Pentru prefață

PARTEA A II-A

/. MANSARDA

Peste case plumburii, departe, se zăresc doi plopi. Doi plopi bătrâni şi resemnaţi, crescuţi într-o curte cu grilaj de fier. Când înverzesc plopii, eu ştiu că e primăvară şi îmi spun: iată, a venit primăvara... Mă ridic de la masa mea, deschid ferestruicile şi privesc în stradă. Trec oameni feri­ciţi pe stradă şi soarele îmi zâmbeşte. întâlnesc atâtea ispite când mă plec şi privesc pe ferestruică... De aceea mă tem să privesc şi mă aşez mai frumos la masa mea.

Primăvara, odăiţa e tristă. Eu nu vreau să fie tristă, dar aşa e. Afară e soare mult şi nelinişte, şi ghicesc zbor de albine, şi ramuri înflorite, şi castani umezi. în odăiţă, soarele a adus lumină multă, dar lumina se revarsă pe ferestre înapoi, afară. La mine, totul e mort. Şi cutiile cu insecte, şi ierbarul, şi biblioteca, şi teancurile de reviste. Şi peste toate se aşterne praf, şi seara se face tot mai multă tăcere. Şi ghicesc atunci cum se strecoară pe sub castani perechi.

Dar, în toamnele reci şi umede, cât sunt de fericit în singurătate... Privesc în jarul sobei de zid şi gândesc: poate, la toamnă, nu voi mi privi singur jăratecul şi nu voi mai asculta singur vântul... Apoi râd îmi spun: de câte toamne nu gândesc acelaşi lucru?... Dar parcă eu ni ştiu că atunci îmi muşc buzele ca să nu plâng şi îmi şterg lacrimile faţa jarului, pe furiş, mângâindu-l cu dorurile mele?...

Copilăria s-a stins între pereţii văruiţi, sub tavanul scund. Aici a fost eu mic. în locul patului de lemn roşu, era un pat cu un leagăn. amintesc atâtea ceasuri, atâtea închipuiri care ştiu că niciodată nu se v( mai întoarce. Ei, Doamne, îmi spun eu zâmbind, nu pot rămâne întc deauna copil. Trebuie să mă schimb, să fiu mare, mare atât cât vreau ei Poate va trebui să îndur, să mă sfâşie tristeţi, să mă tulbure ispite. Dj dacă altfel nu se poate?

De ce subliniez eu cuvinte, în acest carnet, pe care nu-l va citi meni? Aş vrea să cuprind acum sufletul mansardei, pe care îl simt, a mi se apropie în singurătate numai mie. Atâţia ani s-au scurs, cu tăceriJ

cu desfătări. Câte n-am visat eu din patul de lemn roşu... Nu trebuie să fiu trist dacă visurile au rămas vise, dacă eu n-am ajuns fermecător, dacă n-am cutreierat încă India, dacă nu s-a îndrăgostit nici o Mărie Bashkirt-seff de mine... Visez acum vise noi şi dulci. Iar visele se strecoară în viaţa mea, şi mie îmi par viaţă şi altora le par vise.

Sunt încă trist? Poate nu se va urca nimeni până la mine. Ce să citesc?

Doamne, dar cărţile sunt stupide şi reci. Eu le-am slăvit într-un caiet gros, pe care mi-a plăcut a-l intitula: Călătorie în jurul bibliotecii mele. Voiam să scriu, la început, un roman. Eu eram amantul, logodnicul şi soţul. Biblioteca îmi era amantă. După o sută de pagini, am înţeles că n-am să scriu niciodată „roman". în loc să povestesc întâlniri între îndră­gostiţi, eu scriam laude virginităţii cărţilor. Scriam comentarii asupra femeilor din Balzac şi mă convingeam că e mai desfătătoare mângâierea unei elzeviriene decât a unei curtezane. Un capitol îl închinasem cărţilor cu semnături şi dedicaţie. Un altul culorilor copertelor, altul insignelor editoriale. Capitolele acestea aveau şase pagini fiecare. Scrisesem cinci­sprezece capitole. într-o seară am descoperit absenţa intrigii. Aceasta m-a deprimat. Am părăsit caietul gros, cu multe elogii, cu multe dialo­guri. Dacă l-aş căuta acum în ladă, l-aş găsi alături cu atâtea „jurnale", cu atâtea pachete scrise. Dar acum nu-l caut, pentru că mă simt fericit, senin, uşor şi nu vreau să mă cuprindă tristeţea.

