Peter F. Hamilton Zorii noptii

Analogia cu un stadion continua în amfiteatrul principal, cu rândurile de scaune dispuse concentric, tot mai sus, în jurul mesei centrale a Consiliului Politic. Primul-amiral Samual Aleksandrovici o asemăna întotdeauna cu o arenă pentru gladiatori, unde membrii Consiliului Politic trebuia să fie prezenţi pentru a-şi apăra rezoluţiile. În proporţie de nouăzeci la sută era un spectacol de teatru, dar politicienii, chiar şi în epoca aceasta, se agăţau de scena publică.

Fiind unul dintre cei patru membri permanenţi ai Consiliului Politic, Primul-amiral deţinea dreptul şi autoritatea de a convoca sesiunea completă a Adunării. Era un drept pe care anteriorii Prim-amirali îl exercitaseră de numai trei ori în istoria Confederaţiei: în două rânduri pentru a solicita nave suplimentare de la statele membre în vederea prevenirii de războaie intersisteme şi o dată pentru a solicita resurse necesare găsirii lui Laton.

Samual Aleksandrovici nu se închipuise fiind numărul patru. Însă nu avusese realmente timp să se consulte cu Preşedintele după ce şoimul-de-vid de la Atlantis sosise la Trafalgar. Iar după ce parcursese raportul pe care-l adusese, Samual Aleksandrovici fusese convins că timpul juca un rol crucial. Doar câteva ore puteau însemna o diferenţă colosală, dacă doreau să-i împiedice pe posedaţi să se infiltreze pe planete ce nu suspectau nimic.

Aşa se făcea că acum, îmbrăcat în uniformă de paradă, mergea către masa Consiliului Politic, sub luminile puternice care sclipeau din plafonul de marmură neagră, flancat de căpitanul Khanna şi de amirala Lalwani. Scaunele din amfiteatru erau pline de diplomaţi şi secretari, care înaintau spre locurile ce le fuseseră repartizate; târşâiturile şi paşii lor semănau cu sunetele scoase de două buldozere ce atacau temeliile unei clădiri. O privire aruncată în sus îi arătă că galeria pentru media era ticsită. Toţi doreau să afle detalii.

„Nu le-aţi mai dori, dacă aţi şti despre ce-i vorba”, gândi el.

În tradiţionala sa robă arabă, preşedintele Olton Haaker se aşeză la masa din stejar în formă de potcoavă, alături de ceilalţi membri ai Consiliului Politic. Lui Samual Aleksandrovici i se păru că Haaker era agitat. Un semn clar: bătrânul breznikan era un diplomat superb şi foarte şiret. Acesta era al doilea său mandat de cinci ani şi numai patru dintre ultimii cincisprezece preşedinţi izbutiseră să fie realeşi.

Rittagu-FHU, ambasadoarea tyrathca, traversă cu aer semeţ podeaua sălii; particule minuscule de pulbere de culoarea aramei îi căzură de pe solzi şi colbuiră dalele de sub tălpile ei. Ajunse la un capăt al mesei şi-şi instală corpul mare pe un suport de forma unui leagăn. Perechea ei ugui încetişor de pe un leagăn similar din rândul din faţă. Samual Aleksandrovici regretă că în mandatul acesta reprezentantul xenocilor în Consiliul Politic nu era un kiint. Cele două rase xenoce alternau la fiecare trei ani; deşi destui din Adunare susţineau că xenocii ar trebui să fie reprezentaţi în Consiliul Politic la fel ca toate guvernele oamenilor.

Prezidentul Adunării ceru să se facă linişte, după care anunţă că, potrivit articolului 9 din Carta Confederaţiei, Primului-amiral i se acorda dreptul la cuvânt. Când se ridică în picioare, Samual Aleksandrovici studie taberele din amfiteatru pe care trebuia să le convingă. Edeniştii erau desigur deja de partea lui şi probabil că Guvcentralul Pământului avea să-i urmeze, ţinând seama de alianţa lor strânsă. Alte puteri-cheie erau Oshanko, New Washington, Nanjing, Holstein, Petersburg şi, inevitabil, Regatul Kulu, care avea probabil influenţa cea mai mare dintre toţi… şi slavă Domnului, Saldanii erau susţinători fervenţi ai Confederaţiei.

