară că se lasă conduse de bărbaţi, şi asta avea multă însemnătate. Dar Scarlett nu se lăsa dusă de nimeni şi şi conducea atât de bine treburile, la fel ca un bărbat, încât tot oraşul o vorbea de rău.

"Şi", zice Frank, nenorocit, "probabil că mă vorbesc şi pe mine de rău, fiindcă îi dau voie să se poarte în felul acesta."

Şi apoi, mai era şi acel Butler. Desele lui vizite în casa mătuşii Pitty erau cea mai mare umilinţă. Lui Frank îi fusese întotdeauna antipatic, chiar când făcuse afaceri cu el înainte de război. Blestema adeseori ziua când îl adusese pe Rhett la Doisprezece Stejari şi l prezentase prietenilor săi. Îl dispreţuia pentru cinismul cu care speculase în timpul războiului şi l condamna pentru că nu se înrolase. Numai Scarlett ştia de cele opt luni pe care Rhett le petre­cuse în rândurile armatei confederate, căci Rhett o rugase cu prefăcută spaimă să nu vorbească niciodată de această "ruşine", oricui ar fi. În sfârşit, Frank îl dispreţuia mai ales pentru că păstrase aurul Confederaţiei, pe când oamenii cinstiţi, ca amiralul Bulloch şi mulţi alţii, care se aflaseră în aceeaşi situaţie, restituiseră mii de dolari tezaurului fede­ral. Însă lui Rhett puţin îi păsa de antipatia lui Frank şi nu şi rărea vizitele în casa bătrânei domnişoare.

În mod ostentativ, domnişoara Pitty era aceea pe care Rhett venea s o vadă, şi biata femeie o credea şi se fudulea cu vizitele lui. Dar Frank avea impresia foarte dezagreabi­lă că nu domnişoara Pitty îl atrăgea. Micul Wade ţinea şi el foarte mult la Rhett, cu toate că se arăta sperios cu cei mai mulţi, şi mergea până acolo încât îl striga "unchiul Rhett", spre marele necaz al lui Frank. El nu putea să uite că Rhett îi făcuse curte lui Scarlett în timpul războiului şi că relaţiile lor fuseseră comentate în oraş. Ce trebuie să spună lumea, acum când Scarlett se remăritase! Nici unul din prietenii lui Frank n avea cuajul să discute cu el acest subiect, deşi nimeni nu se jena să comenteze în faţa lui felul cum Scarlett conducea gaterul.

Totuşi, Frank nu putea să nu observe că nevastă sa şi cu el erau din ce în ce mai rar invitaţi la mese sau la petreceri şi că vizitele ce li se făceau erau din ce în ce mai puţine. Scarlett nu i putea suferi pe cei mai mulţi dintre vecinii lor şi avea prea mult de lucru ca să vadă pe cei la care ţinea, de aceea această rărire a vizitelor n o supăra deloc. Dimpotrivă, pe Frank îl durea.

Toată viaţa, Frank fusese stăpânit de gândul: "Ce vor zice vecinii?" şi era dezarmat în faţa permanentei indife­renţe pe care o arăta soţia lui pentru respectarea conveni­enţelor. Avea impresia că toată lumea o critica pe Scarlett şi că l ţinea de rău pe el fiindcă o lăsa "să şi piardă femi­nitatea". Făcea atâtea lucruri pe care un bărbat n ar fi trebuit să i le îngăduie – dar dacă i se întâmpla să i spună să înceteze, sau discuta cu ea ori îi făcea reproşuri, o furtună îngrozitoare se abătea asupra lui.

"Dumnezeule!" se gândea el disperat, "se înfurie mai repede şi rămâne mai multă vreme supărată decât oricare dintre femeile pe care le am cunoscut."

Chiar atunci când toate mergeau bine, era surprinză­tor să vezi cu câtă repeziciune soţia glumeaţă şi drăgăstoa­să care umbla cântând prin casă se putea transforma într o fiinţă cu totul deosebită. Frank n avea decât să zică: "Fetiţa mea, în locul tău, eu aş..." şi furtuna se dezlănţuia.

