Pentru localnicul sinod cel din sardica

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 102.55 Kb.
tarix17.08.2018
ölçüsü102.55 Kb.



______________________CANOANELE SINODULUI DIN SARDICA____________________


PROLEGOMENA

PENTRU LOCALNICUL SINOD CEL DIN SARDICA
Sfântul şi localnicul293 sinod (sobor), cel în cetatea sardicească a Iliriei294 adunat, s-a făcut la anul 347 în timpul lui Constanţie, şi a lui Constant a fraţilor, şi împăraţilor, care unul împărăţea în Constantinopol, iar altul în Roma, după 11 ani ai săvârşirii marelui Constantin tatălui lor.295 Iar Părinţi în acesta au fost, din partea apusului adică trei sute, iar din partea răsăritului 76. După Socrat (cartea 2 cap 20) şi Sozomen (cartea 3 cap 12)296 din care, au fost exarhi, Osie episcopul Cordobei celei din Ispania, de toată cinstea fiind vrednic, pentru bătrâneţe şi multă osteneală ce a suferit. Şi Arhidam, şi Filoxen prezbiterii, câte trei ţinând locul lui papa Iulie. Maxim al Ierusalimului, Pavel al Constantinopolului, şi Atanasie al Alexandriei, de faţă fiind în sinod, dar caterisiţi de evseviani. Şi Protoghen episcopul Sardichiei, şi alţii. Dar a urmat schismă (dezbinare) şi deosebire între Părinţii răsăritului şi ai apusului, şi nu s-au unit la o socoteală unii cu alţii. Că răsăritenii, fiind arianişti, mergând la Sardica, au scris apusenilor, să nu pună în sinod să şadă împreună, pe Sfântul Pavel, şi pe marele Atanasie, pe Marcel al Ancirei, şi pe Asclipa al Gazei, ca pe nişte caterisiţi. Iar apusenii împotrivă scria lor, cum că nu-i cunosc pe dânşii greşiţi, nici caterisiţi, şi pentru aceasta îi au împreună şezători, şi împreună împărtăşitori. Dar răsăritenii acestea aflând, se întorc la Filipupol, şi iar caterisesc pe Atanasie, pe Pavel, pe Marcel, şi Asclipa, pe Iulie al Romei, pe Osie al Cordubei, pe Protoghen al Sardichiei, şi pe alţii. Nepomenind nici cât de puţin; „To Omousion”, (măcar că Socrat zice, cartea 2 cap 20 cum că arătat l-au anatematisit) au anatematisit numai pe cei ce ziceau trei dumnezei. Şi pe cel ce zice, că Hristos nu este Dumnezeu. Şi cum că Tatăl, Fiul, şi Duhul Sfânt este unul şi acelaşi. Şi pe cel ce zice, că este nenăscut Fiul. Şi că au fost cândva vreme sau veac, când nu era. Iar apusenii Părinţi în Sardica pe sinod adunându-l, pe credinţa cea în Niceea (propovăduită) o au adeverit, fără a adăuga într-însa nimic, sau a scoate, iar pe Atanasie, pe Pavel, pe Marcel,297 şi pe Asclipa, i-a îndreptat, şi i-a dezvinovăţit, şi prin împăraţi au ajutat de şi-au luat scaunele lor. Iar pe cei ce erau în Filipupoli adică pe răsăriteni dimpotrivă i-a caterisit. Însă nu pe toţi, ci numai pe 11. Că nu toţi erau arieni, ci numai unii, iar ceilalţi dreptslăvitori (precum Părinţii cei ce erau în Sardica arată în epistolia cea către toate Bisericile); pentru aceea şi multe dogme ale lui Arie le-au anatematisit, şi pe simbolul acestora ca pe un dreptslăvitor l-au primit dumnezeiescul Ilarie. Iar pe lângă toate acestea, şi pe canoanele acestea298 le-au aşezat. Care sunt de nevoie spre buna rânduială, şi aşezarea Bisericii. Şi se întăresc acestea nehotărâtor de cel 1 al sinodului al 4-lea şi de cel 1 al sinodului al 7-lea. Iar hotărâtor de cel al 2-lea al sinodului al 6-lea. Şi prin întărirea aceasta iau oarecum ecumenică putere.
CANOANELE CELE 20 ALE SFÂNTULUI LOCALNICULUI SINOD

CELUI ÎN SARDICA TÂLCUITE
CANONUL 1

Nu atât răul obicei, pe cât stricarea cea prea vătămătoare a lucrurilor se cuvine din însăşi temeliile a se dezrădăcina, ca nici unuia din episcopi să-i fie iertat din o cetate mică la altă cetate a se muta. Că pretextul (pricinuirea) cauzei acesteia este arătat, pentru care se fac unele ca acestea. Că nu se va putea afla vreunul din episcopi vreodinioară, care de la mai mare cetate s-ar fi silit la altă mai mică cetate a se muta. De unde au ajuns a se aprinde unii ca aceştia cu un înfocat chip al lăcomiei de averi. Şi mai mult trufiei a sluji, ca să se pară că mai mare stăpânire au dobândit. Deci aceasta tuturor place, ca acest fel de nesimţire mai aspru să se izbândească. Că socotim că unii ca aceştia nici pe împărtăşirea mirenilor ar trebui să o aibă.

[Apostolic, can. 14; Sinod 1, can. 15; Sinod 4, can. 5; Antiohia, can. 16, 21; Sardica, can. 21; Cartagina, can. 57]
TÂLCUIRE

Începând canonul acesta, zice, că şi fieştece rău obicei trebuie a se strica.299 Iar când acesta şi pe lucrurile Bisericii, şi buna rânduială le strică, atunci trebuie ca şi din însăşi temeliile să se dezrădăcineze, şi de istov să se piardă. Şi încă rânduieşte, ca nici un episcop având eparhie mică să o lase, şi să ia alta mai mare. Fiindcă pricina pentru care face aceasta, este lăcomia, şi mândria, precum tuturor este arătat. Una, ca din eparhia cea mai mare să aibă şi câştig mai mare. Iar cealaltă, ca din aceeaşi pricină a eparhiei să aibă şi slavă, şi stăpânire mai mare. Pentru aceasta răul acesta trebuie mai cu asprime decât altele a se pedepsi, şi arhiereii cei ce ar fi îndrăznit de au făcut aceasta, să se despartă de adunarea creştinilor, şi nici ca nişte mireni să poată avea în Biserică împărtăşirea cea cu credincioşii.


CANONUL 2

Iar dacă vreunul s-ar afla aşa fel de nebun, ori îndrăzneţ, încât a se părea că aduce pentru unele ca acestea oarecare lepădare, adeverind că i s-ar fi adus de la mulţime către dânsul scrisori. Arătat este, că s-a putut cu plată, şi cu preţ puţini oarecarii stricându-se, să facă tulburări în Biserică, ca cum rugându-se pe acesta a-l avea episcop. Deci desăvârşit pe acest fel de vicleşug, şi meşteşugiri, le socotim a fi vrednice de pedeapsă, încât nici unul de acest fel nici la sfârşit, să se învrednicească măcar de mirenească împărtăşire.

[Apostolic, can. 14; Sinod 1, can. 15; Sinod 4, can. 5; Antiohia, can. 16, 21; Sardica, can. 1; Cartagina, can. 57]
TÂLCUIRE

Următor este acest canon celui mai de sus. Că zice, că dacă vreun arhiereu ar fi atât de obraznic, şi îndrăzneţ, încât şi după canonul cel mai de sus ar îndrăzni a se muta de la a sa eparhie la alta, şi ca să se arate ca cum nu este vinovat certării canonului, ar zice, că a luat scrisori de la norodul eparhiei aceleia chemătoare ca să le fie lor arhiereu. Însă este arătat, că unul ca acesta a întrebuinţat meşteşug, şi vicleşug, şi cu bani stricând pe puţinii oarecare din eparhia aceea, şi i-a înduplecat să facă tulburări, şi să-l ceară episcop. Pentru aceasta vicleşugurile şi meşteşugirile cele ca acestea trebuie atât de mult să se pedepsească, încât cei ce le fac să nu se învrednicească nici la moartea lor a se împărtăşi, nu ca episcopii, dar nici ca mirenii. Citeşte şi pe cel 14 apostolesc.



