Pe aripile vântului

— Dacă sunt palidă, e vina ta şi nu fiindcă mi a fost dor de tine, îngâmfatule. Sunt palidă fiindcă...

O, nu aşa voise ea să i spună vestea, dar pe buze nu i veneau repede decât cuvinte de mânie pe care i le aruncă în faţă, neţinând seamă că o pot auzi servitorii...

— Fiindcă o să am un copil!

Lui Rhett i se tăie răsuflarea, şi privirea lui o cercetă repede. Făcu un pas spre ea, voind parcă s o atingă cu mâna, dar ea se feri şi ochii ei exprimau atâta ură, încât faţa lui Rhett se împietri.

— Zău! zise el rece. Şi cine e fericitul tată? Ashley?

Scarlett se agăţă de un stâlp al balustradei, până când urechile leului sculptat în lemn îi intrară în palmă făcând o să sufere. Chiar ea, care l cunoştea atât de bine, nu se aşteptase la această insultă. Fireşte că glumea, dar unele glume sunt prea groaznice ca să fie tolerate. Ar fi vrut să i zgârie ochii cu unghiile ascuţite, ca să stingă lumina stranie ce lucea în ei.

— Să te ia dracu'! zise ea cu glasul tremurând de furie. Ştii doar... că e al tău. Şi nici eu nu l vreau, cum nu l vrei nici tu. Nici o femeie n ar vrea să aibă copii cu o bestie ca tine. Aş vrea... O, Doamne, aş vrea să l fi avut cu oricine, numai cu tine nu!

Văzu cum faţa lui bronzată se schimbă deodată sub imperiul mâniei şi al unui alt sentiment, pe care ea nu l putu analiza. Trăsăturile i se contractară, ca şi cum l ar fi înţepat.

"Na!" îşi zise ea cu satisfacţie furioasă. "Na! L am atins bine!"

Însă vechea mască de impasibilitate îi acoperi din nou faţa, şi Rhett se mulţumi să şi mângâie mustaţa.

— Curaj, zise el întorcându i spatele şi pornind să suie scara, poate avortezi.

O clipă, se gândi ameţită la tot ce înseamnă o sarcină, la greţurile, la lunga aşteptare, la îngroşarea taliei, la cea­surile de suferinţă, la toate lucrurile de care un bărbat nu şi poate da seama. Şi Rhett îndrăznea să glumească! Ar fi vrut să l zgârie. Numai când sângele va curge pe faţa lui întunecată, îşi va putea astâmpăra chinul din suflet. Se repezi spre Rhett, iute ca o pisică, dar cu o mişcare suplă el se dădu la o parte, ridicându şi braţul ca s o respingă. Cum stătea pe marginea primei trepte proaspăt ceruite, întreaga i greutate urmă braţul care se întinse spre Rhett, şi îşi pierdu echilibrul. Încercă să se agaţe de balustradă, dar degeaba. Căzu pe spate şi se rostogoli pe scări, simţind un junghi dureros într o parte sub coaste. Prea ameţită ca să se poată apuca de ceva, se rostogoli până jos.

Pentru prima dată, Scarlett era bolnavă, bineînţeles în afară de cele trei naşteri, care de fapt nu erau considerate boli. Când născuse nu se simţise atât de prăpădită şi de speriată cum era acum, când slăbiciunea şi durerile pe care le îndura o înspăimântau. Ştia că era mai grav bolnavă decât i se spunea şi şi dădea seama că poate să moară. De câte ori respira, coasta ruptă o înjunghia. Faţa ei lovită şi capul o dureau, şi tot corpul îi era pradă demonilor care i smul­geau carnea de pe trup cu un cleşte înroşit în foc sau o tăiau cu cuţite. Durerile nu o lăsau decât scurte intervale de timp, cu totul stoarsă de putere, şi apoi iar începeau. Nu, nici o naştere nu fusese aşa de grea. Fusese în stare să mănânce cu poftă la două ceasuri după naşterea lui Wade, a Ellei şi a lui Bonnie, iar acum singurul lucru care nu i provoca greaţă era apa rece.

Ce uşor e să ai un copil, şi ce greu să nu l ai!