Sprâncenele ei negre se apropiau în unghi drept şi, imediat, Frank începea să tremure de frică. Scarlett avea furii şi accese de turbare ca o pisică sălbatică. În clipele acelea parcă nu i păsa nici de ce spune, şi nici de răul pe care l puteau face cuvintele ei. După o astfel de scenă, un nor negru apăsa o vreme asupra casei. Frank pleca devre­me la prăvălie şi se întorcea târziu. Pitty se ascundea în odaia ei, ca un iepure în fundul culcuşului. Wade şi cu unchiul Peter se retrăgeau în grajd şi bucătăreasa nu şi mai părăsea plitele, ferindu se să cânte prea tare. Numai Mammy îndura cu calm supărările lui Scarlett, căci Mammy era obişnuită de ani de zile cu Gerald O'Hara şi cu furiile lui.

Totuşi, Scarlett ar fi vrut să nu fie irascibilă. Ţinea cu adevărat să l facă pe Frank fericit. Îi era foarte drag şi îi era recunoscătoare fiindcă salvase Tara, dar Frank o scotea din sărite.

Îi era cu neputinţă să respecte un bărbat care îi per­mitea să l domine, iar atitudinea timidă şi şovăielnică pe care o lua faţă de ea sau de alţii atunci când se încurcau lucrurile o supăra cel mai mult. Ar fi putu încă trece cu vederea toate aceste lucruri şi ar fi fost chiar fericită – acum când rezolvase unele chestiuni băneşti – dacă Frank nu i ar fi întreţinut întruna exasperarea, dovedind în fiecare clipă că habar n are să facă afaceri şi nevrând s o lase nici pe ea să fie un bun om de afaceri.

După cum se aştepta, refuzase să treacă la încasarea datoriilor neplătite, până când izbutise să l silească, şi chiar şi atunci o făcea neconvins şi cerându şi scuze. Aceasta îi dovedise lui Scarlett că familia Kennedy nu va duce decât o existenţă mediocră, atâta timp cât ea însăşi nu va câştiga banii pe care era hotărâtă să i aibă. Ştia că Frank se va mulţumi să vegeteze toată viaţa în prăvălioara lui îmbâcsită. Părea că nu înţelege cât de nesigură era situaţia lor, nici cât era de necesar să câştigi bani în aceste vremuri tulburi, când banul era singura garanţie împotriva altor nenorociri.

Înainte de război, când viaţa era uşoară, Frank fusese poate un excelent om de afaceri, dar acum Scarlett găsea că era nesuferit de demodat şi că se încăpăţâna prea mult să aplice metodele vremurilor bune de altădată, atunci când acele vremi nu mai existau. Îi lipsea cu totul spiritul combativ atât de necesar într o epocă tulbure. Ei bine, fiindcă ea cel puţin era combativă, va acţiona ea, fără să l mai întrebe pe Frank dacă i place sau nu. Aveau nevoie de bani şi ea începuse să câştige bine, deşi nu era o treabă uşoară. Tot ce avea Frank de făcut era, după părerea ei, să nu se amestece în planurile ei, care erau pe cale de a da rezultate bune.

Scarlett n avea experienţă, şi conducerea unui gater nu era lucru uşor. În plus, concurenţa devenise mult mai aprigă, şi când se întorcea seara acasă era în general obosi­tă, preocupată şi prost dispusă. Dacă Frank tuşea şi în­drăznea să spună: "Fetiţo, eu asta n aş face o", sau: "În locul tău, n aş face aşa", îşi stăpânea cu greu supărarea şi deseori i se întâmpla să nu şi o stăpânească. De ce găsea întruna să i reproşeze ceva, el care n avea măcar energia să se apuce să câştige bani? Şi o cicălea pentru lucruri atât de neînsemnate! Ce importanţă avea în timpuri ca acestea dacă nu se comporta cum îi sta bine unei femei? Mai ales când gaterul aducea bani, de care ea, familia ei şi Tara aveau atâta nevoie, şi chiar şi Frank.

