Pe aripile vântului

— Draga mea, eşti rănită cumva... sau eşti numai spe­riată?

Nu putuse să răspundă, de ciudă şi din cauza plânsului, dar Sam răspunsese pentru ea că era doar speriată.

— Am ajuns înainte ca ei să i fi putut face altceva decât să i 'upă 'ochia.

— Eşti un băiat bun, Sam, şi n am să uit niciodată ce ai făcut. Dacă pot să fac ceva pentru tine...

— Da, domnule, aş v'ea să mă t'imiteţi la Ta'a, şi cât mai cu'ând cu putinţă. Mă u'mă'esc yankeii.

Frank primi şi această afirmaţie în linişte, fără să pună nici o întrebare. Arăta la fel ca în seara când bătuse Tony la uşa lor; avea aerul că priveşte chestiunea drept ceva ce trebuie lămurit numai de bărbaţi, cu cât mai puţine cuvinte şi cât mai puţină emoţie.

— Suie te în brişcă. O să te ducă Peter până la Rough and Ready astă seară, şi te poţi ascunde în pădure până dimineaţa, ca să iei apoi trenul pentru Jonesboro. E mai sigur... Haide, draga mea, nu mai plânge. Ţi a trecut, şi nici măcar n ai fost rănită. Domnişoară Pitty, vrei să mi dai sărurile? Mammy, adu un pahar cu vin pentru doamna Scarlett.

Scarlett izbucni din nou în plâns; de astă dată însă erau lacrimi de mânie. Voia ca lumea s o mângâie, să se arate indignată şi s o răzbune. Ar fi preferat ca Frank s o certe, să i spună că aşa i trebuie, că o prevenise ce avea să se întâmple, în sfârşit, orice mai bine decât indiferenţa cu care privea primejdia prin care trecuse, ca şi cum ar fi fost un fleac. Frank se purta cu blândeţe, fireşte, dar avea un aer distrat, de parcă îl preocupa ceva mult mai important.

Şi lucrul acela atât de important era o mică întrunire politică!

Nici nu i veni să şi creadă urechilor când Frank îi spuse să şi schimbe rochia, ca s o poată conduce la Melanie. Ar trebui să ştie cât de mult o tulburase întâmplarea şi că nu ţinea deloc să şi petreacă seara la Melanie, în timp ce trupul ei obosit şi nervii zguduiţi râvneau după căldura liniştitoare a patului şi a plapumii – după o cărămidă caldă care să i încălzească picioarele şi un grog fierbinte să i aline nervii. Dacă ar iubi o cu adevărat, în seara aceasta n ar fi plecat de lângă ea. Ar fi stat acasă şi, ţinând o de mână, i ar fi repetat de nenumărate ori că ar muri dacă i s ar întâmpla ceva. Da, când se va întoarce diseară acasă, are să i o spună.

Salonaşul Melaniei arăta tot atât de senin ca de obicei, în serile când, Frank şi cu Ashley fiind plecaţi, femeile se adunau acolo să mai schimbe o vorbă şi să coasă. În cameră era cald şi focul din sobă pâlpâia vesel. Lampa de pe masă îşi trimitea lumina blândă peste cele patru capete aplecate deasupra lucrului de mână, peste cele patru fuste înfoiate şi opt picioruşe graţios aşezate pe perniţe. Respiraţia liniş­tită a copiilor se auzea prin uşa deschisă. Archie şedea, cu obrazul umflat din cauza tutunului din gură, pe un scău­nel lângă sobă, cu spatele la foc, cioplind de zor o bucată de lemn. Contrastul dintre bătrânul murdar şi păros şi cele patru femei drăguţe şi elegante era tot atât de mare ca şi deosebirea dintre un câine de pază bătrân şi cărunt şi patru pisicuţe.

Melanie, cu glasul ei blând, povestea indignată, des­pre ieşirea nestăpânită a harpistelor. Neputând să cadă de acord cu corul bărbătesc asupra programului viitorului concert, harpistele o vizitaseră pe Melanie, în după amiaza aceleiaşi zile, înştiinţând o că au de gând să şi dea demi­sia din asociaţie. Melanie trebuise să şi pună la contribuţie toată diplomaţia, pentru a le face să revină asupra hotărârii.