CANONUL 3

Şi aceasta este de nevoie a se adăuga, ca nimeni din episcopi să treacă de la a sa eparhie, la altă eparhie, în care se află episcopi. Fără numai de s-ar chema vreunul de fraţii cei ce se află într-însa, pentru a nu se părea că noi închidem uşile dragostei. Aşişderea şi aceasta încă trebuie a o provedea, ca, dacă vreunul din episcopi în vreo eparhie, împotriva fratelui său, şi a împreună episcopului ar avea pricină, nici unul din aceştia de la altă eparhie (provincie) episcopi să cheme judecători. Iar dacă cumva vreunul din episcopi în vreo pricină i s-ar părea că se osândeşte, şi s-ar socoti pe sineşi că nu rea, ci bună pricină are, ca şi de al doilea să se mai cerceteze judecata. De se pare dragostei voastre, să cinstim aducerea aminte a Apostolului Petru, şi despre aceştia ce au judecat să se scrie lui Iulie episcopului Romei, ca prin episcopii cei ce se megieşesc cu eparhia, de ar trebui să se mai reînnoiască judecătoria, şi să dea le cercetători. Iar de nu ar putea ei dovedi că pricina lui este acest fel, încât să aibă trebuinţă de a doua judecată, cele odată judecate să nu se mai desfacă, ci cele ce sunt adeverite să rămâie.

[Apostolic, can. 35; Sinod 2, can. 2; Sinod 3, can. 8; Sinod 6, can. 20; Antiohia, can. 13, 22; Sardica, can. 11, 12]
TÂLCUIRE

Nu numai se opresc episcopii de a lăsa eparhiile cele mai mici, şi a lua mai mari, ci încă nu se iartă nici măcar a merge de la eparhiile lor la eparhiile altor episcopi, spre a lucra ceva arhieresc, fără a se chema de dânşii, după canonul acesta. Însă şi aceasta a merge fiind chemaţi o iartă canonul, ca să nu se închidă dragostea, şi iubirea frăţească a episcopilor a unora către alţii. Iar dacă doi episcopi au între dânşii vreo judecată, nu trebuie să ceară episcopi de la vreo eparhie străină ca să-i judece, ci pe episcopii eparhiei aceleia din care sunt şi ei. Iar dacă unul dintre ei se va osândi de eparhialnicii episcopi, şi ar socoti, că pricina sa nu este nedreaptă, şi slabă, ci tare spre a-l îndrepta, de s-ar mai cerceta de alţii. La acest fel de stare împrejur, trebuie din dragoste să cinstim pomenirea lui Petru Apostolul, adică trebuie episcopii cei ce au judecat pricina aceasta, să scrie la scaunul Romei (unde atunci episcopea Iulie) cum că episcopul cel ce s-a judecat de dânşii nu se mulţumeşte cu judecata lor, ca papa, de va socoti că pricina are trebuinţă de a se mai cerceta, să rânduiască să o judece episcopii megieşiţi cu eparhia aceea. Iar de va socoti că nu are trebuinţă de a se judeca de al doilea, trebuie să rămână adevărată şi întărită hotărârea cea mai înainte făcută a episcopilor. Însemnează că canonul acesta se înţelege nu pentru eparhiile cele ce nu sunt supuse papei, ci numai pentru cele supuse lui, după Zonara.300


CANONUL 4

Dacă vreunul din episcopi s-ar caterisi cu judecata episcopilor acelora ce se află în vecinătate, şi ar zice iarăşi că va adăuga pentru sineşi lucru de dezvinovăţire, să nu se aşeze mai înainte altul la scaunul lui, dacă nu episcopul Romei înştiinţându-se, pentru aceasta va da hotărâre.

[Sinod 1 şi 2, can. 16; Cartagina, can. 96]
TÂLCUIRE

Şi canonul acesta următor este celui mai de sus, însă şi acesta, zicând. Că dacă vreun episcop s-ar caterisi de episcopii cei de prin apropiatele ţări, şi învecinaţi, şi ar zice că poate a se dezvinovăţi la altă judecătorie, să nu se hirotoniseacă alt arhiereu la scaunul său, dacă nu mai înainte aflând papa de aceasta, va hotărî, ori să rămână caterisit, ori să-l dezvinovăţească. Însemnează, că şi canonul acesta, pentru eparhiile cele supus papei se înţelege. Şi nu pentru altele, nesupuse lui, după acelaşi Zonara.


CANONUL 5

Plăcut-a că, dacă vreun episcop s-ar pârî, şi adunându-se episcopii aceleiaşi eparhii (enorii), din treapta lui l-ar scoate, şi care apelarisind (chemând) fiind, ar scăpa la prea fericitul episcopul Bisericii romanilor, şi voind el a-l asculta, de va socoti că este drept a se reînnoi cercetarea pricinii lui, şi va scrie episcopilor acestora ce se vecinesc cu eparhia, ca ei cu silinţă, şi cu scumpătate fieştece să cerceteze, şi după credinţa adevărului, să dea hotărâre pentru lucru. Iar dacă vreunul rugându-se ca iarăşi pricina sa să se asculte, şi pentru rugăciunea lui va socoti a judeca episcopul romanilor să trimită din partea sa prezbiteri, ca să fie în stăpânirea a însuşi episcopului. Va cerca însă ceea este bine, şi va hotărî de se cade a se trimite cei ce au să judece împreună cu episcopii, care vor avea stăpânirea acestuia de la care s-au trimis ei, şi aceasta este de a se pune. Iar de ar socoti că este de ajuns spre cunoştinţa şi hotărârea pricinei episcopului, va face, ceea ce s-ar părea preaînţeleptului sfatului său că este bine.
TÂLCUIRE

Mai aceleaşi cu canonul cel mai de sus, şi acesta rânduieşte, zicând: Că dacă vreun episcop prihănit în vinovăţii, s-ar caterisi de episcopii eparhiei, din care şi el este, şi ar sui judecata sa către papa, atunci papa, de va judeca că este drept a se mai cerceta pricina acestuia, trebuie a scrie la episcopii cei străini megieşiţi cu eparhia aceea, ca să cerceteze cu scumpătate, şi cu silinţă pricina, şi să dea pentru ea adevărată, şi dreaptă hotărâre. Iar dacă însă acelaşi episcop, osândindu-se şi de aceşti rânduiţi episcopi, va sui şi a doua oară judecata către papa, şi-l va ruga ca să trimită din partea sa oameni ai săi, care să aibă putere, şi locul lui, ca să judece (a treia oară) pricina împreună cu episcopii rânduiţi de papa, sau şi cu ai eparhiei acesteia, atunci este în stăpânirea papei, ori să trimită, ori să hotărească că este îndestulă judecata şi hotărârea făcută.301 Şi aceasta iarăşi numai pentru eparhiile cele supuse Romei se înţelege, după Zonara, şi nu şi pentru cele ne supuse lui.


CANONUL 6

De s-ar întâmpla într-o eparhie, în care se află episcopi mai mulţi, a rămânea un episcop, şi acela pentru oarecare lenevire nu ar voi a veni împreună, şi a socoti împreună pentru aşezarea episcopului, iar mulţimile fiind adunate s-ar ruga să se facă aşezarea episcopului celui ce de dânşii se cere. Trebuie întâi episcopul ce a mai rămas să se înştiinţeze prin scrisorile exarhului eparhiei (zic adică a episcopului mitropoliei (capitalei) cum că se roagă mulţimile a se da lor păstor. Socotim a fi bine a se aştepta şi pe acesta, ca să vină de faţă. Iar de nu va veni, şi prin scrisori poftit, nici măcar ar scrie înapoi, îndestulare trebuie a se face la voinţa mulţimii. Trebuie însă, a se chema şi episcopii eparhiei celei megieşite, spre aşezarea episcopului mitropoliei. Să nu fie iertat însă fieştecum a se pune episcop în vreun sat, sau în cetate mică, la care şi un singur prezbiter ajunge, că nu este de nevoie a se aşeza acolo episcop ca să nu se micşoreze numele episcopului, şi stăpânia. Ci episcopii eparhiei, precum înainte am zis, în aceste cetăţi sunt datori a aşeza episcopi, în care şi mai înainte s-au aflat că au fost făcuţi episcopi. Iar de s-ar afla vreo cetate că aşa s-a înmulţit întru mult număr de popor, încât să se socotească ea vrednică şi de episcopie, să ia.

