Pe aripile vântului

Şi deodată i se păru că, dincolo de uşa aceea, se află Ellen, părăsind lumea pentru a doua oară. Apoi se văzu iarăşi la Tara, cu zgomotele vieţii în urechi, deznădăjduită la gândul că nu putea înfrunta viaţa fără puterea celor slabi, blânzi şi cu inima bună.

Scarlett rămase în hol, nehotărâtă, speriată, şi lumina puternică a focului din salon arunca umbre lungi şi subţiri pe pereţi. Casa era cumplit de tăcută, şi tăcerea o străpun­gea ca o ploaie subţire şi rece. Ashley! Unde era Ashley?

Se îndreptă spre salon, căutându l, aşa cum caută un animal îngheţat focul. Dar nu era acolo. Trebuia să l găsească. Descoperise puterea Melaniei şi şi dădea seama că depindea de ea – şi tocmai atunci o pierduse. Dar rămânea Ashley. Îi rămânea Ashley, care era puternic, în­ţelept şi mângâietor. În Ashley şi în dragostea lui va găsi puterea pe care să şi bizuie slăbiciunea, vagăsi curajul ca să şi domolească frica şi să şi aline tristeţea.

Trebuie să fie în odaia lui, se gândi ea şi, trecând prin hol în vârful picioarelor, bătu la uşă. Nu primi nici un răspuns, aşa că deschise uşa. Ashley stătea în faţa scrinu­lui, şi se uita la nişte mănuşi cârpite ale Melaniei. Mai întâi ridică una din ele şi o privi, ca şi cum n o mai văzuse niciodată. Apoi o puse uşor jos, de parcă ar fi fost de sticlă, şi o ridică pe cealaltă.

Scarlett îl strigă: "Ashley!", cu glasul tremurător, iar el se întoarse şi o privi. Ceaţa şi amorţeala pieriseră din ochii lui cenuşii, care erau acum larg deschişi şi fără mască. Şi în ei Scarlett citi o spaimă asemenea spaimei ei, o slăbi­ciune mai mare decât a ei, o uluire mai adâncă decât ar putea ea cunoaşte vreodată. Simţământul de groază care o cu­prinsese în hol se accentuă mai mult acum, văzându l pe Ashley. Se îndreptă spre el.

— Mi e frică, spuse ea. Oh, Ashley, susţine mă. Mi e aşa de frică!

Ashley nu făcu nici o mişcare înspre ea, dar se uită fix, strângând mănuşa cu ambele mâini. Scarlett puse o mână pe braţul lui şi şopti:

— Ce e?

Ochii lui o priviră stăruitori, căutând disperaţi ceva pe care nu l puteau găsi. În sfârşit vorbi, şi parcă nu era glasul lui.

— Aveam nevoie de tine, spuse el. Voiam să fug în căutarea ta... aş fi fugit ca un copil care caută mângâiere... şi acum găsesc un alt copil, şi mai speriat, venind spre mine.

— Tu, nu... nu se poate... ţie nu poate să ţi fie frică, exclamă. Nimic nu te a speriat vreodată. Dar eu.... Tu ai fost întotdeauna aşa de tare...

— Dacă am fost vreodată tare, era din cauză că o aveam pe ea să mă susţină, spuse el, şi vocea i se frânse şi privi iarăşi mănuşa, mângâindu i degetele. Şi acum... toată... pu­terea mea se duce odată cu ea.

Era atâta disperare în glasul lui şoptit, încât ea lăsă mâna în jos, şi făcu un pas înapoi. Iar în tăcerea ce urmă, simţi că l înţelege cu adevărat, pentru prima oară în viaţa ei.

— Dar, spuse ea încet, dar, Ashley, o iubeşti, nu i aşa?

Ashley vorbi cu o sforţare.

— Ea este singurul vis care a trăit şi a dăinuit fără să piară în faţa realităţii.

"Vis!" se gândi ea cu o uşoară enervare, ca pe vremuri. "Numai la vise se gândeşte! Nici un pic de simţ practic!"

Cu inima grea şi înăcrită, spuse:

— Ai fost un prost, Ashley. Tu nu vedeai că ea face cât un milion de fete ca mine?

— Scarlett, te rog! Dac ai şti prin ce am trecut, de când doctorul a...