Scarlett, scoasă din minţi, ar fi vrut să strige: "Ah, mai dă le dracului de harpiste!" Ar fi vrut să le povestească întâmplarea ei înspăimântătoare. Avea o dorinţă nebună să le spună totul amănunţit ca, văzându le speriate, să se liniştească. Voia să le arate ce vitează fusese, ca să se asigure, auzindu şi propriile cuvinte, că fusese într adevăr vitează. Dar, de câte ori încerca să aducă vorba despre aceasta, Melanie schimba cu multă iscusinţă subiectul con­versaţiei, vorbind despre alte lucruri, mai nevinovate. Aceasta o enervă cumplit pe Scarlett. Femeile astea erau tot atât de nesuferite ca şi Frank!

Cum puteau fi liniştite şi nepăsătoare, când ea tocmai scăpase ca prin urechile acului de o soartă atât de îngrozi­toare? Nici măcar n aveau destulă consideraţie pentru ea, căci altfel ar fi lăsat o să le povestească despre cele întâmplate, dându i astfel prilejul să şi aline nervii.

Întâmplările din ziua aceea o zguduiseră mai mult chiar decât ar fi vrut să recunoască. De câte ori îi apărea faţa negrului, privind o din umbra pădurii de lângă şosea, începea să tremure. Când se gândea la mâna aceea neagră ce i umblase prin sân şi la lucrul îngrozitor ce ar fi urmat dacă n ar fi sărit Sam în ajutor, lăsa capul în jos şi închidea ochii. Pe măsură ce stătea acolo, tăcută, trudindu se să coasă şi ascultând vocea Melaniei, nervii ei se încordau din ce în ce mai tare. Dintr o clipă într alta se aştepta ca aceştia să plesnească, întocmai ca strunele unui banjo, cu un ţiuit ascuţit.

Zgomotul pe care l făcea Archie cioplind bucata de lemn o enerva, şi se încruntă la el. Deodată, i se păru ciudat faptul că şedea acolo, lucrând la o bucată de lemn. De obicei, Archie se trântea pe canapea, în serile când stătea de pază, şi sforăia atât de tare încât barba lungă i se ridica în sus la fiecare răsuflare. Şi, mai ciudat era faptul că nici Melanie, nici India nu i spuseseră să pună un ziar pe jos, ca să nu murdărească podeaua cu strujituri de lemn. Pre­şul din faţa sobei se şi murdărise, dar nimeni nu părea să fi observat.

Pe când îl privea, Archie se întoarse deodată spre foc şi scuipă cu atâta putere încât India, Melanie şi Pitty săriră în sus, ca şi cum ar fi explodat o bombă.

— Trebuie să faci atâta zgomot când scuipi? strigă India cu o voce în care se simţea încordarea.

Scarlett o privi surprinsă, căci India era întotdeauna stăpânită. Archie se uită urât la ea.

— Aşa mi place mie, răspunse el cu răceală şi scuipă din nou.

Melanie îi aruncă Indiei o scurtă privire încruntată.

— Întotdeauna mi a părut bine că tata nu mesteca tutun, începu Pitty, dar Melanie, încruntându se şi mai mult, o repezi cu asprime, cum n o mai auzise Scarlett niciodată:

— Ah, taci din gură, mătuşă! Eşti aşa de lipsită de tact.

— Oh, draga mea, începu Pitty, lăsând lucrul, îmbufna­tă. Zău, nu ştiu ce i cu voi astă seară. Tu şi cu India sunteţi atât de sperioase şi arţăgoase, cum nu v am mai văzut.

Nu i răspunse nimeni. Melanie nici măcar nu se scuză pentru ieşirea ei, ci şi reluă lucrul cu oarecare violenţă.

— Faci puncte mult prea mari, spuse Pitty cu satisfac­ţie. O să trebuiască să desfaci totul. Ce i cu tine?

Melanie nu răspunse nimic.

Dar ce aveau, în definitiv? – se întrebă Scarlett. Oare nu observase ea nimic, fiind prea preocupată de ale ei? Da, e drept că, în ciuda sforţărilor Melaniei de a face ca seara aceasta să pară la fel cu atâtea alte seri petrecute împreună, era ceva în atmosferă, o nervozitate generală ce nu putea fi pricinuită de cele ce se petrecuseră în timpul după amiezii. Scarlett aruncă o scurtă privire fiecăreia şi întâlni privi­rea Indiei. Această privire o nelinişti, pentru că o măsura lung şi conţinea, în răceala ei adâncă, ceva mai mult decât ură, ceva mai insultător decât dispreţ.