Frank tânjea după odihnă şi linişte. Războiul pe care l făcuse cu atâta conştiinciozitate îi zdruncinase sănătatea, îi distrusese averea şi l îmbătrânise. Nu regreta nimic, dar după patru ani de război tot ceea ce cerea vieţii era linişte şi bunătate, chipuri afectuase în jur şi aprobarea prieteni­lor săi. Îşi dădu curând seama că liniştea căminului trebuia plătită şi că, spre a o avea, trebuia s o lase pe Scarlett să facă ce o tăia capul. De aceea, fiindcă era obosit, cumpăra pacea în condiţiile fixate de soţia sa. Câteodată socotea că n o cumpărase prea scump când, întorcându se acasă în serile reci, Scarlett îi deschidea surâzând uşa, îi săruta vârful nasului sau al urechii, ori când, în patul lor cald, înainte de a adormi, o simţea rezemându şi capul de umărul său. Viaţa de familie putea fi atât de plăcută când Scarlett era lăsată să şi vadă de ale ei! Totuşi pacea asta nu era decât aparentă, căci sacrificându şi toate iluziile despre căsăto­rie, vedea că încheiase un târg în care fusese păcălit.

"O femeie ar trebui să se ocupe mai mult de căminul ei şi de familie în loc să umble hai hui ca un bărbat", îşi zicea el. "De ar avea un copil..."

Acest gând îl făcea să surâdă şi rămânea foarte des visând la un copil. Scarlett refuzase categoric să aibă copii, dar copiii aşteaptă rar să fie poftiţi. Frank ştia că multe femei susţin că nu vor să aibă copii, dar n o spun decât din prostie sau de frică. Dacă Scarlett ar avea un copil, l ar iubi şi ar sta acasă să se ocupe de el, ca toate celelalte femei. Atunci ar fi silită să vândă gaterul şi necazurile lui ar lua sfârşit. Spre a fi cu totul fericite, toate femeile au nevoie de un copil, şi Frank ştia că Scarlett nu era fericită. Cu toată ignoranţa lui în materie de femei, nu era orb ca să nu şi dea seama că uneori era nefericită. Din când în când se trezea în mijlocul nopţii şi o surprindea plângând înăbuşit în pernă. Prima oară când se trezise simţind cum tremură patul de suspinele ei, o întrebase pe un ton îngrijorat: "Fetiţo, ce s a întâmplat?" şi ea îl respinsese cu o exclamaţie supărată: "O, lasă mă în pace!"

Da, un copil ar face o fericită şi ar împiedica o să se gândească la lucruri care n ar trebui s o intereseze. Câteo­dată, Frank ofta şi se gândea că prinsese o pasăre exotică de culoarea focului şi a nestematelor, când i ar fi convenit tot atât de mult o vrabie. De fapt, chiar mai mult.

Capitolul XXXVII
Era într o noapte ploioasă şi rece de aprilie, când Tony Fontaine, venind de la Jonesboro pe un cal alb de spumă şi pe jumătate mort de oboseală, bătu la uşa lor, deşteptându i din somn şi speriindu i de moarte.

Atunci, pentru a doua oară în patru luni, Scarlett măsură toate consecinţele Reconstrucţiei. Înţelese exact la ce făcuse aluzie Will când spusese: "Necazurile noastre abia încep", şi recunoscu adevărul cuvintelor dureroase rostite de Ashley la Tara, în livada bătută de vânt: "Ce ne aşteaptă pe toţi e mai rău ca războiul, mai rău ca închisoa­rea, mai rău ca moartea."

Primul ei contact cu Reconstrucţia avusese loc în ziua în care aflase că Jonas Wilkerson putea s o dea afară din Tara cu ajutorul yankeilor. Dar, de astădată, sosirea lui Tony îi deschise ochii într un fel mult mai îngrozitor. Era întuneric şi ploua cu găleata. Tony intră şi, câteva minute mai târziu, se pierdea pentru totdeauna în noapte. Dar, în cursul acestui scurt interval, avu timpul să ridice cortina asupra unei noi scene de groază, şi Scarlett simţi că ea nu va mai cădea niciodată.

În noaptea aceea, după ce auzise bătăi în uşă, Scarlett, strângându şi rochia de casă în jurul trupului, se aplecă asupra scării şi întrezări faţa negricioasă şi încruntată a lui Tony, înainte ca acesta să sufle în lumânarea pe care Frank o ţinea în mână. Coborî în grabă scările spre a merge să i strângă mâna rece şi umedă şi l auzi şoptind: "Mă caută... Fug în Texas... calul meu nu mai poate... mor de foame... Ashley mi a spus că voi... N aprindeţi lumânarea... Nu deşteptaţi pe negri. Nu veau să vă atrag neplăceri..."