...Ce să scriu, ce să scriu ca să uit tristeţea? Poate chiar Romanul adolescentului miop îl voi scrie din acelaşi îndemn. Dar nu trebuie să mă jjândesc. Nu trebuie să mă gândesc, ci să scriu.

In faţa mansardei mele se deschide o curte cu grădină sfielnică. Din­colo de grilaj, strada. Nu-mi cunosc vecinii. De ce să-i cunosc? Nici unul nu are o fiică. Nu, aceasta nu poate fi scris în roman. Voi mărturisi, acolo, că îmi dispreţuiesc vecinii.

în faţa mesei, prin ferestruică, zăresc ferestrele unui iatac. Sunt fericiţi într-însul doi tineri, pe care nu-i cunoaşte nimeni. Soţul aduce prăjituri la amiazi. Eu mă întorc de la liceu abătut, lovind cu geanta gar­durile, îl zăresc, câteodată, sunând grăbit şi îmbujorat. Mă gândeam: „Oare îl sărută?" îmi făgăduiam atunci o soţie mică şi caldă, care să mă sărute şi să-mi pronunţe numele clar ca un râs.

Seara, soţia pregăteşte ceaiul pe o măsuţă joasă. Eu citesc în umbră, ca să nu-i stânjenesc. Din pricina tramvaiului, nu aud. Dar ei vorbesc atât de încet... mă mângâi eu.

Citesc până târziu, când noaptea se linişteşte, se transfigurează, rece, tainică, albastră. Lumina se stinge în iatacul vecinilor mei, brusc. Eu zâmbesc deasupra cărţii. Acum îl sărută, îmi spun, fără să mă supăr. Şi citesc înainte, cu ochii osteniţi. Şi, deodată, se face lumină în iatacul cu

64

65

umbre. Nu zăresc nimic limpede. Se aprind becuri voalate de şaluri vişi­nii, se aprinde în treacăt lampa de la un mic birou. Apoi, iarăşi întuneric. Eu stau la îndoială; ce să cred? Şi schimb cartea, care mi se vădeşte deodată inutilă şi stearpă.

Şi citesc o carte nouă. Şi ridicând la răstimpuri ochii la fereastra ve­cinilor, întâlnesc lumină timidă. De câţi ani se iubesc? - mă întreb eu, aşa, ca să nu mă supăr. îmi făgăduiesc o soţie blondă. Şi iarăşi schimb cartea.

Târziu, după miezul nopţii, ferestrele se luminează din nou. Zâm­besc, acesta-i surmenaj inconştient, hotărăsc eu, pizmaş şi superior. Fi­reşte, cartea citită mi se pare seacă. Mă întorc atunci la Brand sau la Ecleziast. Adorm cu gândul la deşertăciunea trupului şi a lumii. Adorm dispreţuindu-mi blând vecinii.

...Dar de unde am plecat? De la sufletul mansardei, poate. Ce fericit mă simt că uit tristeţea. Şi ce fericit sunt că voi scrie despre sufletul mansardei mele. Cum să nu-l cunosc şi să nu-l îndrăgesc, când am lăcră­mat în atâtea amurguri aproape de el? Mi se descoperă numai mie. îl ghicesc în fiecare carte, în fiecare cadra, în fiecare amintire. E întipărit pe ziduri, pe rafturi. Când apropii, iarna, jeţul de sobă, mă zăresc cu mulţi ani în urmă, lângă aceeaşi sobă de zid, aşteptând noaptea Sfântului Vasile. Lungit în patul roşu, mă copleşeşte tristeţea celui dintâi plâns neştiut mamei. Lângă ferestruici, mă aflu toamna. La masă, îmi amintesc cel dintâi caiet scris clandestin, cu o copertă indicând: Nuvele, voi. I.

Vieţuiesc cu toate aceste umbre străvezii lângă mine, iar eu păşesc înainte, şi ele rămân în aceleaşi locuri, stinghere, când mansarda e lu­minată de prieteni. Atunci le zăresc, le zâmbesc numai lor. Nimeni nu le bănuieşte farmecul. Nimeni nu ştie că eu m-aş sufoca respirând alt văzduh decât acela al odăiţei în care am învăţat slovele pe o tăblie de carton. Când mă întorc din stradă, mângâi cu ochii zidurile. Sufletul lor se topeşte alături de al meu. Ce se va întâmpla dacă mansarda va fi stăpânită de altul!?...

