Pe aripile vântului

Plecase din Atlanta într o grabă atât de mare, încât trusa ei de călătorie nu conţinea decât o cămaşă de noapte, o perie de dinţi şi nici o rufă de schimb. Nu se simţea bine în rochia neagră, prea strâmtă, pe care trebuise s o împru­mute de la doamna Meade, căci n avusese vreme să şi facă haine de doliu. Doamna Meade slăbise foarte mult în ultima vreme şi cum sarcina lui Scarlett era destul de înaintată, rochia era incomodă. Cu toată durerea pe care i o pricinuia moartea lui Gerald, Scarlett era conştientă de felul cum arăta şi se cerceta cu dezgust. Îşi pierduse com­plet silueta, şi faţa şi gleznele îi erau umflate. Până acum nu se preocupase prea mult de asta, dar gândindu se că avea să dea ochi cu Ashley, se simţea nenorocită. Se înfioră la gândul că va trebui să apară în faţa lui însărcinată cu copilul altuia. Îl iubea pe Ashley, şi Ashley o iubea, şi copilul acesta, pe care nu l dorise, îi părea a fi o dovadă de trădare a dragostei ei. Dar, oricât o costa să apară în faţa lui Ashley cu talia îngroşată şi cu mersul îngreuiat, trebuia să se resemneze. Nerăbdătoare, Scarlett bătu din picior. Will ar fi trebuit să vină. Fireşte, putea să se ducă la Bullard să întrebe dacă nu fusese văzut, sau să roage pe cineva s o conducă până la Tara, în cazul că totuşi, Will ar fi fost împiedicat să vină. Dar nu voia să se ducă la Bullard. Era duminică şi fără îndoială că jumătate din bărbaţii din comitat erau adunaţi acolo. Nu ţinea deloc să se arate în rochia aceea prost croită, care o făcea să pară şi mai difor­mă decât era. Nu ţinea nici să audă condoleanţele pentru moartea lui Gerald. N avea ce face cu compătimirea oame­nilor. Îi era teamă să nu înceapă să plângă auzind numele tatălui ei. Nu voia să plângă. Ştia că dacă începe să plângă, va fi ca în noaptea aceea îngrozitoare când Atlanta căzuse şi Rhett o părăsise în mijlocul drumului, noaptea aceea cumplită când nu putuse stăvili torentul de lacrimi ce i sfâşiau inima.

Nu, nu va plânge! Simţi din nou că i se ridică un nod în gât, cum i se mai ridicase de atâtea ori de când aflase ştirea – dar la ce i ar folosi să plângă? Lacrimile nu vor face decât să i mărească durerea şi să i slăbească puterile. De ce, oh, de ce nu i scrisese Will, sau Melanie, sau surorile ei că Gerald era suferind? Ar fi luat primul tren pentru Tara, ar fi venit la căpătâiul lui, i ar fi adus un doctor din Atlanta. Ce imbecili! Nu puteau face nimic fără ea! Totuşi, nu putea fi peste tot deodată! Şi numai Dumnezeu ştia cât muncea pentru ei, la Atlanta!

Aşteptarea se prelungea şi ea devenea din ce în ce mai nervoasă. Ce făcea Will? Unde era? Atunci auzi zgomot de paşi în spatele ei, se întoarse şi l zări pe Alex Fontaine, care traversa şinele şi se îndrepta spre o căruţă, cu un sac de ovăz în spate.

— Dumnezeule! Tu eşti, Scarlett? exclamă el.

Se descotorosi îndată de sac şi, cu bucuria întipărită pe faţa lui negricioasă şi tristă, se repezi cu mâna întinsă spre tânăra femeie.

— Sunt atât de fericit că te văd. L am întâlnit pe Will la fierărie. Îşi potcovea calul. Trenul avea întârziere şi zicea că avea timp. Să fug după el?

— Da, dacă vrei, Alex, zise Scarlett, surâzând cu toată durerea ei.

Era atât de bine să revezi pe cineva pe care l cunoşteai din copilărie!

— Ştii... ştii... Scarlett, începu Alex fără să i lase mâna, îmi pare tare rău de tatăl tău.

— Mulţumesc, răspunse ea, regretând însă că el aduse­se vorba de Gerald, a cărui figură şi voce se materializară parcă deodată în faţa ei.

