Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Da. Te rugăm, putem? o susţinu Genevieve.

— Nu ştiu, răspunse mătuşa Celina. Nu este un moment potrivit pentru excursii, mai ales că acum are loc mobilizarea miliţiilor. Şi i-am promis Hermionei că voi participa la reuniunea de azi a Crucii Roşii. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne susţine bravii bărbaţi în asemenea clipe. Realmente nu-mi pot găsi timp să vă însoţesc în plimbare.

— Aş putea s-o fac eu, rosti Roberto. Mi-ar plăcea.

Ochii îi zăboviră din nou asupra Louisei.

— Termină cu prostiile, scumpule, îl dojeni mătuşa Celina. Trebuie să te duci la şcoală.

— Ne-ar putea însoţi Fletcher Christian, care să aibă grijă de noi, interveni Louise prompt. S-a dovedit mai mult decât destoinic. Cu el am fi în perfectă siguranţă.

Cu coada ochiului îl putea zări pe Roberto încruntându-se.

— Eu ştiu…

— Te rog! scânci Genevieve. Vreau să-ţi cumpăr nişte flori, fiindcă ai fost atât de bună cu noi.

Mătuşa Celina îşi pocni palmele laolaltă.

— Of-of, ce mai comoară mică eşti! Dintotdeauna mi-am dorit să fi avut şi eu o fetiţă… Sigur că puteţi merge.

Louise îşi ţuguie buzele, expediindu-i un sărut de recunoştinţă. Îşi putea imagina perfect ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi încercat sceneta aceasta în faţa mamei. Genevieve revenise cu atenţia asupra omletei, cu chipul compus într-o expresie de puritate perfectă.

La celălalt capăt al mesei, Roberto mesteca gânditor a treia felie de pâine prăjită.

Cele două surori îl găsiră pe Fletcher Christian în camerele servitorilor. Deoarece un număr mare de bărbaţi din personalul Casei Balfern fuseseră mobilizaţi în regimentele de miliţie, el fusese pus la treabă de bucătăreasă şi căra saci din magazii.

Le privi măsurat pe fete, lăsă pe podeaua bucătăriei o plasă mare plină cu morcovi şi făcu o plecăciune graţioasă.

— Ce splendid arătaţi, tinere doamne, cât de rafinate! Dintotdeauna mi-am zis că sunteţi mai potrivite în asemenea veşminte minunate.

Louise îl privi foarte pătrunzător. După aceea îşi zâmbiră larg.

— Mătuşa Celina ne-a împrumutat o trăsură, spuse ea pe tonul cel mai aristocrat. De asemenea, ea te eliberează de alte sarcini pentru a ne însoţi. Desigur, dacă nu preferi să rămâi aici, pentru a continua să faci ceea ce se pare că te pricepi atât de bine…

— Oh, lady Louise, văd că eşti o doamnă crudă, totuşi pe bună dreptate merit asemenea ironii. Voi fi onorat să te însoţesc.

Îşi luă haina sub privirea dezaprobatoare a bucătăresei şi o urmă pe Louise afară din bucătărie. Genevieve îşi sumeţi poalele rochiei şi o luă la fugă înaintea lor prin casă.

— Micuţa nu pare să fie afectată, după toate cele prin care a trecut, observă Fletcher.

— Aşa este, mulţumesc Domnului. A fost cu adevărat teribil pentru tine azi-noapte? întrebă Louise, după ce ieşiră din raza auditivă a celorlalţi slujitori.

— Odaia a fost caldă şi uscată. Am dormit în împrejurări şi mai neplăcute.

— Îmi cer iertare fiindcă te-am adus aici… uitasem cât de groaznică este mătuşa Celina. Dar nu m-am putut gândi la nimeni altcineva care să ne poată scoate atât de repede de pe aerodrom.

— Nu te mai îngândura în privinţa aceasta, lady. Mătuşa ta este un model de educaţie prin comparaţie cu unele jupânese pe care le-am cunoscut în propria-mi tinereţe.

— Fletcher… Puse mâna pe braţul lui şi încetini în acelaşi timp mersul: Ei sunt aici?

