Pe aripile vântului

— Coaseţi, porunci Archie, şoptind răguşit, iar cele trei femei, stimulate de vocea liniştită a Melaniei, se porniră din nou pe cusut, cu capetele plecate.

Scarlett nu şi dădu seama cât timp continuă Melanie să citească, în mijlocul acelui cerc de ochi pânditori dar i se păru că trecuseră câteva ceasuri. Nu auzi nici un cuvânt din ce citea Melanie. Acum începu să se gândeaască la Frank. Va să zică, aşa se explica liniştea aparentă ce domnise toată seara! Frank îi făgăduise că nu va avea nimic de a face cu Klan ul. Oh, şi chiar de asta se temuse ea! Şi toată munca ei din anul din urmă avea să fie zădărnicită. Degeaba se zbătuse atâta, prin ploaie şi frig. Cine s ar fi gândit că blegul de Frank avea să ia parte la faptele nebuneşti ale Klanului? Chiar în clipa aceasta poate că era mort. Şi dacă nu era mort, aveau să l prindă yankeii şi să l spânzure. Şi pe Ashley la fel!

Îşi înfipse unghiile în palme, până când îi intrară în carne. Cum putea Melanie să citească atât de liniştită, când Ashley era pe punctul să fie spânzurat? Sau poate că era mort? Dar glasul acela dulce şi liniştit, care citea despre aventurile lui Jean Valjean, o alina oarecum, împiedicând o să sară în picioare şi să ţipe.

Îşi aminti de seara în care sosise la ei Tony Fontaine, urmărit, istovit şi fără un ban. Dacă n ar fi ajuns la timp în casa lor, primind bani şi alt cal, ar fi fost demult spânzurat şi el. Dacă Frank şi Ashley nu erau încă morţi, se aflau în situaţia lui Tony, ba chiar mai rău. Casa fiind înconjurată de soldaţi, nu puteau veni să ia bani şi haine fără să fie prinşi. Şi probabil că toate casele din vecinătate erau la fel de păzite de yankei, încât nici nu se puteau duce la prieteni să ceară ajutor. Chiar în clipa de faţă, poate că goneau călare, prin noapte, spre Texas.

Dar Rhett... poate că Rhett sosise la timp. Rhett avea întotdeauna bani mulţi la el. Poate că le dăduse destul ca să poată scăpa. Era totuşi ciudat. Ce i păsa lui Rhett de Ashley? Era vădit că n avea simpatie pentru el, că l dis­preţuia. Atunci, de ce?... Dar enigma aceasta rămase nelă­murită, căci gândurile i se îndreptară iarăşi, cu teamă, spre Ashley şi Frank.

"Oh, e vina mea!" se tângui în sinea ei. "India şi Archie au dreptate. E numai vina mea. Dar n am bănuit niciodată că pot fi atât de nebuni încât să facă parte din Klan! Şi nici n am crezut serios că mi s ar putea întâmpla ceva. Dar nu puteam să fac altfel. Melly a spus adevărul. Oamenii fac ceea ce cred de cuviinţă. Trebuia să fac gaterele să meargă. Aveam nevoie de bani. Şi acum probabil cu voi pierde totul, într un fel numai din vina mea."

În sfârşit, după multă vreme, glasul Melaniei şovăi, slăbi şi apoi tăcu. Întoarse capul spre fereastră, privind pe geam ca şi cum n ar fi fost nimeni dincolo. Celelalte ridi­cară şi ele capul, îndemnate de tăcerea Melaniei, şi traseră cu urechea.

Se auzea tropot de cai şi glasuri care cântau; sunetele, deşi slabe din cauza uşilor şi ferestrelor închise, şi a vântului care le acoperea, se distingeau totuşi clar. Era cântecul cel mai nesuferit dintre toate, cântecul oamenilor lui Sherman, "Mărşăluind prin Georgia", şi cel care l cânta era Rhett Bulter.

Vocea de abia sfârşi de cântat primele strofe, că alte două glasuri, ca de oameni beţi şi furioşi, i se alăturară, cântând încurcat şi împleticit. Apoi, o scurtă poruncă dată de căpitanul Jaffery la uşa din faţă, şi nişte paşi grăbiţi. Femeile se uitară una la alta, uluite. Căci vocile de beţivi, care se certau cu Rhett, erau cele ale lui Ashley şi Hugh Elsing.

