Peter F. Hamilton Zorii noptii

Îi găsise, găsise întregul cuib blestemat.

Fulgere globulare albe zburară prin aer, urmărindu-l pe managerul terorizat al magazinului de delicatese, care sprintase către lift. Unul dintre ele îl ajunse şi i se lipi de umăr. Bărbatul urlă când fum negru puturos se ridică din rană.

Rubra anulă imediat rutinele autonome ale nivelului şi se şuntă personal în ierarhia de operare. Celulele electrofosforeseente ale vestibulului se stinseră, cufundând toată zona în beznă, cu excepţia efectelor stroboscopice derutante de foc alb. Uşa membrană musculară a casei scării se deschise brusc, trimiţând un unic evantai de lumină. Managerul schimbă direcţia, lăsă bărbia în piept şi se repezi într-acolo.

Cioburi de polip răpăiră pe podeaua vestibulului. Pe tot plafonul, tubuleţele conductelor atmosferice se despicară când Rubra contractă şi flexionă muşchii regulatori ai fluxului în direcţii pentru care nu fuseseră concepuţi vreodată. Vapori albi şi groşi răbufniră din orificiile neregulate. Calzi, umezi şi unsuroşi, erau vaporii concentraţi de apă respiraţi de o mie de plămâni, pe care tubuleţele ar fi trebuit să le extragă din aer şi să le pompeze în organele de rafinare specializate.

Posedaţii doriră să dispară, iar ceaţa înăbuşitoare se conformă şi se desfăcu într-o parte şi alta pentru a-i lăsa să treacă. Dar nu înainte de a le reduce fulgerele globulare la nivelul unor fuioare impotente de pâclă fluorescentă. Managerul ajunse la casa scării. Rubra închise în urma lui uşa membrană musculară şi o etanşa bine, când câteva sfere de foc alb se izbiră în suprafaţa ei, îngropându-se ca nişte viermi de lavă.

Kiera Salter ieşi în goană în vestibul, exact când dispărea ultimul crâmpei de ceaţă urât mirositoare. Luminile roşii de avarie se aprinseseră şi confereau incintei largi o strălucire selenară. Femeia văzu cum uşa se închide în faţa gloatei răzbunătoare.

— Stop! răcni ea.

Unii se opriră. Câţiva azvârliră foc alb către membrana musculară.

— Opriţi-vă imediat, spuse ea şi de data aceasta glasul i se auzi tăios.

— Mai du-te-n mă-ta, Kiera.

— L-a fript pe Ross, nenorocita'.

— II fac io să sufere!

— Poate că da. Kiera avansă în centrul vestibulului şi rămase acolo, cu mâinile în şolduri, privind de jur împrejur la colegii ei: Insă nu aşa!

Indică uşa membrană musculară care fumega, închisă. Suprafaţa cenuşie tremura vizibil.

— El ştie acum. Dădu capul pe spate şi strigă spre plafon: Nu-i aşa, Rubra?

Celulele electrofosforescente ale tavanului se reaprinseră lent, iluminându-i chipul întors în sus. Linii întunecate curseră peste el, luând formă. DA.

— Da. Vedeţi?

Îi cercetă din nou pe posedaţi, sfidându-i s-o contrazică; doi dintre noii ei locotenenţi mai puternici, Bonney Lewin şi Stanyon, înaintară şi i se alăturară, susţinând-o în mod ostentativ.

— Acum jucăm alt joc, s-a terminat cu furişatul. Acum preluăm întregul habitat.

NU, apăru scris pe plafon.

— Nu negociem aici, Rubra! strigă ea. Nu-ţi ofer să te iau ca partener. Ai priceput? Dacă ai noroc, da' noroc porcesc, atunci o să continui să trăieşti. Atât! Dacă nu mă sictireşti. Dacă nu mi te bagi în ciorbă. Atunci poate c-o să găsim vreo utilizare pentru preţiosul tău Valisk. Dar numai dacă te comporţi cum trebuie. Fiindcă odată ce ţi-am preluat populaţia, o să fie uşor să plecăm. Atât doar că înainte de a pleca, o să folosesc navele stelare ca să te taie bucăţele; o să-ţi despic carcasa, o să-ţi las să iasă toată atmosfera, o să-ţi îngheţ râurile şi o să-ţi detonez organele digestive din calota polară. O să dureze mult şi o să fie tare dureros până vei muri complet. Poate chiar decenii. Cine ştie? Vrei să afli?