— Prin ce ai trecut! Crezi că eu... Oh, Ashley, ar fi trebuit să ştii, cu ani în urmă, că pe ea o iubeai, nu pe mine! De ce n ai ştiut? Toate ar fi fost altfel, atât de... Ah, trebuia să ţi dai seama, în loc să mi vorbeşti mereu despre onoare şi sacrificiu! Dacă mi ai fi spus o mai de mult, aş fi... M ar fi distrus, şi totuşi aş fi îndurat, cred. Ai aşteptat până acum, când Melly e pe moarte, ca să descoperi asta, şi acum e prea târziu ca să mai faci ceva. Oh, Ashley, se spune că bărbaţii îşi dau seama de lucrurile astea... nu femeile! Ar fi trebuit să ţi dai seama că o iubeai pe ea şi că pe mine mă doreai aşa cum... aşa cum o doreşte Rhett pe fiinţa aceea, Watling!

Ashley se crispă la auzul cuvintelor ei, dar ochii săi o priviră drept în faţă, rugători, cerând tăcere, mângâiere. Fiecare trăsătură a chipului său recunoştea adevărul spu­selor ei. Chiar încovoierea umerilor dovedea că mustrarea de sine era mai cumplită decât a ei. Ashley rămase tăcut în faţa ei, strângând mănuşa de parcă ar fi fost o mână înţele­gătoare, iar în tăcerea ce urmă, indignarea ei făcu loc milei, şi dispreţului faţă de sine. O mustra conştiinţa. Ea lovea acum într un om lovit, care nu putea să se apere – şi făgăduise Melaniei că o să aibă grijă de el.

"Şi îndată după ce i am făgăduit, am venit aici şi i am spus numai răutăţi jignitoare, când n avea nici un rost să i le spun. El ştie adevărul, şi asta îl doboară", se gândi ea deznădăjduită. "Nu e un om matur. E un copil, ca şi mine, şi e cuprins de spaimă, fiindcă o pierde. Melly ştia cum o să fie... Melly îl cunoaşte mult mai bine ca mine. De aceea mi a spus să am grijă de el şi de Beau. Cum o să îndure Ashley moartea ei? Eu pot să îndur. Am trecut prin prea multe. Dar el – el nu poate face nimic fără ea".

— Iartă mă, dragul meu, spuse ea cu blândeţe, întinzându i braţele. Ştiu că suferi. Dar nu uita că ea nu ştie nimic... nici măcar n a bănuit... Dumnezeu tot a fost bun cu noi.

Ashley se repezi spre ea, apucând o orbeşte în braţe. Ea se ridică în vârful picioarelor, ca să şi apese obrazul cald peste obrazul lui, iar cu mâna îi netezi părul.

— Nu plânge, Ashley. Ea ar dori să fii curajos. O să te cheme peste o clipă, şi atunci trebuie să fii tare. Nu trebuie să vadă că ai plâns. Ar mâhni o prea tare.

Ashley o ţinea atât de strâns, încât Scarlett răsufla cu greutate, în timp ce glasul lui înecat îi şoptea în ureche.

— Ce o să mă fac? Nu pot... nu pot trăi fără ea!

"Nici eu nu pot", se gândi ea, înfiorându se la perspec­tiva viitorului fără Melanie. Dar deodată, cu o sforţare, îşi recăpătă cumpătul. Ashley se bizuia pe ea, Melanie se bizuia pe ea. Aşa cum făcuse altădată, într o seară cu lună, la Tara, când era beată şi sleită de puteri, se gândi: "Poverile sunt pentru umeri destul de tari ca să le ducă". Şi umerii ei erau puternici, iar ai lui Ashley slabi. Scarlett îşi îndreptă trupul pentru a duce povara şi, cu o seninătate pe care n o simţea, îi sărută obrazul umed, fără patimă şi fără dorinţă, doar cu o blândeţe liniştită.

— Lasă, o să fie bine, spuse ea.

Deodată, în hol se deschise o uşă, cu o violenţă neaş­teptată, iar doctorul Meade strigă, pe un ton repezit:

— Ashley! Iute!

"O, Doamne! S a dus!" se gândi Scarlett. "Şi Ashley care nu şi a luat rămas bun! Dar poate că..."

— Grăbeşte te! strigă ea tare, împingându l, fiindcă el rămăsese ca trăsnit. Grăbeşte te!

