Pe aripile vântului

— Dar, Tony... au nevoie de tine acasă. Sigur că dacă te ai întoarce şi ai explica...

— Frank, te ai însurat cu o proastă! spuse Tony, cu o strâmbătură, în timp ce şi punea mantaua. Îşi închipuie că yankeii vor recompensa un om fiindcă a apărat o femeie din familia lui de asalturile unui negru. În loc de recom­pensă, curtea marţială şi un frumos capăt de ştreang. Sărută mă, Scarlett. Frank nu se va supăra. Şi... poate că n o să vă mai revăd niciodată. Texasul e departe. Să spu­neţi alor mei că sunt în siguranţă.

Scarlett îl lăsă pe Tony să o sărute. Cei doi bărbaţi ieşiră şi rămaseră un moment de vorbă pe veranda din spate. Apoi se auzi un cal pornind în galop. Tony plecase. Scarlett crăpă uşa şi l zări pe Frank ducând un cal obosit la grajd. Închise uşa şi se aşeză, cu genunchii tremurând.

Acum ştia ce înseamnă Reconstrucţia, o ştia tot atât de bine ca şi când casa ar fi fost înconjurată de o bandă de sălbatici pe jumătate goi. O mulţime de amintiri îi reve­neau. Îşi amintea o mulţime de lucruri pe care abia le observase în ultimul timp, conversaţii pe care le auzise dar pe care nu le urmărise, discuţii ale bărbaţilor oprite brusc la sosirea ei, mici incidente cărora nu le acordase nici o importanţă pe atunci, avertismentele pe care Frank i le repeta degeaba spre a o pune în gardă împotriva primej­diilor de a merge la gater numai cu bătrânul Peter. Acum toate aceste amintiri formau o singură imagine oribilă.

Negrii făceau ce voiau, sub protecţia baionetelor yankee. Putea fi omorâtă, violată, şi probabil că nimeni nu va pedepsi pe vinovat. Şi oricine ar căuta s o răzbune ar fi spânzurat de yankei, fără a fi măcar judecat. Ofiţerii yan­kei, care habar n aveau de legi, se sinchiseau cu atât mai puţin de circumstanţele crimei; şi nici unul din ei nu se va jena să lege o frânghie de gâtul unui sudist, fără nici un proces.

"Ce putem face?" se gândi ea frângându şi mâinile de disperare. "Ce putem face cu diavolii ăştia care n ar ezita să spânzure un băiat bun ca Tony Fontaine, fiindcă a apărat o femeie din familia lui împotriva unui negru beat şi a unei canalii de scallawag?" "E inadmisibil!" strigase Tony, şi avea dreptate. Dar ce puteau face sudiştii, reduşi la nepu­tinţă, decât să şi plece spinarea? Scarlett începu să tremure de frică şi, pentru prima oară în viaţă, înţelese că oamenii şi evenimentele existau în afară de ea şi că Scarlett O'Hara nu era singura fiinţă care conta. În tot Sudul erau mii de femei ca ea, mii de femei înfricoşate şi fără apărare. Erau şi mii de bărbaţi care, după ce depuseseră armele la Appomattox, le reluaseră şi erau gata să şi rişte în fiece clipă viaţa spre a apăra aceste femei.

Surprinsese pe chipul lui Tony ceva care se reflectase şi pe chipul lui Frank, o expresie pe care o observase şi pe faţa altor bărbaţi din Atlanta, dar pe care nu şi dăduse osteneala s o analizeze. Era o expresie diferită de aceea morocănoasă şi adânc descurajată pe care o văzuse la bărbaţii ce se întorceau la casele lor după capitulare. Băr­baţii aceia nu se gândeau atunci decât să şi regăsească căminurile; acum, însă, aveau din nou un scop, ieşeau din toropeală, vechea flacără se aprindea din nou. Calmi şi hotărâţi, gândeau ca Tony: "Este inadmisibil!"

Scarlett văzuse destui din aceşti bărbaţi ai Sudului, amabili dar primejdioşi înainte de război, curajoşi şi aspri în ultimele zile ale disperatei bătălii. Totuşi, pe faţa acestor doi bărbaţi, în privirile pe care le schimbaseră la lumina tremurătoare a lumânării, era ceva deosebit, ceva care o reconfortase şi o înspăimântase în acelaşi timp: o furie ce nu se putea traduce prin cuvinte, o voinţă pe care nimic n o putea clinti.