Ce stranie fusese durerea pe care o simţise în mijlocul suferinţelor ei, atunci când aflase că nu va mai avea copilul! I se părea cu atât mai stranie, fiindcă era primul copil pe care ţinuse să l aibă. Încercă să se gândească de ce ţinea să l aibă, dar mintea îi era prea obosită ca să se gândească la altceva decât la teama de moarte. Moartea o pândea în odaie şi ea nu avea puterea să i ţină piept, s o respingă. Îi era teamă. Ar fi vrut ca cineva puternic să fie lângă ea, cineva care s o ţină de mână şi să se împotrivească morţii în locul ei, până când îşi va recăpăta puterile ca să se lupte singură.

Durerea îi înăbuşise furia şi avea nevoie de Rhett. El însă nu era acolo, şi Scarlett nu se putea hotărî să l cheme.

Ultima amintire pe care o avea despre el era faţa lui atunci când o ridicase de jos, din vestibul, faţa lui palidă şi descompusă de spaimă şi glasul lui răguşit strigând o pe Mammy. Apoi îşi amintea vag că o dusese sus în braţe, înainte ca în mintea ei să se facă întuneric. Apoi durere şi iar durere, şi camera plină de murmure de voci, şi suspi­nele mătuşii Pittypat, şi poruncile răstite ale doctorului Meade, şi paşi grăbiţi pe scări şi în coridor. Apoi deodată, ca într un fulger orbitor, îşi dădu seama că va muri; teama o făcu să încerce să strige un nume, dar ţipătul nu fu decât o şoaptă.

Totuşi şoapta aceea disperată căpătase răspuns de undeva, din întunericul de lângă pat, şi glasul blând al aceleia pe care o strigase răspunse ca un cântec de leagăn: "Sunt aici, dragă. Am fost tot timpul aici".

De câte ori Melanie îi lua mâna şi şi o lipea de obrazul ei răcoros, teama şi moartea se îndepărtau puţin. Scarlett încercă să întoarcă puţin capul ca s o vadă, dar nu putu... Melly trebuia să nască, şi yankeii soseau. Oraşul era în flăcări şi trebuia să se grăbească, să se grăbească. Dar Melly năştea şi nu se putea grăbi. Trebuie să stea cu ea până va naşte şi să fie curajoasă, fiindcă Melanie avea nevoie de ajutorul lui Scarlett. Melly suferea atâta... şi iar cleştii fier­binţi o apucau, cuţitele tăiau în carnea ei şi valurile de durere o copleşeau. Trebuia s o ţină pe Melly de mână.

Dar doctorul Meade era acolo, de fapt venise, deşi soldaţii îngrămădiţi în gară aveau nevoie de el. Îl auzea zicând: "Delirează. Unde e căpitanul Butler?"

Noapte. Întuneric. Apoi iar lumină. Uneori ea trebuia să nască, şi uneori Melanie ţipa de durere, dar tot timpul Melly era acolo şi mâinile ei erau răcoroase şi ea nu făcea gesturi de prisos şi nu plângea în hohote ca mătuşa Pitty. De câte ori Scarlett deschidea ochii zicea: "Melly?", şi vocea ei răspundea. Şi de obicei voia să şoptească: "Rhett...îl vreau pe Rhett", dar ca în vis îşi amintea că Rhett n o voia pe ea, că faţa lui Rhett era neagră ca a unui indian şi că râdea arătându şi dinţii albi. Ea îl voia, şi el nu o voia pe ea.

O dată zise: "Melly?", şi vocea lui Mammy răspunse: "Eu sunt, fetiţo", şi îi puse o compresă rece pe frunte; dar Scarlett strigă neliniştită: "Melly... Melanie", de mai multe ori. Totuşi Melanie nu veni. Melanie şedea pe marginea patului lui Rhett, şi Rhett, beat şi trântit pe jos, plângea cu suspine cu capul pe genunchii ei.

De câte ori Melanie ieşise din camera lui Scarlett, îl văzuse şezând pe pat, cu uşa larg deschisă, cu ochii aţintiţi asupra uşii din partea cealaltă a coridorului. Camera lui era în dezordine, cu podeaua acoperită de mucuri de ţigări şi cu farfuriile de mâncare neatinse. Patul era răvăşit şi nefăcut şi Rhett, neras şi cu faţa chinuită, şedea acolo fumând tot timpul. Când o vedea, nu întreba nimic. Întot­deauna ea rămânea o clipă în deschizătura uşii şi i spunea ultimele ştiri: "Sunt foarte necăjită, e mai rău", sau: "Nu, n a întrebat încă de dumneata, delirează", sau: "Nu trebuie să pierzi speranţa, domnule Butler. Să ţi aduc puţină cafea caldă şi ceva de mâncare. Ai să te îmbolnăveşti."