Dintr-un punct vedere, bărbatul era furios că un subiect atât de important ca acesta (poate cel mai important din istoria omenirii) avea să depindă de relaţiile dintre diversele facţiuni ale căror ideologii se înfruntau şi ale căror religii se denunţau reciproc. Aşa cum Pământul descoperise în mod dureros pe propria-i piele cu secole în urmă în timpul Marii Dispersări, ideea de la baza coloniilor etnice fusese aceea că diversele culturi străine pot trăi în armonie reciprocă, cu condiţia de a nu fi nevoite să se înghesuie pe aceeaşi planetă. Iar Adunarea îngăduia continuarea şi înflorirea spiritului aceluia, mai larg, de cooperare. Cel puţin aşa suna teoria.

— Am convocat sesiunea aceasta deoarece doresc să solicit declararea unei stări generale şi complete de urgenţă, rosti Samual Aleksandrovici. Din nefericire, ceea ce a început ca „situaţia Laton” a devenit acum incomensurabil mai grav. Dacă veţi accesa relatarea senzavizare care tocmai a sosit de la Atlantis…

Dataviză procesorului principal să redea înregistrarea.

Poate că erau diplomaţi de carieră, dar nici educaţia şi experienţa lor nu-i ajutară să-şi păstreze chipurile inexpresive când evenimentele de pe Insula Pemik li se derulară în interiorul minţilor. Primul-amiral aşteptă impasibil, pe măsură ce icnetele şi grimasele apărură simultan în sală. Înregistrarea dură un sfert de oră şi mulţi se opriră din derularea ei pentru a studia reacţiile colegilor, sau poate chiar pentru a se asigura că receptaseră înregistrarea cuvenită, şi nu vreun senzahorror complex.

După ce înregistrarea luă sfârşit, Olton Haaker se ridică în picioare şi-l ţintui mult timp cu privirea pe Samual Aleksandrovici înainte de a vorbi. Primul-amiral se întrebă ce simţea oare bărbatul, întrucât Preşedintele era un musulman recunoscut. „Oare ce crede el despre sosirea djinnilor?”

— Eşti sigur că informaţia aceasta este autentică? întrebă Preşedintele. Samual Aleksandrovici îi făcu semn amiralei Lalwani, şefa SCNC, care stătea în unul dintre scaunele din spatele său. Femeia se ridică.

— Îi confirmăm autenticitatea, anunţă şi apoi se aşeză.

Mai multe priviri intense se întoarseră către Cayeaux, ambasadorul edenist, care le suportă stoic.

„Ce tipic să învinovăţeşti solul”, gândi Primul-amiral.

— Foarte bine, urmă Preşedintele, şi ce anume, exact, propui să facem?

— În primul rând, votul pentru declararea stării de urgenţă va aduce Marinei Confederaţiei o rezervă considerabilă de nave naţionale. Vom cere ca toate escadrilele naţionale să fie transferate cât mai rapid posibil la flotele lor Confederate respective. Preferabil în mai puţin de o săptămână. Anunţul nu fu primit prea bine, dar se aştepta la reacţia respectivă, aşa că rosti mai departe: Combaterea ameninţării cu care ne confruntăm acum nu poate fi realizată prin abordarea într-o manieră fracţionată. Răspunsul nostru trebuie să fie rapid şi copleşitor, iar asta se poate realiza doar cu întreaga forţă a Marinei.