Pentru prima oară simţi că o leagă ceva de oamenii care o înconjurau, simţi că împărtăşeşte temerile, amă­răciunile lor; că are aceeaşi voinţă! Nu, era inadmisibil! Sudul era prea frumos spre a fi lăsat să dispară fără luptă, spre a fi strivit de cizma yankeilor. Sudul era o patrie prea iubită ca să fie dată pradă unor negri ignoranţi, îmbătaţi de whisky şi de libertate.

Gândindu se la venirea bruscă a lui Tony, la plecarea lui precipitată, Scarlett se simţi legată de el. Îşi reaminti cum fugise tatăl ei din Irlanda, noaptea, în urma unui omor pe care nici el, nici familia lui nu l considerau ca atare. Sângele fierbinte al lui Gerald curgea în vinele ei. Îşi rea­minti bucuria pe care o resimţise omorând pe dezertorul yankeu. Acelaşi sânge fierbinte curgea în vinele tuturor acestor bărbaţi a căror aparenţă curtenitoare ascundea violenţa gata să izbucnească. Toţi aceşti bărbaţi, toţi cei pe care i cunoştea, se asemănau, chiar Ashley cel visător, chiar Frank care tremura pentru orice fleac – toţi erau violenţi şi gata să ucidă dacă se ivea nevoia. Până şi Rhett, deşi o canalie neruşinată, doborâse totuşi un negru fiindcă "insultase o femeie".

Când Frank se întoarse tuşind, udat de ploaie, Scarlett se ridică şi l întrebă:

— Frank, cât va mai dura asta?

— Cât timp yankeii ne vor urî, fetiţa mea.

— Deci nu i nimic de făcut?

Frank îşi trecu obosit mâna prin barba udă.

— Ba da, facem şi noi ce putem.

— Ce?

— De ce să mai vorbim de asta? N am realizat încă nimic. Va dura poate ani de zile. Poate... poate că Sudul va rămâne întotdeauna aşa.

— O, nu!

— Hai la culcare, fetiţo. Văd că ţi e frig şi tremuri.

— Când oare se vor sfârşi toate astea?

— Când ne vor da din nou dreptul de vot, fetiţa mea. Când toţi cei ce s au luptat pentru Sud vor putea strecura în urnă un buletin de vot cu numele unui sudist sau al unui democrat.

— Un buletin de vot! exclamă Scarlett. La ce serveşte un buletin de vot, când negrii au înnebunit şi yankeii i au ridicat împotriva noastră?

Frank începu să i explice cum stau lucrurile, cu înce­tineala sa obişnuită. Dar ideea că buletinele de vot ar putea pune capăt tuturor acestor rele era prea complicată pentru ea. Se gândea mulţumită că Jonas Wilkerson nu va mai fi niciodată o ameninţare pentru Tara, şi se gândea şi la Tony.

— Oh, bieţii Fontaine i! exclamă ea. N a mai rămas decât Alex, şi sunt atâtea de făcut la Mimosa! De ce oare nu s a gândit Tony să l omoare noaptea, când nimeni n ar fi putut şti cine era? Ar fi fost mai folositor la el acasă în timpul arăturilor de primăvară decât în Texas.

Frank îşi luă nevasta de mijloc. De obicei, asta nu se întâmpla fără teamă de partea lui, căci se aştepta întotdea­una să fie respins, dar în noaptea aceea braţul său era hotărât.

— În acest moment există lucruri mai importante decât arăturile, fetita mea. Trebuie, pentru început, să băgăm frica în negri şi să dăm o lecţie scallawag ilor. Atâta timp cât vor mai rămâne băieţi curajoşi ca Tony, nu trebuie să ne fie teamă pentru soarta Sudului. Hai să te culci.

— Dar, Frank...

— Dacă suntem uniţi şi nu cedăm yankeilor, cred că într o bună zi vom obţine victoria. Nu te îngriji de asta, micuţa mea. Ai încredere în bărbaţii din jur. Poate că noi nu vom mai apuca ziua aceea, dar ea va veni. Yankeii vor sfârşi prin a se plictisi să ne persecute, când vor vedea că nu reuşesc măcar să ne clintească rezistenţă. Atunci vom putea trăi şi ne vom putea creşte copiii onorabil.