"Ca şi cum aş fi eu de vină pentru ceea ce s a petre­cut", se gândi Scarlett indignată.

India se întoarse spre Archie şi, izgonind orice supă­rare, se uită la el întrebătoare şi îngrijorată. Dar el nu se uita la ea. Îşi întorsese ochii spre Scarlett, măsurând o cu aceeaşi privire aspră şi rece ca şi a Indiei.

Melanie nu mai încercă să susţină conversaţia, astfel încât tăcerea se lăsă din nou, şi Scarlett auzi cum creştea vântul afară. Seara i se păru deodată foarte neplăcută. Simţea acum încordarea din atmosferă şi se întrebă dacă aşa fusese de la început şi ea nu observase, ocupată cu grijile ei. Archie avea aerul că aşteaptă ceva, şi urechile lui păroase şi ascuţite păreau ciulite ca ale unui linx. Melanie şi India era neliniştite şi ridicau capul de câte ori se auzea zgomot de copite pe drum, ori trosnetul crengilor uscate mişcate de vânt, ori foşnetul frunzelor purtate peste pelu­ză. Tresăreau la cea mai uşoară pocnitură a lemnelor din vatră, ca şi cum ar fi auzit paşi misterioşi.

Se întâmplase cu siguranţă ceva, şi Scarlett se întreba ce putea să fie. Se pregătea ceva, parcă, şi ea nu ştia ce. Privind faţa îmbufnată, grasă şi nevinovată a mătuşii Pitty, se încredinţă îndată că nici ea nu ştia nimic. Archie, India şi Melanie, însă ştiau. În mijlocul tăcerii, simţea aproape cum se învârteau gândurile în capul Melaniei şi al Indiei, ca nişte veveriţe într o colivie. Era limpede că ele ştiau ceva, aşteptau ceva, în ciuda eforturilor pe care le făceau pentru ca lucrurile să pară ca de obicei. Şi neliniştea lor ascunsă se transmise lui Scarlett, care simţi cum îi creşte enervarea. Mânuind acul fără îndemânare, se înţepă deodată, şi scoase un ţipăt de durere şi supărare, făcându le pe celelalte să tresară, apoi îşi strivi degetul până se ivi o picătură roşie ca focul.

— Sunt prea nervoasă ca să mai cos, declară ea aruncând lucrul pe jos. Sunt atât de nervoasă, încât îmi vine să ţip. Vreau să mă duc acasă să mă culc. Frank ştie asta, şi n ar fi trebuit să iasă. Vorbeşte şi vorbeşte mereu despre cum trebuiesc ocrotite femeile împotriva negrilor şi a carpetbagger ilor, şi când vine momentul să ocrotească pe cineva, unde e? Acasă, îngrijindu mă? Da' de unde, îşi pierde vremea cu alţi bărbaţi, care nu fac altceva decât să vorbească şi...

Ochii i se opriră deodată pe faţa Indiei, şi atunci tăcu.

India răsufla repede, iar ochii ei palizi şi fără gene fixau obrazul lui Scarlett cu o răceală de moarte.

— Dacă nu te superi, India, făcu Scarlett ironică, ţi aş fi foarte recunoscătoare să mi spui de ce te zgâieşti la mine tot timpul. M am schimbat la faţă, m am făcut verde, sau ce?

— Nu mă supăr şi am să ţi spun cu plăcere, răspunse India cu ochii sclipitori. Nu mi place când te aud vorbind dispreţuitor de un om atât de drăguţ ca domnul Kennedy, mai ales dac ai şti...

— India! o preveni Melanie, încleştându şi mâinile asupra lucrului.

— Cred că mi cunosc mai bine bărbatul decât tine, o puse la punct Scarlett.

Perspectiva unei certe, a celei dintâi certe deschise cu India, o însufleţi, făcând o să şi învingă neliniştea. Privirea Melaniei se întâlni cu a Indiei, şi aceasta îşi închise, nu de bună voie, gura. Dar o clipă mai târziu vorbi din nou, şi glasul ei era plin de mânie.