Melaniei îi era milă de el, deşi era prea obosită şi îi era prea somn ca să mai simtă ceva. Cum putea lumea să spună lucruri urâte despre el... că e fără inimă, stricat şi că o înşală pe Scarlett, când îl vedea cum slăbeşte, când vedea ce chinuită îi era faţa. Deşi era obosită, Melanie încerca să fie mai drăguţă ca de obicei când îi spunea cum îi merge bolnavei. Rhett părea un suflet blestemat aşteptând jude­cata... un copil pierdut într o lume duşmănoasă. Pentru Melanie, însă, toţi oamenii erau copii.

Când, în sfârşit, se duse plină de bucurie să i anunţe că lui Scarlett îi e mai bine, nu bănuia ce o aştepta. Pe masa de lângă pat era o sticlă de whisky pe jumătate goală şi odaia duhnea a alcool. Rhett se uită la ea cu ochi sticloşi şi muşchii obrajilor îi tremurau, deşi încerca să se stăpânească.

— A murit?

— O, nu. E mult mai bine.

Rhett zise "Doamne, Dumnezeule!" şi se apucă de cap cu amândouă mâinile. Melanie văzu cum un fior nervos trecea prin umerii lui laţi şi, pe când îl privea cu ochii plini de milă, mila ei se schimbă în groază căci îşi dădu seama că plânge. Melanie nu văzuse niciodată un bărbat plângând, şi Rhett, atât de amabil, de ironic şi veşnic sigur pe el, era ultimul om pe care şi l închipuia în stare să plângă.

Plângea cu sughiţuri, şi zgomotul pe care l făcea o înspăimânta. Era îngrozită la gândul că e beat, căci Melanie se temea de beţivi. Dar când Rhett ridică puţin capul sus şi ea văzu privirea ochilor lui, intră repede în odaie, închise încet uşa şi se apropie de el. Nu văzuse niciodată un bărbat plângând, dar ştersese lacrimile din ochii multor copii. Când îl atinse blând pe umăr, braţul lui Rhett îi înconjură mijlocul. Fără să şi dea seama ce i se întâmplă, Melanie se trezi aşezată pe pat, cu Rhett jos de podea, punându şi capul în poala ei şi agăţându se de ea cu atâta violenţă, încât o duru.

Ea îi mângâie încet părul negru, zicând cu blândeţe:

— Haide, haide. Se va face bine.

Auzind cuvintele ei, Rhett se agăţă mai strâns de ea şi începu să vorbească repede, răguşit. Vorbea fără să se oprească, parcă şi ar fi încredinţat secretele unui mormânt care nu l va trăda niciodată. Pentru prima dată în viaţa lui, se arătă aşa cum era. Fără a i ascunde ceva, mărturisi totul despre sine Melaniei, care la început nu înţelese nimic şi se purta cu el ca o mamă cu copilul său. Cu capul în poala ei, trăgea de cutele fustei şi vorbea cu glasul sugrumat de emoţie. Uneori se înăbuşea, alteori cuvintele nici nu ajun­geau clar la urechile Melaniei; erau cuvinte aspre, cuvinte amare de mărturisire şi de umilinţă, cuvinte amintind de lucruri pe care nu le auzise pomenite nici de o femeie, lucruri tainice care o făceau să i roşească obrajii de ruşine, mulţumind lui Dumnezeu că Rhett sta cu capul în jos şi nu o vedea.

Îl mângâia pe cap aşa cum făcea cu Beau şi zicea:

— Taci, domnule Butler! Nu trebuie să mi spui mie astfel de lucruri! Nu ţi dai seama ce spui! Taci!

El însă nu se oprea. Glasul lui continua, şi vorbele îi curgeau ca o cascadă, şi o ţinea strâns de rochie ca şi cum ar fi fost ultima lui şansă de scăpare.