[Apostolic, can. 1]
TÂLCUIRE

Rânduieşte canonul acesta, că dacă în vreo eparhie, ce avea mulţi episcopi, s-ar întâmpla a rămâne numai un episcop (din oarecare întâmplare), iar norodul vreunii episcopii din eparhia aceea adunându-se ar cere să li se aleagă, şi să li se hirotonească episcop. Atunci mitropolitul eparhiei, să înştiinţeze pe episcopul cel rămas, de cererea norodului, şi să-l aştepte, până să vină. Iar nevrând să vină, la alegerea şi hirotonia cerutului episcop, nici prin scrisoarea sa să arate că primeşte cererea norodului, şi alegerea, atunci mitropolitul să facă îndestularea cererii mulţimii, să cheme pe străinii episcopi, ai învecinate eparhii, şi cu dânşii să aleagă, şi să hirotonisească pe episcopul cerşit de mulţime. Asemenea şi când ar fi să se facă la o aceste fel de eparhie mitropolit, episcopii cei învecinaţi să-l aleagă, şi să-l hirotonisească. Mai zice canonul, că nu este nevoie a se face episcop în sat, sau în cetate mică, spre a căreia duhovnicească chivernisire este destul şi un singur preot, ca să nu se defaime covârşitoarea dregătoria episcopească, ci numai în cetăţile acelea să se pună episcopi, care din început au avut episcopii, iar de va fi vreuna atât de împoporată, încât să fie vrednică de a se face episcopie nouă, să se facă, şi să ia episcop al său.


CANONUL 7

Căşunarea de supărare a noastră, şi multa stăruinţă, şi nedreptele rugăminţi, ne-au făcut a nu avea atât har, şi cutezare, cât suntem datori a avea. Că mulţi din episcopi nu lipsesc ducându-se la armie (lagăr), şi mai ales africanii. Care, precum am aflat, de la iubitul fratele şi împreună episcopul nostru Gratu, sfaturile cele mântuitoare nu le primesc, ci le defaimă aşa, încât un om aduce la armie cele mai multe, şi osebite rugăminţi care nu pot să folosească Bisericile, şi nu, precum este datoria a se face, şi cum este cuviincios săracilor, şi mirenilor ori văduvelor a le ajuta şi a-i sprijini, şi dregătorii lumeşti, şi lucrări pentru unii a mijloci. Deci grosietatea aceasta, nu fără de oarecare sminteală şi osândă, ne pricinuieşte sfărâmare. Că mai de cuviinţă am socotit a fi ca episcopul ajutorul său să-l dea aceluia, care de către cineva s-ar silnici, sau dacă vreuna din văduve s-ar nedreptăţi, sau iarăşi dacă vreun orfan s-ar lipsi de cele ce i se cuvin, de cumva şi numele acestea ar avea rugăminte dreaptă. Nici un episcop dar se cuvine a veni la armie (lagăr) afară numai de aceea, pe care pe evlaviosul împăratul nostru iar chema cu scrisorile sale. Dar fiindcă de multe ori se întâmplă unii având trebuinţă de milostivire, a năzui la Biserică, osândindu-se pentru greşalele lor la închisoare, sau insulă (ostrov) sau dacă cu orice fel de hotărâre fiind daţi, pentru unii ca aceştia se cuvine a nu ne feri de a-i ajuta, ci fără întârziere, şi fără a se îndoi unora ca acestora să li se facă iertare.

[Antiohia, can. 11; Sardica, can. 8, 9, 20; Cartagina, can. 117]
TÂLCUIRE

Fiindcă oarecare episcopi, şi mai ales cei ce se află în Africa, îndrăzneau a merge la împăratul, până şi la armie aflându-se, nu ca să ajute văduve, şi săraci, ci ca să pricinuiască prietenilor lor dregătorii lumeşti, şi chiverniseli, şi de multe ori fiind sfătuiţi să înceteze de la acestea, nu băgau seamă. Încât şi un singur episcop, multe şi osebite de cele dinafară rugăminţi aduceau la palatul împărătesc. Fiind, zic, că această necuviinţă se făcea, şi din aceasta, au urmat a nu afla arhiereii la Împăratul atât cutezare, şi har, potrivit lor, ci mai ales şi sminteală pricinuiesc, şi prihană asupra lor. Pentru aceasta canonul acesta oprind aceasta, rânduieşte ca fiecare episcop să meargă la împăratul, ca să ajute pe cei ce se silnicesc, adică pe văduve nedreptăţindu-se, pe sărmani lipsindu-se de averile lor.302 Şi aceasta însă să o facă, când cererea lor este dreaptă. Iar nefiind dreaptă, nu se cuvine a-i ajuta, şi nici se cade a merge de sineşi la împăratul, fără a fi chemat cu scrisori împărăteşti. Afară numai dacă oarecare ar năzui la Biserică vrednici de milă, ori pentru că s-au osândit pentru greşale ce au făcut, să se izgonească, la ostroave, sau la niscaiva locuri tari şi aspre. Pentru unii ca aceştia episcopii fără întârziere, şi fără a fi chemaţi, să meargă la împăratul ca să le ceară iertare graşalei, şi să-i izbăvească din osândă. Vezi şi pe cel 11 din Antiohia.


CANONUL 8

Şi aceasta să se hotărească, că, deoarece s-a socotit, pentru a nu cădea sub osândire vreunul din episcopi ducându-se la armie, dacă unii ar avea acest fel de cereri, de care mai sus am pomenit, prin diacon al său să le trimită. Că faţa slujitorului nu este pizmuită, şi cele ce se vor da mai în grabă se vor putea aduce.

[Antiohia, can. 11; Sardica, can. 7, 9, 20; Cartagina, can. 117]
TÂLCUIRE

Şi acest canon asemenea fiind cu cel mai de sus, rânduieşte ca nici pentru cererile cele mai de sus zise, să nu meargă însuşi episcopii la împăratul. Fiindcă aceasta, adică însuşi a merge le pricinuieşte prihană, şi defăimare. Ci să le trimită cu diaconii lor. Întâi că va scăpa episcopul de prihănire, şi al 2-lea că cărţile ce se vor da de împăratul, şi celelalte răspunsuri, care pentru cererile cele ca acestea se vor face, mai lesne şi mai în grabă se vor aduce cu diaconul, decât cu episcopul. Vezi şi pe cel 11 din Antiohia.



CANONUL 9

Şi aceasta să se hotărească, ca în oricare eparhie episcopii ar trimite cererile către fratele, şi sinepiscopul lor, cel ce se află în cetatea cea mai mare, adică în mitropolie, el, şi pe diaconul lui şi cererile să le trimită, dând lui, şi recomenduitoare epistolie, scriind adică prin urmare şi către fraţii, şi sinepiscopii noştri, care ar fi petrecând în timpul acela în locurile, ori în cetăţile, întru care prea binecinstitorul împărat chiverniseşte lucrurile cele obşteşti. Iar de ar avea vreunul din episcopi prieteni în curtea palatului, şi ar voi pentru ceva, ce ar fi mai de cuviinţă, să-l roage să nu se oprească ca prin diaconul său şi a-i ruga, şi a le porunci, ca pe bun ajutorul lor să-l dea celuia ce îi roagă. Iar cei ce vin la Roma, precum mai înainte am zis iubitului fratelui nostru şi împreună episcopului Iulie, cererile, cele ce le au, sunt datori a le da, ca el mai întâi să le cerceteze. De nu cumva unele dintr-însele ar fi atingătoare, şi aşa apărarea, şi purtarea sa de grijă dându-le îi va trimite pe ei la armie.

[Antiohia, can. 11; Cartagina, can. 117; Sardica, can. 11, 7, 8, 20]
TÂLCUIRE

Pentru aceeaşi pricină, şi canonul acesta cuprinzând, zice, că dacă vreun episcop va scrie epistolie către episcopul locului aceluia, în care se află împăratul, pentru oarecare rugăminte ce are, trebuie epistolia aceasta întâi să se dea în mâna mitropolitului căruia este supus episcopul acela, ca adică, de va vedea el că are rugăminte binecuvântată, şi nu-i supărătoare pentru împăratul, să o trimită, cu diaconul său, către episcopul acela către care s-a trimis, şi să scrie şi el scrisori recomenduitoare către episcopii cetăţilor acelora, unde se află împăratul, rugându-i pe ei ca să ajute, după urmarea rugăciunii episcopului ce a scris. Iar dimpotrivă de ar vedea, că scrisoarea va să supere pe împăratul, să o întoarcă episcopului celui ce o a trimis. Nu se opreşte însă nici un episcop de a scrie cu diaconul său către prietenii ce-i are în palat, ca să ajute la cuviincioasele şi binecuvântatele cererile sale, pentru care îi roagă. Iar de s-ar afla împăratul în Roma, sunt datori diaconii episcopilor care merg acolo,303 să dea cererile ce au la papa, ca el privindu-le, şi cuviincioase găsindu-le, să-i trimită la palat cu a sa apărare, sau proteguire. Vezi şi pe cel 11 din Antiohia.