— Îmi faci silă, Scarlett O'Hara, când te aud vorbind despre nevoia de a fi apărată! Nu ţi pasă de nici un fel de apărare! Altfel nu te ai expune, aşa cum ai făcut o în ultimele luni, plimbându te singură prin oraş, arătându te la toţi bărbaţii în nădejdea că te vor admira! Şi azi după amiază nu ţi s a întâmplat decât ceea ce meriţi şi, dacă există o dreptate, trebuia să ţi se întâmple şi mai rău.

— Oh, India, taci! strigă Melanie.

— Las o să vorbească, făcu Scarlett. Îmi face mare plăcere. Ştiam că mă urăşte şi că a fost întotdeauna prea ipocrită ca să mi o arate. Dacă ar fi sigură că ar admira o cineva, ar fi în stare să se plimbe de dimineaţa până seara în pielea goală.

India sări în picioare, şi trupul ei slab tremura de ciudă.

— Da, te urăsc, spuse ea cu glas limpede, deşi tremu­rător. Dar dacă am tăcut, n a fost din ipocrizie. E un lucru pe care nu l poţi înţelege, pentru că nu ştii... nu ştii să te porţi, şi n ai nici un fel de maniere. Ştiam că, dacă nu suntem solidari unii cu alţii, înăbuşind micile noastre anti­patii personale, n o să i putem înfrânge pe yankei. Dar tu... tu... ai făcut tot ce ai putut ca să loveşti în prestigiul oamenilor de bine; te ai apucat de afaceri, făcând de râs un soţ atât de bun, dând astfel prilej yankeilor şi tuturor der­bedeilor să râdă de noi şi să facă observaţii insultătoare cu privire la manierele noastre. Yankeii n au de unde să ştie că tu nu faci parte din lumea noastră şi că n ai fost nicio­dată dintre ai noştri. Sunt prea proşti ca să şi dea seama că n ai nici un fel de demnitate. Iar când ai umblat singură prin pădure, expunându te la tot ce i mai rău, ai expus pe toate femeile din oraş, deschizând poftele negrilor şi ale albilor de speţa cea mai joasă. Şi ai primejduit şi vieţile bărbaţilor noştri. Pentru că ei trebuie acum...

— Oh, India, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Melanie, şi Scarlett se miră auzind o cum ia numele Domnului în deşert. Taci din gură! Ea nu ştie şi nu... aşa că mai bine taci! Ai făgăduit...

— Vai, fetelor! le rugă domnişoara Pitty, cu buzele tremurânde.

— Ce nu ştiu?

Scarlett se ridică deodată în picioare, mâniată, şi în­fruntă privirea rece a Indiei ca şi pe cea rugătoare a Melaniei.

— Parcă sunteţi nişte găini, făcu Archie deodată, cu dispreţ în glas.

Dar înainte de a l fi putut pune cineva la locul lui, el ciuli deodată urechile şi se sculă repede în picioare.

— Vine cineva pe potecă. Nu este domnul Wilkes. Încetaţi cotcodăcitul.

Vorbise cu autoritate masculină, aşa încât femeile tăcură deodată, iar supărarea le pieri repede de pe chipuri, în timp ce Archie se îndrepta cu paşi grei spre uşă.

— Cine i acolo? întrebă el înainte să fi bătut cineva.

— Căpitanul Butler. Deschide!

Melanie se sculă atât de repede de pe scaun, încât cercurile rochiei i se ridicară descoperindu i pantalonaşii până la genunchi, şi deschise uşa larg, înaite ca Archie să fi pus mâna pe clanţă. Rhett Butler stătea în uşă, cu pălăria i neagră trasă peste ochi, în timp ce vântul îi înfăşură şi mai tare în jurul trupului cutele pelerinei fâlfâinde. Pentru pri­ma oară lăsase la o parte manierele frumoase. Nu şi scoase plălăria şi nici nu le salută pe celelalte persoane din încă­pere. Nu se uită decât la Melanie şi i vorbi de a dreptul, fără să mai dea bună seara.

— Unde au plecat? Spune mi repede. E chestiune de viaţă şi de moarte.

Scarlett şi cu Pitty, speriate şi uluite, se uitară una la alta, cu mirare în ochi, în timp ce India, ca o pisică bătrână şi costelivă, se strecură alături de Melanie.

— Nu i spune nimic, vorbi ea repede. E un spion, un scallawag.

Rhett nu i acordă nici măcar o privire.