Trăsăturile lui robuste deveniră melancolice.

— Da, lady Louise. Pot să simt câteva zeci care locuiesc în oraş. Iar numărul lor creşte cu fiecare ceas.

Va dura multe zile, poate o săptămână, dar Norwich va cădea cu siguranţă.

— Doamne, Iisuse Hristoase, oare când se vor termina toate astea?

Începu să tremure şi simţi braţul bărbatului cuprinzându-i umerii. Se detestă pentru slăbiciunea de care dădea dovadă. „Oh, Joshua, unde eşti? Am nevoie de tine.”

— Nu pomeni numele răului şi nu te va băga în seamă, rosti Fletcher cu glas încet.

— Chiar aşa?

— Aşa m-a încredinţat mama.

— Şi a avut dreptate?

Degetele lui îi atinseră bărbia şi-i ridicară uşor chipul.

— Asta s-a petrecut cu mult timp în urmă şi foarte departe. Azi însă cred că dacă ocolim atenţia lor, veţi rămâne mai multă vreme ferite de rău.

— Foarte bine. Să ştii că m-am gândit serios în privinţa asta: cum să-i ţin pe Genevieve şi pe prunc în afara oricăror primejdii. Şi nu există decât o cale în care să procedez.

— Da, lady Louise?

— Să plec de pe Norfolk.

— Înţeleg.

— Nu va fi uşor. Mă vei ajuta?

— Nu trebuie să mi-o ceri, lady; ştii bine că-ţi voi oferi ţie şi micuţei orice ajutor care îmi stă în putinţă

— Mulţumesc. Mai există o întrebare: Tu vrei să vii cu noi? Eu voi încerca să ajung la Seninătate. Acolo cunosc pe cineva care ne-ar putea ajuta.

„Dacă ne mai poate ajuta cineva”, adăugă în gând.

— Seninătate?

— Da, este un fel de palat în spaţiul cosmic, aflat pe orbita unei stele la foarte mare depărtare de locul acesta.

— Oh, lady, cât de seducătoare eşti. Să mă-ndrept spre stelele care, cândva, m-au ajutat să navighez pe mări… Cum m-aş putea împotrivi la o asemenea propunere?

— Bun, şopti ea.

— Nu vreau să crezi că aş cuteza să-ţi aduc vreo pâră, lady Louise, însă ştii cu adevărat cum să te pregăteşti pentru o asemenea strădanie?

— Cred că da. Am învăţat ceva atât de la tata, cât şi de la Joshua, ba chiar şi de la Carmitha, într-un fel: cu bani se rezolvă orice.

Fletcher zâmbi plin de respect.

— O vorbă plină de înţelepciune. Şi tu ai banii aceştia?

— Nu, nu-i am asupra mea, dar sunt o Kavanagh şi pot face rost de ei.

Apartamentul ca un palat al Ionei Saldana de la baza falezei rămăsese pustiu; oaspeţii de la Consiliul de Reglementare Bancară din Seninătate fuseseră expediaţi politicos, dar ferm. Petrecerea veselă se terminase, iar ei înţeleseseră situaţia suficient de bine ca să nu argumenteze. Din păcate, erau îndeajuns de isteţi ca să ştie că n-ar fi fost îndepărtaţi decât în cazul unei crize reale. Zvonurile aveau să se răspândească deja prin habitatul imens.

Ione redusese outputul celulelor electrofosforescente din plafon la nivelul unui sclipit sumbru de stele. Îi îngăduia să vadă prin peretele din sticlă înapoia căruia se afla marea, o lume tăcută, compusă în totalitate din nuanţe de acvamarin, care şi ea se întuneca acum, fiindcă tubul de lumină axial al habitatului permitea nopţii să revendice interiorul. Peştii erau reduşi la umbre furişate ce lunecau printre ramurile înţepătoare de coral.

Pe când era mai tânără, Ione petrecuse multe ore privind peştii şi creaturile ce se târau pe nisip. Acum stătea cu picioarele încrucişate pe mocheta de muşchi de culoarea caisei în faţa teatrului ei privat, cu Augustine cuibărit mulţumit în poală. Mângâia absentă blana catifelată a micuţului xenoc, dar rămăsese cu ochii închişi spre lume.