CANONUL 10

Trebuie cu toată amărunţimea, şi sârguinţa a se cerceta. Ca dacă vreun bogat ori scolastic, din for (piaţa cumpărării şi a vânzării) s-a învrednici a se face episcop, să nu se aşeze mai înainte, de nu va săvârşi slujbele şi a anagnostului, şi a diaconului, şi a prezbiterului. Ca prin fiecare treaptă, de se va socoti vrednic să poată a trece la înălţimea episcopiei propăşitor. Şi va avea treapta fiecărei tagme lungime adică nu de puţin timp, prin care credinţa lui şi bunătatea năravurilor, şi întărirea, şi blândeţea va putea să se facă cunoscute; şi însuşi socotindu-se vrednic de dumnezeiasca ierosini (preoţie), va dobândi cinstea cea prea mare. Că nici este lucru cuviincios, nici ştiinţa, nici buna petrecere primeşte a veni la aceasta cu semeţie şi cu uşurătate, ca ori episcop, ori prezbiter, ori diacon îndată cu uşurătate a se aşeza. Că aşa după cuviinţă neofitos (nou-sădit) s-ar socoti. Fiindcă mai ales şi prea fericitul Apostol, care şi al neamurilor s-a făcut învăţător, se vede că a oprit grabnice a se face aşezările. Că cercarea timpului celui îndelungat, va putea nu cu necuviinţă pe petrecerea şi pe moralul fiecăruia.

[Apostolic, can. 80; Sinod 1, can. 2; Sinod 1 şi 2, can. 17; Neocesareea, can. 12; Laodiceea, can. 3; Chiril, can. 4]
TÂLCUIRE

Rânduieşte canonul acesta, că cu mare silinţă trebuie a se păzi legiuirea aceasta. Adică, dacă vreun bogat, ori scolastic întru cuvinte, din for (piaţa cumpărării şi a vânzării), şi din tulburarea obştească, se vor arăta vrednici de episcopie, aceştia să nu se hirotonisească episcopi îndată, de nu vor face mai întâi în fiecare treaptă a citeţului, zic, a diaconului, şi a prezbiterului, vreme prea îndelungată, şi nu puţină. Că prin cercarea aceasta, să se arate, şi să se ispitească întâi credinţa cea dreaptă a lor, bunătatea socotelii lor, vitejia cugetării lor, şi blândeţea lor. Şi aşa din treaptă în treaptă, propăşitor să se suie şi la culmea înălţimii arhieriei. Căci, nici este de bună cuviinţă, nici cunoştinţa dumnezeieştilor cuvinte, nici bunul obicei cel cu vremea cercat o primeşte aceasta, a se hirotonisi cineva episcop, ori preot, ori diacon aşa lesne şi în grabă. Că unul ca acesta se va socoti ca un nou sădit a fi, că şi Apostolul Pavel aceasta o opreşte, poruncind lui Timotei, ca să nu hirotonisească pe cineva în grabă, şi zice: „Mâinile în grabă pe nimeni să pui” (I Timotei: 5,11). Vezi şi pe cel 80 apostolesc.


CANONUL 11

Hotărâm, ca episcopul, când din altă cetate vine la altă cetate, ori de la altă eparhie la altă eparhie, pentru fală cu laudele sale slujindu-se, ori cu sfinţenia religiei, şi ar voi a petrece mai multă vreme, şi episcopul cetăţii aceleia nu ar fi iscusit în a învăţa. Să nu defaime pe acela, şi să vorbească mai ades sârguindu-se a-l ruşina, şi a înjosi persoana episcopului celui de acolo. Că acest pretext (ocazie) s-a obişnuit a face tulburări, şi prin acest fel de viclenie ş-ar logodi pe scaunul cel străin, şi se sileşte a-l răpi, nesfiindu-se a părăsi pe Biserica cea dată lui, şi a se muta la alta. Deci trebuie pentru aceasta a se hotărî timp (fiindcă şi a nu se primi episcop, s-a socotit a fi faptă a neomeniţilor, şi a răilor). Căci, vă aduceţi aminte că în trecutul timp părinţii noştri au judecat, ca, dacă vreun mirean petrecând în cetate în trei zile de duminică, în trei săptămâni nu s-ar aduna împreună, să se depărteze de la împărtăşire. Deci dacă pentru mireni aceasta s-au legiuit, nu trebuie nici se cade, dar nici foloseşte ca episcopul, de nu are nici o nevoie mai grea, sau treabă grea, mai mult (timp) a lipsi de la Biserica sa, şi a mâhni pe poporul cel încredinţat lui.

[Apostolic, can. 35, 58; Sinod 3, can. 8; Sinod 6, can. 19, 20, 80; Sinod 1 şi 2, can. 16; Cartagina, can. 79, 82, 83, 131, 132, 133; Gangra, can. 5, 20, 21; Sardica, can. 3, 12; Grigorie, can. 6; Petru, can. 10; Antiohia, can. 13, 22].
TÂLCUIRE

De va merge vreun episcop de la o cetate la alta, ori la altă eparhie, pentru ca să se laude ca un cuvântăreţ, ori pentru vreo întrebare a dreptei cinstiri, şi a credinţei,304 şi va să se zăbovească acolo mult timp, şi episcopul locului nu este iscusit întru a învăţa, hotărăşte dar canonul, că acesta să nu înveţe ades prin Biserică, cu socoteală ca să defaime pe cel de loc, şi să-l ruşineze ca pe un neînvăţat. Că a deasa învăţare a lui, pricinuieşte tulburări, şi naşte prepus, că el se sileşte cu chipul acesta, să tragă pe norod spre dragostea sa, şi prin urmare să lase eparhia sa, şi cu vicleşug să răpească pe cea străină. Deci fiind faptă neomenită aceasta, a nu primi cineva nicicum episcopi străini în eparhia (diocezie) sa. Dar şi a rămâne ei în cea străină mult timp, este lucru de prepus, şi fără de lege. De aceasta trebuie a fi timp hotărât pentru zăbovirea acestora. Că dacă se aforiseşte mireanul acela, ce în cetate (sau în sat) aflându-se nu va merge la Biserică în duminicile a trei săptămâni, precum părinţii cei mai înainte de sinodul acesta au hotărât (nu adică cei ai sinodului 6 car în canonul 80 al lor aceasta o au hotărî, pe care şi citeşte-l acolo, căci acel sinod este în urma acestui din Sardica, ci alţii oarecare), ori nescris, ori prin canon scris, cu cât mai mult nu se cade, nici foloseşte să lipsească multă vreme episcopul din eparhia sa, şi să mâhnească pe turma sa cu nefiinţa lui? Afară numai de are vreo silnică nevoie, şi întâmplare grea care îl împiedică.


CANONUL 12

Fiindcă oarecare din fraţii, şi sinepiscopii prin cetăţile, în care se aşează episcopi, li se pare a dobândi foarte puţine averi ale sale, iar în alte locuri mari averi, din care sunt puternici şi săracilor a le ajuta. Judecăm a li se ierta lor aşa, ca de ar urma a merge la posesiile lor, şi a face strângerea rodurilor, trei zile de duminică, adică trei săptămâni, să petreacă ei la averile lor, şi la Biserica cea în apropiere, la care prezbiter adună popor, pentru ca, să nu se socotească că este el fără adunare, să meargă, şi să liturghisească, şi să nu umble adeseori în cetate, în care este episcop. Că cu chipul acesta şi lucrurile lui cele casnice pentru nevenirea lui, nici o pagubă vor suferi, şi se va socoti că se abate din vinovăţia trufiei, şi a mândriei.

[Apostolic, can. 58; Sinod 6, can. 19, 80; Sinod 1 şi 2, can. 16; Gangra, can. 5, 20, 21; Sardica, can. 11; Cartagina, can. 79, 82, 83, 131, 132, 133; Grigorie, can. 6; Petru, can. 10]
TÂLCUIRE

Asemeni se vede a fi şi canonul acesta, cu cel mai de sus, căci rânduieşte, că de vreme ce oarecare episcopi, în alte străine eparhii, au multe şi mari posesii şi mult roditoare, din care pot să ajute pe săraci, iar în cele ce se află ei episcopi foarte puţine se socotesc a avea a lor. Pentru aceasta se iartă ca episcopul cel ce are acest fel de posesii să meargă spre strângerea rodurilor lor. Însă să nu meargă des în cetatea, în care şade episcopul, ci să rămână numai trei săptămâni la posesiile sale, şi duminicile să meargă la Biserica ce i se megieşeşte, la care parohiseşte preot, şi să liturghisească, adică să nu ierurghisească, ci să aducă lui Dumnezeu obişnuitele laude305 împreună cu norodul şi aceasta să o facă, ca să nu se arate că nu merge la Biserică, şi să pricinuiască sminteală creştinilor, şi să calce canonul cel mai de sus. (Pentru care vezi şi cel 80 al sinodului al 6-lea). Că cu chipul acesta, şi rodurile posesiilor sale nu se răpesc, ci se adună prin venirea lui, şi de toată prihănirea mândriei, şi a iubirii de slavă scapă.