SUNTEŢI COMPLET SINGURI. POLIŢIA ŞI MERCENARI AMPLIFICAŢI PENTRU LUPTĂ AU PORNIT ÎNCOACE. PREDAŢI-VĂ ACUM.

Kiera hohoti brutal.

— Nu, Rubra, nu suntem singuri. Suntem miliarde.

Se uită în jur la posedaţii din vestibul şi niciunul n-o contrazise (cu excepţia celor ca Dariat şi Canaan, care de altfel nici nu contau).

— Gata, băieţi, din clipa asta ieşim din ascunzătoare. Din clipa asta vreau aplicarea procedurii cinci. Pocni scurt din degete şi alocă misiunile: Voi trei, preluaţi procesoarele de supervizare ale liftului, ca să putem urca în parc. Bonney, caută-l pe răhăţelul ăla care l-a fript pe Ross – vreau să sufere în mod creativ. Ne stabilim centrul de comandă în sala consiliului de administraţie al Magellanic Itg.

Primul lift sosi la nivelul şaptesprezece. Cinci posedaţi se grăbiră înăuntru, doritori să-i arate Kierei nerăbdarea lor de a se supune, râvnind să culeagă răsplăţile. Uşile glisară, închizându-se. Rubra trecu peste protecţiile circuitului de putere din zgârie-stele şi direcţionă optzeci de mii de volţi prin şinele metalice care se întindeau prin puţul liftului.

Kiera auzi zbieretele din lift şi simţi agonia alungării înapoi în lumea de dincolo. Etanşarea din cauciuc siliconic dintre uşi se topi şi arse, permiţând luminii teribile a flăcărilor nimicitoare a corpurilor să se reverse prin interstiţiu.

NU-I AŞA UŞOR, ESTE?

Pentru aproape douăzeci de secunde, ea rămase absolut nemişcată, cu faţa ca o cuşcă perfectă din care nu putea evada nici o emoţie. După aceea degetul i se îndreptă către un tânăr slăbănog în costum alb, larg.

— Tu – deschide membrana musculară; o să folosim scările.

— Ţi-am zis eu, spuse tânărul. Ar fi trebuit mai întâi să-l atacăm pe el.

— Fă-o! se răsti Kiera, după care se adresă celorlalţi: Rubra a demonstrat ce poate face – nu-i mare lucru comparativ cu abilităţile noastre, dar este un factor iritant. În cele din urmă vom reteza conexiunile straturilor neurale cu zgârie-stelele, dar până atunci procedaţi cu precauţie.

Uşa membrană musculară se deschise lin, îngăduind posedaţilor acum ceva mai timoraţi să suie cele şaptesprezece paliere de trepte până în parcul de deasupra.

N-a fost o comandă prin afinitate pură, spuse Rubra spre Consensul Kohistan. Am simţit aproape un val de energie prin celulele neurale din jurul membranei musculare. A însoţit comanda prin afinitate şi mi-a şters complet rutinele. Este însă localizată, o suprafaţă cu diametrul de aproximativ opt metri; nu poate ajunge în straturile neurale principale.

Laton a afirmat că Lewis Sinclair a avut acelaşi gen de afinitate supraîncărcată când a preluat Insula Pemik, răspunse Consensul. Acţionează prin forţă brută şi ca atare poate fi subminată. Însă dacă vreunul dintre ei izbuteşte să-şi transfere personalitatea în tine, abilitatea energistică va creşte proporţional cu numărul de celule subsumate. Nu trebuie să permiţi aşa ceva.

Nici o şansă! Ştii doar că celulele neurale ale Valiskului au fost secvenţiale din ADN-ul meu. Cred că-i similar cu ce a făcut Laton pe Pemik, când a modificat straturile neurale ale insulei cu virusul lui proteanic. Posedaţii capabili de afinitate pot anihila unele funcţii, de pildă membranele musculare, dar personalităţile lor nu vor funcţiona ca entităţi independente în straturile neurale, decât în eventualitatea în care operează ca subsecţiuni ale şablonului meu. Va trebui să-i las să intre.

O veste excelentă. Poţi însă proteja populaţia generală împotriva posedării?