După ce obloanele bucătăriei fură închise şi storurile trase până jos, îngădui în sfârşit să se facă puţină lumină şi începu să i vorbească lui Frank, în fraze scurte, nervoase, în timp ce Scarlett încerca să i improvizeze o masă.

N avea palton şi era ud până la piele. N avea nici pălărie, şi părul lui negru stătea lipit pe capul îngust. Totuşi, în ochii vioi, ochii băieţilor Fontaine, lucea o mică flacără veselă, care în noaptea aceea o făcu să se înfioare. Scarlett îl privea cum înghiţea cu sorbituri lungi whisky ul pe care i l adusese şi mulţumi Cerului că mătuşa Pitty sforăia liniştită în camera ei. Desigur că ar fi leşinat în faţa acestei arătări.

— O bestie de scallawag mai puţin, zise el întinzând paharul ca să i fie umplut din nou. Am riscat şi, ca să mi scap pielea, trebuie s o şterg repede. Nu i nimic, frate! Am să încerc să ajung în Texas şi să mă fac uitat. Ashley era la Jonesboro cu mine şi m a sfătuit să vin la voi. Încearcă să mi faci rost de un cal şi de nişte bani, Frank. Calul meu e mort de oboseală. Am gonit nebuneşte şi, ca un dobitoc, am plecat de acasă fără manta, fără pălărie şi fără un ban. Nu i vorbă, nici nu prea aveam ce lua de acasă.

Râse şi muşcă lacom dintr o bucată de turtă de mălai, înghiţind din mâncarea sleită de gulii.

— Poţi să iei calul meu, zise Frank, calm. Am zece dolari la mine, dar dacă poţi să aştepţi până mâine diminea­ţă...

— Să fiu al dracului dacă pot să aştept! declară Tony categoric, dar fără să şi piardă buna dispoziţie. Cred că sunt pe urmele mele, n am un avans prea mare. Fără Ash­ley, care m a luat de ceafă şi m a făcut s o şterg călare, aş fi rămas pe loc ca un tâmpit, şi la ora asta m aş legăna probabil la capătul unei frânghii. Bun băiat, Ashley!

Aşadar, Ashley era amestecat în această înfricoşătoa­re încurcătură! Lui Scarlett îi stătu inima n loc. Duse mâna la piept. Nu cumva puseseră yankeii mâna pe Ashley? De ce nu cerea Frank explicaţii? De ce privea lucrurile cu atâta sânge rece, ca şi când ar fi ceva normal?

— Ce... cine... se bâlbâi ea.

— Fostul vostru administrator... blestematul ăla de Jonas Wilkerson.

— L ai... omort?

— Ce Dumnezeu, Scarlett O'Hara! exclamă Tony arţă­gos. N ai fi vrând totuşi să mă mulţumesc să zgârii doar pe cineva cu cuţitul, când mi am pus în gând să lichidez socotelile cu el. Nu! L am ciopârţit în bucăţi!

— Bine ai făcut, zise Frank. Nu mi a plăcut niciodată individul ăla.

Scarlett îşi privi bărbatul. Nu mai era sfiosul şi frico­sul Frank pe care l cunoştea, care se trăgea tot timpul de barbă şi o lăsa să l terorizeze. Era în el ceva tare şi hotărât şi nu părea dispus să se încurce în cuvinte de prisos. Era un bărbat. Tony era un bărbat şi el, şi în această împreju­rare în care intervenea violenţa, o femeie n avea ce să caute.

— Dar Ashley... Oare...

— Nu. Voia el să l omoare, dar i am spus că asta mi revine de drept, fiindcă Sally e cumnata mea. A sfârşit prin a fi de părerea mea. A mers cu mine până la Jonesboro, spre a fi acolo dacă Wilkerson m ar fi doborât. Nu cred ca Ashley să aibă neplăceri. Sper că nu... N ai puţină dulceaţă ca să pun pe turta asta? Şi nu poţi să mi dai ceva să iau cu mine?

— O să am o criză de nervi dacă nu mi povesteşti tot.