Alte voci se auziră mai lămurit în faţa casei – cea a căpitanului Jaffery, laconic întrebătoare, râsul ascuţit şi stupid al lui Hugh, strigătele nepăsătoare ale lui Rhett, şi altele ciudate, ireale, ale lui Ashley care tot întreba: "Dar ce dracu'... ce dracu'!"

"Nu poate fi Ashley!" se gândi Scarlett înnebunită. "Nu se îmbată niciodată! Şi Rhett, când se îmbată, e mai liniştit ca oricând, nu gălăgios ca acum".

Melanie se ridică şi, odată cu ea, se ridică şi Archie. Auziră glasul hotărât al căpitanului:

— Aceşti doi oameni sunt arestaţi!

Mâna lui Archie se încleşta pe pistol.

— Nu, şopti Melanie cu hotărâre. Nu. Lasă mă pe mine.

Melanie avea aceeaşi expresie ca în ziua aceea, la Tara, când stătuse în capul scării, privind jos la yankeul mort, şi ţinând în mâna ei slabă sabia grea... un suflet bun şi sfios, oţelit de împrejurări, care dobândeşte deodată înţelepciunea şi mânia unui tigru. Melanie deschise larg uşa de la intrare.

— Adu l în casă, domnule Butler, strigă ea cu glas limpede şi înţepat. Se vede că l ai îmbătat din nou. Adu l încoace.

Din întuneric, de pe poteca bătută de vânt, vorbi căpitanul yankeilor:

— Îmi pare rău, doamnă Wilkes, dar soţul dumnea­voastră şi cu domnul Elsing sunt arestaţi.

— Arestaţi? Pentru ce? Pentru beţie? Dacă s ar face arestări de câte ori se îmbată un om în Atlanta, atunci toată garnizoana yankee ar fi la închisoare. Ei, adu l în casă, domnule Butler... dacă, bineînţeles, eşti în stare să mergi...

Mintea lui Scarlett nu funcţiona prea repede, şi pe moment nu pricepu nimic. Ştia foarte bine că nici Rhett, nici Ashley nu erau beţi şi că Melanie ştia şi ea că nu sunt beţi. Şi totuşi, Melanie, atât de blândă şi bine crescută de obicei, le striga acum, ca o mahalagioaică, de faţă cu yan­keii, că sunt prea beţi ca să umble.

Avu loc o scurtă discuţie mormăită, întreruptă de înjurături, apoi nişte paşi nesiguri urcară scara. În uşă se ivi Ashley, cu faţa lividă, cu capul lăsat pe o parte, cu părul vâlvoi, înfăşurat de sus până jos în pelerina neagră a lui Rhett. Hugh Elsing şi cu Rhett, clătinându se şi ei, îl susţi­neau din ambele părţi şi se vedea limpede că, dacă nu l ar fi ajutat, ar fi căzut jos. În spatele lor se arătă căpitanul yankeilor, având pe faţă o expresie bănuitoare, deşi amu­zată. Stătea în uşă, iar oamenii priveau curioşi peste umă­rul lui, în timp ce vântul sufla în casă.

Scarlett, speriată, zăpăcită, se uită la Melanie, apoi din nou la Ashley, şi atunci începu să înţeleagă. Dădu să strige: "Dar nu poate fi beat!" şi şi muşcă buzele, înghiţind cuvin­tele. Îşi dădu seama că asista la o comedie, una de a cărei reuşită atârnau vieţile lor. Ştia că nici ea, nici Pitty n aveau nici un rol în piesă, dar că ceilalţi jucau cu toţii teatru şi şi suflau unii altora replicile, ca actorii într o piesă ades repetată. Nu pricepea decât pe jumătate, dar destul ca să păstreze tăcerea.

— Aşează l pe scaun, strigă Melanie, revoltată. Şi dum­neata, domnule Butler, părăseşte îndată casa! Nu ţi e ruşi­ne să mai stai aici, după ce l ai adus iarăşi în halul ăsta?

Cei doi oameni îl aşezară pe Ashley pe fotoliu, iar Rhett, clătinându se, apucă spătarul scaunului ca să şi păstreze echilibrul şi se adresă căpitanului, cu glas jignit.