Va fi greu, recunoscu Rubra fără chef. Şi nu-i voi putea salva pe toţi, nici măcar pe majoritatea. De asemenea, voi fi nevoit să suport o mulţime de leziuni interne.

Suntem alături de tine. Te vom ajuta în reconstruire, după aceea.

Dacă va mai exista un „după aceea”.

Asteroidul Culey fu o alegere aproape instinctivă pentru André Duchamp. Aflat în sistemul stelar Dzamin Ude, la ţaizeci de ani-lumină de Lalonde, acţiona ca un liman gata pregătit pentru anumite tipuri de nave, în anumite circumstanţe. Ca reacţie parcă faţă de descendenţa sa de etnie chineză şi faţă de excesul tradiţiilor autoritare care o însoţea, asteroidul era celebru pentru nepăsarea cu care trata aplicarea regulamentelor BAC şi declaraţiile de expediţie ale mărfurilor. Atitudinea respectivă nu-i afectase deloc economia. Navele stelare sosiseră pentru uşurinţa comerţului, iar conglomeratele de astroinginerie veniseră pentru a le întreţine şi susţine, fiind urmate de o pletoră de companii mai mici, financiare şi de servicii. Poate că subcomitetul pentru probleme de contrabandă şi piraterie al Adunării Confederaţiei condamna în mod rutinier guvernul Culey şi politica sa, dar nimic nu se modificase, niciodată. În tot cazul, în cei cincisprezece ani de când îl folosea, André nu avusese cea mai mică problemă în plasarea mărfurilor sau acceptarea de curse charter dubioase, astfel încât asteroidul era pentru el practic un al doilea cămin.

De data aceasta însă, când Răzbunarea lui Viileneuve îşi efectuă saltul TTZ în zona de ieşire desemnată, spaţioportul Culey fu neaşteptat de reticent în acordarea permisiunii de andocare. În ultimele trei zile, sistemul primise mai întâi anunţul reapariţiei lui Laton, apoi avertizarea de la Trafalgar despre posibila contaminare cu virusul energetic. Ambele desemnaseră Lalonde ca fiind focarul necazurilor.

— Am la bord un om grav rănit, protestă André când îi fu refuzată a treia solicitare pentru un siloz de andocare.

— Ne pare rău, Duchamp, răspunse funcţionarul de la controlul portului. Nu avem silozuri disponibile.

— Traficul în jurul portului este foarte rarefiat, observă Madeleine Collum care accesase suita de senzori ai navei stelare şi privea asteroidul, şi alcătuit în principal din navete personale şi VSM-uri, nu din nave stelare.

— Declar o urgenţă de gradul I, dataviză André către funcţionarul din port. Acum trebuie să ne ia, murmură el spre Madeleine.

Femeia se mulţumi să mormăie.

— Am luat act de declararea urgenţei, Răzbunarea lui Villeneuve, dataviză funcţionarul din port. Te sfătuiesc să stabileşti un vector spre asteroidul Yaxi. Facilităţile de acolo sunt mai adecvate pentru statutul tău.

Andre fulgeră cu privirea consola de comunicaţii aproape lipsită de detalii exterioare.

— Perfect. Te rog să-mi deschizi un canal de comunicaţii cu comisarul Ri Drak.

Ri Drak era ultimul atu al lui Andre, despre care nu crezuse că-l va folosi într-o asemenea situaţie, în nici un caz pentru soarta unui membru de echipaj; cei ca Ri Drak trebuia ţinuţi în rezervă până ce propriul gât al lui André intra în laţ fără speranţe de scăpare.

— Salut, căpitane, dataviză Ri Drak. Se pare că avem o problemă aici.

— Nu şi eu, replică André. Eu n-am probleme. Alţii au avut probleme în trecut, da? Cei doi comutară pe un program cu criptare de ordin ridicat, spre nemulţumirea Madeleinei, care nu putu accesa şi restul conversaţiei. Indiferent ce se discută, conversaţia dură aproape cincisprezece minute. Unicele indicii erau oferite de chipul lui Andre, pe care se vedea uneori un rânjet afurisit, întrerupt la răstimpuri de o încruntare indignată.

— Bine, căpitane, spuse Ri Drak în cele din urmă. Răzbunarea lui Villeneuve capătă permisiunea de a andoca, însă pe propriul tău risc, dacă vă dovediţi contaminaţi. Voi alerta forţele de securitate cu privire la sosirea voastră.