— Dacă asta poate să te consoleze, Scarlett, să ştii că suntem tare mândri de el aici, urmă Alex, lăsându i în sfârşit mâna. El... el... În sfârşit, socotim că a murit ca un soldat şi pentru o cauză demnă de un soldat.

"Ce vrea să spună?" se gândi Scarlett mirată. "Ca soldat? A fost omorât? Sau s a bătut cu nişte scallawag i, cum făcuse şi Tony?" Dar nu voia să audă mai mult. Dacă va continua să i vorbească despre Gerald, va începe să plângă şi nu voia să plângă înainte de a fi cu Will, în câmp, unde nu putea s o vadă nimeni. În faţa lui Will putea să plângă. Will era ca un frate pentru ea.

— Alex, zise ea, nu vreau să vorbesc despre asta.

— Ai dreptate, Scarlett, declară Alex, şi faţa i se înroşi de mânie. Dacă ar fi sora mea, aş... ei bine, Scarlett, n am vorbit niciodată de rău o femeie, dar dinspre partea mea, cred că cineva ar trebui să i tragă o bătaie lui Suellen.

"Dar ce l a apucat acum pe Alex?" se întrebă Scarlett. "Ce caută Suellen în toată afacerea asta?"

— Îmi pare rău să ţi o spun, dar pe aici toată lumea împărtăşeşte felul meu de a vedea lucrurile. Will e singu­rul care i ia apărarea... şi, bineînţeles, doamna Melanie, dar ea e o sfântă, care nu vede răul nicăieri şi...

— Ţi am mai spus că nu vreau să vorbesc de asta, zise Scarlett pe un ton rece, dar Alex nu se arătă jignit, ba chiar păru că înţelege asprimea ei – ceea ce o cam enervă.

Nu i plăcea să audă un străin bârfind pe cineva din familie şi nici nu ţinea să arate că nu era la curent cu ceea ce se întâmplase. De ce nu i comunicase Will toate amă­nuntele?

Ar fi vrut ca Alex să n o privească cu atâta insistenţă. Ghicea că şi dădea seama de starea ei şi asta o jena. Totuşi, Alex se gândea la cu totul altceva. O găsea pe Scarlett atât de schimbată, încât se întreba cum de o recunoscuse. Poate că schimbarea se datora faptului că aştepta un copil. Fe­meile se urâţeau groaznic când erau însărcinate, şi apoi desigur că era îndurerată de moartea bătrânului O'Hara. Fusese fiica lui preferată.

Dar nu, schimbarea asta ţinea de ceva mai âdânc. De fapt, arăta mai bine decât ultima dată când o văzuse. Îţi dădea impresia că mânca pe săturate, de cel puţin patru ori pe zi. Şi aproape că nu mai avea aerul acela de fiară hărţuită. Nu mai avea privirea aceea înspăimântată; privi­rea ei era acum aspră. Chiar când surâdea, păstra un aer autoritar şi hotărât. Probabil că i făcea zile fripte bătrânului Frank! Da, se schimbase. Era, cu siguranţă, o femeie fru­moasă, dar chipul ei îşi pierduse tot farmecul şi toată dulceaţa. În sfârşit, nu mai avea felul acela măgulitor de a privi bărbaţii, ca pe nişte zei atotştiutori.

Dar parcă nu se schimbaseră toţi? Alex se uită la hainele lui grosolane şi chipul său îşi reluă expresia amară. Noaptea, când nu dormea şi când se întreba cum să facă spre a şi opera mama, spre a da o educaţie îngrijită fiului bietului Joe, spre a găsi bani pentru a cumpăra un alt catâr, ajungea să regrete că războiul se sfârşise! În timpul războ­iului oamenii nu şi dădeau seama cât de fericiţi erau. Pe atunci aveai întotdeauna ceva de înfulecat, chiar când nu era decât o bucată de turtă, se găsea întotdeauna cineva căruia să i dai ordine; nu ţi spărgeai capul ca să rezolvi probleme insolubile; nu, în armată n aveai alte griji decât aceea de a nu fi omorât. Şi apoi, mai era şi Dimity Munroe. Alex ar fi vrut s o ia de soţie, dar ştia că avea şi aşa prea multe fiinţe în cârcă pentru a mai putea să se şi căsătoreas­că. O iubea de atâta vreme, şi acum obrajii ei trandafirii se ofileau şi ochii ei îşi pierdeau strălucirea de odinioară. Dacă Tony n ar fi fost silit să fugă în Texas! Un bărbat în plus acasă ar fi schimbat totul. Dragul de Tony, era într adevăr iute la mânie, dar când te gândeşti că era fără nici o lescaie, undeva, în vest! Da, toţi se schimbaseră. Şi de ce să nu se schimbe? Alex scoase un oftat adânc.