CANONUL 13

Place, ca dacă vreun diacon, ori prezbiter, sau şi vreunul din clericii s-ar excomunica, şi ar scăpa către alt episcop ce îl ştie, cunoscând că s-a depărtat de la cuminecare de episcopul lui, nu trebuie să facă ocară fratelui său episcopului, dându-i cuminecarea. Iar de ar îndrăzni aceasta, să ştie, că adunându-se episcopii se va face pe sine vinovat răspunderii.

[Apostolic, can. 12, 32, 33; Sinod 4, can. 13; Antiohia, can. 6; Sfânta Sofia, can. 1]
TÂLCUIRE

Canonul acesta urmând celui 12 şi celui 32 apostoleşti; vezi acolo.


CANONUL 14

Dacă vreun episcop s-ar afla iute (care nu este datorie întru acest fel de bărbat a se politici) şi în grabă împotriva vreunui prezbiter, ori diacon pornindu-se ar voi să-l scoată de la Biserică. Trebuie a purta grijă ca nu îndată să se osândească unul ca acesta, şi să se lipsească de cuminecare, ci cel ce se scoate să poată năzui la episcopul mitropoliei a aceleiaşi eparhii. Iar de nu este cel al mitropoliei, la cel mai cu apropiere să alerge, şi să se roage, ca cu scumpătate să se cerceteze pricina lui. Că nu se cade da ascultare celor ce se roagă. Şi episcopul încă acela ce ori drept, ori nedrept a scos pe unul ca acesta, este dator a suferi bărbăteşte, ca cercetarea pricinei să se facă. Şi ori se va întări hotărârea lui, ori va dobândi îndreptare. Însă mai înainte de a se cerceta, şi o parte şi alta cu silinţă şi cu credinţă cel ce nu are cuminecare mai înainte de cunoaşterea pricinei, nu trebuie a-şi izbândi cu Cuminecarea. Iar dacă, împreună adunându-se oarecare din cleric, vor vedea defăimarea, şi trufia lui (fiindcă nu este lucru cuviincios a suferi ocară, şi prihănire nedreaptă), sunt datori a întoarce pe acesta cu mai amară şi mai grele graiuri, ca cel ce porunceşte cele de cuviinţă să se slujească şi să se asculte. Că precum episcopul este dator slujitorilor a le da curată dragoste, şi sufletească plecare, cu acestaşi chip slujitorii sunt datori episcopilor a săvârşi ne viclenit cele ale slujbei.

[Apostolic, can. 12, 13, 28, 32; Sinod 1, can. 5; Sfânta Sofia, can. 1; Antiohia, can. 4, 6; Sardica, can. 12, 15; Cartagina, can. 11, 37, 71, 74, 141]
TÂLCUIRE

Canonul acesta se vede a fi următor cu cel mai de sus; rânduind, că dacă vreun episcop mânios fiind (care patimă nu se cade a o avea următorii preablândului Hristos) de mânie pornit, ar aforisi vreun preot, sau diacon, trebuie să avem purtare de grijă, a nu se lipsi unul ca acesta fără cuvânt şi îndată de împărtăşire, ci să-i fie slobod a merge la mitropolitul episcopului ce l-a despărţit de aceasta, ori lipsind mitropolitul, să meargă la străinul megieşitul mitropolitul, ca să cerceteze cu scumpătate pricina despărţirii acesteia.306 Fiindcă nu este drept a nu se da ascultare, celor ce poate să li se cerceteze judecata. Dar până se cercetează judecata, atât episcopul trebuie a suferi, până se va întări hotărârea lui, dreaptă fiind, ori se va îndrepta, nedreaptă fiind. Cât şi preotul, sau diaconul hulitor, trebuie a nu călca aforismosul, ci să rămână într-însul. Că de va călca, defăimând, şi asupra episcopului său mândrindu-se, trebuie să se adune clericii episcopului, şi cu certări amare să-l smerească, şi să-l supună. Ca să se arate supuşi către episcopul lor. Că precum episcopul este dator a iubi fără vicleşug pe slujitorii săi, şi pe clerici. Aşa deopotrivă şi slujitorii şi clericii trebuie fără vicleşug să slujească pe episcopul lor.


CANONUL 15

Hotărâm, ca, dacă vreun episcop din altă parohie ar voi, pe vreun străin slujitor, fără de învoirea episcopului lui, în oarecare treaptă a-l pune, neîntărită şi neadeverită să se socotească acest fel de punere. Iar dacă oarecare din noi, de o ar slobozi aceasta loruşi, sunt datori de fraţii şi împreună episcopii, şi a li se aduce aminte, şi a se îndrepta.

[Apostolic, can. 15; Sinod 1, can. 15, 16; Sinod 4, can. 5, 10, 20, 23; Sinod 6, can. 17, 18; Sinod 7, can. 10, 15; Antiohia, can. , can. 3; Sardica, can. 16, 17; Cartagina, can. 63, 98]
TÂLCUIRE

Opreşte canonul acesta pe episcopi de a lua din altă eparhie pe vreun cleric, şi a-l hirotonisi în vreo treaptă ieraticească, fără voia episcopului din a căruia eparhie este clericul, că făcând acesta, hirotonia va rămânea fără întărire, şi cel ce l-au hirotonisit să se mustre, şi să se îndrepteze de ceilalţi sinepiscopi.


CANONUL 16

Fiindcă de multe ori la mitropolia Tesalonicenilor se duc din alte eparhii prezbiteri şi diaconi, şi neîndestulându-se cu puţină petrecere de timp, în ea sau într-însa rămân, şi tot timpul se află acolo făcându-l, sau abia după prea mult timp sunt siliţi a se întoarce la Bisericile lor. Hotarele (decreturile) acestea, care şi pentru episcopi sunt statornicite, să se păzească şi pentru persoanele acestea.

[Apostolic, can. 15; Sinod 1, can. 15, 16; Sinod 4, can. 5, 10, 20, 23; Sinod 6, can. 17, 18; Sinod 7, can. 10, 15; Antiohia, can. 3; Sardica, can. 15, 17; Cartagina, can. 63, 98]
TÂLCUIRE

Canonul acesta opreşte mutările preoţilor şi ale diaconilor de la o Biserică la alta, hotărând ca şi la aceştia întocmai să se păzească canoanele cele ce opresc mutările episcopilor, precum şi la episcopi sunt hotărâte.


CANONUL 17

Au plăcut, ca, dacă vreun episcop suferind silă s-ar scoate cu nedreptul, ori pentru ştiinţă, ori pentru mărturisirea soborniceştii Biserici, ori pentru apărarea adevărului, şi fugind de primejdie, nevinovat şi sub judecată fiind, ar veni în altă cetate, să nu se oprească a petrece acolo atâta, până ce s-ar întoarce, ori şi-ar putea afla scăpare de ocara ce i s-a făcut. Că aspru lucru este şi prea greu, cel ce a suferit goană nedreaptă, a nu se primi de noi. Că pe unul ca acesta este dator (oricare) a-l primi cu prea multă bunătate, şi cu iubire de frate.

[Apostolic, can. 15; Sinod 1, can. 15, 16; Sinod 4, can. 5, 10, 20, 23; Sinod 6, can. 17, 18; Sinod 7, can. 10, 15; Antiohia, can. 3; Sardica, can. 15, 17; Cartagina, can. 63, 98]
TÂLCUIRE

Canonul acesta pe episcopul cel cu nedreptate izgonit de la scaunul său, ori pentru scumpătatea dogmelor credinţei, ori pentru că mărturiseşte, câte dogme, şi predări mărturiseşte şi slăveşte soborniceasca Biserică, ori şi pentru că se luptă pentru adevăr, şi pe cei ce se nedreptăţesc, şi se silnicesc îi apără, îl iartă să petreacă în străină eparhie, până se va întoarce iarăşi la a sa, ori să se dezvinovăţească de nedreapta ocară, şi de izgonire. (Precum unele ca acestea au urmat marelui Atanasie, marelui Vasilie, lui Hrisostom, şi altora.) Încă îndeamnă canonul ca pe acest fel de străin episcop, să-l primească fiecare cu prea multă iubire şi dragoste.