— Salut, monsieur! încuviinţă André mai degrabă nepoliticos.

Madeleine nu insistă. Începu să datavizeze calculatorului de zbor, cerând reprezentări de sisteme şi ajutându-l pe căpitan în secvenţa de activare a propulsiei cu fuziune.

Spaţioportul invers rotativ al lui Culey era o stea cu şapte colţuri, a cărei stare regretabilă oglindea atitudinea generală a asteroidului faţă de statutele demne de spaţiul cosmic. Câteva zone erau cufundate în beznă, petice alb-argintii de izolaţie lipseau de pe suprafaţă, creând şabloane stranii de mozaicuri, şi cel puţin trei conducte prezentau fisuri din care se ridicau jeturi slabe de gaze cenuşii.

Răzbunarea lui Villeneuve căpătă un siloz izolat, lângă unul dintre vârfuri. Acesta era cel puţin complet iluminat de spoturi interioare ce transformau craterul metalic cu pereţi abrupţi într-un receptacul fără umbre. Sus, pe marginea exterioară, stroboscoape roşii pâlpâiră la unison, când nava stelară coborî pe suportul extins.

O grupă de poliţişti portuari înarmaţi pătrunse prin ecluza pneumatică articulată imediat ce fu etanşată şi-i înconjură pe André şi echipajul, reţinându-i pe punte, în timp ce o echipă de vameşi examină cu mare atenţie capsulele sistemului de susţinere biotică din navă. Căutarea dură două ore, înainte de a le fi acordată autorizaţia de debarcare.

— V-aţi cam luptat ceva pe aici, comentă căpitanul din poliţia portuară când trecu prin trapa din plafon în salonul inferior, devastat de posedaţi.

Compartimentul era un dezastru, cu accesoriile rupte şi contorsionate şi secţiuni înnegrite de compozit topite în forme bizare; pe diverse suprafeţe, petele întunecate de sânge începuseră să se cojească. În ciuda eforturilor intense ale circuitului ambiental care funcţiona la nivel maxim, izul neplăcut de came arsă refuza să dispară din aer. Nouă saci negri pentru cadavre erau prinşi cu bucăţi scurte din fibră de silicon de scara trapei. Mişcaţi de coloanele slabe de aer produse de conducta de ventilare spartă care vibra, sacii pluteau la câţiva centimetri deasupra punţii, lovindu-se între ei şi ricoşând în ralanti.

— Eric şi cu mine i-am ras, spuse André răguşit.

Îşi atrase o privire ucigaşă din partea lui Desmond Lafoe, care-l ajuta pe legistul spaţioportului să clasifice corpurile.

— V-aţi descurcat binişor atunci, comentă căpitanul. Lalonde sună de parcă iadul s-ar fi materializat în interiorul Confederaţiei.

— Aşa a şi fost, încuviinţă André. Iadul pe pământ. Am avut noroc c-am scăpat. N-am mai văzut niciodată o bătălie spaţială mai feroce.

Căpitanul de poliţie încuviinţă gânditor.

— Căpitane, dataviză Madeleine, suntem gata să ducem capsula tau-zero a lui Erick la spital.

— Sigur că da, daţi-i drumul.

— Mai întâi, trebuie să aprobi însă ordinul de plată a tratamentului.

Chipul durduliu şi vesel al lui André se încordă uşor.

— Vin şi eu, aproape c-am terminat cu procedurile de autorizare a intrării în port.

— Ştii, zise căpitanul de poliţie, am câţiva prieteni în media care ar aprecia nişte înregistrări din misiunea voastră. Nu te-ar interesa să te pun în legătură cu ei? Pot apărea chiar circumstanţe în care n-ar mai fi necesar să plăteşti taxele de import; stabilirea chestiilor ăstora face parte din atribuţiile mele.

Deprimarea lui André dispăru ca prin farmec.

— Poate c-am putea ajunge la o înţelegere.

Madeleine şi Desmond însoţiră capsula tau-zero a lui Erick la spitalul asteroidului din principala cavernă locuibilă. Înainte de a-i dezactiva câmpul, medicii parcurseră flekul pe care-l înregistrase Madeleine când îl stabilizase pe Erick.