Scarlett se gândi la Wade şi la taina pe care o păstra de mai multe zile. Nu, nu voia să şi crească copiii în acest iad de ură, de nesiguranţă, de violenţă şi de sărăcie. Pentru nimic în lume nu voia să cunoască copiii ei ceea ce cunos­cuse ea. Dorea pentru ei o lume ferită de nesiguranţă, o lume în care să domnească ordinea, în care ea ar putea să privească înainte şi să ştie că îi aşteaptă un viitor sigur, o lume în care copiii ei vor avea parte numai de blândeţe şi căldură, de hrană bună şi îmbrăcăminte frumoasă.

Frank îşi închipuia că dreptul de vot va rezolva toate astea? Dreptul de vot? La ce ar folosi? Nu era decât un singur lucru care îţi îngăduia să rezişti într o oarecare măsură loviturilor soartei: banul. Se gândi cu înfrigurare că trebuia să facă rost de bani, de bani mulţi, care să i ferească de dezastru.

Şi, dintr o dată, spuse bărbatului ei că va avea un copil.

Săptămâni întregi după fuga lui Tony, detaşamente yankee percheziţionară de nenumărate ori casa mătuşii Pitty. Soseau fără să anunţe, la orice oră, şi se răspândeau prin odăi, puneau o mulţime de întrebări, deschideau dulapuri, înţepau coşuri cu rufe, se uitau sub pat. Autori­tăţile militare auziseră că Tony fusese sfătuit să se ducă la mătuşa Pitty şi yankeii erau convinşi că se ascundea încă acolo sau undeva prin vecini. Neştiind niciodată dacă nu va năvăli în odaie un ofiţer cu un detaşament de soldaţi, mătuşa Pitty era tot timpul "în alarmă", după expresia unchiului Peter. Nici Frank, nici Scarlett nu i pomeniseră de scurta vizită a lui Tony, aşa că era de bună credinţă când declara protestând că nu l văzuse pe Tony Fontaine decât o singură dată în viaţa ei, în 1862, de Crăciun.

— Şi să ştiţi, adăuga ea cu o voce întretăiată din cauza emoţiei, că era beat turtă.

Scarlett, care îndura cu greu sarcina, simţea o ură cruntă împotriva uniformelor albastre care veneau când voiau şi plecau luând câte un bibelou care le plăcuse, şi în acelaşi timp teamă ca nu cumva Tony să fie prins şi să povestească rolul jucat de prietenii săi. Închisorile erau pline de oameni arestaţi pentru mult mai puţin decât atât. Ştia că dacă yankeii ar avea cea mai mică urmă de dovadă împotriva lor, ea şi cu Frank ar fi închişi, şi de asemeni nevinovata Pitty.

O bucată de vreme se vorbise mult la Washington de confiscarea tuturor averilor "rebelilor", spre a se plăti datoriile de război ale Statelor Unite, şi Scarlett trăia cu frica n sân. Pe de altă parte, umbla zvonul la Atlanta că bunurile acelora care încălcau legile militare vor fi seches­trate, şi Scarlett tremura la gândul că ea şi cu Frank riscau nu numai să şi piardă libertatea, ci şi casa, prăvălia şi gaterul. Şi chiar dacă averea lor nu ar fi confiscată, era ca şi pierdută dacă ea şi Frank ar fi închişi; cine ar vedea de afaceri în lipsa lor?

Era furioasă pe Tony că atrăsese toate necazurile acestea asupra capului lor. Cum putuse face una ca asta unor prieteni? Cum putuse Ashley să l sfătuiască să vină la ei? Nu va mai ajuta niciodată pe nimeni. Nu ţinea deloc să vadă din nou pe yankei repezindu se asupra ei ca un roi de viespi. Nu, va închide uşa şi n o va deschide nimă­nui care ar cere ajutor – în afară de Ashley, bineînţeles. Săptămâni de zile după scurta vizită a lui Tony, nu dormi decât iepureşte. La cel mai mic zgomot în stradă se temea să nu fie Ashley care încerca şi el să fugă în Texas. Nu ştia deloc cum se descurcase Tony, căci nu îndrăznea în scri­sori să vorbească despre vizita lui nocturnă. Yankeii puteau să intercepteze scrisorile şi să le facă rău şi celor din Tara. Totuşi, săptămânile se scurseră fără să aducă veşti rele, şi Scarlett ghici că Ashley scăpase cu faţa curată. Apoi, în cele din urmă, yankeii îi lăsară în pace.

Dar nici această uşurare nu eliberă pe Scarlett de teama în care trăia din noaptea când Tony bătuse la uşa ei, teamă mai rea ca obuzele din timpul asediului, mai rea ca teroarea pe care i o inspiraseră oamenii lui Sherman în ultimele zile ale războiului. S ar fi zis că sosirea lui Tony în plină noapte, în timp ce furtuna bântuia cu furie, i ar fi deschis ochii şi ar fi silit o să înţeleagă cât de şubrede erau liniştea şi existenţa sa.

În această friguroasă primăvară a anului 1866, Scar­lett n avea decât să şi plimbe privirea în jur spre a vedea primejdiile care o ameninţau pe ea şi întregul Sud. Degea­ba făcea proiecte şi planuri, degeaba muncea mai greu decât trudiseră sclavii ei vreodată, degeaba biruia toate piedicile şi rezolva, graţie energiei ei, probleme cu care educaţia primită n o familiarizaseră. În ciuda sacrificiilor făcute, risca să se trezească despuiată dintr o clipă într alta de rodul sforţărilor ei. Şi dacă asta s ar întâmpla, nu avea nici o cale legală, nici o posibilitate de reparaţie legală, în afară de puterea arbitrară a tribunalelor militare despre care Tony vorbise cu atâta amărăciune, presupunând că ar binevoi s o asculte. Pe vremurile acelear, singuri negrii beneficiau de toate drepturile lor. Yankeii îngenuncheaseră Sudul, şi intenţionau să l păstreze aşa. Sudul părea că se pleacă sub o mână uriaşă şi crudă şi cei care avuseseră odinioară vreo putere erau acum mai dezarmaţi decât fuseseră vreodată foştii lor sclavi.

Însemnate forţe militare staţionau în Georgia, şi At­lanta avea mai multe decât îi trebuia. Comandanţii trupe­lor yankee în diferite oraşe aveau puteri depline, chiar dreptul de viaţă şi de moarte asupra populaţiei civile, şi uzau de acest drept. Puteau băga la închisoare cetăţeni sub orice motiv, sau chiar fără motiv. Le puteau confisca bu­nurile, îi puteau spânzura, puteau să le facă viaţa imposi­bilă prin dispoziţii contradictorii privind operaţiunile comerciale, lefurile servitorilor, ceea ce era permis să se spună în public sau în particular, ori ceea ce se putea scrie în ziare. Reglementau ora şi locul unde se puteau deşerta lăzile cu gunoi şi hotărau ce fel de cântece aveau dreptul să cânte soţiile şi fetele foştilor confederaţi. Oricine fredona "Dixie" sau "Frumosul Drapel Albastru", se făcea vinovat de un delict aproape tot atât de grav ca acela de înaltă trădare. Unii şefi militari mergeau atât de departe, încât proclamau că nu poţi pune o scrisoare la poştă dacă n ai prestat "jurământul de oţel" şi, câteodată, împiedicau chiar celebrarea căsătoriilor acelor care nu depuseseră acest blestemat jurământ.

Ziarele erau atât de ţinute în frâu, încât nimeni nu putea protesta public împotriva nedreptăţilor sau a jafuri­lor comise de soldaţi şi orice protest individual era pasibil de pedeapsă cu închisoarea. Închisorile erau pline de cetă­ţeni de vază care mucezeau în celule aşteptând în zadar să fie judecaţi. Curţile cu juri şi garanţiile constituţionale erau, practic vorbind, desfiinţate. Tribunalele civile mai funcţionau încă, dar erau supuse bunului plac al autorită­ţilor militare, care schimbau sentinţele, aşa că cetăţenii erau la cheremul lor. Oamenii erau arestaţi pentru te miri ce. Dacă erai bănuit că ai vorbit de rău guvernul sau că ai legături cu Ku Klux Klan ul, erai azvârlit în închisoare sau, spre a avea aceeaşi soartă, era de ajuns să fii acuzat de un negru că ai fost nepoliticos cu el. Autorităţile nu cereau nici probe, nici martori. Se mulţumeau cu un simplu denunţ şi, datorită aţâţărilor Biroului Eliberaţilor, găseai întotdea­una negri gata să denunţe pe oricine.

Negrii nu obţinuseră încă dreptul de vot, dar Nordul era hotărât să li l acorde şi să manevreze cu voturile lor. În această situaţie, tot ce se făcea era în favoarea negrilor. Militarii yankei îi susţineau în orice ocazie şi cel mai sigur mijloc ca un alb să şi atragă neplăceri era să depună o plângere contra unui negru.

Foştii sclavi erau acum cei ce dictau şi, cu ajutorul yankeilor, cei mai răi şi mai ignoranţi ajungeau în frunte. Cei mai buni dintre ei îşi băteau joc de emancipare şi sufereau ca şi stăpânii lor albi. Mii de sevitori negri, care formau cea mai înaltă castă printre sclavi, rămăseseră credincioşi stăpânilor şi se înjoseau făcând unele munci pe care odinioară le ar fi considerat nedemne de ei. Mulţi dintre negrii care munciseră pe ogoare refuzau de aseme­nea să se folosească de libertate; totuşi din rândurile lor se recrutau cetele de "secături emancipate" care produceau cele mai multe tulburări. Pe timpul sclaviei, servitorii şi meseriaşii dispreţuiau pe aceşti negri din categoriile infe­rioare. În tot Sudul, multe soţii de plantatori făcuseră ca şi Ellen, punându i pe tinerii negri să urmeze la şcoli, spre a alege pe cei mai capabili dintre ei şi a le încredinţa posturi de răspundere. Ceilalţi, cei folosiţi la munca pe ogoare, erau cei mai leneşi sau lipsiţi de însuşiri pentru învăţătură, cei mai puţin energici sau mai puţin cinstiţi, cei mai vicioşi sau mai abrutizaţi. Şi acum, tocmai această clasă de negri, socotită cea mai de jos, făcea în tot Sudul viaţa imposibilă.

Ajutaţi de aventurierii fără scrupule din Biroul Elibe­raţilor, aţâţaţi de nordişti plini de un fanatism aproape religios, foştii muncitori agricoli negri fuseseră ridicaţi dintr o dată la rangul celor ce deţineau puterea. Bineînţe­les, se purtau cum era de aşteptat din partea unor fiinţe destul de reduse. Ca nişte maimuţe sau copii lăsaţi liberi în mijlocul unor obiecte a căror valoare n o înţelegeau, se dedau la tot felul de excese, fie din plăcerea de a distruge, fie din simplă inconştienţă.

Cu toate acestea, trebuie recunoscut spre cinstea ne­grilor, chiar a celor mai ignoranţi, că foarte puţini erau mânaţi de răutate şi că aceştia puţini fuseseră socotiţi "de soi rău" chiar pe vremea sclaviei. Dar toţi aceşti negri eliberaţi aveau o mentalitate copilăroasă şi se lăsau foarte uşor manevraţi. În afară de asta, fuseseră obişnuiţi să asculte de stăpânii albi, iar acum aveau alţi stăpâni, Biroul şi carpetbagger ii, care le dădeau ordine de acest fel: "Sunteţi egali cu albii, purtaţi vă deci în consecinţă. Îndată ce veţi vota pentru republicani veţi pune mâna pe bunurile albilor. E ca şi cum v ar şi aparţine. Luaţi le dacă puteţi!"

Toate aceste poveşti le suceau capul. Libertatea deve­nea astfel pentru ei o sărbătoare continuă, un carnaval de lene, de hoţii şi de obraznicii. Negrii de la ţară năvăleau în oraşe, lăsau regiunile agricole fără mână de lucru. Atlanta era plină de negri din aceştia care continuau să vină cu sutele spre a se transforma, sub efectul noilor doctrine, în nişte fiinţe leneşe şi periculoase. Îngrămădiţi în cocioabe infecte, în curând se îmbolnăviră de vărsat, tifoidă, tuber­culoză. Obişnuiţi să fie îngrijiţi de stăpânele lor, nu ştiau să lupte împotriva bolilor. Pe vremea sclaviei, stăpânii erau cei care i îngrijeau pe copiii mici şi pe bătrâni, aşa că ei nu şi dădeau deloc seama de datoriile pe care le aveau faţă de toţi cei lipsiţi de apărare. Biroul Eliberaţilor se ocupa mult prea mult de aspectul politic al lucrurilor, ca să mai facă negrilor şi serviciile pe care le făceau foştii plantatori.

Copii negri, părăsiţi de părinţii lor, umblau prin tot oraşul ca nişte animale speriate, până ce albii miloşi le deschi­deau uşile bucătăriilor şi îi luau să i crească. Bătrânii ţărani negri, părăsiţi de copiii lor, înnebuniţi de forfota marelui oraş, se aşezau pe marginea trotuarului şi se rugau de cucoa­nele ce treceau: "Coană, sc'iţi lu' stăpânu' meu ăla vechi, în comitatu' Fayette, că sunt aici. Să vină să ia pe băt'ânul neg'u acasă. O, Doamne, sunt sătul până peste cap de libe'tatea asta!"

Biroul Eliberaţilor, nemaiputând face faţă numărului solicitanţilor, îşi dădea seama prea târziu de unele greşeli şi se silea să trimită pe toţi aceşti negri înapoi la foştii lor stăpâni. Li se spunea că, dacă se reîntorc la ţară, vor fi trataţi ca muncitori liberi şi protejaţi prin contracte scrise, care le vor garanta plata cu ziua. Bătrânii ascultau bucuroşi şi se întorceau la ţară, îngreunând povara plantatorilor care, deşi sărăciţi, nu aveau totuşi inima să i respingă. Tinerii rămâneau la Atlanta. Nu voiau să audă de muncă. De ce să munceşti când ţi e burta plină?

Pentru prima oară în viaţa lor, negrii aveau putinţa să bea whisky după pofta inimii. Odinioară nu beau decât de Crăciun, când fiecare primea câte o "picătură" în acelaşi timp cu darul ce i se cuvenea. Acum, n aveau numai pe agitatorii de la Biroul Eliberaţilor şi pe carpetbagger i ca să i aţâţe, dar şi solide porţii de whisky. Actele de violenţă deveneau astfel inevitabile. Nici viaţa, nici bunurile cetă­ţenilor nu erau în siguranţă, şi albii pe care legea nu i mai apăra erau terorizaţi. Bărbaţii erau înjuraţi în plină stradă de negri beţi. Noaptea se dădea foc la şoproane şi case, ziua în amiaza mare se furau cai, vite şi păsări. O mulţime de crime erau comise şi, în cele mai multe cazuri, autorii lor rămâneau nepedepsiţi.

Dar infamiile acestea nu însemnau nimic pe lângă primejdiile la care erau expuse femeile albe, dintre care multe, lipsite din cauza războiului de protectorii lor fireşti, locuiau izolate la ţară, sau pe drumuri pustii. Mulţimea violenţelor comise împotriva femeilor şi dorinţa de a scăpa soţiile şi fiicele lor de această primejdie, exasperaseră pe bărbaţii din Sud şi i hotărâseră să întemeieze Ku Klux Klan ul. Ziarele din Nord dezlănţuiră campanii întregi împotriva acestei organizaţii care opera noaptea, fără să şi dea niciodată seama de tragica necesitate care dusese la întemeierea ei. Nordul cerea ca toţi membrii Ku Klux Klan ului să fie urmăriţi şi spânzuraţi, fiindcă îndrăzneau să pedepsească singuri crimele, într o vreme în care legile şi ordinea publică erau călcate în picioare de invadatori.

Era un spectacol straniu să vezi o naţiune din care jumătate se silea să impună celeilalte jumătăţi, cu vârful baionetelor, dominaţia negrilor. Nordul voia să acorde drept de vot acestor negri care, de multe ori, nu părăsiseră decât abia de o generaţie jungla africană, refuzându l însă foştilor stăpâni. Nordul înţelegea să menţină Sudul sub cizma lui. Luându le albilor drepturile, îi împiedica să renască. Cei mai mulţi dintre bărbaţii care luptaseră în rândurile armatelor confederate, sau care ocupaseră o func­ţie publică pe vremea Confederaţiei, n aveau nici dreptul de a vota, nici dreptul de a alege în funcţii publice, şi erau cu totul sub stăpânire străină. Mulţi dintre ei, urmând pilda generalului Lee, doreau să depună jurământul de credinţă, să redevină ceăţeni şi să uite trecutul – dar nu li se îngăduia. Ceilalţi, cărora li se îngăduia să depună jurământul, refuzau cu îndârjire, declarând că nu voiau să jure credinţă unui regim care i supunea voit la tot felul de cruzimi şi umilinţe.

"Aş fi depus afurisitul acela de jurământ imediat după capitulare, dacă s ar fi purtat omeneşte cu noi. Pot să fac parte din Uniune, dar Reconstrucţia n o pot accep­ta", erau cuvinte pe care Scarlett le auzise de atâtea ori încât o scoteau din sărite.

Zi şi noapte, teama şi îngrijorarea o rodeau pe Scar­lett. Ameninţarea permanentă a negrilor pe care nu i oprea nici o lege, şi frica de militarii yankei, primejdia de a şi vedea bunurile confiscate o urmăreau tot timpul până şi în vis, pe lângă spaima de lucruri mai rele. Degeaba repeta întruna fraza pe care Tony Fontaine o pronunţase cu atâta putere: "Scarlett, e inadmisibil! Şi nu va fi îngăduit!" – îi venea greu să lupte împotriva descurajării care o cuprindea când constata neputinţa ei, aceea a prietenilor ei şi a întregului Sud.

Cu tot războiul, incendiul şi Reconstrucţia, Atlanta redevenise un oraş care se dezvolta repede. În multe pri­vinţe reamintea de oraşul tânăr şi activ din primele zile ale Confederaţiei. Din nenorocire, soldaţii răspândiţi pe străzi nu purtau uniforma iubită, banii nu erau în mâna celor care ar fi trebuit, şi negrii petreceau în timp ce foştii lor stăpâni munceau din greu şi mureau de foame.

Cu toată mizeria şi frica, Atlanta dădea impresia unui oraş prosper care se ridica repede din ruine. Oricare ar fi fost împrejurările, Atlanta părea întotdeauna să se gră­bească. Savannah, Charleston, Augusta, Richmond şi New Orleans nu, ele erau oraşe care nu se vor grăbi niciodată. Nu era de bun gust să te agiţi, era într adevăr prea yankeu; dar la acea epocă, Atlanta era mai prost crescută şi mai yankee decât fusese sau decât va fi vreodată. Din cauza "oamenilor noi" care soseau din toate părţile, de dimineaţă până seara, străzile erau aglomerate şi zgomotoase. Echi­pajele strălucite ale soţiilor ofiţerilor yankei sau ale carpetbagger ilor împroşcau cu noroi, când treceau, trăsurile hodorogite ale localnicilor, şi casele noi ale străinilor bogaţi se ridicau ţipătoare printre locuinţele discrete ale vechilor locuitori ai oraşului.

Războiul consacrase definitiv importanţa Atlantei în Sud, şi renumele oraşului, până acum obscur, se întindea departe. Căile ferate, pentru care Sherman luptase o vară întreagă trimiţând la moarte mii de oameni, aduceau din nou viaţă în oraşul pe care îl creaseră. Atlanta redevenise centrul economic al unei vaste regiuni şi primea un val însemnat de noi cetăţeni, şi buni şi răi.

Carpetbagger ii îşi stabiliseră cartierul general la At­lanta, unde se întâlneau pe străzi cu reprezentanţii celor mai vechi familii din Sud, care erau şi ei nou veniţi în Atlanta. Plantatorii ale căror proprietăţi fuseseră incendia­te în timpul marşului lui Sherman îşi părăseau ogoarele de bumbac, pe care nu le mai puteau cultiva fără sclavi, şi veneau să locuiască la Atlanta. În fiecare zi soseau noi emigranţi, care fugeau din Tennessee şi din cele două Caroline unde Reconstrucţia era şi mai aprigă decât în Georgia. Un mare număr de irlandezi şi germani, foşti mer­cenari ai armatelor Uniunii, se stabiliseră la Atlanta după demobilizare. Femeile şi familiile yankeilor cantonaţi în oraş, împinse de curiozitate să cunoască Sudul după patru ani de război, veneau să îngroaşe numărul locuitorilor. Aventurieri de toate felurile năvăleau în nădejdea de a face avere, şi negrii de la ţară continuau să sosească cu sutele.