CANONUL 18

Fiindcă datori suntem a fi liniştiţi, şi răbdători, şi îndestulată milostivire a avea către toţi, cei ce odată s-au ridicat la soarta bisericească de oarecare fraţi ai noştri, de nu vor voi a se întoarce la Bisericile pentru care s-au numit, de aici înainte să nu se primească. Iar Eutihian nici nume de episcop luişi să-şi părtinească. Dar nici museu, să se socotească de episcop. Iar mirenească cuminecare de ar cere, nu trebuie lor a li se opri.
TÂLCUIRE

Museu, şi evtihiani, şi alţii încă, că episcopi au hirotonisit pe oarecare clerici. Deci hotărăşte canonul, ca cei de unii ca aceştia hirotonisiţi să se primească ca pe nişte clerici. Că măcar că cei ce i-a hirotonisit nu urmau a fi clerici pentru oarecare pricini, şi greşeli ce a făcut, însă când i-au hirotonisit, aveau dreptăţi episcopeşti, fiind hirotonisiţi, şi pentru aceasta sinodul a primit pe cei de dânşii hirotonisiţi. Însă dacă aceşti hirotonisiţi nu vor a se întoarce la Bisericile, a cărora s-au numit ei, clerici, la alte Biserici de aici să nu se primească. Iar evtihian şi museu, drept şi nume de episcop nu caute să aibă. Iar de ar voi să se primească, şi să se împărtăşească ca nişte mireni. Nu trebuie a-i opri de la aceasta, ci să li se dea.307


CANONUL 19

Acestea cu chip de mântuire, şi prin urmare hotărâte, şi cuviincios vredniciei noastre a iereilor (preoţilor), şi lui Dumnezeu plăcute şi oamenilor, puterea, şi tăria lor a ţine nu vor putea, de nu va urma şi frică după hotărârile acestea date. Că ştim şi înşine, că mai demult ori pentru neruşinarea a puţini, dumnezeiescul şi vrednicul de cinste numele preoţiei a venit în prihănire. Deci dacă cineva ar îndrăzni altceva a face afară de cele socotite de toţi, sârguindu-se a plăcea mai mult mândriei şi trufiei, decât lui Dumnezeu. De acum să ştie că se face pe sineşi vinovat vinovăţiei dării de seamă, şi va pierde cinstea, şi vrednicia episcopiei.

[Sinod 6, can. 2]
TÂLCUIRE

Fiindcă multe bisericeşti, şi mântuitoare pricini sinodul acesta a rânduit, cuviincioase cinstei şi vredniciei celor ierosiţi, şi vine plăcute lui Dumnezeu, şi oamenilor. Ca să aibă acestea întărire şi putere, şi să nu se calce cu defăimare. Pentru aceasta la cea de pe urmă au purtat grijă ca cu canonul acesta să rânduiască, şi frică, şi certări asupra celor ce vor călca acestea. Pentru că, de multe ori pentru neruşinarea unor puţini din cei ierosiţi, care calcă canoanele, se prihăneşte, şi se ocărăşte cinstitul numele ierosirei (adică a tuturor celor sfinţiţi, care slujesc Altarului). Deci certarea unora ca aceştia este aceasta următoare. Că oricare va îndrăzni a face altă ceva afară de acestea, mândrindu-se, şi nesârguindu-se a plăcea lui Dumnezeu. Acesta să ştie, că nu se va osândi în parte, ci ca unul ce au făcut vinovăţie, la judecătorie bisericească trăgându-se, i se va cere să dea răspuns, şi va pierde cinstea şi vrednicia episcopiei (sau a preoţiei). Adică, se va caterisi.


CANONUL 20

Şi aceasta încă de acolo se va face mai vârtos cunoscută, şi se va plini, dacă fiecare din noi episcopii cei ce şedem pe lângă căi, adică lângă canal, văzând pe vreun episcop, l-ar întreba pricina trecerii, şi unde trece. Şi de-l va afla că merge la armie, să-i ceară pricinile cele ce sunt arătate mai sus, şi de merge chemat, ducându-se nici o împiedicare să i se facă lui. Iar de merge pentru arătare, precum s-a zis dragostei voastre, ori pentru cererile oarecărora s-ar sârgui către armie, nici în scrisorile lui să iscălească, nici să se cuminece cu unul ca acela.

[Antiohia, can. 11; Sardica, can. 7, 8, 9]
TÂLCUIRE

Ca o certare asupra călcătorilor de canoane s-ar rânduit şi canonul acesta, zicând, că şi aceasta să fie cunoscută; care? A nu se prihăni adică preoţia pentru neruşinarea oarecărora puţini. Şi se va plini. Cu ce chip? Dacă adică fieştecare din noi episcopii ce ne aflăm la drumurile cele publice, şi pe la vaduri, pe unde au să treacă cei ce vin la palatul împărătesc care atunci se afla în Roma, ar vedea pe vreun episcop trecând, să-l întrebe, de ce pricină trece pe acolo, şi unde merge? Şi aflând, că merge la împăratul, iar să-l întrebe de merge pentru pricinile zise în canoanele 7, 8, şi 9 adică, pentru ajutorul oarecărora orfani şi văduve, şi pentru izbăvirea unor osândiţi, şi de merge chemat de împăratul? Şi de va afla că-i chemat, să nu-l oprească. Iar de merge ca să mijlocească unora dregătorii lumeşti, ori ca să-şi arate învăţătura în eparhie străină, şi să se întrebe cu episcopul acelei eparhii spre ruşinarea aceluia, nici un episcop să iscălească în scrisorile lui cele slobozitoare, şi paşnice ce le ţine, nici să se împărtăşească împreună cu dânsul. Citeşte şi pe cel 11 din Antiohia.





293 Sinodul acesta, măcar că ecumenic s-a numit atât de Socrat (cartea 2 capul 20) cât şi de marele Atanasie (în Apolighie), însă, după chemarea şi adunarea, şi în scurt a zice, după începutul lui numai, s-a numit aşa, iar după isprava şi sfârşitul lui, localnic cu adevărat este numai. Că s-au rupt în două părţi episcopii cei ce s-au adunat la el răsăritenii şi apusenii, şi unii pe alţii aforiseau. Că zice Sozomen: „Iar după sinodul acesta, nu se mai împreunau unii cu alţii ca cu nişte dreptslăvitori. Nici se împărtăşeau”. Şi iarăşi „Iar cele ale Bisericilor, precum urmează, cu prigoniri se tulburau, şi în clevetiri erau” (cartea 3 cap 13) (căci unirea în socoteală a episcopilor celor de pretutindenea, este caracterul şi recomenduitoarea (sistaticeasca) osebire a sinoadelor celor ecumenice, precum am zis la prolegomena sinodului întâi.) Drept aceea, fiindcă răsăritenii nu s-au împreună glăsuit cu apusenii, pentru aceasta sinodul 2 ecumenic în canonul 5 al său, o au zis pe adeverirea cea pentru credinţă a sinodului acestuia numai tom al apusenilor. Pentru care şi Maxim Margunie la zicerea împotrivă cea pentru Marcu al Efesului, zice pentru sinodul acesta: „localnic este, şi nu ecumenic, sfântul sinod cel în Sardica. Că, de ar fi fost ecumenic, cum sinodul cel în Constantinopol întâi s-a numit, şi este al 2-lea ecumenic, fiindcă acesta în Sardica se cădea a se numi aşa? Ci ca pe un localnic l-au primit şi toţi tâlcuitorii canoanelor lui, şi toată soborniceasca Biserică. Şi nici este acesta unul cu cel 1 ecumenic adunat în Niceea; nici se numără împreună cu cel în Niceea, precum bârfesc iezuiţii, vrând să dovedească că acesta este ecumenic, şi întocmai cu cel în Niceea, şi din aceasta împreună să dovedească, că şi apelaţia ce acela o dă papei, după canoanele 3, 4, şi 5 ale acestui sinod ecumenic, este sobornicească şi ecumenică asupra a toată biserica. 1. Sinodul acesta nu este acelaşi cu cel din Niceea; căci şi timpul, şi locul, şi episcopii cei adunaţi, şi pricina, şi scoposul, şi în scurt a zice, toate împrejurările care la acesta şi la cel din Niceea au urmat, sunt cu totul osebite şi altfel, şi nu aceleaşi. 2. Dovedeşte că sinodul acesta nu este acelaşi cu cel din Niceea, prigonirea ce a urmat între Părinţii sinodului din Cartagina, şi între papii Romei Zosim, Bonifatie, şi Chelestin, pentru canoanele sinodului acestuia, de care vom zice mai jos. 3. De ar fi fost acesta acelaşi cu cel din Niceea, trebuia a-l pomeni în urmă sinoadele cele din urmă ecumenice întru a lor înseşi hotărâri, precum pomenesc pe cel din Niceea, şi tâlcuitorii canoanelor lui, şi istoricii, trebuiau a pomeni aceasta în vreo parte. Şi fiindcă acestea toate se împotrivesc socotinţei iezuiţilor, minciună dar este că sinodul acesta acelaşi este cu cel din Niceea.