Deschise uşa şi l împinse afară. Electrizat de cuvinte­le ei, Ashley se repezi în hol, cu mănuşa tot strânsă în mână. Scarlett îi auzi paşii grăbiţii, apoi prinse zgomotul uşii care se închidea.

Exclamă din nou: "Oh, Doamne!" şi, îndreptându se către pat, se aşeză acolo, cu capul în mâini. Se simţea deodată frântă, mai obosită de cum fusese vreodată în viaţa ei. Odată cu zgomotul uşii care se închidea, încordarea sub care stătuse, încordarea care i dăduse puteri, se curmă dintr o dată. Îşi simţea trupul istovit şi sleit de emoţii. Acum nu mai simţea nici mâhnire, nici remuşcări, nici teamă, nici uluire. Era ostenită de moarte, iar mintea ei ticăia prosteşte, mecanic, la fel cu ceasul de pe cămin.

În mijlocul deprimării, un gând i se ivi în minte. Ashley n o iubea şi n o iubise niciodată cu adevărat – şi gândul acesta n o durea. Ar fi trebuit s o doară. Ar fi trebuit să fie deznădăjduită, cu inima zdrobită, blestemându şi soarta. Se bizuise atâta vreme pe dragostea lui! Dragostea aceasta o susţinuse de atâtea ori în momentele grele ale vieţii! Dar acesta era adevărul. El n o iubea – şi ei nu i pasă. Nu i păsa, fiindcă nici ea nu l iubea. Nu l iubea, aşa încât nimic din ce putea face ori spune el nu izbutea s o doară.

Se întinse pe pat, aşezându şi capul obosit pe pernă. Era de prisos să încerce să se împotrivească gândului aces­tuia, era de prisos să şi spună: "Dar îl iubesc. L am iubit ani de a rândul. Dragostea nu se poate preface în indiferen­ţă, dintr o clipă în alta".

Dar se putea preface, şi se prefăcuse într adevăr.

"El n a existat niciodată altundeva decât în închipui­rea mea", îşi spuse ea, istovită. "Am iubit pe cineva plăs­muit de mine, cineva care e la fel de mort ca şi Melly. Am croit un rând de haine frumoase şi m am îndrăgostit de o fantomă. Iar în clipa când s a ivit Ashley, frumos şi deosebit de ceilalţi cum era, l am îmbrăcat cu costumul acela, făcându l să l poarte, indiferent dacă i venea ori nu. Şi nu mi am dat silinţa să văd cine era el cu adevărat. Am continuat să iubesc hainele frumoase – dar nu pe el".

Acum putea privi îndărăt, spre anii lungi care trecu­seră, şi se vedea îmbrăcată în rochia de creton verde înflo­rat, stând în soarele de la Tara, fermecată de călăreţul cel tânăr, cu părul lui blond, şi strălucitor ca un coif de argint. Vedea limpede de tot că nu fusese decât un capriciu al ei din tinereţe, nimic mai mult decât dorinţa ei de copil răs­făţat de a avea cerceii aceia verzi, pentru care îl sâcâise atâta pe Gerald. Căci, de îndată ce intrase în stăpânirea lor, cerceii îşi pierduseră farmecul, aşa cum totul în afară de bani îşi pierdea farmcul, atunci când îi aparţinea. Ashley, şi el, şi ar fi pierdut din farmec dacă, în zilele acelea îndepărtate i ar fi dat satisfacţia să i poată refuza cererea în căsătorie. Dacă l ar fi văzut la picioarele ei, aprins, stăruitor, gelos, întristat, rugător, la fel cu ceilalţi, înflăcă­rarea pătimaşă care o cuprinsese s ar fi stins, pierind la fel de uşor cum piere ceaţa în faţa soarelui şi a vântului, de îndată ce ar fi întâlnit un alt bărbat.

"Ce smintită am fost!" se gândi ea cu amărăciune. "Iar acum trebuie să plătesc pentru prostia mea. Am obţinut ceea ce am dorit de atâtea ori să se întâmple. Am dorit moartea lui Melly, ca să l pot avea pe el. Iar acum ea e moartă, el îmi aparţine, dar nu l mai vreau. Blestemata aceea de onoare a lui îl va face să mă întrebe dacă nu vreau să mă despart de Rhett şi să mă mărit cu el. Să mă mărit cu el? Nu l aş lua nici pe o tipsie de argint! Dar acum îmi stă agăţat de gât, şi are să mi rămână aşa o viaţă întreagă. Tot restul vieţii mele va trebui să am grijă de el ca să nu moară de foame şi să nu fie jignit de ceilalţi. M am ales cu încă un copil, care să stea prins de fustele mele. Mi am pierdut iubitul şi mă trezesc cu un copil. Dacă n aş fi făgăduit lui Melly, aş... nu m aş sinchisi, chiar dacă nu l aş mai vedea niciodată".