— Frumoasă răsplată, nu? Îl apăr de poliţie, îl aduc acasă beat, înjurând şi voind să dea în mine, şi asta i răsplata!

— Şi dumneata, Hugh Elsing, m ai făcut de ruşine! strigă Melanie. Ce are să spună biata dumitale mamă? Beţivule... te duci în oraş cu un scallawag ca Butler, care i prietenul yankeilor! Vai, domnule Wilkes, cum ai putut să faci aşa ceva?

— Melly, nu sunt chiar aşa de beat, mormăi Ashley, prăvălindu se în acelaşi timp cu capul pe masă şi cu mâinile întinse.

— Archie, du l în odaia lui şi culcă l în pat, ca de obicei, porunci Melanie. Mătuşă Pitty, te rog du te şi fă i patul, şi... oooh, izbucni ea deodată în plâns, oh, cum a putut? După ce mi făgăduise...!

Archie îl apucase pe Ashley de subţiori, iar Pitty, speriată şi nesigură, se ridică în picioare, când deodată căpitanul interveni.

— Daţi i drumul. E arestat. Sergent!

În clipa când sergentul intră în cameră cu puşca în mână, Rhett, căutând în mod evident să şi păstreze echili­brul, puse mâna pe braţul căpitanului, reuşind cu greu să şi fixeze privirea.

— Tom, de ce l arestezi? Nu e chiar aşa de beat. L am văzut şi mai beat.

— Dar mai dă o dracului de beţie! strigă căpitanul. În ce mă priveşte, poate să cadă şi în şanţ de beat. Nu sunt poliţist. El şi cu domnul Elsing sunt arestaţi pentru com­plicitate într un atac al Klan ului, care a avut loc astă seară la Shantytown. Au omorât un negru şi un alb. Domnul Wilkes era conducătorul.

— Astă seară?

Rhett începu să râdă. Şi râse atât de tare, încât trebui să se aşeze pe divan, sprijinindu şi capul în mâini.

— Nu astă seară, Tom, spuse el când se mai linişti, putând iarăşi să vorbească. Băieţii ăştia au fost cu mine toată seara – de la ora opt, când ar fi trebuit să fie la întrunire.

— Cu tine, Rhett? Dar..., şi încruntându se, căpitanul privi cu neîncredere la Ashley, care sforăia pe masă, şi la nevastă sa, care plângea. Dar tu – unde ai fost?

— N aş vrea să spun, răspunse Rhett cu o privire şireată către Melanie.

— Ai face mai bine să spui!

— Hai afară la uşă, că ţi spun unde am fost.

— Ba ai să mi o spui chiar aici.

— Dar nu pot să spun de faţă cu doamnele. Doamnelor, poate sunteţi atât de bune să ieşiţi o clipă...

— Nu vreau să ies, strigă Melanie, tamponându şi fu­rioasă ochii cu batista. Am şi eu dreptul să ştiu. Unde a fost bărbatul meu?

— La Belle Watling, spuse Rhett, cu un aer ruşinat. Erau acolo Ashley, Hugh, Frank Kennedy, doctorul Meade şi... mulţi alţii. A fost o petrecere. O mare petrecere, şampanie... fete...

— La... la Belle Watling...?

Glasul Melaniei sună atât de îndurerat, încât se întoar­seră cu toţii, privind o cu ochi speriaţi. Mâna ei i se încleştă pe piept şi, mai înainte ca s o poată prinde Archie, leşinase. Se produse o mare înghesuială. Archie o ridică, India alergă la bucătărie după apă, Pitty şi cu Scarlett îi făceau vânt şi i fricţionau încheieturile mâinilor, iar Hugh Elsing striga întruna:

— O făcurăţi! O făcurăţi!

— Acum are să afle tot oraşul, făcu Rhett mânios. Cred că eşti mulţumit, Tom. Mâine nici o femeie din Atlanta n o să mai vorbească cu soţul ei.

— Rhett, habar n aveam... se scuză căpitanul, şi se vedea că năduşise, deşi vântul rece îl bătea din spate. Ascultă, juri că oamenii ăştia au fost la... ăă... la Belle?