— În ce scop? întrebă ambasadorul Guvcentralului. Ce soluţie posibilă poţi avea împotriva morţilor care revin? Nu cred că se ia în considerare uciderea posedaţilor…

— Nu, nu putem face aşa ceva, încuviinţă Primul-amiral. Din păcate, iar ei o ştiu, asta le va aduce un avantaj imens. Ne confruntăm practic cu cel mai mare scenariu de luare de ostatici din toate timpurile. De aceea propun să facem ca întotdeauna în asemenea situaţii, şi anume să tragem de timp până la găsirea unei soluţii viabile. Deşi n-am habar care va fi aceasta, consider foarte clară politica generală pe care trebuie s-o adoptăm. Trebuie să împiedicăm ca problema să se răspândească dincolo de sistemele stelare în care are deja capete de pod. În acest scop, voi solicita o altă rezoluţie pentru încetarea imediată a tuturor zborurilor stelare civile şi comerciale. Numărul lor se reduce şi aşa drastic ca urmare a crizei Laton, aşa că ajungerea la zero n-ar trebui să fie dificilă. După impunerea unei carantine la nivelul întregii Confederaţii, ne va fi mai uşor să ne orientăm trupele către locurile unde vor fi cel mai eficiente.

— Ce înţelegi prin „eficiente”? întrebă Preşedintele. Tocmai ai spus că nu putem lua în calcul un răspuns cu mână armată.

— Nu, domnule Preşedinte, am spus că nu putem considera un asemenea răspuns ca fiind soluţia finală. Poate însă, şi trebuie, să fie utilizat în vederea prevenirii răspândirii posedaţilor din sistemele stelare în care s-au înfiltrat. Dacă ei vor izbuti să cucerească un sistem industrializat, îi vor folosi fără doar şi poate întregul potenţial împotriva noastră, pentru a-şi extinde obiectivul, care, aşa cum ne-a spus Laton, este anexarea totală. Trebuie să fim pregătiţi să facem faţă la aşa ceva, probabil pe fronturi distincte. Dacă n-o vom face, ei se vor înmulţi exponenţial şi întreaga Confederaţie se va prăbuşi, iar toţi oamenii vii vor deveni posedaţi

— Vrei să spui că vom abandona pur şi simplu sistemele stelare care au fost preluate?

— Va trebui să le izolăm până ce vom avea o soluţie viabilă. O echipă ştiinţifică examinează deja femeia posedată pe care o ţinem în Trafalgar şi sper că studierea ei poate produce unele răspunsuri.

Un murmur sonor de consternare urcă în spirală prin amfiteatru la auzul veştii.

— Aţi capturat un posedat? întrebă Preşedintele surprins.

— Da, domnule Preşedinte. Până la venirea şoimului-de-vid de la Atlantis n-am ştiut cu exactitate ce anume era femeia. Acum însă ştim, şi investigaţiile noastre pot continua în direcţii mai limpede definite.

— Am înţeles.

Preşedintele părea derutat. Privi către Prezidentul Adunării, care înclină din cap.

— Susţin moţiunea Primului-amiral pentru declararea stării de urgenţă, rosti Preşedintele.

— Un vot câştigat, şopti amirala Lalwani. Mai sunt alte opt sute.

Prezidentul Adunării sună clopoţelul de argint de pe masa din faţa sa.

— Deoarece, deocamdată, se pare că nu mai sunt multe de adăugat la informaţiile pe care ni le-a prezentat Primul-amiral, îi voi ruga pe toţi cei prezenţi să voteze în privinţa rezoluţiei care le-a fost propusă.

Rittagu-FHU emise un ţipăt ascuţit ca de bufniţă şi se ridică în picioare. Capul gros i se roti pentru a-l privi pe Primul-amiral, într-un gest care-i undui mameloanele cu programe de control chimic din jurul gâtului, scoţând un sunet de piele pocnită cu palma. Femela îşi mişcă grijuliu buzele duble şi produse un bolborosit prelung.

— Afirmaţia Prezidentului nu este adevărată, se auzi din blocul translator de pe masă. Eu am multe de adăugat. Oameni elementici, oameni morţi – acestea nu fac parte din natura tyrathca. Noi nu ştiam că asemenea lucruri sunt posibile pentru voi. Noi punem astăzi sub semnul întrebării aceste asalturi asupra realităţii. Dacă voi toţi aveţi abilitatea de a deveni elementici, atunci voi toţi îi ameninţaţi pe tyrathca. Aceasta este înfricoşător pentru noi. Noi trebuie să ne retragem din contactul cu oamenii.

— Doamnă ambasador, rosti Preşedintele, te asigur că nici noi nu ştiam nimic despre aceasta. Ne înfricoşează la fel de mult pe cât vă înfricoşează pe voi. V-aş ruga să păstraţi cel puţin unele linii de comunicaţii până ce situaţia va putea fi soluţionată.

Traducerea replicii unduitoare a lui Rittagu-FHU fu:

— Cine spune asta?

Chipul obosit al lui Olton Haaker îi reflectă deruta. Aruncă o privire iute către consilierii săi, care păreau la fel de nesiguri.

— Eu.

— Dar cine vorbeşte?

— Îmi cer scuze, doamnă ambasador, însă nu înţeleg.

— Tu spui că tu vorbeşti. Cine eşti tu? Eu îl văd pe Olton Haaker care stă aici azi, aşa cum a stat de multe ori. Nu ştiu dacă el este Olton Haaker. Eu nu ştiu dacă nu este un om elementic.

— Te asigur că nu sunt! izbucni Preşedintele.

— Eu nu ştiu asta. Care este diferenţa? îşi aţinti privirea asupra Primului-amiral, iar ochii ei mari şi sticloşi nu etalau vreo emoţie pe care bărbatul ar fi putut-o descifra: Există vreo cale prin care se poate şti?

— În prezenţa tuturor persoanelor posedate, răspunse Samual Aleksandrovici, pare să se manifeste o perturbare localizată a sistemelor electronice. Aceasta este unica metodă de detectare pe care o avem până acum. Acţionăm însă în direcţia dezvoltării altor tehnici.

— Nu ştii.

— Posedările au început pe Lalonde. Prima navă stelară care a ajuns aici de la planeta aceea a fost Ilex, care a sosit direct. Putem afirma cu siguranţă că deocamdată n-a fost posedată nici o persoană din sistemul Avon.

— Nu ştii.

Samual Aleksandrovici nu putu răspunde. „Eu sunt sigur, dar blestemata de creatură are dreptate. De acum certitudinea nu mai este posibilă. Pe de altă parte, oamenii n-au avut niciodată nevoie de absolut pentru a se autoconvinge. Tyrathca au avut nevoie, iar diferenţa aceasta ne separă într-o măsură mult mai mare decât biologia noastră.”

Când aruncă o privire imploratoare şi tăcută spre Preşedinte, întâlni un chip inexpresiv. Foarte calm, rosti:

— Eu nu ştiu.

Dinspre amfiteatru se percepu sugestia subliminală de suspin colectiv, poate chiar de resentiment.

„Am procedat însă aşa cum este corect. I-am răspuns potrivit termenilor ei.”

— Eu îmi exprim gratitudinea pentru că tu spui adevărul, zise Rittagu-FHU. Acum eu îmi fac datoria în locul acesta şi vorbesc pentru rasă. Astăzi tyrathca sfârşeşte contactul cu toţi oamenii. Noi vă vom lăsa planetele voastre. Nu veniţi la planetele noastre.

Rittagu-FHU întinse un braţ lung şi mâna rotundă cu nouă degete îi deconectă blocul translator. Emise un ţipăt de bufniţă spre perechea ei şi porniră împreună către ieşire.

Sala vastă rămase complet tăcută, când uşa glisă, închizându-se în urma lor.

Olton Haaker îşi drese vocea, îşi îndreptă umerii şi se întoarse către ambasadorul kiint, care stătea nemişcat în rândul cel mai de jos al amfiteatrului.

— Domnule ambasador Roulor, dacă doreşti să ne părăseşti, atunci, desigur, vom oferi tot ajutorul necesar pentru a-i readuce pe toţi ambasadorii kiint pe planeta voastră natală. La urma urmelor, aceasta este o problemă a oamenilor şi nu dorim să afectăm în nici un fel relaţia dintre noi prin periclitarea voastră.

Unul dintre braţele tract amorfice albe ca neaua ale kiintului se descolăci şi ridică un bloc procesor mic, a cărui tijă proiectoare AV produse o scânteiere moarată.

— Domnule Preşedinte, rosti Roulor, viaţa în sine constituie un risc substanţial. Primejdia echilibrează întotdeauna plăcerea. Pentru a o găsi pe una, trebuie s-o confrunţi şi s-o cunoşti pe cealaltă. Şi greşeşti afirmând că aceasta este o problemă a oamenilor. Toate rasele înzestrate cu raţiune descoperă în cele din urmă adevărul morţii.

— Vrei să spui că voi ştiaţi? întrebă Olton Haaker, scăpându-şi aproape complet de sub control stăpânirea diplomatică.

— Da, noi suntem conştienţi de natura noastră. Ne-am confruntat odată cu ea, cu foarte mult timp în urmă, şi i-am supravieţuit. Acum voi trebuie să faceţi la fel. Nu vă putem ajuta în această luptă care vă aşteaptă, dar suntem plini de compasiune.

Traficul stelar spre Valisk se reducea; zece la sută în două zile. Deşi rutinele subsidiare de gândire ale lui Rubra gestionau controlul traficului habitatului, statisticile nu ajunseseră la personalitatea sa principală. Cel care-l alertă finalmente fu deficitul economic. Toate zborurile erau curse charter preprogramate, care aduceau componente la staţiile industriale ale preţioasei sale companii Magellanic Itg. Niciuna dintre ele nu era vreun şoim-negru din propria sa flotilă, ci doar nave adamiste.

Plin de curiozitate, trecu în revistă toate flekurile de ştiri ce fuseseră aduse de navele stelare recent sosite, căutând un motiv, o criză sau o situaţie de urgenţă în altă secţiune a Confederaţiei. Nu găsi absolut nimic.

Abia când rutina principală a personalităţii sale îşi efectuă controlul săptămânal asupra lui Fairuza, Rubra înţelese că şi în interiorul habitatului ceva era în neregulă. Fairuza era altul dintre protejaţii săi, un descendent din a noua generaţie, care se dovedise promiţător de la o vârstă timpurie.

„Promiţător” în accepţiunea lui Rubra însemna în primul rând impulsul de a se impune ca lider al celorlalţi băieţi din clubul de zi, de a înhăţa partea cea mai zdravănă, indiferent că era vorba despre o felie de tort sau despre cota de timp la procesorul de jocuri, o anumită predispoziţie spre cruzime faţă de animalele de companie, dispreţ pentru părinţii săi timizi şi iubitori. Ieşea în relief ca un băieţaş lacom, iute la mânie, tiranic, neascultător şi în general afurisit. Rubra era încântat.

Când Fairuza împlini zece ani, undele lente de încurajare începură să i se strecoare în psihic. Aspiraţii întunecate de a merge mai departe, un sentiment justificator, senzaţia destinului măreţ, un ego aproape insuportabil. Toate acestea se datorau dorinţelor tăcute ale lui Rubra, care i se infiltrau permanent în ţeastă.

Procesul de modelare eşuase de foarte multe ori în trecut şi Valisk era presărat cu detritusul nevropat al tentativelor anterioare ale lui Rubra de a crea o personalitate dinamică şi nemiloasă potrivit propriei sale imagini, aşa cum o percepea el. Dorea enorm să plăsmuiască o asemenea creatură – pe cineva capabil să conducă Magellanic Itg. Şi vreme de două sute de ani îndurase umilinţele eşecurilor repetate ale celor care erau sânge din sângele său.

Însă Fairuza deţinea o calitate de rezilienţă rară printre membrii familiei sale. Deocamdată etalase puţine dintre slăbiciunile psihologice care-i ruinaseră pe toţi ceilalţi, astfel că Rubra nutrea speranţe pentru el, aproape la fel de mari pe cât fuseseră, cândva, cele pentru Dariat.

Cu toate acestea, când Rubra apelă subrutina care-l monitoriza pe băiatul de paisprezece ani, nu se întâmplă nimic. O gigantică unduire de surprindere se propagă pe întreaga lungime a straturilor neurale ale habitatului. Animalele servitori tresăriră şi se crispară când unda vibră pe sub ele. Muşchii circulari groşi care reglau fluxul fluidelor în interiorul uriaşei reţele de capilare nutritive şi canale de apă, îngropaţi adânc în carcasa din polip, convulsionară, creând valuri şi vârtejuri, pentru calmarea cărora rutinele autonome avură nevoie de mai bine de o jumătate de oră. Toţi cei opt mii de descendenţi ai lui Rubra dârdâiră incontrolabil, şi aparent fără motiv, până şi copiii care încă nu aveau habar de adevărata lor natură.

Pentru o clipă Rubra nu ştiu ce să facă. Personalitatea îi era distribuită egal prin straturile neurale ale habitatului, o stare pe care designerii Edenului o denumiseră „prezenţă omogenizată”. Toate rutinele, subrutinele şi rutinele autonome erau simultan distincte şi un tot. Toate informaţiile perceptuale primite de orice celulă senzorială erau diseminate instantaneu pentru stocare, în mod uniform în lungul stratului. Eşecul, orice fel de eşec, era de neconceput.

Eşecul însemna că propriile sale gânduri funcţionau necorespunzător. Mintea lui, unicul atribut cu adevărat personal care-i mai rămăsese, avea imperfecţiuni.

După surprindere, sosi în mod inevitabil frica. Un asemenea dezastru putea să aibă foarte puţine cauze. Era posibil ca el să fi cedat finalmente înaintea tulburărilor psihologice de nivel ridicat. Era o stare despre care edeniştii preziseseră mereu că-l va afecta după îndurarea a secole de singurătate, cuplate cu incapacitatea sa de găsi un moştenitor meritoriu.

Rubra începu să proiecteze o serie de rutine complet noi, care aveau să-i analizeze arhitectura mintală. Aidoma unor spectre camuflate, vizitatorii aceia fulgerau silenţios prin straturile neurale, în misiunea de a spiona performanţele tuturor subrutinelor, fără ca acestea să fie conştiente, pentru a raporta după aceea randamentul său global.

Începu să iasă la iveală o listă de erori, care, pe ansamblu, părea ciudată. Unele subrutine, de pildă monitorizarea lui Fairuza, lipseau complet, altele erau inactive, iar unele instanţe ale diseminării memoriei erau blocate. Lipsa oricărui şablon logic îl tulbură pe Rubra. Nu se îndoia că era atacat, totuşi metoda de asalt era cu totul aparte. În acelaşi timp însă un aspect al atacului era perfect clar: entitatea necunoscută dinapoia subminărilor cunoştea perfect afinitatea şi rutinele de gândire ale habitatului. Rubra nu putea crede că ar fi fost edeniştii, cu superioritatea lor respingătoare; ei considerau că principala lor armă împotriva sa era timpul – Consensul Kohistan opina că Rubra nu va putea rezista mai mult de câteva secole. Iar un atac nedeclarat şi travestit asupra cuiva care nu-i ameninţa reprezenta o încălcare de neconceput a eticii culturii lor. Nu, trebuia să fie altcineva. Cineva mai aproape de el, mai intim implicat în habitat.

Rubra examină subrutinele de monitorizare ce fuseseră trecute în stare de inactivitate. Erau şapte, dintre care şase fuseseră alocate unor descendenţi obişnuiţi, toţi având mai puţin de douăzeci de ani; întrucât nu erau încă implicaţi în Magellanic Itg, nu necesitau mai mult de o supraveghere limitată. Dar al şaptelea… Rubra nu se sinchisise să-l mai examineze niciodată în ultimii cincisprezece ani ai separării lor de treizeci de ani – cel mai mare eşec al lui din toate timpurile: Dariat.

Sugestia era profund de şocantă. Cumva, Dariat reuşise să aibă un grad de control asupra rutinelor habitatului. Nu trebuia uitat însă că după ziua aceea fatidică de acum treizeci de ani, Dariat izbutise să blocheze toate încercările lui Rubra de a obţine acces la mintea lui prin afinitate. În ciuda imperfecţiunilor sale masive, Dariat era unic.

Rubra reacţionă faţă de revelaţie, ridicând bariere de securitate în jurul tiparului primar al personalităţii sale; filtre de input care să examineze toate informaţiile ce ajungeau la el, pentru a nu conţine viruşi troieni. Nu era absolut sigur ce anume încerca Dariat să obţină prin intervenţia în subrutine, totuşi ştia că bărbatul continua să-l considere responsabil pentru moartea Anastasiei Rigel. În cele din urmă, Dariat avea să încerce să se răzbune.

Ce determinare remarcabilă! Practic rivaliza cu a sa.

Rubra nu se mai simţise atât de stimulat de multe decenii. Poate că ar mai fi putut negocia cu Dariat; la urma urmelor, bărbatul nu împlinise deocamdată cincizeci de ani şi-i mai rămăsese o jumătate de secol de viaţă utilă. Iar dacă nu puteau ajunge la o înţelegere, ei bine… putea fi donat oricând. Pentru asta Rubra nu avea nevoie decât de o singură celulă vie.

Cu mentalitatea protejată în măsura maximă de care era capabil, formă o succesiune de ordine noi, complet diferite de orice existase până atunci în straturile neurale: şabloane originale şi o ierarhie modificată a direcţionărilor, invizibile pentru oricine era obişnuit cu rutinele de gândire standard. Comanda secretă porni către toate celulele senzoriale optice, către toţi descendenţii capabili de afinitate, către toate animalele servitori: găsiţi o corespondenţă cu imaginea vizuală a lui Dariat.

Avu nevoie de şapte minute. Şi rezultatul nu fu chiar ceea ce se aşteptase Rubra.

Mai multe rutine de observare de la nivelul al optzeci şi cincilea din tumul zgârie-stele Kandi fuseseră încălcate. Kandi era utilizat în principal de rezidenţii mai puţin morali din Valisk, ceea ce, ţinând seama de structura generală a populaţiei, însemna că era cam ultimul refugiu al adevăraţilor delincvenţi. Cea mai mare anomalie se găsea în apartamentul lui Anders Bospoort, senior al viciilor şi violator semiprofesionist. Una dintre subrutinele de observare fusese modificată, pentru a include un segment suplimentar de memorie. În loc şi observe apartamentul şi şi expedieze imaginea procesaţi direct într-o rutină generali de analiză a evenimentelor, substituia pur şi simplu o vizualizare veche a videocamerelor în locul imaginilor în timp real.

Rubra soluţionă problema, ştergând complet rutina veche şi înlocuind-o cu una viabili. Apartamentul în care privea acum era un dezastru: mobilele fuseseră mutate de la locurile lor şi erau acoperite cu diverse obiecte vestimentare bărbăteşti şi femeieşti, farfurii cu mâncare pe jumătate neterminată zăceau aruncate la întâmplare, sticle goale erau risipite peste tot. Pe mese se ridicau maldăre de blocuri procesoare de înaltă capacitate fabricate de Corporaţia Kulu şi zeci de flekuri cu enciclopedii tehnice – nu tocmai materialele obişnuite de pe noptierele lui Bospoort.

După restaurarea imaginilor şi sunetelor reale, sosi şi inputul olfactiv, care implici un preţ destul de piperat: duhoarea era oribili. Motivul era simplu: cadavrul obez al lui Dariat zăcea la piciorul patului din dormitorul principal. Nu exista nici un semn de violenţă, nici o vânătaie, nici o rană de înjunghiere, nici o arsură de rază energetică. Indiferent care ar fi fost cauza decesului, aceasta lăsase un rânjet tulburător de încântat pe chipul bucălat. Lui Rubra îi fu imposibil şi nu se gândească la faptul ci lui Dariat îi făcuse realmente plăcere şi moară.