Rhett se învinuia de fapte pe care ea nu le înţelegea; bolborosea numele lui Belle Watling şi o scutura pe Melanie cu violenţă, strigând:

— Am omorât o pe Scarlett! Am omorât o. Dumneata nu înţelegi. N a vrut să aibă un copil şi...

— Nu mai vorbi aşa! Nu ţi dai seama ce spui! Ea să nu vrea un copil! Dar bine, orice femeie vrea....

— Nu! Nu! Dumneata vrei copii, dar ea nu. Nu vrea să aibă copii cu mine!

— Te rog să taci!

— Nu poţi să mă înţelegi. Nu voia să aibă copii, şi eu am silit o. Copilul ăsta e... e din vina mea. Nu ne mai culcasem împreună...

— Taci, domnule Butler! Lucrurile astea nu se spun...

— Eram beat şi nebun şi voiam să i fac rău... fiindcă şi ea îmi făcuse rău. Voiam să o... şi am reuşit... dar ea nu mă voia. Niciodată n a ţinut la mine. Şi eu, eu am făcut tot ce am putut şi...

— O, te rog!

— Şi n am aflat despre copil decât în ziua când... când a căzut. Nu ştia unde sunt ca să mi scrie... dar nu mi ar fi scris chiar de ar fi ştiut. Îţi spun... Îţi spun că aş fi venit imediat acasă... numai dacă aş fi ştiut... chiar dacă nu m ar fi vrut...

— O, da, ştiu că ai fi venit!

— Doamne, am fost nebun toate săptămânile astea, nebun şi beat! Şi când mi a spus, acolo pe scară... ce am făcut? Ce am spus? Am râs şi i am zis: "Curaj. Poate o să avortezi". Şi ea...

Deodată Melanie se făcu albă ca varul şi ochii i se măriră de groază privind, aşezat pe genunchii ei, capul acesta cu păr negru care nu şi găsea astâmpăr. Prin fereastra deschisă intra soarele după amiezii, şi Melanie observă pentru prima oară ce mari şi brune şi puternice erau mâinile lui, acoperite cu păr negru şi des. Fără voia ei, se feri de ele. Păreau mâini făcute să fure, să strângă, mâini necruţătoare, şi totuşi, aşa agăţate de cutele fustei ei, păreau la fel de neputincioase ca două obiecte sfărâmate.

Era oare cu putinţă ca Rhett să fi auzit şi să fi crezut minciunile absurde care se spuneau în legătură cu Scarlett şi cu Ashley? Era oare gelos? Adevărat că plecase din oraş imediat după izbucnirea scandalului, dar... Nu, nu se poa­te să fie asta! Domnul Butler pleca foarte des în călătorie pe neaşteptate. Nu se putea să creadă bârfelile astea. Era un om cu prea multă judecată. Dacă asta a fost cauza, n ar fi încercat să l omoare pe Ashley? Ori ar fi cerut măcar o explicaţie...

Nu, nu se poate să fie asta. Era numai beat şi bolnav de grijă şi îşi ieşise din minţi, ca un om în delir care vorbeşte lucruri fără şir. Bărbaţii nu ştiu să rabde necazu­rile aşa de bine ca femeile. Fireşte, ceva tot se întâmplase. Avusese o mică ceartă cu Scarlett şi acum în mintea lui aceasta luase proporţii. Poate că o parte din lucrurile în­grozitoare pe care le spusese erau adevărate. Toate însă nu puteau fi adevărate. O, ultimul desigur că nu era adevărat! Nici un bărbat n ar fi putut spune un astfel de lucru unei femei pe care o iubeşte cu atâta patimă, aşa cum o iubeşte el pe Scarlett. Melanie nu văzuse niciodată răul în jurul ei. Nu ştia ce e cruzimea, şi acum, venind pentru întâia dată în contact cu aceste lucruri, i se păreau prea neverosimile ca să poată fi crezute. Rhett era beat şi bolnav. Şi copiii bolnavi trebuie să fie mângâiaţi.

— Haide, haide, zise ea cu o voce mângâieioare. Taci, acum. Înţeleg.

Rhett îşi ridică brusc capul şi se uită la ea cu ochii lui injectaţi, împingându i mâinile cu un gest sălbatic.