//. „ MUZA " - SOCIETATE CULTURAL-DRAMATICĂ

„Muza" ţine şedinţă în fiecare sâmbătă, de la patru la opt. Actualul preşedinte al Societăţii noastre cultural-dramatice e domnişoara Tanief-Alexandrescu. Domnişoara Alexandrescu e colegă cu noi. Pregăteşte, însă - în particular -, clasa a opta. Aşa că, la anul, va intra la facultate.

66

D-ra Alexandrescu nu e un preşedinte sever şi neînduplecat. Dimpo­trivă. Nu vine niciodată exact la patru, nu ţine conferinţe, nu cântă la pian şi nu „joacă" decât pe Anca din Năpasta lui Caragiale. E singurul rol care îi convine, ne mărturiseşte. De altfel, preşedintele nostru e o domnişoară foarte simpatică şi nimeni nu se gândeşte să-i reproşeze ceva.

Societatea noastră a luat în toamna aceasta un avânt neaşteptat. „Muza" ne-a câştigat pe deplin. în fiecare săptămână ne adunăm şi lu­crăm cu entuziasm: muzică, discuţii, conferinţe, declamaţii, piese de teatru. La sfârşit, ceaiul.

Sediul Societăţii noastre e nepreţuit. Colegul Noschuna ne-a dăruit

- o după-amiază pe săptămână - trei încăperi la subsol din locuinţa lui. De fapt, odăile acestea au şi dat fiinţă „Muzei". Aflând că putem obţine trei încăperi, noi, intelectualii şi artiştii clasei, ne-am constituit în socie­tate. Aceasta s-a petrecut în iarna trecută. Am înscris membri şi mem­bre, am ales un comitet - preşedinte, secretar, casier şi plicuri cu en-tete

- şi am fixat cotizaţiile lunare, cinci lei pe fiecare lună, anul trecut. Anul acesta, zece lei.

Noi am mai avut „Societăţi" în tot cursul liceului, dar nici una n-a fost atât de plăcută ca „Muza".

în clasa a IlI-a eram obligaţi să frecventăm şedinţele Societăţii clasei a Vi-a. Se comunicau acolo lucruri foarte interesante. Domnul director ne ţinea predici morale. Pentru că directorul de atunci era un domn bătrân şi iubea mult morala. Un elev din clasa a VUI-a ne vorbea un ceas despre evoluţia materiei, vibraţiile eterului, discuţiile Einstein-Bergson sau despre valoarea silogismului în ştiinţă. Un altul ne citea nuvele originale. Clasa a Vi-a avea şi câţiva poeţi. Poeţi fecunzi, în fiecare şedinţă ne citeau, pe rând, zeci de strofe. în ceea ce ne priveşte pe noi cei din cursul inferior, nu ni se dădea voie să plecăm, nici să dor­mim. Ni se îngăduia, cel mult, să nu fim atenţi. Ni s-a mărturisit că, în orice caz, nu riscam să fim întrebaţi asupra conferinţelor.

în clasa a V-a alcătuiserăm un „Cerc de studii". Robert ne-a vorbit, cel dintâi, despre Racine. Izvorul lui era Faguet. La sfârşit, Leiber s-a ri­dicat şi l-a combătut. Izvorul acestuia era Brunetiere. S-au iscat discuţii aprinse. Spre seară, Robert s-a simţit jignit şi s-a retras, sfidându-şi criticul. La a doua şedinţă s-au adunat cinci membri. Dar printre ei nu era şi conferenţiarul. Aşa că aceştia au început să joace rişca la tablă.

„Muza", însă, e cu totul altceva. Mai întâi, la „Muza" vin şi dom­nişoare. Şi încă domnişoare drăguţe, voioase şi îndrăzneţe. După fiecare Şedinţă, noi comentăm ore întregi activitatea societăţii şi farmecul mem­brelor. Mai ales farmecul membrelor.

67

Una din cele dintâi griji ale Societăţii noastre a fost de a tipări plicuri cu en-tete şi a cumpăra, de toţi banii strânşi de la cotizaţii, farduri şi bărbi. Aceasta, pentru că „Muza" e o societate dramatică, şi noi voim cu tot dinadinsul să jucăm teatru. Nu ne împiedică nimic. Declamaţiile dovediseră că mai toţi membrii pot apărea cu izbândă pe scenă şi toţi eram dornici de aceasta.