Capitolul LXII

Scarlett auzi şoapte în sala din dos şi, ducându se la uşă, îi zări pe negri speriaţi, pe Dilcey ţinând în braţe pe Beau care dormea, pe unchiul Peter plângând şi pe bucătă­reasă ştergându şi cu şorţul faţa ei mare şi plină. Toţi trei o priviră, întrebând o fără cuvinte ce le rămânea de făcut. Scarlett se uită spre salon şi zări pe India şi pe mătuşa Pitty, amuţite, mână în mână, India uitând pentru prima oară să şi dea aere înţepate. Ca şi negrii, ele o priveau rugător, aşteptând un cuvânt de îmbărbătare. Scarlett intră în salon, iar cele două femei veniră lângă ea.

— Oh, Scarlett, ce..., începu mătuşa Pitty, şi gura ei grasă, copilăroasă tremura uşor.

— Dacă mi spuneţi un cuvânt, încep să ţip, exclamă Scarlett.

Nervii ei, supuşi la încercări prea mari, făcură ca vocea să i sune aspru, în timp ce mâinile i se crispau. Ideea de a vorbi acum despre Melanie, de a lua măsurile inevi­tabile în asemenea împrejurări, o crispa toată.

— Nu vreau să aud nimic, de la nici una dintre voi.

În faţa tonului ei autoritar, cele două femei se dădură îndărăt, îndurerate şi deznădăjduite. "Nu trebuie să plâng în faţa lor", se gândea ea. "Nu trebuie să mi dau drumul acum, fiindcă or să înceapă şi ele să plângă, şi pe urmă se pornesc şi negrii, şi înnebunim cu toţii. Trebuie să mă stăpânesc. Am atâtea de făcut. Trebuie să văd de dricar, şi să pregătesc înmormântarea, şi să am grijă de curăţenia din casă, şi să fiu aici când o să vină lumea să plângă pe umărul meu. Ashley nu e în stare să facă lucrurile astea, şi nici Pitty sau India. Eu trebuie să le fac. O, ce sarcină grea! Totdea­una sarcinile astea sunt grele, şi totdeauna e altcineva care să le ia asupră şi!"

Se uită la feţele uluite, jignite în suferinţa lor, ale Indiei şi mătuşii Pitty, şi o cuprinse remuşcarea. Melaniei nu i ar fi plăcut s o vadă repezind pe fiinţele acelea care o iubeau.

— Îmi pare rău că am vorbit aşa, spuse ea cu greutate. E doar pentru că... Îmi pare rău, mătuşă. Mă duc puţin afară, pe verandă. Trebuie să fiu singură, puţin. Apoi mă întorc şi vom...

O mângâie pe mătuşa Pitty, apoi trecu repede spre uşa din faţă, ştiind că, dacă mai rămâne mult în odaie, nu se va putea stăpâni. Trebuia să fie singură. Şi trebuia să plângă, altfel i se frângea inima.

Ieşi pe veranda întunecată, închizând uşa îndărătul ei, şi simţi aerul umed de seară cum îi răcorea obrajii. Ploaia încetase şi nu se auzea nici un sunet, în afară de picăturile de apă căzând de pe streaşină. Lumea era învăluită într o ceaţă deasă, o ceaţă rece, ce aducea cu boarea ei mirosul anului ce se sfârşea. Toate casele, de cealaltă parte a străzii, erau întunecate, în afară de una, de unde venea o rază de lumină, dintr o lampă din fereastră, o rază ce se lupta cu ceaţa şi se frângea în fire aurii plutind în lumină. Părea că întreg universul era învăluit într o pătură nemişcată de fum negru. Şi întreg universul era tăcut.

Scarlett îşi rezemă capul de un stâlp al verandei şi încercă să plângă, dar nici o lacrimă nu veni. Jalea era prea mare ca să poată plânge. Tot trupul îi tremura. Auzea parcă prăbuşindu se în juru i cele două citadele ale vieţii ei. Stătu o clipă, încercând să şi spună ca de obicei: "Am să mă gândesc la toate astea mâine, când voi putea îndura". Dar formula magică îşi pierduse din tărie. Trebuia să se gândească la două lucruri acum: la Melanie, şi cât de mult o iubea şi avea nevoie de ea; la Ashley şi la orbirea ei încăpăţânată care o împiedicase să l vadă aşa cum era. Şi ştia că gândurile acestea aveau s o doară tot atât de mult mâine, şi apoi în fiecare zi a vieţii ei.

"Nu mă pot întoarce acum, acolo, să vorbesc cu ele", se gândi ea. "Nu l mai pot privi în faţă pe Ashley astă seară, ca să l consolez. Nu astă seară! Mâine dimineaţă voi veni să fac tot ceea ce trebuie, să spun ceea ce trebuie pentru a i consola. Astă seară nu pot. Mă duc acasă."

Acasă, însemna la câteva minute depărtare. Nu mai voi să aştepte să i înhame caii Peter, care plângea, ori pe domnul Meade, ca s o conducă cu trăsura lui. Nu putea să îndure lacrimile unuia, nici mustrarea tăcută a celuilalt. Coborî în grabă treptele casei, pe întuneric, fără haină şi fără bonetă, înfundându se în noaptea ceţoasă. O luă pe după colţul casei şi o porni la deal spre Strada Piersicului, mergând printr un univers tăcut şi umed, unde paşii ei nu făceau nici un zgomot, ca în vis.

Pe când urca dealul, cu inima grea de lacrimi ce nu voiau să curgă, o cuprinse o senzaţie ciudată, ireală, de parcă ar mai fi fost odată prin locurile acestea întunecoase şi reci, şi în aceleaşi împrejurări; ba nu o dată, chiar de mai multe ori. "Ce prostie", se gândi ea neliniştită, iuţind pasul. Nervii îi jucau o festă. Dar senzaţia stăruia, cuprinzându i pe nesimţite întreaga minte. Privi în jurul ei cu teamă, dar senzaţia creştea, stranie şi totuşi cunoscută. Scarlett înălţă capul, ca un animal care simte primejdia. "Sunt foarte obosită, şi atâta tot", căută ea să se liniştească. "Şi noaptea e atât de ceţoasă, atât de ciudată. N am mai văzut în viaţa mea o ceaţă atât de deasă, în afară de... În afară de..."

Atunci, cu o strângere de inimă, înţelese. Ştia. De atâtea ori, în vis, alergase printr o ceaţă ca asta, printr o ţară bântuită de strigoi, plină de o ceaţă groasă, rece, de umbre care se întindeau s o apuce. Visa oare din nou, sau visul se prefăcuse în realitate?

O clipă, simţul realităţii o părăsi şi se simţi pierdută. Cunoscuta senzaţie din visul ei de groază o cuprinse cu totul, mai puternică decât oricând, iar inima începu să i bată cu putere. Se afla iarăşi în regatul tăcerii şi al morţii, ca odinioară la Tara. Tot ce avea oarecare însemnătate pe lume – se dusese. Viaţa nu mai era decât o ruină şi spaima îi cuprinse sufletul ca un vânt îngheţat. Grozăvia ceţii şi a celor aflate în ceaţă – toate încercau s o învăluie. Începu să alerge. La fel cum alergase de sute de ori în vis, aşa alerga acum, orbeşte, fără să ştie încotro, gonită de o groază fără nume, în căutarea adăpostului ce se afla pe undeva în ceaţa cenuşie.

Fugea mereu la deal, pe strada întunecoasă, cu capul plecat, cu inima bătându i ca un ciocan, cu buzele umede de aerul nopţii, în timp ce pomii se înălţau deasupra ei ameninţători. Undeva, undeva în lumea asta sălbatică, de tăcere şi ceaţă, se găsea un adăpost! Fugea la deal, cu răsuflarea tăiată, iar fustele ude i se înfăşurau în jurul gleznelor; plămânii erau gata să se spargă şi corsetul o strângea, apăsându i coastele pe inimă.