— Drace, sigur că da, mormăi Rhett. Du te de o întrea­bă pe Belle, dacă nu mă crezi. Acum, lasă mă s o duc pe doamna Wilkes în camera ei. Dă mi o mie, Archie, pot s o duc singur. Domnişoară Pitty, ia o înainte cu lampa.

Luă cu uşurinţă din braţele lui Archie trupul sfârşit al Melaniei.

— Archie, du te de culcă pe domnul Wilkes. Nu vreau să l mai ating, nici să l mai văd după noaptea de azi.

Mâna lui Pitty tremura în aşa hal încât lampa ameninţa să dea foc casei; în cele din urmă Pitty se stăpâni şi păşi înainte, înspre dormitorul neluminat. Archie, bodogă­nind, apucă de mijloc pe Ashley, şi l ridică.

— Dar... am ordin să arestez pe oamenii aceştia!

Rhett întoarse capul în coridorul neluminat.

— Atunci arestează i mâine dimineaţă. Nu vezi că nu sunt în stare să fugă, în halul în care sunt...? Iar în ce mă priveşte, n am ştiut niciodată că e un lucru ilegal să te îmbeţi într un bordel. Doamne, Tom dragă, există cel pu­ţin cincizeci de martori care să poată dovedi că au fost la Belle.

— Există întotdeauna cincizeci de martori care să poată dovedi că unul din Sud a fost undeva, fără să fi fost acolo, spuse morocănos căpitanul. Te rog să vii cu mine, domnu­le Elsing. Las pe domnul Wilkes pe garanţia lui...

— Eu sunt sora domnului Wilkes. Răspund de el, spuse India cu răceală. Acum, sunteţi aşa de bun să plecaţi? Ne aţi făcut destul tărăboi, pentru o singură seară.

— Îmi pare foarte rău, şi căpitanul schiţă un salut stângaci. Singurul lucru pe care l nădăjduiesc e că vor fi în stare să şi dovedească prezenţa în casa... ăă... doamnei... doamnei Watling. Fiţi bună şi spuneţi fratelui dumnea­voastră să se prezinte la anchetă mâine dimineaţă, în faţa procurorului militar.

India, încuviinţă cu răceală şi, cu mâna pe clanţa uşii, îi arătă, fără cuvinte, dorinţa de a l vedea cât mai curând plecat din casă. Căpitanul şi sergentul se retraseră de a ndărătelea, împreună cu Hugh Elsing, iar India trânti uşa în urma lor. Fără să se uite măcar la Scarlett, ea se îndreptă în grabă spre fiecare fereastră, trăgând storurile. Scarlett, cu picioarele tremurânde, se prinse de fotoliul în care şezuse Ashley. Şi deodată, văzu pe speteaza fotoliului o pată negricioasă şi umedă, cât mâna de mare. Surprinsă, dădu cu mâna peste pată şi, spre groaza ei, palma i se umplu cu ceva roşu şi lipicios.

— India, şopti ea. India, Ashley... e rănit.

— Proasto! Credeai că era beat cu adevărat?

India smuci ultimul stor şi porni alergând spre dor­mitor, iar Scarlett, cu inima cât un purice, o urmă. Trupul mare al lui Rhett ocupa toată uşa, dar peste umărul lui, Scarlett îl văzu pe Ashley culcat în pat, alb şi nemişcat. Melanie, ciudat de vioaie pentru o persoană care leşinase cu câteva minute mai înainte, tăia cu foarfeca cămaşa udă de sânge. Archie ţinea lampa deasupra patului, ca să lumi­neze, iar unul din degetele sale noduroase se afla pe înche­ietura lui Ashley.

— E mort? întrebară Scarlett şi India în acelaşi timp.

— Nu, a leşinat din cauza pierderii de sânge. E lovit la umăr, spuse Rhett.

— De ce l ai adus aici, smintitule? strigă India... Lasă mă să mă apropii de el! Lasă mă să trec! De ce l ai adus aici ca să fie arestat?

— Era prea slăbit ca să fugă mai departe. Şi n aveam unde să l duc, domnişoară Wilkes. De altfel... cred că n aţi vrea să l ştiţi exilat, ca Tony Fontaine? V ar plăcea ca toţi vecinii să trăiască tot restul vieţii lor în Texas, sub nume fals? Poate că avem norocul să i scăpăm pe toţi, dacă Belle...

— Lasă mă să trec!

— Nu, domnişoară Wilkes. Aveţi ceva de făcut. Trebu­ie să vă duceţi după doctor... dar nu după doctorul Meade. El este implicat în această afacere şi probabil că, chiar în momentul ăsta, dă explicaţii yankeilor. Aduceţi alt doctor. Vă e teamă să umblaţi singură noaptea?

— Nu, răspunse India, iar ochii ei palizi sclipiră. Nu mi e teamă.

Luă din cuierul de pe sală pelerina cu glugă a Melaniei şi se apropie iar zicând:

— Mă duc după doctorul Dean. Îmi pare rău, urmă ea, făcând un efort ca să şi stăpânească glasul şi să vorbească liniştit, că te am făcut spion şi lichea. Nu înţelesesem. Îţi sunt adânc recunoscătoare pentru tot ce ai făcut pentru Ashley... şi totuşi te dispreţuiesc.

— Apreciez mult sinceritatea... de aceea vă mulţu­mesc, spuse Rhett înclinându se, iar gura i se arcui într un surâs amuzat. Acum, duceţi vă repede pe străzi dosnice, iar la întoarcere, nu intraţi în casă dacă vedeţi că sunt soldaţi primprejur.

India mai aruncă o privire iute şi îngrijorată către Ashley şi, înfăşurându se în pelerină, alergă cu paşi uşori pe sală, până la uşa din dos, apoi ieşi binişor în noapte.

Scarlett, privind pe lângă Rhett, simţi cum îi bate inima în clipa când Ashley deschise ochii. Melanie apucă un prosop de pe spălător, şi l apăsă pe umărul însângerat al lui Ashley, care o privi zâmbind uşor şi liniştitor. Scarlett simţi ochii aspri şi pătrunzători ai lui Rhett aţintiţi asupra ei, şi şi dădu seama că simţămintele îi erau întipărite pe faţă, dar nu i păsa. Ashley sângera, poate de moarte, iar rana din umăr ea i o pricinuise. Ar fi vrut să alerge lângă pat, să îngenuncheze şi să l strângă la pieptul ei, dar ge­nunchii îi tremurau atât de tare, încât nu se putu nici mişca din loc. Cu mâna la gură, privi pe Melanie cum apăsa un prosop curat pe umărul lui Ashley, ca şi cum ar fi vrut să i împingă sângele înapoi, în trup. Dar prosopul se înroşea.

Cum poate un om să sângereze atât, şi totuşi să trăias­că? Slavă Domnului, n avea spumă înroşită pe buze – oh, spuma aceea roşie, prevestitoare de moarte, pe care o ştia atât de bine din ziua îngrozitoare a bătăliei de la Gârla Piersicului, când răniţii mureau cu guri sângerânde pe pa­jiştea mătuşii Pitty.

— Curaj, spuse Rhett, cu un glas uşor batjocoritor. N o să moară. Du te de ia lampa şi ţine o, ca să vadă doamna Wilkes. Am nevoie de Archie, să l trimit undeva.

Archie privi pe Rhett peste lampă.

— Nu primesc porunci de la dumneata, spuse el scurt, mutându şi tutunul în partea cealaltă a obrazului.

— Ai să faci cum îţi spune dânsul, spuse Melanie cu severitate. Şi grăbeşte te. Să faci tot ce ţi spune căpitanul Butler. Scarlett, ţine lampa.

Scarlett înaintă şi luă lampa, ţinând o cu amândouă mâinile, de frică să n o scape. Ochii lui Ashley se închiseseră din nou. Pieptu i gol se ridica cu greutate şi recădea înapoi, iar sângele se prelingea printre degetele mici şi încleştate ale Melaniei. Scarlett îl auzi nelămurit pe Archie păşind către Rhett şi cuvintele acestuia şoptite şi repezi. Mintea ei era atât de preocupată de Ashley, încât din vor­bele lui Rhett nu prinse decât:

— Ia calul meu... legat afară... du te ca vântul.

Archie mormăi o întrebare şi Scarlett auzi răspunsul lui Rhett:

— Plantaţia Sullivan. Ai să găseşti robele în hornul cel mare. Arde le.

— Hmm, mormăi Archie.

— Şi mai sunt doi... inşi în pivniţă. Pune i pe cal cum te pricepi mai bine şi du i pe terenul viran din dosul casei lui Belle, cel dintre casa ei şi calea ferată. Fii prevăzător. Dacă te prinde cineva, te cureţi, ca şi noi toţi. Lasă oamenii acolo şi pune le în mână revolvere. Uite, ia le pe ale mele.

Scarlett îl zări pe Rhett scoţând de sub haină două revolvere, pe care Archie le luă şi le vârî la brâu.

— Trage câte un foc din fiecare. Trebuie să se creadă că a fost o încăierare. Mă înţelegi?

Archie încuviinţă din cap, de parcă ar fi înţeles pe deplin, iar o licărire de respect i se ivi aproape fără voie pe faţă. Dar Scarlett tot nu înţelegea. Ultima jumătate de oră fusese un adevărat coşmar pentru ea, astfel încât simţea că lucrurile n au să mai fie niciodată limpezi pentru ea. To­tuşi, Rhett părea să stăpânească situaţia, iar aceasta o mai liniştea puţin.

Archie dădu să plece, apoi se întoarse şi privi între­bător pe Rhett.

— El?

— Da.

Archie mormăi ceva şi scuipă pe jos.

— O s o plătim scump, spuse, şi o luă greoi către uşa din dos.

Ceva în ultimul schimb de cuvinte trezi o nouă teamă şi bănuială în mintea lui Scarlett, care simţea că e gata să înnebunească. Atunci strigă:

— Dar unde i Frank?

Rhett străbătu repede odaia până la pat, păşind uşor şi fără zgomot ca o pisică.

— Totul e în regulă, spuse el, schiţând un surâs. Ţine bine lampa, Scarlett. Sper că nu vrei să dai foc doamnei Wilkes. Domnişoară Melly...

Melanie îl privi, întocmai ca un soldat conştiincios care aşteaptă comanda, iar împrejurarea era atât de drama­tică încât nu şi dădu seama că era pentru întâia oară când Rhett i se adresa cu numele mic, aşa cum obişnuiau doar cei din familie şi vechii prieteni.

— Iertaţi mă, vă rog, vreau să spun doamnă Wilkes...

— Vai, domnule Butler, nu mi mai cere iertare! M aş simţi onorată să mi spui Melly, pur şi simplu. Eşti pentru mine ca un frate... sau... sau ca un văr. Ce generos şi iscusit eşti! Cum am să ţi mulţumesc îndeajuns, vreodată?

— Eu îţi mulţumesc, spuse Rhett, părând încurcat o clipă. N aş fi îndrăznit niciodată, dar, domnişoară Melly – şi parcă îşi cerea scuze – mi a părut foarte rău că am fost silit să spun că domnul Wilkes a fost la Belle Watling. Sunt mâhnit că i am implicat, pe dânsul şi pe ceilalţi, într o astfel de... Dar trebuia să mă hotărăsc în grabă, plecând de aici, iar aceasta a fost singura combinaţie care mi a trecut prin minte. Ştiam că am să fiu crezut pe cuvânt, căci am mulţi prieteni printre ofiţerii yankei. Ei îmi fac cinstea, discuta­bilă, să mă considere unul de ai lor, întrucât au aflat despre – să i zicem lipsa mea de popularitate – despre felul cum sunt privit de concetăţenii mei. Şi am jucat pocher în localul acela, mai devreme în cursul serii. Lucrul acesta îl pot certifica cel puţin zece soldaţi yankei. Cât despre Belle şi fetele de acolo, ele sunt oricând în stare să spună că domnul Wilkes şi ceilalţi au fost... sus, toată seara. Iar yankeii au s o creadă. Yankeii sunt ciudaţi în privinţa asta. Nu le ar trece prin minte că asemenea... femei sunt în stare să aibă sentimente patriotice şi generoase. Yankeii n ar crede pe cuvânt pe nici una din doamnele din Atlanta, în ce priveşte alibiul celor bănuiţi că au participat la întrunirea de astă seară, dar au să creadă pe cuvânt aceste... femei uşoare. Am impresia că, datorită cuvântului de onoare al unui scallawag şi al câtorva femei uşoare, avem şanse să i scăpăm.

La ultimele cuvinte, pe faţă i se ivi o expresie cinică, dar aceasta pieri de îndată ce Melanie îl privi plină de recunoştinţă.

— Domnule Butler, eşti atât de bun! Nu m aş supăra defel nici dacă ai spune că au fost în iad astă seară, numai să i scapi! Căci eu ştiu, şi oricine o ştie, că bărbatul meu n a fost niciodată într un local ca acela!

— De fapt... începu Rhett cu sfială, trebuie să ţi spun că a fost la Belle, astă seară.

Melanie deveni dintr o dată ţeapănă.

— N am să cred niciodată o asemenea minciună!

— Te rog, domnişoară Melly! Dă mi voie să ţi explic. Când am ajuns astă seară la plantaţia Sullivan, am găsit pe domnul Wilkes rănit, iar cu el se aflau Hugh Elsing, doc­torul Meade şi bătrânul Merriwether...

— Cum, bunicul Merriwether! exclamă Scarlett.

— Oamenii nu s niciodată prea bătrâni ca să se smin­tească. Era şi unchiul Henry al dumneavoastră...

— Vai de mine! strigă mătuşa Pitty,

— Ceilalţi se risipiseră după încăierarea cu armata, iar cei rămaşi veniseră la plantaţia Sullivan să şi ascundă robele în horn şi să vadă cât de rănit e domnul Wilkes. Dacă n ar fi fost rana aceasta, ei s ar afla acum în drum spre Texas, cu toţii. Dânsul însă nu putea sta pe cal şi ceilalţi nu voiau să l lase. Era neapărată nevoie să dovedim că fuse­seră în altă parte decât acolo unde au fost, aşa că i am dus pe furiş la Belle Watling.

— Oh..., înţeleg. Îţi cer iertare pentru asprimea mea, domnule Butler. Îmi dau seama acum că erai obligat să i duci acolo, dar... căpitane Butler, mă gândesc că v a văzut lumea intrând acolo!

— Nu ne a văzut nimeni. Am intrat printr o uşă dos­nică, ce dă spre calea ferată. Acolo e întotdeauna întuneric şi uşa e veşnic încuiată.

— Atunci, cum...?

— Am o cheie, răspunse Rhett laconic, şi ochii săi îi întâlniră pe ai Melaniei.

Izbită de sensul acestor cuvinte rostite încet, Melanie se simţi atât de încurcată, încât începu să umble la bandaj până ce acesta alunecă cu totul de pe rană.

— N am vrut să fiu indiscretă... spuse ea cu un glas înăbuşit, iar faţa ei albă se înroşi, în timp ce apăsa din nou prosopul pe rană.

— Îmi pare rău că sunt nevoit să spun asemenea lucruri unei doamne.

"Va să zică, e adevărat!" se gândi Scarlett, cu o ciudată strângere de inimă. "E adevărat că trăieşte cu femeia aceea odioasă! Şi casa e tot a lui!"

— Am văzut o pe Belle şi i am explicat. I am dat o listă a oamenilor care au ieşit astă seară, iar ea şi fetele vor declara că toţi aceştia au fost în casa ei. Apoi, pentru ca ieşirea noastră de acolo să fie mai evidentă, i a chemat pe cei doi hăndrălăi care i pun de obicei la punct pe scanda­lagii, de ne au aruncat pe scări în jos şi ne au târât prin bar, azvârlindu ne în stradă ca pe nişte beţivi care tulburau liniştea.

Rhett rânji, amintindu şi scena.

— Doctorul Meade nu şi a jucat prea bine rolul de beţiv. Demnitatea lui suferea din cauza faptului că se afla într un astfel de loc. Dar unchiul Henry şi bătrânul Merriwether au fost la înălţime. Arta dramatică a pierdut doi actori remarcabili fiindcă aceştia doi n au făcut teatru. De altfel, păreau că se distrează grozav de întreaga afacere. Mă tem că unchiul Henry s a ales cu un ochi vânăt, din cauza zelului cu care şi a jucat rolul bătrânul Merriwether. El...

Uşa din dos se deschise larg şi India intră, urmată de bătrânul doctor Dean, cu părul alb, lung şi ciufulit şi cu pelerina umflată din cauza genţii de piele vechi şi uzate pe care o ţinea dedesubt. El salută, scurt şi fără cuvinte, pe cei prezenţi, apoi ridică bandajul de pe umărul lui Ashley.