încăperile de la subsol sunt numai bune pentru reprezentaţii. în fund, salonul, cu ferestrele sus, la stradă. E spaţios, elegant şi are şi un pian. în faţa salonului, o odăiţă mai mult lungă decât scurtă: scena. Uşa dintre salon şi scenă e cea mai discretă cortină. în timp ce se pregăteşte spec­tacolul, actorii pot circula în orice vestmânt pe scenă, fără teama de a fi surprinşi. Sufleurul are, totodată, şi grija cortinei. Trebuie, adică, să pă­zească uşa salonului şi să întrebe: „Cine e?" de câte ori aude ciocănind.

La capătul scenei sunt două uşi. Una duce în curte. Cealaltă, într-o odăiţă întunecoasă, care a folosit cândva drept bucătărie: cabinele artiş­tilor, în aceste „cabine" se transformă colegii noştri în personaje şi apar pe scenă.

Anul trecut nu s-a ajuns la reprezentaţii publice. S-au făcut numai repetiţii. S-au încercat scene din înşir-te Mărgărite şi Năpasta. în' toamna aceasta, însă, lucrurile au mers mult mai departe. în mai puţin de două luni, am izbutit să jucăm scene din Don Juan de Victor Eftimiu şi Discipolul diavolului de Molnar. S-au ţinut două conferinţe şi mai multe comunicări critice. Şi s-a cântat, de asemenea, la pianul din salon.

Hotărâsem să jucăm Don Juan încă din cea dintâi săptămână de şcoală. Am ales scenele finale. Don Juan - fireşte - era Robert. Duhov­nicul - părintele Ieronim - eram eu. Pajul lui Don Juan - Castagnete -era Dinu.

Eu şi cu Dinu jucam pentru cea dintâia oară la „Muza". Robert, însă, repetase şi în Năpasta. I se dusese vestea că e un priceput în ale tea­trului. Nu scapă nici un spectacol, plânge la tragedii, cumpără foarte multe piese de teatru şi cunoaşte nenumăraţi artişti. El mărturiseşte că e un actor de viitor şi ne declamă de câte ori are prilejul. Când a cerut să joace pe Don Juan, deci, n-a fost refuzat. Nu putea fi refuzat.

Nouă ne-a spus că şi-a „studiat rolul" şi că a „scos" foarte mult din eroul lui Victor Eftimiu. Noi eram curioşi să-l auzim. Prima repetiţie am facut-o la mine, într-o seară, cu Bricterian sufleur. A ieşit de minune. Numai eu mă pripeam şi uitam versuri. De altfel, eu niciodată n-am putut reţine perfect versurile lungi. Dacă nu aveam sufleur, nici nu mă încumetam să apar pe scenă.

Sâmbătă am avut şedinţa cea mai izbutită. S-a reprezentat Don Juan, şi toţi actorii au avut succes.

Cu câteva săptămâni mai înainte începuseră conferinţele. Am vorbit eu despre Rama şi Petrişor despre Claude Farrere. Conferinţa mea a fost furtunoasă. Aceasta, pentru că nu trebuia să dureze decât un sfert de ceas, iar după un sfert de ceas eu am vestit că de-abia sfârşisem intro­ducerea şi că mă pregătesc să intru în subiect. Comitetul a protestat şi, după cinci minute de vorbire, m-a întrerupt. Mi-a îngăduit să sfârşesc pe Rama în şedinţa următoare. însă numai un sfert de ceas. Criticii mei -printre care strălucea Leiber - se bucurau şi aşteptau cu nerăbdare să treacă o săptămână. Voiau să mă sfâşie crunt în faţa membrelor. Iar membre se aflau mai multe ca niciodată în sâmbăta conferinţei mele.

Faptul acesta m-a şi zăpăcit. Eu am apărut pe scenă grav şi convins că voi vorbi un sfert de ceas. Şi că voi sfârşi tot ce aveam de spus asupra profetului indian. Lucrurile s-au petrecut, însă, altfel. Veniseră domni­şoare multe. Una dintre membre, Lia, vestise la şcoală, în clasa a Vi-a, că voi vorbi eu. Deşi faptul pare curios, eu am atras în sâmbăta aceea foarte multe doi i lişoare. Lia mi-a făcut reclamă cu entuziasm: un băiat urât şi răi: crescut, care nu vorbeşte franţuzeşte, nu pricepe engleza, nu sărută mâna l -nnişoarelor şi nu ştie cum se bea ceaiul, care citeşte multă filozofie, vorbeşte repede, dă din mâini şi tutuieşte domnişoarele şi care, cu toate acestea, roşeşte de zece ori pe ceas şi e foarte timid.