Atunci, deodată, în faţa ochilor ei se ivi o lumină, apoi un şir de lumini licărind slab, totuşi lumini adevărate. În visul ei nu existaseră lumini, nimic decât ceaţă cenuşie. Mintea i se încleştă asupra lor. Lumina însemna securitate, oameni, realitate. Deodată se opri din fugă, îşi prinse mâinile una într alta şi se strădui să şi sugrume spaima, privind stăruitor la şirul de felinare care i arătau că se afla pe Strada Piersicului, în Atlanta, şi nu în universul cenuşiu de coşmar populat de strigoi.

Se aşeză cu greutate pe o margine de zid, luptându se cu nervii ei, ca şi cum ar fi tras de nişte sfori care i alunecau printre degete.

"Alergam, alergam... ca o nebună", se gândi ea, şi tot trupul îi tremura, pe măsură ce teama o părăsea, iar bătăile inimii i se potoleau. "Dar încotro alergam?"

Răsuna mai uşor acum; şezu câtva timp, apăsându şi pieptul cu mâna şi privi de a lungul Străzii Piersicului. Acolo sus, la capătul străzii, era casa ei. Fiecare fereastră îi apărea luminată, iar luminile păreau că vor să străpungă ceaţa, care încerca să le micşoreze sclipirea. Acasă! Era casa ei! Se uită cu recunoştinţă, cu dor, spre apariţia aceea solidă, îndepărtată şi în suflet începu să i se pogoare liniştea.

Acasă! Acolo voise ea să se ducă. Într acolo fugise. Acasă, la Rhett!

Când îşi dădu seama de acest adevăr, simţi ca şi cum i ar fi căzut nişte lanţuri, şi o dată cu ele spaima care o urmărise în vis din seara aceea în care se dusese la Tara şi găsise întreaga lume prăbuşită. La capătul drumului către Tara, simţise că nu mai exista nici adăpost, nici putere, înţelepciune, dragoste, înţelegere – nimic din toate lucru­rile acelea care, întrupate în persoana lui Ellen, alcătuiseră temelia copilăriei sale. Şi, deşi obţinuse între timp securi­tatea materială, totuşi în vis era mai departe copilul speri­at, pornit să caute securitatea pierdută a acelei lumi pierdute.

Acum ştia care era adăpostul pe care l căutase în vis, locul acela cald şi sigur ce i fusese ascuns în ceaţă. Nu era Ashley – nici vorbă de Ashley! În el nu găseai mai multă cădură decât într o stafie, nici mai multă securitate decât în nisip. Era Rhett – Rhett, cu braţele lui puternice care s o ţină, cu pieptul lui lat pe care şi putea rezema capul obosit, şi cu râsul lui batjocoritor care o făcea să vadă totul într o lumină bună. Rhett, care avea pe deasupra şi o înţelegere deplină, pentru că şi el, ca şi ea, vedea lucrurile aşa cum sunt, fără să se încurce în idei nepractice, precum onoare, sacrificiu, sau o prea mare încredere în firea omului. Şi Rhett o iubea! De ce nu şi dăduse seama că o iubeşte, în ciuda spuselor lui? Melanie înţelesese adevărul şi i spuse­se, cu ultima ei răsuflare: "Fii bună cu el."

"Oh", se gândi Scarlett, "Ashley nu e singurul om orbit prosteşte. Ar fi trebuit să văd".

Ani de zile întorsese spatele acelui zid de piatră care era dragostea lui Rhett, nesocotind o în acelaşi fel cum nesocotise şi dragostea Melaniei şi lăudându se că şi tră­gea puterea din ea însăşi şi din nimeni altcineva. Dar la fel cum îşi dăduse seama, mai devreme, în seara aceea, că Melanie fusese alături de ea în amarnica luptă cu viaţa, acum îşi dădu seama că Rhett stătuse la spate, în tăcere, iubind o, înţelegând o şi fiind oricând gata să i dea ajutor. Îl vedea pe Rhett la bazar, citind nerăbdarea din ochii ei şi invitând o la dans, Rhett ajutând o să scape de servitutea doliului, Rhett călăuzind o prin foc şi explozii în noaptea când căzuse Atlanta, Rhett împrumutându i banii cu care pornise afacerile, Rhett consolând o când se trezea ţipând de groază din visul acela cumplit – nici un bărbat nu face asemenea lucruri dacă nu iubeşte la nebunie o femeie!