Încă putem trimite o escadrilă de şoimi-negri după Mzu, sugeră Seninătatea. Eu cunosc coordonatele ieşirii găurii-de-vierme a lui Udat.

La fel ca toţi ceilalţi şoimi-negri, replică ea. Pe mine mă îngrijorează însă echipajele lor. Odată ce sunt departe de platformele noastre DS, nu mai putem face realmente nimic pentru a le consolida loialitatea. Mzu va încerca să cadă la înţelegere cu ele. Probabil că va şi reuşi. Până acum s-a dovedit uimitor de plină de resurse. A izbutit să ne determine chiar pe noi să lunecăm în automulţumire.

Eu n-am fost deloc automulţumit, rosti parcă iritată personalitatea habitatului. Metoda utilizată m-a prins cu garda jos. Ceea ce în sine mi se pare tulburător. Sugerează că evadarea ei a fost extrem de bine gândită şi plănuită. Mă întreb care-i va fi următoarea mişcare.

Din păcate, am o idee destul de bună în privinţa asta. Va merge după Alchimist. Nu există alt motiv pentru care să se fi comportat aşa. Iar după ce-l va recupera… Omuta.

Într-adevăr.

De aceea nu vom trimite şoimii-negri după ea. S-ar putea să-i conducă la Alchimist. Situaţia ar deveni atunci şi mai rea decât cea în care ne aflăm acum.

În cazul acesta, ce vrei să fac în privinţa echipelor agenţiilor de contrainformaţii?

Nu sunt sigură. Ele cum reacţionează?

Lady Tessa, şefa staţiei ASE din Seninătate, fusese îngrozită de vestea evadării lui Alkad Mzu, un sentiment pe care izbuti să-l ascundă îndărătul unei reprezentaţii de furie pură. Monica Foulkes stătea în faţa ei în apartamentul din turnul zgârie-stele care era în acelaşi timp şi cartierul general al echipei ASE. Nu utilizase reţeaua de comunicaţii a habitatului, ci îi raportase personal lui Lady Tessa. Asta nu înseamnă că Seninătatea n-ar fi ştiut ce discutau cele două (nici vorbă despre aşa ceva!), dar foarte multe organizaţii şi guverne nu aveau habar de existenţa lui Mzu şi nici de implicaţiile ce derivau din aceasta.

Trecuseră douăzeci şi trei de minute de la evadarea fizicienei şi o formă de şoc întârziat începuse să se infiltreze în corpul Monicăi, pe măsură ce subconştientul ei înţelegea cât de norocoasă fusese că evitase dispariţia în gaura-de-vierme a lui Udat. Nanonicele ei neurale nu puteau face nimic pentru a împiedica tremurăturile reci care-i spiralau în jurul braţelor şi al muşchilor abdominali.

— Nici măcar nu voi onora performanţa voastră spunându-i „dezastru”! tuna şi fulgera Lady Tessa. Dumnezeule atotputernic, scopul principal pentru care ne aflăm aici este de a ne asigura că ea rămâne în habitat. Toate agenţiile subscriu la politica asta şi până şi blestematul de Lord al Ruinelor o susţine. Iar voi o lăsaţi să plece de sub ochii voştri! Iisuse Hristoase, ce dracu' făceaţi toţi pe plaja aia? Ea se opreşte să-mbrace un costum spaţial şi voi nici măcar nu v-apropiaţi să investigaţi?

— N-a fost tocmai o plimbare, şefa. Şi aş dori să se consemneze că noi nu suntem decât o echipă de supraveghere. Operaţia noastră din Seninătate a fost mereu prea mică pentru a garanta că Mzu va rămâne înăuntru dacă va întreprinde un efort determinat de a pleca, ori dacă cineva va utiliza o acţiune în forţă pentru a o extrage de aici. Dacă agenţia dorea să fie absolut sigură, atunci ar fi trebuit să fi repartizat o echipă mai mare pentru monitorizarea ei.

— Foulkes, nu-mi dataviza mie flekul de regulament. Eşti amplificată, ai implanturi de armament – făcu o grimasă şi ridică ochii spre tavan, de parcă s-ar fi aşteptat la cenzura divină – iar Mzu este trecută de şaizeci de ani. Ea nu avea voie să ajungă atât de aproape de nenorocitul ăla de şoim-negru, cu atât mai puţin să fie preluată de el.

— Şoimul-negru a înclinat serios balanţa fizică în favoarea ei. Pur şi simplu n-a fost o posibilitate pe care s-o fi luat în seamă. Doi gardişti ai Seninătăţii au fost eliminaţi în decursul tentativei noastre de a-i stopa îmbarcarea. Personal sunt surprinsă că navei stelare i s-a permis să înghită în interiorul habitatului.

Acum Monica privi cu aer vinovat la pereţii de polip din jur.

Expresia furioasă a lui Lady Tessa nu se modifică, totuşi tonul se mai îmblânzi.

— Mă îndoiesc că ar fi putut face mare lucru. Şi aşa cum ai spus, manevra aceea de înghiţire a fost cu totul fără precedent.

— Samuel a spus că puţini şoimi-de-vid ar putea fi atât de precişi.

— Mulţumesc. Voi avea grijă să includ în raportul meu informaţia aceasta extrem de utilă.

Se ridică din scaun şi se apropie de fereastra ovală. Apartamentul se găsea la două treimi din înălţimea turnului zgârie-stele Stetalia, acolo unde gravitaţia se apropia de cea standard terestră. Era o poziţie care-i oferea vedere neîmpiedicată peste fundul vastului înveliş curbat de culoarea pesmeţilor arşi al habitatului şi dincolo de muchie se distingea doar o semilună a spaţioportului invers rotativ, precum răsăritul unei luni metalice. Azi, ca şi în ultimele patru zile, puţine nave stelare soseau ori plecau de la docurile sale. Platforme DS mari scânteiau liniştitor pe fundalul feţei întunecate a lui Mirchusko, reflectând ultimele raze de soare înainte ca Seninătatea să pătrundă în umbră.

„Şi ce utilitate ar fi avut ele împotriva Alchimistului?” se întrebă Lady Tessa. „Un dispozitiv al apocalipsei despre care se spune că poate stinge stele…”

— Care-i următoarea noastră mişcare? întrebă Monica.

Îşi freca braţele, pentru a le încălzi, străduindu-se să-şi oprească tremurăturile. Fire de nisip îi cădeau de pe mânecile puloverului.

— În clipa de faţă principala noastră responsabilitate este informarea Regatului, spuse Lady Tessa pe un ton provocator. Din partea coloanei proiectoare AV care se ridica de pe blocul procesor desktop nu se auzi nici o reacţie, aşa că ea continuă: Insă va dura până ce Regatul va răspunde şi va începe să caute. Iar Mzu ştie asta. Ceea ce înseamnă că ea dispune de două opţiuni: fie să meargă cu Udat direct la Alchimist, fie să se ascundă undeva pe acolo.

Bătu cu o unghie sclipitor aurită în fereastra dincolo de care nenumărate stele descriau arce lente.

— Dacă a fost îndeajuns de inteligentă pentru a scăpa de toate echipele agenţiilor de contrainformaţii care o monitorizau, ştie că nu va putea rămâne niciodată ascunsă, zise Monica. Prea mulţi dintre noi vor fi acum cu ochii după ea.

— Udat nu este totuşi dotat cu nici un fel de echipamente speciale. Am verificat registrele Consiliului Astronautic al Confederaţiei şi n-a mai fost reechipat de opt luni. Sigur că da, are interfeţele standard pentru suporturi de viespi de luptă şi arsenal greu pentru defensivă la rază apropiată, ca toţi şoimii-negri. Nimic neobişnuit însă.

— Deci?

— Deci, dacă ea va merge cu Udat direct la Alchimist, cum îl vor lansa în soarele Omutei?

— Noi ştim ce echipament este necesar pentru asta?