Eram, credea ea, un fenomen. Şi colegele Liei s-au grăbit să vină. Cu atât mai mult, cu cât se anunţase o conferinţă despre cineva necunoscut.

Lia crezuse că voi vorbi pe scenă, aşa cum am vorbit cu ea - cu o săptămână mai înainte —,pe scaun. Crezuse că mă voi apleca să-mi leg şireturile la ghete, că voi uita pentru ce m-am aplecat şi mă voi juca cu şireturile. Crezuse că mă voi învârti agitat şi mă voi lovi cu mâinile de oglindă gesticulând...

Eu am apărut liniştit pe scenă. Am ajuns în faţa măsuţei pe care se afla paharul cu apă şi am început:

- Domnilor şi domnişoarelor... Cineva, din fund, mă corectă:

- Invers...

Eu roşii. Fetele - care ocupaseră cele dintâi rânduri de scaune - râse­ră. Erau toate de acord că conferinţa mea se vestea plină de haz.

- Domnilor, reîncepui eu, Rama a fost cel dintâi profet indian. Dar aceasta n-are nici o importanţă.

- De ce n-are? se întrebă curios unul dintre numeroşii mei ascultă­tori, care stătea rezemat de un dulap.

Fetele găsiră că întreruperea aceasta e atât de comică, încât e de da­toria lor să râdă. Şi râseră. Lucrul acesta îl realizam foarte bine şi cu multă uşurinţă.

68

69

Neştiind ce atitudine să iau în timp ce ascultătoarele mele se desfă­tau, am apucat paharul cu apă şi am început să beau, fără entuziasm. Sala s-a arătat mişcată o clipă de faptul că eu beau apă dintr-un pahar. Dar a izbucnit, apoi, repede în hohote.

- Rog nu întrerupeţi pe orator, am îngânat eu lăsând paharul jos. Fetele au înţeles fără greutate că cuvintele acestea alcătuiau un

„spirit". Şi l-au apreciat. Au bătut din palme.

In fund, comitetul se frământa. Nu era seriozitate. Nu se aşteptau, tocmai la mine, să dau loc la astfel de scene. Trebuiau, însă, să se re­semneze şi să aştepte sfârşitul conferinţei.

Conferinţa mea a continuat în aceeaşi atmosferă până ce am auzit un glas, printre spectatori:

- Mai ai două minute.

- Şi eu nici n-am sfârşit introducerea.

- Foarte rău.

- Nu-i vina mea. Dacă sunt întrerupt, nu-mi pot păstra şirul vorbirii. De ce mă întrerupeţi?

- Dar nu te-am întrerupt noi.

- Dar cine?

- Domnişoarele dumitale...

Cuvântul „dumitale" m-a revoltat şi m-a zăpăcit. Căutam o replică „tare". Fetele au început - fireşte - să râdă. Comitetul, intervenind, şi-a afirmat autoritatea:

-Ssst! SsstL. Sss!

-  Dar au trecut cincisprezece minute, îşi aminti unul dintre aceia care stăteau rezemaţi de" dulap.

- Ei, şi ce dacă au trecut? se răsti Lia, întorcându-se spre el. Lăsaţi-l să-şi sfârşească conferinţa. Pe noi ne interesează.

Eu - care mă convinsesem căîntr-adevăr le „interesează" viaţa pro­fetului Rama - aşteptam liniştit hotărârea spectatorilor şi a comitetului, în pahar nu mai rămăsese apă.

Fetele căutau să provoace un sfârşit hazliu conferinţei mele. Pentru că eu nu sfârşisem, încă, conferinţa.

- Poţi să sfârşeşti în cinci minute? îmi comunică Noschuna ultima­tumul comitetului.

- Toată conferinţa?

- Da, toată.

Eu zâmbii, iertător:

- într-un sfert de ceas de-abia am încheiat introducerea. Fetele înţeleseră că era de datoria lor să râdă. Şi râseră.

- Atunci amână pentru sâmbăta viitoare.

- Bun. Sâmbăta viitoare.

- Ce facem cu critica, se ridică Leiber, aducându-şi aminte că el re­prezintă la „Muza" interesele criticii ştiinţifice.₍

- Tot sâmbăta viitoare.