— Repede, doamnă Wilkes! Poate că mai este timp.

Melanie părea paralizată de groză şi nu putea decât să l privească fix.

— Dar despre ce... începu Scarlett.

— Taci din gură, porunci Archie, scurt. Să nu spui nimic, doamnă Melly. Iar dumneata, du te dracului de aici, afurisitule.

— Nu, Archie, nu! strigă Melanie, apucând braţul lui Rhett cu o mână tremurândă, ca să l apere de Archie. Ce s a întâmplat? De unde... de unde ştii?

Pe figura lui Rhett, politeţea se lupta cu nerăbdarea.

— Oh, doamnă Wilkes, ştiţi doar că erau cu toţii bănuiţi de la început... dar au fost foarte circumspecţi... până astă seară! De unde ştiu? Jucam pocher astă seară cu doi yankei beţi, şi mi au spus totul. Yankeii ştiau că are să se petreacă ceva astă seară şi sunt pregătiţi. Dobitocii aceia au căzut într o cursă.

O clipă, Melanie se clătină, ca şi cum ar fi izbit o cineva, şi Rhett o apucă de mijloc ca s o susţină.

— Nu i spune nimic! E o cursă! strigă India, holbând ochii la Rhett. Nu vezi c a stat toată seara cu ofiţeri yankei?

Nici acum Rhett nu se uită la ea. Ochii lui priveau insistent faţa palidă a Melaniei.

— Spune mi. Unde s au dus? Aveau un loc de întâlnire?

Cu toată groaza ei, şi deşi nu înţelegea ce se întâmplă, Scarlett îşi zise, uitându se la Rhett, că nu văzuse niciodată o faţă mai lipsită de expresie, dar probabil că Melanie vedea ceva, ceva care i dădu încredere. Îşi îndreptă trupul mic, înlăturând braţul ce o susţinea şi răspunse liniştită, dar cu glas tremurat:

— Pe şoseaua Decatur, lângă Shantytown. Se întâlnesc în pivniţa plantaţiei Sullivan – aceea care a fost arsă pe jumătate.

— Mulţumesc. O să merg în galop până acolo. Dacă vin yankeii aici, vă faceţi că nu ştiţi absolut nimic.

Plecă atât de repede, cu pelerina i neagră topindu se în noapte, încât parcă nici n ar fi fost, dacă nu s ar fi auzit zgomotul paşilor pe pietriş şi tropotul calului pornind în galop.

— Yankeii vin încoace? strigă Pitty şi, cu picioarele muiate deodată, se lăsă grămadă pe divan, prea speriată pentru a mai plânge.

— Despre ce i vorba? Ce a vrut să spună? Dacă nu mi spuneţi nimic, o să înnebunesc! Şi Scarlett o apucă pe Melanie, scuturând o cu putere, ca şi cum prin violenţă ar fi putut s o facă să vorbească.

— Ce a vrut să spună? Că ai pricinuit probabil moartea lui Ashley şi a domnului Kennedy. Asta a vrut să spună!

Cu toată spaima, vocea Indiei avea în ea o notă trium­fătoare.

— Şi n o mai scutura pe Melly. O să leşine.

— Nu leşin deloc, şopti Melanie, proptindu se de spă­tarul unui scaun.

— Oh, Doamne, Dumnezeule! Dar nu înţeleg nimic! Am omorât pe Ashley? Vă rog, spuneţi mi careva...

Vocea lui Archie, hârâită, o întrerupse pe Scarlett.

— Şezi jos, porunci el. Ridică ţi lucrul de jos. Şi coase mai departe, ca şi cum nu s ar fi întâmplat nimic. De fapt, nu putem şti dacă yankeii nu stau la pândă în jurul casei încă de la apusul soarelui. Şedeţi jos toate, vă spun, şi coaseţi.

Femeile îl ascultară, tremurând; chiar şi Pitty îşi luă ciorapul în mână, cu degete tremurânde, în timp ce ochii ei, larg deschişi ca ai unui copil, se rotiră de la una la alta, cerând o explicaţie.

— Unde e Ashley? Ce s a întâmplat cu el, Melly? strigă Scarlett.

— Dar unde ţi e bărbatul? Asta nu te interesează?

Ochii palizi ai Indiei scăpărau de răutate, în timp ce netezea prosopul rupt pe care l cârpea.