294 Cetatea sardicească după Meletie Geograful, este a Bulgariei, care se află la hotarul Traciei, şi avea scaun de episcop, care acum se numeşte Treiadiţa. Iar după alţii este însăşi aceasta care în ziua de astăzi se numeşte Sofia foaia 417 a Geografiei; însă cel mai amărunţiţi vor că cetatea aceasta se află în Mesia, şi este depărtată de Filipupoli mai mult de 100 mile. Iar Teodorit zice, că au fost cetate a Iliricului (mai lat adică luându-se numele Iliricului) şi mitropolie a neamului dacilor, adică a daciei celei noi, şi nu a celei vechi, după Hrisant. Şi în scurt să zicem Sardica a fost mitropolie a Daciei celei mediterane, adică a mesoghiei, după Geografia lui Patre Carol a lui avva Fulie celui de la Sfântul Pavel. Măcar că Ptolemeu numără pe Sardica între cetăţile Traciei, fiindcă Dacia nouă, a căreia cetate este Sardica, este parte a Traciei, şi în Iliric se cuprinde, fiind din dreapta de râul Dunării.

295 Pricina pentru care împăraţii au adunat sinodul acesta, pe scurt, este aceasta. Vrăşmaşii cuvântului „de o fiinţă” (Tu Omousiu) evsevianii, au caterisit pe Sfântul Pavel al Constantinopolului, şi pe Sfântul Atanasie, şi prin puterea împărătească a lui Constanţie îi izgonesc. Iar ei ducându-se în Italia către Iulie al Romei îl ruga să le dea mână de ajutor, tânguindu-se pentru cele ce li s-au întâmplat. Deci scrie Iulie papa pentru ei episcopilor răsăritului, şi adună sinod în Roma, dar nici cum nu l-au ascultat, şi prin urmare nici un ajutor au putut a le face. Apoi au plecat pe Constant împăratul şi ei şi Iulie, şi scrie fratelui său lui Constanţie rugându-l ca să dea iarăşi lui Pavel şi lui Atanasie scaunele lor. Ci fiindcă Constanţie n-a băgat seamă, iarăşi mai scrie lui pentru ei, ci nici din aceasta s-a isprăvit ceva. Că a urmat tulburare şi război între mulţimea norodului. Drept aceea dumnezeiescul Atanasie şi Sfântul Pavel cu cei dimpreună ai lor, au rugat pe Constant să se facă sinod, ca să se cerceteze şi pricinile lor, şi cele ale credinţei celei întărite în Niceea. Şi dar cu ajutorul amânduror împăraţilor s-a adunat sinodul acesta.

296 Vezi şi la viaţa marelui Atanasie, în care vei afla că de la apus peste 300 de Părinţi, iar de la răsărit 70 au fost întru acest sinod. Mă minunez cum marele Atanasie zice, că au fost Părinţi mai mulţi, şi nu mai puţin decât 170, iar Teodorit zice că au fost 250 (cartea a 2-a cap 7 a Bisericeştii Istorii).

297 Îsemnează că Marcel acesta bolind de eresul lui Savelie şi al lui Pavel Samosateul, şi numai om gol zicând că este Dumnezeu, a amăgit pe sinodul acesta, şi a luat dezvinovăţirea şi scaunul său, fiind mai înainte caterisit. Că a zis cu vicleşug către sinod, că pentru căci unii nu înţeleg voroava cărţii lui, au prepus că cugetă cele ale Samosateului, pentru aceasta în urmă eresul lui Marcel s-a anatematisit, atât de marele Vasilie, cât şi de canonul 1 al sinodului al 2-lea.

298 Din canoanele sinodului acestuia prin 3, 4, 5 şi prin 14 s-au silit papii Romei şi din vechi, şi acum să dobândească, că lor li s-au dat apelarisirea cea de obşte a toată Biserica, adică să-şi suie toţi judecata din toate părţile lumii la papa, oricine ar avea judecată, episcopii, preoţii, şi diaconii. Şi ca să câştige aceasta, ce n-au întrebuinţat? Sau ce minciuni n-au plăsmuit? Că în sinodul din Cartagina papa Zosim au minţit că canoanele 5 şi 14 ale sinodului acestuia, sunt ale celui din Niceea. Ci prin copiile cele de stăpânire încredinţate ale sinodului aceluia a dovedit sinodul Cartaginaei că nu sunt ale aceluia, şi cei ce zic aceasta mint. Cu toate că canoanele arătate dau aceasta dreptate numai lui papa Romei, totuşi sinoadele cele ecumenice întocmai o dau şi celorlalţi patru patriarhi, fiecare să judece, pricinile cele judecate, şi hotărâte de episcopii, şi mitropoliţii cei de sub ocârmuirea sa, dacă oarecare s-ar socoti nedreptăţiţi, şi după a sa socotinţă, ori va osândi, ori va îndrepta.

299 Cu cuviinţă este să se strice fieştece obişnuire rea şi de suflet vătămătoare, şi din temelie să se dezrădăcineze. Şi să se întărească, şi să se păzească tot bunul obicei, şi folositor. Drept aceea prin urmare şi dumnezeieştii Părinţi însăşi aceasta zic: Că dumnezeiescul Hrisostom (în voroavele 10 şi 56 la Facere) zice: „Nu căuta rogu-te la nici un lucru obişnuirea, ci ceea ce se cade, şi nu pe vătămarea de suflet, şi de este lucrul bun, şi folositor, să se facă de noi, chiar şi de nu este obicei a se face acel lucru; iar de este lucrul vătămător de suflet, să-l urâm, şi de el să ne întoarcem, şi chiar deşi este obicei a se face aceasta, taie-se acest rău obicei”. Şi iarăşi (în cuvântul la cea apostolească, iar pentru curvie, fiecare să-şi aibă muierea sa) „să nu mai zică cineva că este obicei. Căci unde se face păcat, obiceiul nu trebuie a se lucra. Dar dacă lucrurile ce se fac sunt rele, chiar şi vechi obicei de ar fi, strică-l. Iar de nu sunt rele, măcar deşi nu s-au obişnuit, fă obiceiul acesta, şi bine sădeşte-l”. Şi iarăşi (voroava 12 la epistolia 1 către Corinteni) „să nu-mi zici, că este obicei, zice. Că de este lucrul rău, niciodată să se facă, iar de nu este rău, facă-se totdeauna”. Şi iarăşi (în cuvântul cel pentru posadnică la sfârşit) „defaimă obiceiul cel rău”. Şi iarăşi (voroava 52 la Evanghelia lui Matei) „că cu adevărat nu este lege cea de oameni predanisită”. Iar marele Vasilie zice: (hotărârile pe larg 40) „Că nu trebuie să urmăm socotelilor greşite ale celor mulţi, şi să adeverim cele necuviincioase cu împreună împărtăşirea lucrului.” Iar Teologul Grigorie (cuvântul 1, Despre pace) zice, „trebuie a defăima legea cea omenească, pentru legea Duhului”. Şi Hristos în Evanghelie zice către cărturari, „pentru ce voi călcaţi porunca lui Dumnezeu, pentru obiceiurile voastre?” (Matei 15,3). Iar Vasilie zice în canonul 87 al său. „Cum că obişnuirea cea de sfinţii bărbaţi predanisită, are putere de lege, şi obiceiul, poate ca o lege scrisă”, după cartea a doua a Vasilicalelor titlul 1 cap 41 (la Fotie titlul 1 cap 3) „ci nu fieştecum, şi nehotărât, şi totdeauna, ci când obiceiul acesta se va statornici, şi se va adeveri în judecătorie la cele ce este legea scrisă, şi când nu se împotriveşte legii celei scrise”, după aceeaşi carte din Vasilicale. „Şi când obiceiul este cu drept cuvânt, şi după lege, şi drept, şi cu bună socoteală a apucat a se ţine, şi de s-au cercetat de bărbaţi vrednici de laudă”, după Armenopol (cartea 1 titlul 1). „Iar câte obiceiuri sunt fără socoteală urmate, şi afară de cuviinţă, nu trebuie a se păzi” după acestaşi (tot acolo).

300 Fiindcă atunci şi cetatea Sardichiei aceasta, parte fiind a Misiei, papei se supunea. Că atunci mai toate apuseneştile Bieserici papei se supuneau. Adică cele machidoniceşti, cele tetaliceşti, cele ale Iliricului, cele ale Elladei, cele ce se zic ale Ipirului (adică ale Moreei) care în urmă patriarhiei Constantinopolului s-au supus, după acelaşi Zonara.