Leiber se gândi puţin, apoi se aşeză iar pe scaun.

Dar sâmbăta aceasta am avut şedinţa cea mai reuşită. Pentru că săptămâna trecută eu nu mi-am continuat conferinţa. Iar conferinţa lui Petrişor n-a entuziasmat pe ascultătoare şi, după ea, n-a fost nici o „re­prezentaţie".

în aceeaşi seară, Mişu Tolihroniade propuse să începem câteva pro­cese celebre.

- Cum procese celebre? întrebă o fată.

-  Să acuzăm şi să apărăm, în faţa unui juriu ales dintre membri, câteva personaje, pe Raskolnicoff, de pildă.

Fetele se arătară foarte mulţumite de procesul lui Raskolnicoff.

- Trebuie, însă, ca până într-o săptămână să citiţi cu toţii, membri şi membre, Crimă şi pedeapsă.

- Crimă şi pedeapsă?

- Da, romanul lui Dostoievski.

- Dar noi nu-l avem, protestară fetele.

- Atunci vi-l cumpăraţi sau vi-l împrumutăm noi. Entuziasmul fete­lor pieri. Deodată, Lia se lumină.

- Crimă şi pedeapsă? Nu e o carte groasă şi pătrată, cu hârtia proastă şi cu coperta galbenă?

- Nu ştiu, eu am citit-o în franţuzeşte, se scuză Mişu. Am intervenit, însă, eu, cunoscător al librăriei româneşti.

- Da, da, aşa e. S-a tipărit la Steinberg, introducerea lui Avramov.

- Aşa, aşa, Avramov... Costă patruzeci de lei... -Ba nu, treizeci...

- Eu atât am dat... Dar asta n-are nici o importanţă. Toţi aşteptau cu nerăbdare dezvăluirile Liei.

- ...E o carte stupidă, enervantă, idioată, vă spun eu, c-am citit-o.

- Aţi citit-o până la sfârşit?

-  Dar ce, eram proastă? Am citit vreo cincisprezece pagini şi am azvârlit-o de pe canapea tocmai după etajeră.

- Dacă o sfârşeaţi, aţi fi avut acum altă părere...

- Nu, nu, ascultaţi-mă pe mine: e idioată. Să alegem alt proces. Mişu se împotrivi. Pentru că la Brăila se încercase un asemenea

proces tot într-un cerc cultural, avusese prilejul să asculte o admirabilă osândire din partea unui student. Aceasta n-am ştiut-o decât mai târziu. Mişu voia cu orice chip să se aleagă procesul lui Raskolnicoff, ca să poată reproduce pledoaria auzită la Brăila.

70

71

Comitetul amână, însă, hotărârea pentru două săptămâni. Şi însăr- ] cină pe trei membri să aleagă şi să prezinte şase personaje din literatura t universală, pentru proces.

Noi, actorii, am venit cei dintâi. L-am găsit pe proprietar, pe No-schuma, întins pe o canapea din sală. Avea crampe.

Deşi era fecior de doctor, crampele nu-l cruţau. Se făcuse galben şi, când mergea, călca încovoiat din şale. Ne rugă să-l iertăm şi să pregătim totul, fără grijă. Când aveam nevoie de ceva, puteam suna.

Faţă de atâta bunăvoinţă şi atât sacrificiu, noi, actorii, ne-am simţit nevoiţi să-i dăm sfaturi.

- De ce nu iei, frate, o sare amară? îndrăzni altul.

- Nu pot să iau sare amară.

- Păi, rău faci. Să vezi cum ţi-ar trece. Numaidecât.

- Ştiu..., dar nu pot să iau... aa... ă... ă...hh! Atunci mă hotărâi eu:

- Vrei să te frecăm?

- Cum să mă frecaţi?

-  Să te frecăm noi pe pântec. Am auzit că face foarte bine. Noschuna mă privi înciudat.

- Ia lăsaţi-mă frate în pace cu frecatul!

- Atunci culcă-te, hotărârăm noi. N-avea nici o grijă. Aranjăm noi tot. începurăm să lucrăm. Trebuia, înainte de toate, să pregătim decorul I

în scenă. Aceasta înainte de a veni spectatorii şi mai ales spectatoarele. Pentru că, pentru a ajunge în sală, în salon, trebuiau să treacă prin scenă...