— Nu ţi am mulţumit pentru tot ce tu şi cu Frank aţi făcut pentru Tony. Voi l aţi ajutat să fugă, nu i aşa? Ce drăguţ din partea voastră. Am aflat, indirect, că e sănătos în Texas. N am îndrăznit să vă scriu ca să vă întreb, dar poate că tu şi cu Frank i aţi dat ceva bani. Aş vrea să vi i înapoiez.

— O, Alex, te rog, nu vorbi de asta. Nu acum, exclamă Scarlett.

În clipa asta, într adevăr, banii nu însemnau nimic pentru ea.

— Mă duc să l caut pe Will, spuse Alex după câteva momente de tăcere. Mâine vom veni cu toţii la înmormântare.

Aşeză din nou sacul de ovăz pe umăr, dar, în clipa când era s o pornească, o căruţă hodorogită apăru dintr o stradă laterală şi se îndreptă scârţâind spre gară.

— Mi e teamă că am întârziat, Scarlett! strigă Will de pe capră. După ce se dădu cu greu jos din căruţă, Will se apropie şchiopătând, se aplecă s o sărută pe Scarlett pe obraz. Will n o sărutase încă niciodată şi nu i spusese altfel decât "domnişoară Scarlett", dar cu toată mirarea ei, acest gest îi încălzi inima şi i făcu plăcere. O ajută să pună piciorul pe roată, apoi să se urce în căruţă şi Scarlett îşi dădu seama că i aceeaşi căruţă hodorogită cu care fugise din Atlanta. Cum de durase atât? Will trebuie să fi avut mare grijă de ea. Amintindu şi de noaptea aceea tragică, aproape că i se făcu rău. "Chiar de ar fi să umblu în picioarele goale, chiar de va trebui să ne mai restrângem puţin la mătuşa Pitty, voi face în aşa fel încât să cumpăr o căruţă nouă la Tara, iar pe asta am s o pun pe foc."

La început, Will nu vorbi deloc, şi Scarlett îi fu recu­noscătoare. Îşi zvârli vechea lui pălărie de pai în fundul căruţei, plescăi din limbă şi calul o porni. Will era acelaşi – uscăţiv, roşcat, cu ochii blânzi, cu aerul paşnic şi resemnat al unei vite de povară.

Ieşiră din Jonesboro şi o luară pe drumul roşu care ducea la Tara. Amurgul mai colora puţin zările, iar norii, mari, negri şi zburliţi păstrau încă reflexe aurii verzui. Liniştea amurgului de ţară cobora asupra lor, mângâietoare ca o rugăciune. Scarlett se întreba cum putuse să se lipsească atâta vreme de mireasma proaspătă a câmpului, de prive­liştea ogoarelor arate, de dulceaţa nopţilor de vară. Pământul roşu şi umed mirosea atât de bine; era un prieten atât de credincios, încât i ar fi plăcut să coboare şi să ia o mână de ţărână. De fiecare parte a drumului, din caprifoiul care creştea pe margine, se ridica un parfum pătrunzător, ca întotdeauna după ploaie, cel mai dulce parfum din lume. Deasupra capetelor, rândunici iuţi zburau ca nişte săgeţi şi, din când în când, un iepure speriat tăia drumul, scuturându şi codiţa albă ca de puf. Trecând pe lângă ogoarele în care se aliniau arbuşti viguroşi, Scarlett văzu încântată că bumbacul creştea bine. Ce frumos era totul! Aburul uşor de deasupra bălţilor, pământul roşu, bumbacul şi pinii întunecaţi care se ridicau în fund, ca un zid. Cum de putuse rămâne atâta vreme la Atlanta!

— Scarlett, înainte de a ţi vorbi de domnul O'Hara – şi am intenţia să ţi povestesc totul înainte de a ajunge acasă – aş vrea să am părerea dumitale asupra unei anumite chestiuni. Am impresia că acum dumneata eşti şeful fami­liei.

— Despre ce i vorba, Will?

O clipă, aţinti asupra ei privirea lui calmă şi blândă.

— Aş vrea să ştiu dacă eşti de acord să mă căsătoresc cu Suellen.

Scarlett fu atât de surprinsă, încât fu cât pe ce să cadă jos. Will s o ia pe Suellen! De când i l suflase pe Frank, îşi închipuise că nimeni n o mai vrea pe sora ei.

— Dumnezeule, Will!

— Aşadar, nu te opui?

— Să mă opun? Nu, dar... Ce să ţi spun, Will, mi ai tăiat răsuflarea! Dumneata s o iei pe Suellen! Şi eu care credeam că ţii la Carreen.

Will scutură hăţurile, fără să slăbească din ochi calul. Faţa lui rămase neschimbată, dar Scarlett avu impresia că oftase uşor.

— Da, poate, recunoscu el.

— Ei bine, şi nu te vrea?

— N am întrebat o niciodată.

— O, Will, eşti un prost. Întreab o repede. E de două ori mai bună ca Suellen.

— Scarlett, nu eşti deloc la curent cu multe lucruri care s au petrecut la Tara. Nu ne ai dat prea multă atenţie în ultimele luni.

— O, nu! zise Scarlett, brusc supărată. Ce credeai că fac la Atlanta? Credeai poate că nu mă mai dădeam jos din trăsură, şi că mergeam în fiecare seară la bal? Nu v am trimis bani în fiecare lună? Nu eu am plătit impozitele, am reparat acoperişul, am cumpărat plugul cel nou şi catârii?

— Hai, nu te supăra, o întrerupse Will, fără să pară prea impresionat. Dacă e cineva care ştie ce ai făcut, eu sunt acela. Ai muncit ca doi bărbaţi.

— Atunci, ce vrei să spui? întrebă Scarlett ceva mai potolită.

— E drept că ai avut grijă de casă şi că ne ai trimis bani ca să avem ce mânca, dar nu te ai ocupat prea mult de nevoile noastre mai puţin materiale. Nu ţi fac un reproş, Scarlett. Aşa eşti făcută. Nu te ai interesat niciodată prea mult de ceea ce se petrece în capetele altora. Dar ceea ce vreau să ţi explic, e că n am întrebat o pe domnişoara Carrgen dacă mă iubeşte, fiindcă n ar fi slujit la nimic. A fost ca o soră mai mică pentru mine şi sunt sigur că n a povestit nimănui tot ce mi a povestit mie. Dar nu şi a revenit niciodată de la moartea băiatului aceluia, şi nu şi va reveni niciodată. Şi, prefer să ţi o spun imediat, se gândeşte să intre la mănăstire, la Charleston.

— Glumeşti?

— Ştiam că n o să ţi placă, dar ceea ce vreau să te rog, Scarlett, e să nu discuţi cu ea, să n o cerţi şi, mai ales, să nu ţi baţi joc de ea. Las o să plece. E singura ei dorinţă. Are inima zdrobită.

— Ei, asta mi place! O mulţime de oameni au avut inima zdrobită şi nu s au dus la mănăstire pentru asta. Uită te la mine, care mi am pierdut bărbatul.

— Dar asta nu ţi a zdrobit inima, răspunse Will placid şi, luând un fir de pai de pe podeaua căruţei, îl băgă în gură şi începu să l morfolească încet.

Această observaţie o împietri pe Scarlett. Ca întotdea­una când auzea spunându i se un adevăr, oricât de neplăcut ar fi fost pentru urechile ei, un fel de onestitate elementară o silea să l recunoască. Tăcu o clipă, încercând să şi o închipuie pe Carreen călugăriţă.

— Făgăduieşte mi că n o vei cicăli cu asta.

— Bine, îţi făgăduiesc, zise Scarlett.

Apoi se uită la Will cu oarecare mirare. Will o iubise pe Carreen şi, chiar şi acum, mai ţinea la ea dacă o ajuta să plece la mănăstire. Şi totuşi, voia să se căsătorească cu Suellen!

— Ce înseamnă toate astea, Will? N o iubeşti pe Suel­len, nu i aşa?

— Ba da, o iubesc într un fel, zise el scoţându şi firul de pai din gură şi examinându l, ca şi cum ar fi fost ceva grozav de interesant. Suellen nu i atât de rea pe cât crezi, Scarlett. Cred că ne vom înţelege bine amândoi. Ceea ce i trebuie lui Suellen e un soţ şi copii, adică ceea ce i trebuie oricărei femei.

Will şi Scarlett tăcură din nou, în timp ce căruţa îi hurduca pe drumul plin de gropi. Scarlett încerca să înţe­leagă. Trebuia să fie altceva, ceva mai adânc, mai impor­tant, spre a îndemna un bărbat liniştit şi rezervat ca Will să ia de nevastă o scorpie ca Suellen, care şi petrecea vremea văitându se şi cicălind pe toţi.

— Nu mi ai spus adevărata cauză, Will. Sunt capul familiei, aşa că am dreptul să ştiu.

— E adevărat, răspunse Will. Cred, de altfel, că vei înţelege. Nu pot să părăsesc Tara. E căminul meu, Scarlett, singurul cămin pe care l am avut vreodată, şi mă simt legat de el. Am muncit aici ca şi când ar fi fost căminul meu. Şi când îţi dai osteneala pentru ceva, începi să l iubeşti. Înţe­legi ce vreau să spun, nu i aşa?

Da, înţelegea şi simţi un val de duioşie pentru acest om care, şi el, iubea ceea ce iubea şi ea cel mai mult.

— Iată cum m am gândit, reluă el. După moartea tatălui dumitale şi plecarea lui Carreen la mănăstire, nu vor mai rămâne la Tara decât Suellen şi cu mine şi, fireşte, nu pot continua să trăiesc la Tara dacă nu mă căsătoresc cu Suel­len. Ştii cum e gura lumii.

— Dar... Will, mai sunt Melanie şi Ashley...

La numele lui Ashley, se întoarse spre ea şi o privi cu ochii lui palizi şi de nepătruns. Ca şi odinioară, ghici că Will ştie adevărul despre ea şi Ashely. Avea intuiţia că Will înţelege totul, fără să condamne, nici să aprobe.

— Ei vor pleca în curând.

— Să plece? Unde? Tara e căminul lor cum e şi al dumitale.

— Nu, nu e căminul lor. Tocmai asta îl roade pe Ashley. Nu se simte acasă şi are impresia că nu face destulă treabă spre a plăti întreţinerea lui şi a familiei. Nu se pricepe la munca câmpului şi ştie lucrul acesta. Numai Dumnezeu ştie cât se trudeşte, dar nu i făcut ca să fie fermier. O ştii tot atât de bine ca şi mine. Când se apucă să spargă lemne, riscă totdeauna să şi taie piciorul. Nu ştie să ţină plugul mai drept decât micul Beau, şi ai umple o carte cu tot ce nu ştie despre munca câmpului. Nu i vina lui. N a fost deprins cu asta. Şi îl enervează gândul că, deşi e bărbat, trăieşte la Tara din mila unei femei, fără să i dea mare lucru în schimb.

— Din milă? A spus el asta vreodată?

— Nu, n a spus niciodată un cuvânt. Îl cunoşti pe Ashley. Dar ştiu. Iată, ieri seară, în timp ce vegheam la căpătâiul tatălui dumitale, i am spus că o cerusem pe Su­ellen de nevastă şi că ea a răspuns afirmativ. Ashely mi a spus atunci că vestea asta îl liniştea, fiindcă şi făcea mult sânge rău la gândul că va trebuie să rămână la Tara. Înţelegi, ştia că doamna Melly şi cu el ar fi trebuit să rămână, acum că domnul O'Hara murise, numai spre a împiedica lumea să ne vorbească de rău, pe Suellen şi pe mine. Atunci mi a spus că avea intenţia să plece de la Tara şi să găsească de lucru.

— De lucru? Ce fel de lucru? Şi unde?

— Nu ştiu precis ce va face, dar mi a spus că va merge în Nord. Are un prieten yankeu la New York, care i a scris că i va găsi o slujbă într o bancă, acolo.

— O, nu! strigă Scarlett din fundul inimii, şi Will, auzind acest strigăt, îi aruncă aceeaşi privire ca şi înainte.

— La urma urmei, ar fi poate mai bine să meargă în Nord.

— Nu! Nu! Nu cred...

Mintea ei începu să lucreze febril. Ashley nu putea pleca în Nord! Nu l va mai revedea niciodată. Deşi nu l văzuse de luni de zile, deşi nu i mai adresase o vorbă de la scena hotărâtoare din livadă, nu trecuse o zi fără să nu se gândească la el, fără să nu se bucure că îl adăposteşte sub acoperişul casei ei. Nu trimisese un singur dolar lui Will fără să nu se bucure la gândul că, în felul acesta, viaţa lui Ashley va fi mai uşoară. Evident că el nu se pricepea la muncile agricole. Ashely a fost crescut ca să facă altceva, îşi zise ea cu mândrie. A fost sortit să trăiască într o casă mare, să călărească pe cai frumoşi, să citească poezii şi să dea porunci negrilor. Deşi nu mai avea nici casă, nici cai, nici negri, nici cărţi, asta nu schimba nimic. Ashley nu era făcut să ţină coarnele plugului sau să spargă lemne. Nu era de mirare că voia să plece de la Tara.

Totuşi, nu l putea lăsa să părăsească Georgia. La nevoie, îl va pisa pe Frank până i va găsi de lucru în prăvălia lui, chiar de ar trebui să l dea afară pe vânzătorul pe care îl are acum. Dar nu, locul lui Ashley nu era nici în spatele unei tejghele, nici la coarnele plugului. Un Wilkes negustor! O, niciodată! Trebuia totuşi să existe o soluţie... Dar, stai... gaterul! Această idee îi aduse atâta uşurare, încât surâse. Dar va accepta oare o propunere venită din partea ei? Nu va considera oare şi propunerea asta ca o pomană? Scarlett va căuta să i o facă în aşa fel, încât să creadă că el îi face un serviciu acceptând. Îl va da afară pe Johnson, Ashley îi va lua locul, iar Hugh va conduce gaterul cel nou. Va explica lui Ashley că sănătatea şubredă a lui Frank şi ocupaţiile lui la prăvălie îl împiedicau s o ajute şi va po­meni şi de starea ei, ca un motiv în plus ca s o scoată din încurcătură.

Va reuşi, fără îndoială, să l facă să înţeleagă că, în acest moment, nu se putea lipsi de sprijinul său. Şi, dacă accepta, îi va da jumătate din beneficiile gaterului... I ar da orice spre a l avea lângă ea, orice spre a vedea surâsul graţios ce îi lumina faţa, orice spre a surprinde în privirea lui o scânteie care să i arate că încă o iubea. Dar, îşi promise sieşi, n o să l mai provoace niciodată să i spună cuvinte de dragoste, n o să l mai silească niciodată să uite de cara­ghioasa de onoare pe care o preţuia mai mult decât dragos­tea. Trebuia să găsească neapărat mijlocul de a i face cunoscute, cu tact, noile ei hotărâri. Altfel, ar fi fost în stare să i refuze oferta, de teamă de a vedea repetându se scena aceea sfâşietoare dintre ei.

— Pot să i găsesc o slujbă la Atlanta, spuse ea tare.

— Asta vă priveşte pe voi doi, răspunse Will, reîncepând să morfolească firul de pai. Dii, Sherman... Acum, Scarlett, mai vreau să te rog ceva, înainte de a ţi vorbi de tatăl dumitale. Aş vrea să n o cerţi pe Suellen. Ceea ce a făcut, a făcut, şi dacă i vei trage o bătaie, nu l vei învia pe domnul O'Hara. De altfel, credea cinstit că face cum e mai bine.

— Tocmai voiam să te întreb, Will, ce s a întâmplat cu Suellen? Alex mi a vorbit în enigme şi pretindea că Suellen ar merita să fie bătută cu biciul. Ce a făcut?

— Da, ştiu că toţi sunt împotriva ei. Toţi cei pe care i am întâlnit azi la Jonesboro au hotărât să n o mai salute când o vor vedea – dar le va trece. Acum, făgăduieşte mi că n ai să te repezi în ea. Nu vreau certuri astă seară, când domnul O'Hara zace mort în salon.

"El nu vrea certuri!" gândi Scarlett indignată. "Vor­beşte ca şi când Tara ar fi deja a lui!"

Atunci se gândi la Gerald, zăcând fără viaţă în salon, şi deodată izbucni în plâns. Will o cuprinse cu braţul, o lipi de el şi nu zise nimic.

În timp ce căruţa îi hurduca pe drumul tot mai întu­necos, Scarlett, cu capul pe umărul lui Will şi cu pălăria strâmbă, îl uitase pe Gerald din ultimii doi ani, pe bătrânelul cu ochii pierduţi care privea necontenit la uşi, cu spe­ranţa de a vedea apărând o femeie care n avea să mai vină niciodată. Îşi amintea doar de bătrânul încă energic şi plin de viaţă, cu părul alb buclat, cu verva comunicativă, cu mersul lui zgomotos, cu glumele lui nesărate şi cu genero­zitatea lui. Îşi aducea aminte cum, copilă fiind, îl admira pe acest tată care o ţinea în şa în faţa lui când sărea gardu­rile, care i ridica rochiţa şi o bătea cu biciul când făcea vreo prostie, şi care, pe urmă, ţipa tot atât de tare ca ea, până în clipa când o ierta ca să aibă linişte. Îl revedea revenind de la Charleston sau de la Atlanta cu braţele încărcate de daruri, întotdeauna prost alese. Surâzând printre lacrimi, îl mai revedea venind în zori de la recepţia din Jonesboro, beat criţă, sărind gardurile şi cântând cu voce răguşită "Purtând culoarea verde". Şi a doua zi, ce ruşinat era în faţa lui Ellen! Acum, în fine, era lângă ea!

— De ce nu mi ai scris că era bolnav? Aş fi venit imediat...

— N a fost bolnav nici o clipă. Ţine, draga mea, ia batista asta. Am să ţi povestesc tot.

Scarlett îşi suflă nasul în batista lui colorată, fiindcă venise de la Atlanta şi fără batiste; apoi se rezemă iar de umărul lui. Ce drăguţ era Will. Niciodată nu şi pierde cumpătul.

— Iată cum s a întâmplat, Scarlett. Cu banii pe care mi i ai trimis, Ashley şi cu mine am plătit impozitele şi am cumpărat catârul, seminţe, o mulţime de mărunţişuri tre­buitoare, câţiva porci şi pui. Doamna Melanie a făcut mi­nuni cu găinile. E o femeie admirabilă, să ştii. Pe scurt, după ce am cumpărat tot ce trebuia pentru Tara, n a mai rămas mare lucru pentru rochii, dar nimeni nu s a plâns, în afară de Suellen. Doamna Melanie şi domnişoara Carreen stau acasă şi şi poartă rochiile vechi, dar o cunoşti pe Suellen. Nu s a obişnuit niciodată cu lipsurile. Era un chin pentru ea să poarte aceleaşi rochii vechi de câte ori o duceam cu căruţa la Jonesboro sau la Fayetteville, şi cu atât mai mult cu cât nevestele carpetbagger ilor umblă foarte gătite. Dacă ai vedea cum se împopoţonează nevestele blestemaţilor ăstora de yankei care conduc Biroul Elibera­ţilor! Doamnele din comitat poartă dinadins, când se duc în oraş, cele mai vechi rochii ca să arate că puţin le pasă sau chiar că sunt mândre de zdrenţele lor. Dar nu Suellen. Şi apoi, ar fi vrut să aibă un cal şi o trăsură. Tot timpul ne scotea ochii că dumneata ai.

— Nu i o trăsură, e o brişcă veche, declară Scarlett indignată.

— N are importanţă, dar vreau numai să te previn. Suellen nu te a iertat niciodată fiindcă te ai căsătorit cu Frank, şi nu ştiu dacă n are dreptate. I ai jucat o festă urâtă, mai ales că era vorba de sora dumitale.

Scarlett se desprinse de lângă el, furioasă ca un şarpe gata să muşte.

— Festă urâtă! Te rog să fii politicos, Will Benteen. E vina mea dacă m a preferat lui Suellen?

— Eşti o femeie deşteaptă, Scarlett, şi mi închipui că l ai ajutat puţin să te prefere. Toate fetele se pricep la asta. Cred că l ai convins singură. Când vrei un lucru, ştii cum să l capeţi. Totuşi, era adoratorul lui Suellen. Cu o săptămână înainte de plecarea dumitale la Atlanta, primise o scrisoare de la el, plină de tot felul de lucruri drăguţe. Îi spunea că se vor căsători îndată ce va pune puţini bani de o parte. O ştiu, fiindcă mi a arătat scrisoarea.