— Nu, nu înţelegi. Nu poţi să înţelegi. Dumneata... dumneata eşti prea bună ca să poţi înţelege. Nu mă crezi, dar tot ce am spus e adevărat, şi sunt o brută. Ştii de ce am făcut o? Eram nebun de gelozie. Niciodată nu m a iubit şi credeam c am s o fac să mă iubească. Dar niciodată nu m a iubit. Nu mă iubeşte... Ea îl iubeşte...

Privirea lui înflăcărată, privirea lui de beţiv o întâlni pe a ei, şi atunci Rhett se opri, cu gura căscată, dându şi abia acum seama cu cine vorbeşte. Faţa Melaniei era palidă şi chinuită, dar ochii îi erau plini de milă, calmi şi blânzi şi arătau clar că nu crede vorbele lui. În ei plutea o seninătate luminoasă, şi curăţenia din profunzimile lor îl izbi peRhett ca o palmă în obraz, împrăştiind în parte efectul alcoolului care îi tulbura creierul şi oprind pe buze cuvintele nesăbu­ite pe care era gata să le rostească. Se încurcă, bolborosi, îşi lăsă ochii în jos, clipind des şi căutând să şi regăsească stăpânirea de sine.

— Sunt o bestie, mormăi el, lăsând să i cadă capul în poala Melaniei. Dar nu chiar până într acolo. Şi dacă ţi aş spune o nu m ai crede, aşa i? Eşti prea bună ca să mă crezi. Înainte de a te cunoaşte, nu întâlnisem o fiinţă cu adevărat bună. Nu mă crezi, nu i aşa?

— Nu, nu te cred, zise Melanie blând, începând din nou să l mângâie pe păr. O să se facă bine! Haide, haide, dom­nule Butler! Nu plânge! O să se facă bine!

Capitolul LVII
O lună mai târziu, Rhett conducea la gară o femeie slabă şi palidă. Wade şi Ella, care trebuiau s o întovără­şească pe mama lor, erau tăcuţi şi se uitau miraţi la faţa palidă şi împietrită a lui Scarlett. Se strângeau lângă Prissy, deoarece chiar şi pentru mintea lor de copii, atmosfera rece şi neutră dintre mama lor şi tatăl lor vitreg li se părea înspăimântătoare.

Aşa slăbită cum era, Scarlett se întorcea la Tara. Avea impresia că s ar înăbuşi dacă ar mai sta o singură zi la Atlanta. Mintea ei obosită nu mai putea să îndure mereu aceleaşi şi aceleaşi gânduri, care îi arătau cât de fără rost era totul. Trupul îi era bolnav şi mintea obosită; era ca un copil pierdut într o ţară de coşmar, în care nu găsea nici un punct de recunoaştere ca să se poată orienta.

Fugea din Atlanta, aşa cum fugise altă dată din faţa armatei năvălitorilor şi îşi alunga grijile în fundul sufletu­lui aşa cum făcea de obicei când voia să se apere: "N am să mă gândesc la asta acum. Dacă mă gândesc, nu rezist. Mâine e altă zi". I se părea că dacă s ar întoarce la liniştea şi la câmpiile verzi de bumbac, toate necazurile vor dispare şi va putea să şi adune gândurile risipite.

Rhett urmări trenul cu ochii până nu se mai văzu, şi pe faţa lui apăru o expresie de amărăciune care nu era plăcută. Oftă, dădu drumul trăsurii şi, încălecând, se în­dreptă spre Strada Iederei, unde stătea Melanie.

Era o dimineaţă caldă, şi Melanie şedea pe veranda umbrită de viţă. Coşul ei de lucru era plin de ciorapi de cârpit. Încurcată şi speriată, văzu cum Rhett descalecă şi aruncă hăţurile peste braţul negrului mic de fontă de lângă intrare. Nu l văzuse singur din ziua aceea îngrozitoare când lui Scarlett îi fusese aşa de rău şi când el fusese atât de... atât de beat. Melanie nu putea suferi nici măcar cuvântul acesta. Îi mai vorbise numai întâmplător în timpul convalescenţei lui Scarlett, şi cu acele prilejuri îi venise greu să se uite în ochii lui. Cu toate acestea fusese tot atât de amabil ca de obicei şi, nici prin priviri, nici prin cuvinte, nu arăta că o astfel de scenă se petrecuse între ei. Ashley îi spusese odată că adeseori bărbaţii uită ce au spus şi au făcut la beţie, şi Melanie dorea din tot sufletul ca domnul Butler să fi pierdut amintirea celor întâmplate. Mai bine ar muri decât să afle că Rhett îşi aducea aminte de destăinui­rile lui. Jenată şi intimidată, cu obrajii îmbujoraţi, îl privea apropiindu se pe alee. Poate că venise numai să i ceară ca Beau să şi petreacă după amiaza cu Bonnie. În orice caz, spera că nu va avea lipsa de tact să vină să i mulţumească pentru ceea ce făcuse în ziua aceea!

Se sculă să l întâmpine şi, ca întotdeauna, observă cu uimire ce mers uşor avea pentru un bărbat atât de voinic.

— Scarlett a plecat?

— Da. Tara o să i facă bine, zise el surâzând. Uneori mi se pare că e la fel ca uriaşul Anteu, a cărui putere creştea de câte ori atingea pământul. Lui Scarlett nu i face bine să stea mult timp departe de acel petec de lut roşu pe care l iubeşte. Când va vedea bumbacul cum creşte, o să se simtă mai bine decât după toate tonicele doctorului Meade.

— Nu vrei să iei loc? spuse Melanie puţin încurcată.

Rhett era aşa de voinic şi de viril şi, în apropierea oamenilor atât de plini de vigoare, ea se simţea întotdeauna stingherită. Părea că din ei iradiază o forţă şi o vitalitate care o făceau să se simtă mai mică şi mai slabă. Era atât de oacheş şi de voinic, şi muşchii puternici ai umerilor i se reliefau prin haina de olandă albă într un fel care o speria. I se părea cu neputinţă să fi văzut atâta putere şi atâta îndrăzneală umilindu se în faţa ei. Şi când te gândeşti că ţinuse capul acesta brun pe genunchi!

"Doamne sfinte!", îşi zise ea în gând disperată, şi iar se înroşi.

— Doamnă Melly, zise el încet, prezenţa mea te supă­ră? Ai prefera să plec? Te rog, spune mi drept.

"O!", se gândi ea. "Îşi aminteşte! Şi ştie cât sunt de tulburată!"

Se uită la el cu o privire rugătoare, dar deodată toată jena şi tulburarea îi dispărură. Ochii lui erau plini de atâta linişte, de atâta bunătate şi de înţelegere, încât se întrebă cum de a putut fi atât de proastă să se simtă încurcată. Faţa lui părea obosită şi, spre marea ei mirare, mai curând tristă. Cum şi a putut închipui că va fi destul de prost crescut să aducă vorba de lucruri pe care amândoi doreau să le uite? "Săracul, ce îngrijorat a fost în privinţa lui Scarlett", se gândi ea, reuşind să zâmbească, şi zise:

— Te rog să şezi, domnule Butler.

Rhett se aşeză greoi şi o privi cum îşi reia lucrul.

— Doamnă Melly, am venit să ţi cer o mare favoare, spuse el cu un surâs care îi strâmbă gura. Vreau să te rog să mă ajuţi să duc la bun sfârşit o înşelătorie care ştiu că are să ţi displacă.

— O... înşelătorie?

— Da. De fapt, am venit să ţi vorbesc de afaceri.

— Vai de mine. Atunci e mai bine să vorbeşti cu dom­nul Wilkes. În afaceri nu mă pricep deloc. Nu sunt deşteaptă ca Scarlett.

— Tare mi e teamă că Scarlett e prea deşteaptă, şi asta i aduce multe necazuri. Tocmai de asta am venit să ţi vor­besc, zise el. Ştii cât de... bolnavă a fost. Când se va întoarce de la Tara, are să se apuce iar să muncească din răsputeri, ba la prăvălie, ba la gaterele ei, pe care aş vrea să le văd explodând într o noapte. Mi e teamă de sănătatea ei, doamnă Melly.

— Da, munceşte prea mult. Trebuie s o sileşti să înce­teze şi să se îngrijească.

Rhett începu să râdă.

— Ştii cât de îndărătnică e. Nici nu încerc să discut cu ea. E ca un copil încăpăţânat. Nu vrea să mă lase s o ajut... nu vrea să lase pe nimeni s o ajute. Am încercat s o conving să şi vândă partea ei din gatere, dar nu vrea. Şi acum, doamnă Melly, am ajuns la afaceri. Ştiu că Scarlett ar fi dispusă să şi vândă partea ei din gatere domnului Wilkes, dar numai lui, şi aş dori ca domnul Wilkes să i cumpere partea.

— Vai de mine! Ar fi foarte bine, dar...

Melanie se opri şi şi muşcă buzele. Nu putea vorbi despre treburile băneşti ale casei cu un străin. Ashley câştiga la gatere, deşi i se părea şi ei şi lui că niciodată nu aveau destui bani. Îi părea rău că făceau atât de puţine economii. Nu şi dădea seama unde se duc banii, dar când era nevoie de o cheltuială neprevăzută, se vedeau deseori strâmtoraţi. Bineînţeles, onorariul medicului era mare, iar cărţile şi mobilele comandate de Ashley la New York costaseră destul. Hrăniseră şi îmbrăcaseră mulţi nenoro­ciţi pe care i adăposteau în pivniţa lor. Şi Ashley nu refuza să împrumute bani celor care fuseseră în armata confede­rată. Şi...

— Doamnă Melly, vreau să vă împrumut cu bani, zise Rhett.

— E foarte frumos din partea dumitale, dar s ar putea să nu fim niciodată în stare să ţi dăm banii înapoi.

— Nu vreau să mi i daţi înapoi. Nu te supăra, doamnă Melly! Te rog să mă asculţi până la sfârşit. Am să fiu mulţumit dacă o să ştiu că Scarlett nu se mai extenuează ducându se în fiecare zi la gatere. Prăvălia îi va ajunge ca să se simtă ocupată şi fericită... Înţelegi ce vreau să spun?

— Da... da... zise Melanie nesigură.

— Ai dori ca băiatul dumitale să aibă un ponei, nu i aşa? Şi vrei să l trimiţi la universitate, la Harvard, şi apoi într o călătorie în Europa?

— Fireşte că da, exclamă Melanie, a cărei faţă se lumină aşa cum se întâmpla întotdeauna de câte ori era vorba de Beau. Vreau să aibă tot ce i trebuie, dar... vezi, acum toată lumea e atât de săracă.

— Domnul Wilkes ar putea câştiga mulţi bani din gatere, zise Rhett. Şi aş vrea ca Beau să profite de toate avantajele pe care le merită.

— O, domnule Butler, ce şiret eşti! strigă Melanie zâmbind. Faci apel la mândria mea de mamă. Cum îţi ghicesc gândurile!

— Sper că nu, zise Rhett, şi pentru prima dată o flacără licări în ochii lui. Atunci, îmi dai voie să vă împrumut bani?

— Dar ce e cu înşelătoria?

— Trebuie să conspirăm şi să păcălim şi pe Scarlett şi pe domnul Wilkes.

— Vai de mine! N am să pot una ca asta!

— Dacă Scarlett ar afla că am făcut ceva fără ştirea ei, dar pentru binele ei... Îi cunoşti firea! Şi mă tem că domnul Wiikes ar refuza să primească un împrumut de la mine. Aşa că nici unul dintre ei nu trebuie să afle de unde vin banii.

— O, dar sunt sigură că domnul Wilkes n ar refuza, dacă i s ar explica totul. Ţine foarte mult la Scarlett.

— Da, e adevărat, zise Rhett blând. Totuşi, ar refuza. Ştii ce mândri sunt Wilkes ii.

— Vai de mine! exclamă Melanie nenorocită. Aş vrea... zău, domnule Butler, n aş vrea să l mint pe bărbatul meu.

— Nici ca s o ajuţi pe Scarlett? întrebă Rhett părând jignit. Şi ea ţine atât de mult la dumneata.

Ochii Melaniei se umplură de lacrimi.

— Ştii bine că aş face orice pentru ea. N am să pot niciodată să i plătesc nici jumătate din câte a făcut pentru mine. Asta o ştii.

— Da, zise el scurt. Ştiu ce a făcut pentru dumneata. N ai putea spune domnului Wilkes că ai moştenit banii de la vreo rudă?

— O, domnule Butler, n am nici o rudă care să aibă o lescaie.