— Aşteaptă să plec mai întâi, şi pe urmă n ai decât, dacă ai chef. Îţi voi povesti tot, în timp ce Frank va înşeua calul. Bestia de Wilkerson a făcut şi aşa destul rău. Ştii cum a procedat când a fost vorba să plăteşti impozitele, şi asta nu i decât una din ticăloşiile sale. Dar ceea ce era mai rău era modul cum îi aţâţa pe negri. Dacă cineva mi ar fi spus că într o zi îi voi urî pe negri, nu l aş fi crezut niciodată! Lua le ar dracu sufletele lor negre! Iau drept literă de evanghelie tot ce le spun canaliile astea şi uită tot ce am făcut pentru ei. Acum yankeii spun că au să le dea drept de vot şi nouă o să ni l refuze. În comitat numai câţiva democraţi nu sunt şterşi de pe listele electorale, acum când yankeii au înlăturat pe toţi cei care au luptat în rândurile armatei confederate. Dacă i lasă să voteze pe negri, s a zis cu noi! Totuşi, ăsta i statul nostru, ce naiba! Nu aparţine yankeilor! E inadmisibil! Trebuie să facem ceva, chiar de ar trebui să începem un nou război. În curând vom avea judecători negri, legislatori negri...

— Repede... te rog! Ce ai făcut?

— Mai dă mi încă o bucăţică de turtă. Ei bine, începuse să umble zvonul că Wilkerson merge cam prea departe cu principiile lui de egalitate. Ce vrei, îşi petrecea ore întregi pălăvrăgind cu tonţii de negri. Pe scurt, a avut îndrăzneala să pretindă că negrii au aceleaşi drepturi ca şi albii când... când e vorba de femeile albe.

— O, Tony, nu!

— Ba da! Ce te uiţi aşa uluită? Dar, ce naiba, trebuie să fi auzit de asta! Yankeii au spus o şi negrilor din Atlanta.

— Eu... eu n am ştiut!

— Atunci, probabil că Frank n a vrut să ţi spună. În orice caz, în urma acestui fapt, am hotărât să mergem să i facem o mică vizită noaptea domnului Wilkerson şi să ne ocupăm de el. Dar înainte de a putea traduce proiectul nostru în viaţă... Îţi aminteşti de găliganul ăla mare, negru, Eustis, fostul nostru logofăt?

— Da.

— Ei bine, chiar azi a intrat în bucătărie în timp ce Sally gătea... şi nu ştiu ce i a spus. De altfel, cred că nu voi şti niciodată. Oricum, i a spus ceva şi am auzit o pe Sally scoţând un ţipăt. M am repezit în bucătărie şi l am văzut pe Eustis beat ca un porc... scuză mă, Scarlett, mi a scă­pat...

— Mai departe?

— L am doborât cu un foc, şi imediat a intrat mama să vadă ce i cu Sally, şi atunci am sărit în şa şi am pornit o spre Jonesboro în căutarea lui Wilkerson. El era vinovatul. Fără el, nenorocitul acela de negru nu s ar fi gândit nicio­dată la aşa ceva. Înspre Tara l am întâlnit pe Ashley. Fireş­te, a venit cu mine. Mi a spus că, după cele ce voise să facă Wilkerson la Tara, voia să lichideze el însuşi această po­veste. I am răspuns că mă priveşte, fiindcă Sally era soţia fratelui meu mort în război şi am discutat tot lungul drumului. Când am ajuns în oraş, mă crezi, Scarlett, mi am dat seama că nu mi luasem pistolul. Îl lăsasem în grajd. Eram atât de furios, încât l am uitat.

Se opri şi muşcă cu poftă din bucata de turtă. Scarlett se înfioră. Furiile ucigaşe ale Fontaine ilor deveniseră le­gendare în comitat cu mult înaintea acestor întâmplări.

— Am fost deci silit să i dau o lovitură de cuţit. L am găsit la bar. L am înghesuit într un colţ, în timp ce Ashley îi ţinea pe ceilalţi la respect şi, înainte de a l ucide, am avut vreme să i explic de ce voiam să l curăţ. A fost gata înainte să mi dau seama, declară Tony cu un aer gânditor. După asta nu mi mai aduc aminte mare lucru, afară numai că Ashley m a suit pe cal şi mi a spus să vin la voi. Ashley e nepreţuit în cazuri de astea. Îşi păstrează sângele rece.

Frank reveni cu paltonul său pe braţ şi i l întinse lui Tony. Era singura lui haină groasă, dar Scarlett nu protes­tă. Sensul acestei întâmplări, care îi privea numai pe băr­baţi, părea că o depăşeşte.