301 Pentru toate trei canoanele acestea, al 3-lea zic, al 4-lea. Şi acest de faţă al 5-lea. Vezi la prolegomena sinodului acestuia.

302 Pentru aceasta şi legile împărăteşti legiuiesc, că, episcopii trebuie a vesti ocârmuitorilor oraşului, sau dregătorilor, şi stăpânitorilor (celor dreptslăvitori adică) nedreptăţile ce fac nedreptăţitorii. Şi că trebuie să cerceteze pe cei din închisori în fiecare miercuri şi vineri, ori robi de ar fi, ori slobozi, şi să îndemne pe judecători să facă celor închişi, dreptăţile câte legile poruncesc. Iar de nu se vor îndupleca judecătorii, trebuie episcopii să arate împăraţilor (dar poate prin scrisori). Şi că trebuie să îndemne pe ocârmuitori să scoată pe robii cei închişi, în douăzeci de zile (după Vlastar).

303 Sau şi alţi clerici. Căci episcopii s-au oprit de a merge însuşi ei în persoană la împăratul.

304 Ori poate că, sfinţenia religiei însemnează, că el merge la străină eparhie ca să se laude ca un sfinţit, afierosit, rânduit teolog al dreptelor dogme ale credinţei.

305 Însemnează că din canonul acesta arătat se dovedeşte datoria ce au arhiereii, încă şi ceilalţi ierosiţi şi clericii, a nu lăsa adică, ci a citi obişnuita şi predata rânduială cea înşeptită. Cea de miezul nopţii, cea de dimineaţă, ceasurile, cea de seară, şi cea după cină. Iar cum că iereii şi clericii cei ce nu citesc urmarea arătată, se supun la mari certări, se arată din înfricoşata istoria aceasta, ce a urmat în anii preasfântului Sofronie patriarhului Ierusalimului. Că în anii acestui patriarh a murit un cuvios şi mare bărbat cu viaţa, numit Eutropie, vrând patriarhul pe el să-l îngroape la mormânturile cele obşteşti ale Bisericii celei mari din Ierusalim, au găsit acolo 20 de trupuri întregi şi nedezlegate. Necunoscând dar ale cărora au fost acestea, au făcut priveghere, patriarhul, şi toată Biserica, rugându-se lui Dumnezeu să li se descopere pentru ei. Deci Dumnezeu a deschis gura unuia din adormiţii aceia şi a zis. Noi am fost ierosiţi (sinţiţi), şi clerici, şi pentru lumeşti îngrijiri defăimam predanisita urmare a laudelor lui Dumnezeu, pentru care şi în nedezlegat aforismos ne-am supus. Şi întrebând patriarhul şi aflând, că de 20 de ani rânduiala nu o au citit. S-au făcut toţi ierosiţii cei împreună cu patriarhul chezaşi ca să împlinească ei rânduiala a celor 20 de ani, şi aşa îndată s-au dezlegat trupurile lor. Şi nu numai cei bisericeşti sunt datori aceasta a o plini, ci şi mirenii a o asculta (nefiind cărturari) ori să citească singuri laudele acestea înşeptite. Că dacă David împărat fiind şi în lege, şi aceasta nu o părăsea, precum însuşi zice: de şapte ori pe zi te-am lăudat pe tine” (Psalm 118). Cu cât mai vârtos creştinii aceasta trebuie a plini. Iar de nu vor putea de şapte ori, le poruncesc Apostolii, în aşezământurile lor posesiilor sale nu se răpesc, ci se adună prin venirea lui, şi de toată prihănirea mândriei, şi a iubirii de slavă scapă. (cartea 2 cap 58) zicând episcopului: „Porunceşte norodului şi sfătuieşte a îndesi la Biserică dimineaţa şi seara în fiecare zi, şi nicicum a se lipsi, ci neîncetat să vină.”

 Fiindcă s-a zis aici de trupuri aforisite şi nedezlegate; am socotit să adaug şi ceea cu ochii mei am văzut eu smeritul tălmăcitorul cărţii acesteia (mitropolitul Veniamin Costache), spre astuparea gurilor celor ce pe toate le dau firii. La anul de la mântuirea lumii 1785 vara, se afla la sfânta episcopia Huşului un monah cu numele Rafail, cu neamul slovean, cu meşteşugul olar; care ziua lucrându-şi meşteşugul la olărie în ascultarea episcopiei, toată ziua postind, venea seara la chelarul episcopiei şi luându-şi o pâinea merticul său, trecea în dosul Sfintei Biserici de se odihnea între morminte. Acest monah în una din nopţi a mers la Daniil duhovnicul episcopiei, şi făcând rugăciune, i-a deschis duhovnicul. Şi el a zis, cinstite părinte, un frate mort se vaietă în mormânt, şi eu auzind l-am întrebat, ce are de se vaită? El, zice, mi-a răspuns, că vai creştinului, ce nu-şi mărturiseşte la moartea sa toate păcatele sale! Acestea auzind duhovnicul, şi socotind că i s-a nălucit monahului aceasta, iar mai ales că era socotit de toţi nu întreg la minte, l-a dojenit, şi i-a poruncit să nu mai spună altora, şi aşa a ieşit de la duhovnicul, şi nici duhovnicul a spus cuiva. Iar a doua noapte monahul iarăşi venind la duhovnic, şi asemenea spunându-i, nu i s-a ţinut în seamă spunerea, ci dojenindu-l că este împrelestit, şi pentru aceasta i se nălucesc unele ca acestea; de vreme ce nimeni atunci de curând în curtea episcopiei nu s-a îngropat, apoi cei de multă vreme morţi cum pot a plânge şi a se văieta? Iar monahul cu smerenie i-a răspuns, că el ce a auzit îi spune, şi nu minte, şi a ieşit. Deci venind şi în a treia noapte asemenea spunând duhovnicului, şi duhovnicul iarăşi asemenea vrând a-l depărta, el a adăugat zicând duhovnicului, că de acum însuţi vei da seama înaintea lui Dumnezeu de sufletul acela. Acestea auzindu-le duhovnicul, şi îngrijindu-se, nu cumva să fie vreo descoperire a milostivirii lui Dumnezeu, ca să nu greşească lui Dumnezeu nedescoperind episcopului lucrul acesta. Deci după ieşirea de la dumnezeiasca Liturghie, venind duhovnicul înaintea episcopului Iacov (Stamati), (care mai în urmă s-a ridicat cu obşteasca alegere la scaunul mitropoliei) i-a povestit toate cu amăruntul, unde eram şi eu smeritul faţă, diacon fiind şi slujitor al episcopiei, împreună cu ceilalţi diaconi, de care mult mirându-se arhiereul, a poruncit duhovnicului ca să cheme pe monah ca să arate mormântul acela, şi să înştiinţeze pe moştenitorii mortului aceluia, să facă cele de cuviinţă pentru mort, spre a i se mijloci iertare. Urmând dar duhovnicul poruncii, şi înştiinţându-se soţia şi fiul mortului, i-au făcut dezgropare, şi s-a găsit întreg desăvârşit, fiind (precum se spunea) îngropat mai mult de şase ani, iar numele i-a fost Ganciu, Hagiu bulgar, şi rugând femeia şi fiul lui pe arhiereu, au slujit arhiereul cu împreună slujitorii săi dumnezeiasca Liturghie, apoi ieşind la mormânt au scos trupul hagiului aceluia, şi făcându-i prohodul, şi citindu-i rugăciunile cele de dezlegare cu îngenunchere şi tot norodul strigând cu lacrimi, Doamne miluieşte, iarăşi l-au îngropat. Deci la împlinirea unui an după aceasta, iarăşi l-au cercat, şi s-au găsit numai oasele uscate. Aceasta şi eu smeritul cu ochii mei văzând, am socotit a nu lăsa în uitare o aşa mare şi văzută dovadă a nemărginitei milei lui Dumnezeu.

306 Însemnează, că după Zonara, a se judeca episcopul cel ce s-a aforisit de mitropolit străin megieşit, căruia episcopul nu-i supus, ori drept de a aforisit, ori nedrept, aceasta deşi atunci s-a lucrat în vremurile vechi, dar acum desăvârşit nu se lucrează.

307 Însemnează că Anonimul tâlcuitor zice, că evtihian şi museu, după ce s-a făcut schismatici, s-au caterisit. Şi dacă pocăindu-se, şi căutând să aibă nume de episcop, să nu se asculte, ci numai ca nişte mireni să se primească după canon, iar ceea ce zice Valsamon că aceştia erau ne ierosiţi şi ne hirotonisiţi, nu este adevărat.


Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə