Pe aripile vântului

— Rhett Butler, e vreuna din glumele tale mârşave?

— Eu îmi deschid inima şi tu vii cu bănuieli! Nu, Scarlett, e o declaraţie de cea mai bună credinţă. Recunosc că nu e de cel mai bun gust să vin tocmai acum, dar am o scuză foarte bună pentru lipsa mea de maniere. Plec mâine pentru mai mult timp şi mă tem că, dacă aştept până mă întorc, te măriţi între timp cu altcineva care are ceva bani. Aşa încât mi am spus: "De ce să nu mă ia pe mine împreună cu banii mei?" Zău, Scarlett, nu pot s o duc aşa toată viaţa, aşteptând să te prind între doi soţi.

Vorbea serios. Nu mai încăpea îndoială. Scarlett îşi simţi gura uscată, dându şi seama de aceasta. Îl privi în ochi, încercând să găsească o lămurire acolo. Erau veseli. Dar mai era ceva în adâncul lor, un lucru pe care nu l mai văzuse niciodată; o sclipire de nedesluşit. Şedea comod, liniştit, dar ea îşi dădu seama că o pândea cu agerimea cu care ar păzi o pisică gaura unui şoarece. Stăruia o impresie de putere reţinută, dincolo de calmul său, lucru care o făcu să se dea puţin îndărăt, speriată.

O cerea, realmente, în căsătorie; săvârşea acest lucru de necrezut. Cândva se gândise cum avea să l chinuiască dacă i va face această propunere. Se gândise atunci că, dacă i va vorbi vreodată despre asemenea lucruri, va şti să l umilească şi să l facă să i simtă puterea, simţind o răutăcioasă plăcere. Acum el îi vorbise, iar gândul acela nici nu i mai trecu prin minte, fiindcă nu l simţea dominat de ea mai mult decât altădată. Ba, la drept vorbind, el stăpânea atât de bine situaţia, încât ea se fâstâci ca o fată la prima ei cerere în căsătorie, neputând decât să roşească şi să se bâlbâie.

— Nu... n am să mă mai mărit niciodată.

— Ba da, ai să te măriţi! Eşti născută să fii măritată. De ce nu cu mine?

— Dar, Rhett... eu nu te iubesc.

— Asta n are mare însemnătate. Şi nu ţin minte să i fi iubit prea mult pe ceilalţi doi soţi.

— O, cum poţi spune asta? Ştii bine că ţineam mult la Frank.

El nu răspunse nimic.

— Da, da, aşa e!

— Mă rog, să lăsăm asta. Eşti dispusă să reflectezi la propunerea mea înainte de plecare?

— Rhett, nu mi plac situaţiile încurcate. Prefer să ţi o spun de pe acum. Vreau să mă duc acasă la Tara, iar India Wilkes va rămâne cu mătuşa Pittypat. Vreau să mă duc acasă pentru mai multă vreme şi nu... nu vreau să mă mai mărit niciodată.

— Prostii. De ce?

— Oh, în fine... n are importanţă de ce. Nu mi place să fiu măritată.

— Dar, sărmană copilă, n ai fost niciodată măritată cu adevărat. Cum poţi să ştii? Recunosc că n ai avut no­roc... o dată de ciudă, şi o dată pentru bani. Dar te ai gândit vreodată să te măriţi... de plăcere?

— Plăcere! Nu vorbi prostii. Nu e nici o plăcere în măritiş.

— Nu? De ce nu?

Acum Scarlett se simţea liniştită şi, odată cu aceasta, apăru şi un anumit cinism pe care coniacul îl aduse la suprafaţă.

— E o plăcere pentru bărbaţi – deşi, Dumnezeu ştie de ce! Eu n am putut să înţeleg niciodată. Pentru că o femeie nu se alege decât cu masa zilnică, multă treabă, obligaţia de a se acomoda ciudăţeniilor unui bărbat – şi un copil în fiecare an.

El râse atât de tare încât casa tăcută răsună, iar Scarlett auzi deschizându se uşa de la bucătărie.

— Taci! Mammy are un auz de iepure şi e indecent să râzi atât de curând după... Oh, termină cu râsul. Ştii şi tu că i adevărat. Plăcere! Aiurea!

— Ţi am spus că n ai avut noroc, iar cele ce mi istoriseşti nu fac decât s o dovedească. Te ai măritat mai întâi cu un băieţaş şi pe urmă cu un bătrân. Şi, pe deasupra, fac prinsoare că mama ta ţi a explicat că femeile trebuie să îndure "lucrurile acelea" pentru plăcerea de a avea copii. Dar toate astea sunt greşite. De ce să nu te măriţi cu un bărbat bine, care are un renume prost şi experienţa feme­ilor? Ar fi ceva foarte plăcut.

— Eşti grosolan şi înfumurat, şi pe deasupra găsesc că am mers prea departe cu discuţia astă seară. E... e prea vulgar.

— Şi în acelaşi timp foarte plăcut, nu i aşa? Pun prin­soare că n ai discutat niciodată cu vreun bărbat, mai îna­inte, despre legăturile dintre soţi. Nici chiar cu Charles sau Frank.

Se încruntă la el. Rhett ştia prea multe. Se întreba de unde putea el cunoaşte atâtea lucruri despre femei. Era chiar indecent.

— Nu te încrunta. Hai, fixează data, Scarlett. Nu te grăbesc cu nunta. Trebuie să salvăm aparenţele. Vom aştepta cât cere buna cuviinţă. Dar, fiindcă veni vorba, cam cât cere buna cuviinţă să aşteptăm?

— N am spus deloc că mă mărit cu tine. Nu e potrivit nici măcar să vorbeşti despre asemenea lucruri în clipe ca aceasta.

— Ţi am spus de ce am deschis vorba. Plec mâine şi sunt un îndrăgostit prea pătimaş ca să mi mai înfrânez multă vreme pasiunea. Dar poate că nu ţi am făcut cum trebuie declaraţia.

Cu o repeziciune care o sperie, el alunecă de pe canapea, căzând în genunchi şi, cu mâna delicat aşezată pe inimă, începu să recite în grabă:

— Iartă mă că te am surprins cu impetuozitatea senti­mentelor mele, scumpă Scarlett – vreau să spun, scumpă doamnă Kennedy. N a putut scăpa atenţiei dumneavoas­tră faptul că prietenia pe care o aveam de câtva timp pentru dumneavoastră s a prefăcut, în inima mea, într un simţământ mai adânc, un simţământ mai frumos, mai pur şi mai nobil. Să îndrăznesc a l numi? Dragostea e aceea care mă face atât de cutezător.

— Ridică te, spuse ea. Ai un aer atât de caraghios, şi ia închipuie ţi ce ar spune Mammy dac ar intra acum şi te ar vedea.

— Ar fi uluită. Şi nu i ar veni să creadă că s adevărate dovezile acestea de bune maniere din partea mea, spuse Rhett ridicându se sprinten. Haide, Scarlett, nu mai eşti copil, o biată şcolăriţă, ca să mă amâni cu pretexte ridicole în legătură cu buna cuviinţă şi aşa mai departe. Spune mi că te vei mărita cu mine când mă întorc, sau altfel, Dumne­zeu mi e martor, n am să mai plec deloc. Am să rămân în oraş şi am să vin sub fereastra ta în fiecare seară să ţi cânt serenade, compromiţându te definitiv, aşa încât vei fi silită să te măriţi spre a ţi salva reputaţia.

— Rhett, fii serios. Nu vreau să mă mărit cu nimeni.

— Adevărat? Dar de ce nu mi spui adevăratul motiv? Nu poate fi vorba de o sfială feciorelnică. Ce este, atunci?

Deodată ea se gândi la Ashley, şi l văzu de parcă s ar fi aflat alături de ea, cu părul lui auriu, cu ochii blânzi, plin de demnitate, atât de deosebit de Rhett. El era pricina adevărată pentru care nu mai voia să se mărite, cu toate că n avea nimic împotriva lui Rhett, ba uneori îi plăcea chiar foarte mult. Dar ea îi aparţinea lui Ashley, pentru totdea­una. Nu fusese niciodată a lui Charles ori a lui Frank. Şi nu i va putea aparţine cu adevărat, vreodată, lui Rhett. Fiecare părticică din fiinţa ei, aproape tot ce făcuse până atunci, tot ce urmărise, tot ce obţinuse, aparţinea lui Ash­ley, fusese săvârşit pentru că l iubea. Ashley şi Tara – lor le aparţinea. Surâsurile, veselia, îmbrăţişările pe care le dă­duse lui Charles şi lui Frank erau ale lui Ashley, chiar dacă el nu le ceruse şi nu avea să le ceară niciodată. Undeva, adânc în fiinţa ei, zăcea dorinţa de a se păstra pentru el, deşi ştia bine că el n avea s o ia niciodată.

Nu şi dădea seama că faţa i se schimbase, că reveria îi aşternuse pe obraz o expresie de blândeţe pe care Rhett n o mai surprinsese înainte. El se uită în ochii ei verzi şi prelungi, larg deschişi şi înceţoşaţi şi la curba delicată a buzelor ei, şi o clipă i se opri răsuflarea. Apoi, un colţ al gurii se lăsă în jos şi izbucni cu pătimaşă nerăbdare:

— Scarlett O'Hara, eşti smintită!

Mai înainte ca ea să şi poată rechema gândurile îna­poi, braţele lui o cuprinseră la fel de sigur şi de puternic cum o făcuseră atunci, cu mult timp în urmă, pe drumul întunecos spre Tara. Ea şi simţi din nou toată slăbiciunea, copleşită de consimţirea întregii ei fiinţe şi de valul de căldură ce se ridica într însa, istovind o. Iar faţa senină a lui Ashley Wilkes se tulbură şi pieri în întuneric. Rhett îi plecă îndărăt capul peste braţul său şi o sărută, la început încetişor, apoi cu o grăbită gradare a intensităţii, care o făcu să se agaţe de el ca de singurul lucru stabil într o lume ameţitoare şi instabilă. Gura lui stăruitoare îi desfăcea buzele tremurânde, transmiţând un fior sălbatic nervilor ei, trezindu i senzaţii de care ea nu ştiuse până atunci că le poate avea. Şi mai înainte ca ameţeala s o prindă în vârtejul ei, îşi dădu seama că răspunde la sărutări.

— Lasă mă... te rog, sunt sfârşită, şopti ea încercând să şi întoarcă puţin capul.

Rhett îi apăsă cu putere capul de urmărul lui, iar ea prinse, în vârtejul ameţelii ei, o imagine fulgerătoare a chipului său. Ochii lui erau măriţi, sclipind ciudat, iar tremurul braţelor lui o înfricoşa.

— Aşa vreau, să fii sfârşită. Am să te fac să te simţi sfârşită. Ai aşteptat asta ani de zile. Nici unul dintre neno­rociţii pe care i ai cunoscut înainte nu te a sărutat aşa. Nu i adevărat? Scumpul tău Chales, ori Frank sau prostul de Ashley...

— Te rog...

— Am spus prostul de Ashley. Oameni distinşi cu toţii – ce ştiu ei despre femei? Ce ştiu ei despre tine? Eu însă te cunosc.

Gura lui i o acoperea din nou pe a ei, iar ea se supu­nea fără luptă, prea slabă, spre a şi mai întoarce măcar capul, lipsită fiind chiar de dorinţa s o facă, tulburată de bătăile inimii şi învăluită de teamă, în faţa puterii lui şi a slăbiciunii ei. Ce avea de gând să facă din ea? O să leşine dacă nu i dădea drumul. De s ar opri odată – de nu s ar mai opri deloc.

— Spune "da"! şi gura lui întârzia deasupra buzelor ei, iar ochii îi erau atât de aproape încât păreau că umplu lumea. Spune "da", afurisito, sau...

Scarlett şopti "da" fără să se gândească. Era ca şi cum el i ar fi impus acest cuvânt şi ea l ar fi rostit fără voie. Dar cum îl rosti, o cuprinse deodată o mare linişte, ameţeala îi trecu şi chiar efectul coniacului începu s o părăsească. Făgăduise că l va lua de bărbat, când nici nu se gândea s o facă. Nici nu şi dădea seama cum se întâmplase, dar nu i părea rău. Acum i se părea foarte firesc că spusese da – ca şi cum, prin intervenţia divinităţii, o mână mai puternică decât a ei îi îndrumase viaţa, hotărând pentru ea.

El răsuflă o dată repede auzind o, apoi se aplecă din nou ca şi când ar fi vrut s o sărute; ea închise ochii şi şi lăsă capul pe spate. Dar el se retrase şi Scarlett se simţi uşor dezamăgită. I se părea ciudat să fie sărutată în felul acesta, şi totuşi era ceva care o atrăgea.

Rhett stătu foarte liniştit o clipă, cu capul ei lipit de umăr şi, ca şi când ar fi făcut o sforţare, braţele încetară să i tremure. Se îndepărtă de ea puţin şi o privi. Scarlett des­chise ochii şi văzu că sclipirea înfricoşătoare din ochi îi pierise. Oricum, nu l putu privi în faţă, şi ochii i se plecară; se simţea grozav de încurcată.

Când vorbi, glasul lui era liniştit.

— Ai spus o cu adevărat? Nu retragi făgăduiala?

— Nu.

— Nu e numai pentru că ai fost... cum s ar zice... transportată de... ardoarea mea?

Scarlett nu putu să răspundă, pentru că nu ştia ce să i spună, şi nici nu putu să l privească în ochi. Rhett o apucă de bărbie, ridicându i obrazul.

— Ţi am spus o dată că aş îndura orice din partea ta, dar nu o minciună. Şi acum vreau să mi spui adevărul. De ce ai spus "da"?

Nu putea încă să vorbească; totuşi, încet, îşi recăpătă puţin cumpătul şi rămase cu privirea plecată, în timp ce colţurile buzelor i se ridicară într un zâmbet uşor.

— Uită te la mine. Pentru banii mei?

— Vai, Rhett! Ce întrebare!

— Uită te la mine, şi nu încerca să mă amăgeşti. Nu sunt nici Charles, nici Frank, şi nici unul dintre curtezanii tăi din comitat, ca să mă las impresionat de tremurul pleoa­pelor tale. Mă iei pentru bani?

— Păi... în parte, da.

— În parte?

Rhett nu părea ofensat. Răsuflă adânc, şi din privire îi pieri înfocarea pe care asentimentul ei o aprinsese, şi pe care Scarlett nu o văzuse fiind prea zăpăcită.

— Ştii..., începu ea cu stângăcie, banii sunt şi ei buni la ceva, Rhett, şi Dumnezeu ştie că Frank n a lăsat mare lucru. De altfel, Rhett... noi doi ne înţelegem, ştii bine. Şi eşti singurul bărbat care înghite adevărul din partea unei femei, şi poate că ar fi plăcut să am un soţ care să nu mă creadă o tâmpită, aşteptând numai minciuni de la mine şi...în sfârşit... ţin la tine.

— Ţii la mine?

— În sfârşit, spuse ea agitându se, dacă ţi aş spune că sunt nebună după tine, aş minţi, şi, de altfel, nici tu nu m ai crede.

— Câteodată, iubito, cred că mergi prea departe cu adevărul. Nu crezi că acum ar fi potrivit să mi spui "Rhett, te iubesc", chiar dacă nu e prea adevărat?

Unde voia să ajungă, se întrebă ea, din ce în ce mai încurcată. Arăta ciudat, într un fel nerăbdător, ofensat şi batjocoritor. Îl văzu că şi retrage mâinile, vârându le în buzunarele pantalonilor şi şi încleştează pumnii.

"Chiar dacă prin asta pierd un soţ, trebuie să i spun adevărul", se gândi ea cu încăpăţânare, ca întotdeauna când Rhett o necăjea.

— Rhett, ar fi o minciună, şi de ce să ne spunem toate fleacurile ce se obişnuiesc? Ţin la tine, după cum ţi am spus. Ştii bine cum stau lucrurile. Mi ai spus într o zi că nu mă iubeşti, dar că avem multe lucruri în comun. Suntem amândoi ticăloşi, după cum...

— Oh, Doamne! şopti el repede, întorcând capul. Sunt prins în propria mi cursă!

— Ce spui?

— Nimic, şi începu să râdă, dar nu era un râs prea plăcut. Ei, hotărăşte ziua, draga mea, şi râse din nou, aplecându se şi sărutându i mâinile.

Scarlett se simţi uşurată văzând că i revenise buna dispoziţie, şi zâmbi la rândul ei.

Rhett se jucă o clipă cu mâna ei, apoi o privi rânjind.

— Ai întâlnit vreodată într un roman situaţia bine cu­noscută a nevestei indiferente care se îndrăgosteşte de propriul ei soţ?

— Ştii bine că nu citesc romane, spuse ea şi, gândindu se că ar fi cazul să glumească şi ea, continuă: De altfel, mi ai spus odată că e de prost gust ca soţii să se iubească între ei.

— Am spus odată prea multe lucruri, dracul să le ia, replică el scurt, ridicându se.

— Nu înjura.

— Va trebui să te obişnuieşti, şi chiar să înveţi şi tu să înjuri. Va trebui să te înveţi cu toate obiceiurile mele cele rele. Cu asta vei plăti faptul că... ţii la mine şi că pui lăbuţa pe banii mei.

— Ei, nu te repezi aşa, tocmai pentru că nu te am minţit şi nu te am făcut să te încrezi prea mult. Tu nu eşti îndră­gostit de mine, nu i aşa? Atunci de ce vrei să fiu eu îndră­gostită de tine?

— Nu, draga mea, nu sunt îndrăgostit de tine, după cum nu eşti nici tu, şi chiar dac aş fi, eşti ultima persoană căreia i aş spune o. Dumnezeu să apere pe cel care s ar îndrăgosti cu adevărat de tine. I ai sfărâma inima, pisicuţă dulce, crudă şi distrugătoare, atât de nepăsătoare şi cu atâta încredere în tine, încât nici nu ţi dai osteneala să ţi ascunzi gheruţele.

O smuci, ridicând o în picioare şi o sărută din nou, dar de astă dată buzele sale apăsară altfel, ca şi cum nu i păsa dacă o durea – părea că vrea cu tot dinadinsul să i pricinu­iască durere, s o insulte. Buzele lui îi alunecară pe gât în jos şi, în sfârşit, la apăsă pe mătasea ce i acoperea pieptul, aşa de tare încât răsuflarea lui fierbinte îi ardea pielea. Mâinile ei se ridicară, încercând să l dea la o parte ca să i arate că se simte jignită.

— Te rog, nu! Cum îndrăzneşti!

— Îţi bate inima ca unui iepuraş, spuse el batjocoritor. Prea iute pentru o simplă simpatie, aş crede dacă aş fi încrezut. Netezeşte ţi părul zbârlit. Şi nu ţi mai da aere virginale. Spune mi, ce să ţi aduc din Anglia? Un inel? Ce fel de inel ţi ar place?

Ea şovăi puţin, împărţită între interesul pe care i l treziseră ultimele lui cuvinte, şi dorinţa pur feminină de a prelungi scena cu supărare şi indignare.

— Oh, un inel cu briliant... şi, Rhett, aş vrea să fie un briliant mare de tot.

— Ca să te poţi făli cu el înaintea prietenilor tăi sărăciţi, spunând: "Uitaţi vă pe ce am pus mâna!" Foarte bine, vei avea un briliant mare, atât de mare încât prietenele tale mai puţin norocoase se vor consola spunând că e vulgar să porţi o piatră atât de mare.

Şi zicând asta, se întoarse brusc să plece, iar ea l urmă, uluită, până la uşa care era închisă.

— Ce s a întâmplat? Unde te duci?

— Plec acasă, să mi fac bagajul.

— Dar...

— Dar ce?

— Nimic. Îţi doresc călătorie plăcută.

— Mulţumesc.

Rhett deschise uşa şi păşi în hol. Scarlett îl urma oarecum încurcată, niţel dezamăgită de schimbarea lui de dispoziţie. El îşi îmbrăcă paltonul, luându şi mănuşile şi pălăria.

— Am să ţi scriu. Să mă înştiinţezi dacă te răzgândeşti cumva.

— Dar, nu...

— Ei, ce e?

Părea acum nerăbdător să plece.

— Dar nu mă săruţi la plecare? şopti ea cu teamă, să n o audă cei din casă.

— Nu găseşti că te am sărutat destul pentru o seară? răspunse el zâmbindu i. Ia gândeşte te, o femeie tânără, bine crescută, cuviincioasă... Ei, vezi, ţi am spus eu că o să ne distrăm, nu i aşa?

— Eşti un nesuferit! exclamă ea mâniată, fără a se mai gândi dacă o auzea sau nu Mammy. Şi nu mi pasă dacă nu te mai întorci niciodată.

Se întoarse şi se repezi pe scări în sus, aşteptând să simtă mâna lui fierbinte pe braţul ei, oprind o. Dar el se mărgini să deschidă uşa din faţă, iar un curent de aer rece pătrunse în încăpere.

— Am să mă întorc totuşi, spuse el ieşind, în timp ce ea se oprise pe treapta de sus şi privea spre uşa închisă.

Inelul pe care i l aduse Rhett din Anglia era într adevăr mare, atât de mare, încât Scarlett se simţea jenată să l poarte. Îi plăceau bijuteriile arătoase şi costisitoare, dar de astă dată avea un simţământ de nelinişte la gândul că fie­care va spune, pe drept cuvânt, că bijuteria era vulgară. Piatra centrală era un briliant de patru carate, înconjurat de numeroase smaralde. Ajungea până la încheietura de­getului şi parcă i trăgea mâna în jos. Scarlett bănuia că Rhett îşi dăduse mare osteneală ca să găsească un aseme­nea inel, dar din pură răutate, comandase o bijuterie atât de ostentativă.

Până nu se întoarse Rhett la Atlanta şi n avea inelul în deget, nu spusese nimănui, nici familiei, despre intenţiile ei; dar când îşi anunţă, în sfârşit, logodna cu Rhett, izbucni o furtună de bârfeli împotriva ei. De când cu afacerea Klan ului, Scarlett şi cu Rhett rămăseseră cei mai antipati­zaţi cetăţeni, în afară de yankei şi de carpetbagger i. Toată lumea o dezaprobase pe Scarlett încă din ziua aceea înde­părtată când renunţase să mai poarte doliu după Charlie Hamilton. Dezaprobarea lor crescuse din cauza purtării ei prea puţin feminine în afacerea cu gaterele, din cauza nepăsării cu care se plimbase prin oraş când fusese însăr­cinată, şi din alte multe cauze. Iar când ajunsese să pricinu­iască moartea lui Frank şi a lui Tommy şi să primejduiască viaţa multor altora, antipatia se transformă într un senti­ment general de condamnare.

Cât despre Rhett, se bucurase de ura cetăţenilor de când cu speculaţiile sale din timpul războiului; şi nici legăturile sale cu republicanii nu l făcuseră mai simpatic. Dar, lucru destul de ciudat, ceea ce provocase ura cea mai mare doamnelor din Atlanta fu faptul că Rhett salvase vieţile câtorva dintre cei mai de seamă cetăţeni ai oraşului.

Nu că ar regreta că bărbaţii lor erau încă în viaţă; dar le era necaz că datorau vieţile lor unui om ca Rhett şi unui şiretlic atât de jenant. Luni întregi trebuiră să îndure râsetele şi batjocura yankeilor, şi doamnele găsiră că dacă Rhett ar fi vrut cu adevărat să facă un bine membrilor Klan ului, ar fi găsit un mijloc mai decent de a aranja lucrurile. Ele spuneau că Rhett o amestecase dinadins pe Belle Watling în afacere, pentru a pune lumea distinsă a oraşului într o situaţie penibilă. Şi astfel, el nu merita nici mulţumirile lor pentru că le scăpase viaţa, nici iertarea păcatelor lui din trecut.

Aceste femei, atât de blânde, de miloase, de neobosite pe timpuri grele, erau neîndurătoare faţă de oricine călca vreuna din normele codului lor nescris. Acest cod era simplu: respect faţă de Confederaţie, cinstirea bătrânilor, credinţă faţă de vechile tradiţii, mândrie în sărăcie, gene­rozitate faţă de prieteni şi ură neştearsă pentru yankei. Scarlett împreună cu Rhett călcaseră fiecare din aceste norme de conduită.

Oamenii ale căror vieţi fuseseră salvate de Rhett în­cercară, dintr un simţământ de bună cuviinţă şi recunoştin­ţă, să pună lacăt la gura soţiilor lor, dar nu avură nici un succes. Înainte de a fi anunţat că se vor căsători, cei doi fuseseră încă destul de antipatizaţi, dar lumea putea totuşi să fie politicoasă cu ei, supunându se convenienţelor. Acum nici politeţea aceea rece nu mai era cu putinţă. Ştirea logodnei lor veni ca o explozie, neaşteptată şi zguduitoare, cutremurând oraşul, şi chiar şi cele mai potolite şi blânde femei îşi exprimară, indignate, dezaprobarea. Auzi, să se mărite abia la un an după moartea lui Frank, când ea era aceea care l a ucis! Şi cu cine! Cu individul acela Butler, care avea un bordel şi făcea tot felul de afaceri suspecte cu prietenii lui yankei şi carpetbagger i! Despărţiţi, puteau fi suportaţi, dar combinaţia aceasta neobrăzată – Scarlett cu Rhett – era prea mult. Vulgari şi vicleni amândoi! Ar trebui izgoniţi din oraş!

Atlanta ar fi fost poate mai îngăduitoare faţă de cei doi, dacă vestea logodnei lor n ar fi picat într un moment când bunii amici ai lui Rhett, carpetbagger ii şi scallawag ii se făcuseră mai odioşi ca oricând în ochii cetăţenilor res­pectabili. Ura generală împotriva yankeilor şi a aliaţilor lor ajunsese la culme în clipa anunţării logodnei lor, căci tocmai atunci căzuse în mâinile yankeilor ultima citadelă ce mai rezistase în Georgia. Lunga campanie începută când Sherman o pornise spre sud de Dalton, cu patru ani în urmă, atinsese punctul culminant, iar umilirea statului era acum desăvârşită.

Trei ani de Reconstrucţie se scurseseră de atunci, trei ani de teroare. Toată lumea crezuse că situaţia nu putea fi mai rea. Dar acum Georgia îşi dădea seama că grozăviile Reconstrucţiei abia începuseră.

De trei ani guvernul federal încercase să impună principii şi legi străine în Georgia şi, cu ajutorul armatei, reuşise destul de bine. Dar numai puterea armată susţinea noul regim. Statul era sub dominaţia yankeilor, însă nu de bună voie. Liderii Georgiei se luptaseră necontenit pentru dreptul statului de a se guverna singur, după propriile sale principii. Se împotriviseră neîncetat încercărilor yan­keilor de a i pune cu botul pe labe şi a socoti poruncile primite de la Washington ca legi proprii.

Oficial, conducătorii Georgiei nu capitulaseră nicio­dată, dar lupta fusese grea şi zadarnică. De la început ea fusese sortită înfrângerii, dar cel puţin mai amânase inevi­tabilul. Alte state din Sud aveau de mult negri analfabeţi în cele mai înalte funcţii publice, şi corpurile legiuitoare erau dominate de negri şi carpetbagger i. Georgia, însă, prin rezistenţa ei îndârjită, scăpase până acum de degrada­rea finală. În cea mai mare parte, de a lungul a trei ani, corpurile legiuitoare ale statului rămăseseră sub controlul albilor şi al democraţilor. Militarii yankei fiind peste tot, oficialităţile nu puteau face altceva decât să protesteze şi să se împotrivească! Puterea lor era nominală, dar izbutiseră, cel puţin, să păstreze conducerea formală a statului în mâinile georgienilor. Acum, chiar şi această ultimă citadelă căzuse.

La fel cum, cu patru ani în urmă, Johnston şi oamenii săi fuseseră împinşi, pas cu pas, de la Dalton la Atlanta, aşa fuseseră, încetul cu încetul, împinşi înapoi începând din 1865 democraţii georgieni. Puterea guvernului federal în ce priveşte treburile statului ori vieţile cetăţenilor săi, devenise tot mai mare. Măsurile autoritare plouaseră une­le după altele, iar ordonanţele militare, din zi în zi mai numeroase, reduceau tot mai mult puterea autorităţilor civile. În cele din urmă, cu o Georgie având statut de provincie militară, dreptul de vot fu îngăduit negrilor, fie că legile statului o autorizai: sau nu.

Cu o săptămână mai înainte ca Scarlett şi Rhett să şi anunţe logodna, avuseseră loc alegerile pentru funcţia de guvernator. Democraţii din Sud aveau candidat pe gene­ralul John B. Gordon, unul dintre cetăţenii georgieni cei mai iubiţi şi mai respectaţi. Candidatul potrivnic era un republican numit Bullock. Alegerile ţinuseră trei zile în loc de una. Trenuri înţesate de negri circulaseră din oraş în oraş, negrii votând la fiecare secţie din drum. Bineînţeles, fu ales Bullock.