— Nu, admise Lady Tessa. Nu ştim nici măcar dacă este necesar vreun echipament special. Însă Alchimistul era diferit, nou şi unic, ceea ce înseamnă că este non-standard. Asta ne-ar putea oferi singura şansă de a neutraliza situaţia. Dacă este implicată vreo cerinţă hardware, Mzu va trebui să iasă din ascunzătoare şi să abordeze un subcontractor de armament.

— Poate să nu fie necesar, zise Monica. Cu certitudine are prieteni şi simpatizanţi în asteroizii Dorado. Poate să meargă la ei.

— Sper s-o facă. Agenţia i-a ţinut sub supraveghere de multe decenii pe supravieţuitorii garissani, pentru eventualitatea în care vreunul dintre ei ar încerca o răzbunare prostească. Se întoarse de la fereastră: Te trimit acolo ca să-l informezi pe şeful staţiei. Este o ipoteză rezonabilă că ea va apărea finalmente la Dorado şi poate fi de folos ca pe teren să se afle cineva familiarizat cu Mzu.

Monica încuviinţă înfrântă.

— Da, şefa.

— Nu mai afişa expresia asta tragică. Eu sunt cea care va trebui să raporteze la Kulu şi să-l anunţe pe Director că am pierdut-o. Tu scapi uşor.

Şedinţa din biroul Marinei Confederaţiei de la nivelul al patruzeci şi cincilea al turnului zgârie-stele Stmichelle era sincronă cu şedinţa ASE, atât temporal, cât şi în privinţa conţinutului. În birou se găsea comandorul Olsen Neale, care accesa înspăimântat memoria senzavizare a ieşirii brute a lui Mzu din habitat, aşa cum fusese înregistrată de realmente deznădăjduita Pauline Webb.

După ce fişierul se sfârşi, bărbatul puse câteva întrebări suplimentare şi ajunse la aceleaşi concluzii cu Lady Tessa.

— Putem presupune că Mzu are acces la fondurile necesare pentru a cumpăra orice sisteme de care are nevoie pentru a utiliza Alchimistul şi pentru a le instala într-o navă capabilă de luptă, zise el. Nu cred însă că nava aceea va fi Udat, care actualmente este în atenţia tuturor. Peste o săptămână, toate navele Marinei şi guvernelor vor fi pe urma ei.

— Credeţi aşadar că Alchimistul există într-adevăr? întrebă Pauline.

— SCNC a crezut-o dintotdeauna, deşi n-a putut niciodată să descopere vreo dovadă certă. Iar după cele întâmplate acum, nu cred că mai poate fi vreo îndoială. Chiar dacă Alchimistul n-a fost stocat în tau-zero, nu uita că Mzu ştie cum să construiască altul. Ba poate chiar alţi o sută ca el.

Monica lăsă fruntea în jos.

— La naiba, am belit-o rău de tot.

— Da. Mereu mi-am spus că devenisem aproape dependenţi de bunăvoinţa Lordului Ruinelor de a o ţine aici. Bărbatul flutură din degetele unei mâini şi murmură: N-am vrut să jignesc pe nimeni.

Coloana AV de pe blocul procesor desktop scânteie scurt.

— Nici n-am considerat-o o jignire, spuse Seninătatea.

— La rândul nostru, ne-am complăcut cu natura statică pe care o căpătase întreaga situaţie. Ai avut perfectă dreptate când ai spus că ne-a păcălit timp de un sfert de secol. Al dracului, dar este o durată teribil de lungă pentru a menţine o înşelătorie. Nimeni care poate păstra atâta vreme ura în suflet nu va face ceva de mântuială. Ea a plecat deoarece crede că are o şansă bună de a utiliza Alchimistul împotriva Omutei.

— Da, domnule.

Olsen Neale se strădui să-şi suprime grijile şi să formuleze un răspuns coerent înaintea situaţiei. Unul pentru care el nu avea absolut nici un plan de urgenţă. Nimeni din SCNC nu crezuse vreodată că Mzu ar putea scăpa cu adevărat.

— O să plec imediat spre Trafalgar. Prima noastră prioritate este s-o informăm pe amirala Lalwani că Mzu a dispărut, ca să poată începe să ne activeze agenţii în direcţia găsirii ei. După aceea Primul-amiral va trebui să consolideze defensivele Omutei. La naiba, asta înseamnă altă escadrilă de care Marina nu se poate lipsi… în nici un caz acum.

— Alerta legată de Laton îi va îngreuna deplasările, spuse Pauline.

— Să sperăm. În tot cazul, vreau ca tu să mergi la Dorado şi să alertezi biroul nostru că este posibil ca Mzu să-şi facă apariţia în scurt timp.

Bineînţeles Samuel n-a trebuit să se întâlnească personal cu ceilalţi trei agenţi de contrainformaţii edenişti din habitat. Au discutat pur şi simplu prin intermediul afinităţii, după care Samuel şi colegul său, Tringa, s-au îndreptat spre spaţioport. Samuel a închiriat o navă stelară care să-l ducă la asteroizii Dorado, în timp ce Tringa a găsit una care să-l ducă la Jupiter, pentru a avertiza Consensul.

Acelaşi scenariu a fost derulat de celelalte opt echipe naţionale de contrainformaţii care fuseseră alocate pentru supravegherea lui Mzu. În toate cele opt cazuri s-a decis că alertarea directorilor lor reprezenta cerinţa primară; trei dintre ele au trimis de asemenea agenţi la asteroizii Dorado pentru a o aştepta pe Mzu.

Agenţiile de curse charter din spaţioport, care suferiseră din plin de pe urma reducerii masive a zborurilor cauzate de panica Laton, au constatat că afacerile reîncepeau să înflorească.

Acum trebuie să decizi dacă le vei îngădui să-şi informeze planetele natale, spuse Seninătatea. Fiindcă odată ce ştirea se va răspândi, nu vei mai putea controla evenimentele ulterioare.

Nici până acum n-aş putea spune că am controlat evenimentele. Am fost mai degrabă asemenea unui arbitru care veghea la respectarea regulilor.

Ei bine, ai ocazia să cobori din scaunul de arbitru şi să participi la joc.

Nu mă ispiti. În clipa de faţă am suficiente probleme cu Disfuncţia Realităţii a laymililor. Dacă scumpul meu bunic Michael a avut dreptate, asta s-ar putea dovedi în cele din urmă ceva mult mai grav decât Alchimistul lui Mzu.

Sunt de acord, totuşi trebuie să ştiu dacă le pot permite agenţilor să plece.

Ione deschise ochii ca să privească prin fereastră, dar apa din exterior era acum neagră ca noaptea şi nu putea distinge nimic, doar o reflexie vagă a ei în sticlă. Pentru prima dată în viaţă începu să înţeleagă ce era singurătatea.

Mă ai pe mine, o asigură Seninătatea cu blândeţe.

Ştiu. Însă dintr-un punct de vedere, tu faci parte din mine. Ar fi bine să am şi umărul cuiva pe care să mă reazem ocazional.

Al cuiva ca Joshua?

Nu mai fi aşa afurisit.

Îmi cer scuze. De ce nu-i ceri lui Clement să vină la apartament? El te face fericit.

Vrei să spui că mă face să am orgasme.

Este vreo diferenţă?

Da, însă nu-mi cere s-o explic. Problema este că în clipa de faţă caut ceva mai mult decât satisfacţia fizică. Iau nişte decizii importante, care ar putea afecta milioane de oameni… sute de milioane.

Încă de când ai fost concepută, ştiai că va sosi momentul acesta. El este însuşi scopul vieţii tale.

Da, aşa stau lucrurile pentru majoritatea Saldanilor. Ei iau zilnic astfel de decizii, chiar înainte să se fi aşezat la micul dejun. Nu şi eu însă. Cred că gena de aroganţă a familiei nu este activă în cazul meu.

Este mai probabil ca un dezechilibru hormonal cauzat de sarcina ta să determine tendinţa aceasta spre tărăgănare.

Femeia râse sonor şi hohotele răsunară în jurul odăii vaste. Tu chiar nu pricepi diferenţa dintre procesele noastre de gândire, nu-i aşa?

Ba cred că le pricep.

Ione avu imaginea caraghioasă a unui nas lung de doi kilometri care se strâmba dispreţuitor. Râsul i se transformă în chicotit. Bine, încetez cu tărăgănările. Să fim logici. Am eşuat cu păzirea lui Mzu, care acum se pregăteşte probabil să distrugă steaua Omutei. Iar noi doi nu dispunem în nici un caz de genul de resurse pe care le au ASE şi celelalte agenţii pentru a o urmări şi stopa. Nu-i aşa?

O sinteză elegantă. Mulţumesc. Prin urmare, şansa cea mai bună de a o stopa ar fi să eliberăm comunitatea contrainformaţiilor din lesă.

Corect.

Atunci îi lăsăm să plece. În felul acesta Omuta beneficiază măcar de o şansă de supravieţuire. Nu cred că aş dori să-mi împovărez conştiinţa cu un genocid. Şi bănuiesc că acelaşi lucru se poate spune şi despre tine.

Foarte bine. Nu le voi opri navele stelare.

Rămâne atunci să ne mai gândim doar la ce se va întâmpla după aceea. Dacă o vor prinde în cele din urmă, cineva va sfârşi prin a deţine tehnologia pentru construirea de dispozitive de tip Alchimistul. După cum a spus Monica pe plajă, toate guvernele vor dori să-şi protejeze versiunile lor specifice de democraţie.

Da. Termenul vechi pentru o naţiune care dobândeşte un astfel de avantaj militar copleşitor este „supraputere”. În cazul cel mai bun, apariţia unei asemenea naţiuni va duce la o cursă a înarmărilor, pe măsură ce celelalte guverne vor încerca să pună mâna pe tehnologia Alchimistului, de care nu va beneficia economia generală a Confederaţiei. Iar dacă vor reuşi, Confederaţia se va prăbuşi într-un ciclu inhibitiv; o balanţă a terorii.

Şi totul din vina mea.

Nu tocmai. Dr. Alkad Mzu a inventat Alchimistul. Toate evenimentele care au urmat din momentul acela au fost inevitabile. O zicală străveche spune că odată ce ai eliberat duhul din clondir, nu-l mai poţi băga la loc.

Poate că nu. Totuşi, n-ar strica să-ncercăm.

Din văzduh, Regina, capitala lui Avon, aproape că nu se putea deosebi de oricare altă metropolă de pe o planetă industrializată şi complet dezvoltată din Confederaţie: o pată întunecată şi neregulată de clădiri care se extindea încetişor, an după an, în peisajul rural verde. Doar pantele mai abrupte ale dealurilor şi albiile încreţite se opuneau într-o măsură mai mare sau mai mică înghiţirii totale, deşi în districtele centrale până şi ele fuseseră îmblânzite cu metal şi beton-carbon. Aşa cum era normal, un pâlc de zgârie-nori ocupa chiar centrul oraşului, formând districtul comercial, financiar şi administrativ. O bogăţie de turle din cristal, cilindri groşi din compozit şi turnuri neo-moderne din metal sclipitor, care reflectau puterea economică a planetei.

Unica excepţie în grila urbană standard era un al doilea pâlc, mai mic, de zgârie-nori argintii şi albi, care ocupau ţărmul unui lac lung în districtul estic al oraşului. Aidoma Oraşului Interzis al străvechilor împăraţi chinezi, era izolat de restul Reginei, totuşi stăpânea asupra a miliarde de vieţi. Populată de un milion şi jumătate de oameni, zona acoperea şaisprezece kilometri pătraţi de sedii diplomatice străine, ambasade, firme juridice, birouri ale unor corporaţii multistelare, cazărmi ale Marinei, organizaţii executive, studiouri media şi o mie de franşize de catering şi divertisment. Acest stup-mamă supraticsit, birocratic şi cu preţuri enorme forma un inel protector în jurul clădirii Adunării, care se ridica de o parte şi cealaltă a lacului, arătând în sine mai degrabă ca un stadion acoperit, decât ca sediul Confederaţiei.