Din pomi cădeau picuri de apă pe ea, dar nu simţea nimic. Ceaţa o învăluia, dar nu băga de seamă. Căci în clipa când se gândi la Rhett, cu faţa i oacheşă, cu dinţii sclipitori şi cu ochii i negri şi ageri, se înfioră toată.

"Îl iubesc", se gândi ea şi, ca de obicei, acceptă acest adevăr fără mirare, ca un copil care primeşte un dar. "Nu ştiu cât îl iubesc, dar acesta i adevărul. Şi dacă n ar fi fost Ashley la mijloc, mi aş fi dat seama de mult. Niciodată n am putut privi lumea, pentru că Ashley îmi stătea în cale".

Îl iubea, aşa lichea, escroc, lipsit de scrupule şi de onoare cum era – adică lipsit de onoare în felul cum înţe­legea Ashley onoarea. "Să l ia dracu' pe Ashley cu onoarea lui!" îşi zise ea. "Onoarea lui Ashley m a încurcat întotdea­una. Da, chiar de la început, când venea mereu să mă vadă, deşi ştia că familia lui ţinea să se însoare cu Melanie. Rhett nu m a părăsit niciodată, nici în seara aceea groaznică, la recepţia Melaniei, când ar fi trebuit să mi sucească gâtul. Chiar când m a lăsat singură pe drum, în seara căderii Atlantei, ştia că sunt în siguranţă. Ştia că mă voi descurca, într un fel. Chiar când spunea că o să mă facă să plătesc scump faptul că venisem să i cer bani când era la închiso­are. N avea intenţia s o facă. Mă punea doar la încercare. M a iubit întotdeauna şi am fost atât de rea cu el! De nenumărate ori l am jignit, dar era prea mândru ca să mi o arate. Şi când a murit Bonnie... Oh, cum de am putut?"

Se ridică în picioare şi privi drept la casa de pe deal. Cu o jumătate de oră în urmă crezuse că pierduse totul în lume, în afară de bani, că pierduse toate lucrurile care făceau ca viaţa să merite să fie trăită – Ellen, Gerald, Bonnie, Mammy, Melanie şi Ashley. A trebuit să piardă totul, ca să şi dea seama că l iubea pe Rhett – că l dorea pentru că era puternic şi lipsit de scrupule, pentru că era pătimaş şi terestru, ca ea.

"O să i spun totul", se gândi ea. "O să priceapă. A priceput întotdeauna. O să i spun cât de proastă am fost şi cât de mult îl iubesc, şi o să mi răscumpăr neghiobia".

Dintr o dată se simţi tare şi fericită. Nu se mai temea de întuneric sau de ceaţă şi ştia, căci avea inima uşoară, că n o să i mai fie frică niciodată. Oricâtă ceaţă ar învălui o în viitor, o să ştie întotdeauna unde să găsească adăpost. O porni repede pe stradă către casă, şi drumul i se păru foarte lung. Mult, mult prea lung. Îşi sumese fustele şi începu să alerge cu paşi uşori. Dar de astă dată nu mai alerga de frică. Alerga pentru că la capătul străzii o aşteptau braţele lui Rhett.

Capitolul LXIII
Uşa din faţă era întredeschisă, şi Scarlett pătrunse alergând uşor, cu respiraţia tăiată, în hol, oprindu se o clipă sub prismele candelabrului ce aruncau sclipiri de curcubeu. Deşi casa era luminată, era plină de tăcere, nu o tăcere a somnului, dar una obosită, de veghe, care nu prevestea nimic bun. Văzu de îndată că Rhett nu se afla în salon, nici în birou, şi inima i se strânse. Nu cumva ieşise să şi petreacă seara cu Belle, sau cine ştie unde, ca în serile când nu apărea la ora mesei? La asta nu se gândise.

O porni pe scări în sus, ca să l caute, când observă că uşa sufrageriei era închisă. Avu o strângere de inimă şi privi cu remuşcare spre uşa aceea închisă, amintindu şi de nenumăratele seri în care Rhett şezuse acolo singur, bând până nu mai putea, şi venea Pork să l ducă la culcare. Fusese vina ei, dar avea să schimbe lucrurile, acum. Toate aveau să se schimbe de acum înainte – dar, oh, Doamne, fă să nu fie beat astă seară! Dacă e prea beat, n o să mă creadă, o să râdă de mine, şi asta îmi va zdrobi inima.