Am adus doi fîcuşi piperniciţi. Textul lămurea: o grădină în palatul lui Don Juan. Doi ficuşi nu erau o grădină, aceasta înţelegeam şi noi. Totuşi, era un început.

în fundul scenei, sus, se afla o ferestruică. Am acoperit-o cu o faţă de masă. Am adus şi wnabat-jour albastru, pe care l-am legat în jurul becului, pentru că scenele se petreceau noaptea.

Apoi, am început pregătirile pentru deghizarea şi măscuirea acto­rilor. Robert, Don Juan, îşi făcuse o vestă de catifea neagră. Găsise, de asemenea, o pereche de pantaloni curioşi, care îi dădeau, mărturisea el, un aspect „istoric". Pe cap îşi va pune o beretă albastră, cum purtau tinerii în Renaştere.

Aceasta, însă, era o beretă de şcoală, cum poartă fetele, foarte puţin modificată.

Costumului lui Dinu, Castagnete, pajul lui Don Juan, era fermecător şi aceasta tulbura pe Robert. Pentru că Robert nu înţelegea de ce cos­tumul slugii să fie mai elegant şi mai bogat decât al stăpânului, al lui

Don Juan. Dinu motivase, însă, foarte simplu: nu are altul, nici nu vrea să poarte altul.

Venise, deci, cu el. Avea pantaloni scurţi şi bufanţi, ciorapi negri, lungi, şi tunică phantaisie, de mătase galbenă cu dungi negre. Gulerul şi manşetele erau de dantelă albă. Dinu mai avea şi o perucă neagră, bu­clată, ceea ce nu avea Don Juan. Şi Don Juan era tulburat. Cu atât mai mult, cu cât avea părul tuns scurt, ca orice elev de la liceul „Spiru Haret". Se bizuia numai pe talentul şi pe frumuseţea lui.

Eu eram cel mai simplu deghizat. Eu eram preot, părintele Ieronim, duhovnicul lui Don Juan. îmi luasem pelerina tatei, cea neagră, care îmi ajungea până la călcâie. în loc de tichie ecleziastică, îmi aşezasem pe vârful capului un vârf de ciorap.

Mai trebuia să-mi albesc părul. Intervenii pe lângă proprietar.

- Noschuna, îmi dai tu puţină pudră?

- îţi dau, dar pentru ce-ţi trebuie?

- Ştii, eu joc pe Ieronim şi trebuie să am părul alb.

- Da, desigur. Dar n-ar fi mai bine să dai cu faină?

- Cu faină?

- Da, pentru că ţi-ar trebui prea multă pudră. Să sun?

- Sună.

Servitoarea mi-a îngăduit să iau câtă faină voiam dintr-o cutie galbenă de metal. Cu o linguriţă îmi turnam faină pe cap, apoi frecam, ca să-mi pătrundă faina până la piele. Mi-era teamă să nu iasă o culoare nesigură. Nu era tocmai plăcut, faina îmi intra în urechi şi îmi aluneca pe sub guler. La cea mai mică mişcare a capului se scutura şi îmi albea ochii şi sprâncenele. Eram nevoit să ţin gâtul ţeapăn.

Cei doi, Don Juan şi Castagnete, începură să se fardeze. Pajul avea îndemânare. îşi lipise peruca, se pudrase pe faţă, înroşise buzele şi umerii obrajilor, şi îşi umbrise pleoapele cu creion negru. De la câţiva paşi părea un Adonis. Don Juan, însă, nu ştia cum să se fardeze. îşi pudrase părul pe la tâmple, dar şi-l pudrase fără meşteşug. încercase să-şi facă două dungi, pe frunte, însă şi le făcu atât de groase, încât fu nevoit să şi le şteargă cu batista udă. La ochi îşi adânci cearcăne groaznice, care înspăimântau. îşi roşi, apoi, numai buzele.

- Don Juan e palid, ne încredinţa el.

Noi ne retrăseserăm acum în odaia artiştilor, pentru că veneau spec­tatorii, în odaia artiştilor era mare neorânduială. Se vărsase apă pe mese, şi un exemplar descusut din Don Juan se umflă lângă o cană de sticlă. Prin colţuri, ciorapi şi pantofi, pantaloni atârnaţi în cuie, cutia cu farduri, un flacon cu apă de Colonia, o manta şi două florete. Proprietarul nu ştia nimic din toate acestea. El se afla în sală şi se întreţinea cu spectatoarele.