— India, te rog! zise Melanie cu glasul stăpânit, dar faţa ei albă şi privirea chinuită vădeau încordarea cu care se lupta. Scarlett, poate că ar fi trebuit să ţi spunem... dar... dar... ai trecut prin atâtea azi după amiază, încât ne am gândit... că Frank n ar voi... de altfel, ai privit întotdeauna cu ostilitate Klan ul...

— Klan ul...

Scarlett pronunţă cuvântul ca şi cum l ar fi auzit pen­tru prima oară şi nu i ar fi priceput sensul, apoi izbucni:

— Klan ul! Nu cumva Ashley face parte din Klan? Frank nu poate fi acolo...! Oh, doar mi a făgăduit!

— Fireşte că domnul Kennedy este în Klan, şi Ashley la fel, şi toţi bărbaţii pe care i cunoaştem, spuse India. Doar sunt bărbaţi, nu? Şi sunt albi, şi oameni din Sud. Ar fi trebuit să fii mândră de el, în loc să l cicăleşti ca să nu facă parte din Klan, ca şi cum ar fi un lucru de ruşine, şi...

— Aţi ştiut toate lucrul ăsta, şi eu n am ştiut nimic...

— Ne a fost teamă că te va supăra prea rău, spuse Melanie cu tristeţe.

— Va să zică, acolo se duceau când spuneau că au întrunire politică? Oh, şi mi făgăduise! Acum au să vină yankeii să mi ia gaterele şi tot, şi au să l bage la închisoa­re... Oh, dar ce tot spunea Rhett Butler?

Ochii Indiei întâlniră privirea înspăimântată a Melaniei. Scarlett se ridică, azvârlindu şi lucrul.

— Dacă nu mi spuneţi, mă duc în oraş ca să aflu. Am să întreb pe toţi oamenii pe care i întâlnesc, până când...

— Stai jos, spuse Archie, fixând o cu singurul lui ochi. Am să ţi spun. Fiindcă ai umblat prin pădure azi după amiază, ai pricinuit toată încurcătura, şi atunci domnul Wilkes, domnul Kennedy şi ceilalţi au pornit ca să omoare pe negrul şi pe albul care te au atacat, dacă pot pune mâna pe ei, şi să distrugă întreaga aşezare de la Shantytown. Şi dacă e adevărat ce spunea scallawag ul care a fost adinea­uri aici, yankeii bănuiesc ceva, sau poate au fost înştiinţaţi, şi acum trimit trupe ca să le vie de hac. În cazul acesta, oamenii noştri au căzut într o cursă. Iar dacă nu i adevărat ce spunea Butler, atunci e un spion şi s a dus chiar acum să i pârască yankeilor, şi iarăşi or să fie omorâţi cu toţii. Şi dacă i aduce pe yankei, atunci mă duc să l ucid, chiar dacă va trebui să plătesc pentru asta cu viaţa. Va fi ultima mea ispravă. Şi chiar dacă n or să fie omorâţi, tot vor trebui să plece toţi de aici în Texas, să trăiască ascunşi în gaură de şarpe, şi poate că nu vor putea niciodată să se întoarcă acasă. Şi toate astea din vina dumitale, şi ai acum mâinile mânjite de sângele lor.

Expresia de teamă pieri de pe faţa Melaniei, făcând loc supărării; vedea că Scarlett începuse să priceapă, căci groa­za se întipărea pe obrazul ei. Se ridică şi şi aşeză mâna pe umărul lui Scarlett.

— Dacă mai spui încă un singur cuvânt, Archie, te dau afară, spuse ea cu severitate. Nu e vina ei. A făcut aşa cum... cum a crezut de cuviinţă. Iar bărbaţii noştri au făcut, la rândul lor, ceea ce simţeau că trebuie să facă. Toţi oame­nii fac ceea ce cred că trebuie să facă. Nu gândim şi nu făptuim toţi la fel şi nu e drept să... să judecăm pe alţii după noi înşine. Cum puteţi vorbi cu atâta cruzime, dumneata şi cu India, când ştiţi că bărbaţii noştri... poate că sunt... că sunt...

— Linişte, întrerupse Archie, încet. Staţi jos, doamnă. Se aud nişte cai.

Melanie se aşeză pe un scaun, ridică o cămaşă de a lui Ashley şi, aplecându şi capul deasupra ei, începu în chip inconştient să rupă marginea în fâşii înguste.

Pe măsură ce caii se apropiau de casă, zgomotul copitelor se auzea tot mai puternic. Se distingea clinchet de zăbale, scârţâit de hamuri şi zgomot de glasuri. Când se opriră înaintea casei, un glas mai puternic le acoperi pe celelalte, dând o poruncă, şi cei din casă auziră nişte paşi trecând prin curte şi îndreptându se către uşa dindărăt.

Simţeau nenumărate priviri duşmănoase îndreptate asupra lor, prin fereastra din faţă care n avea perdea, iar cele patru femei, cu groaza în suflet, plecară capetele, cosând de zor. În sinea ei, Scarlett striga: "L am ucis pe Ashley! L am ucis!" În clipa aceea nici nu se gândi că, poate, îl ucisese şi pe Frank. În mintea ei nu era loc pentru altcineva decât pentru Ashley, pe care l vedea întins la picioarele cavaleriştilor yankei, cu părul său blond plin de sânge.

Când se auzi bătaia în uşă, Scarlett se uită la Melanie şi văzu cum pe faţa ei se ivise o expresie nouă, tot atât de indiferentă ca aceea pe care o avusese Rhett Butler adinea­uri; expresia nepăsătoare a unui jucător de pocher care face o cacialma.

— Archie, deschide uşa, spuse ea liniştită.

Archie vâri cuţitul în cizmă şi scose piedica pistolului, apoi se îndreptă greoi spre uşă şi o dădu de perete. Pitty scoase un mic ţipăt, ca un şoarece prins în cursă, văzând un căpitan yankeu şi un pluton de soldaţi îngrămădiţi în uşă. Celelalte femei nu spuseră nimic. Scarlett îşi dădu seama, cu un vag simţământ de uşurare, că l cunoştea pe ofiţer. Era căpitanul Tom Jaffery, unul dintre prietenii lui Rhett. Îi vânduse cherestea pentru casa lui. Ştia că e un om cumsecade. Aşa că poate n o să le ducă la închisoare. El o recunoscu îndată şi scoţându şi pălăria, salută puţin încur­cat.

— Bună seara, doamnă Kennedy. Care dintre dumneavoastră este doamna Wilkes?

— Eu sunt doamna Wilkes, răspunse Melanie ridicându se plină de demnitate, cu toată statura ei mică. Ce doriţi?

Ochii ofiţerului se plimbară repede prin cameră, oprindu se o clipă pe fiecare dintre feţe, privind apoi la masă şi spre cuier, în căutarea vreunui semn care să trăde­ze prezenţa bărbaţilor.

— Aş dori să vorbesc cu domnul Wilkes şi cu domnul Kennedy, vă rog.

— Nu sunt aici, răspunse Melanie, cu un fior în glasul ei dulce.

— Sunteţi sigură?

— Ia nu mai pune la îndoială cuvântul doamnei Wilkes, spuse Archie, zbârlindu se.

— Scuzaţi mă, doamnă Wilkes. N am vrut să vă jignesc. Dacă mi daţi cuvântul dumneavoastră, n am să mai percheziţionez casa.

— Vă dau cuvântul meu. Dar, dacă vreţi, puteţi căuta prin casă. Ei sunt la o întrunire în oraş, la prăvălia domnului Kennedy.

— Nu sunt la prăvălie. N a fost nici o întrunire astă seară, spuse căpitanul, întunecat. Îi vom aştepta afară până se întorc.

Salută scurt şi ieşi, trăgând uşa după el. Cei din casă auziră o poruncă dată cu glas hotărât, estompat de zgomo­tul vântului: "Înconjuraţi casa. Un om la fiecare uşă şi la fiecare fereastră." Se auzi apoi un tropăit de paşi. Scarlett, îşi reţinu o tresărire de teamă, zărind câteva feţe bărboase la ferestre. Melanie se aşeză şi, cu o mână calmă, luă o carte de pe masă. O carte destul de ruptă, un exemplar din Les Misérables, acest roman care captivase pe soldaţii Confede­raţiei. O citiseră la lumina focului din tabără şi făcuseră un joc de cuvinte asupra titlului, numindu l "Lee's Miserab­les", adică nenorociţii lui Lee. Melanie o deschise la mijloc şi începu să citească un glas limpede şi monoton.