— Prietenul tău este un tip norocos, le spuse chirurgul-şef după ce văzu imaginile.

— Ştim, aprobă Madeleine. Am fost acolo.

— Din fericire, nanonicele lui neurale de la Corporaţia Kulu sunt modelul cel mai bun, cu o capacitate foarte mare. Programul de suspendare de urgenţă pe care l-a rulat în timpul decomprimării a fost corespunzător de comprehensiv; a împiedicat moartea ţesuturilor principalelor organe interne, leziunile neurale sunt foarte puţine, iar fluxul de sânge către craniu a fost susţinut aproape satisfăcător. Putem clona şi înlocui fără greutate celulele pe care le-a pierdut. Sigur că da, plămânii vor trebui complet schimbaţi, fiindcă ei suferă întotdeauna cel mai mult de pe urma unor asemenea decomprimări. Iar destul de multe vase de sânge vor necesita reparaţii extinse. Antebraţul şi mâna reprezintă evident operaţia cea mai simplă – o înlocuire directă prin grefă.

Madeleine surâse spre Desmond. Călătoria fusese extrem de stresantă pentru toţi, fiindcă nu ştiuseră dacă folosiseră procedura corectă sau dacă în capsulă nu se mai afla acum decât o legumă.

Andre Duchamp apăru în sala privată de aşteptare cu un rânjet atât de strălucitor, încât Madeleine se încruntă suspicios.

— Erick se va face bine, îl anunţă ea.

— Trčs bon. Este un enfant minunat. Am spus-o dintotdeauna.

— Poate să fie readus la starea iniţială, da, zise chirurgul. Rămâne doar să precizaţi genul de procedură pe care o doriţi. Putem utiliza implanturi de ţesuturi artificiale pentru a-l readuce la viabilitate completă în câteva zile, pe acestea le avem în stoc. După aceea putem începe operaţia de donare şi să înlocuim unităţile din ţesuturi artificiale pe măsură ce organele îi ajung la maturitate. Ca alternativă, putem lua pur şi simplu eşantioanele genetice cuvenite şi să-l ţinem în tau-zero până ce organele noi sunt gata pentru implantare.

— Bineînţeles. André îşi drese glasul şi evită să privească spre ceilalţi doi membri ai echipajului său. Care ar fi diferenţa exactă între costurile celor două proceduri?

Chirurgul strânse din umeri discret.

— Opţiunea cea mai ieftină ar fi să-i dăm pur şi simplu ţesutul artificial şi să nu ne batem capul cu înlocuitorii donaţi. Ţesuturile artificiale reprezintă tehnologia pe care oamenii o utilizează pentru a se amplifica; unităţile individuale vor avea o durată de viaţă mai mare decât el şi sunt foarte rezistente la boli.

— Magnifique, zâmbi larg şi mulţumit André.

— Noi însă nu vom folosi opţiunea aceea, nu-i aşa, căpitane? rosti apăsat Madeleine. Fiindcă, aşa cum ai spus când Erick ţi-a salvat atât nava, cât şi curul, îi vei cumpăra un întreg corp donă nou, dacă va fi necesar. Nu-i aşa? Deci te poţi considera foarte norocos că nu va trebui donat un corp întreg, care ar necesita cu totul alt nivel de cheltuieli. Acum nu va trebui să plăteşti decât nişte ţesuturi artificiale şi câteva donări. Deoarece sunt sigură că n-ai dori ca Erick să nu fie readus la starea naturală perfectă. Nu-i aşa, căpitane?

Rânjetul de răspuns al lui André fu un simplu rictus.

— Oui, spuse el. Câtă dreptate ai, draga mea Madeleine. Ca întotdeauna. Încuviinţă din cap spre chirurg: Perfect, o reparare completă pe bază de clone, dacă eşti amabil.

— Desigur, domnule. Chirurgul scoase un disc de credit Banca Joviană: Am nevoie de un avans de două sute de mii de fuzidolari.

— Două sute de mii?! Crezusem c-o să-l reconstruiţi, nu să-l reîntineriţi.

— Din păcate, sunt foarte multe de făcut. Bănuiesc însă că prima dumneavoastră de asigurare poate acoperi totul, nu?

— Va trebui să verific, spuse André apăsat.

Madeleine izbucni în râs.

— Erick va putea zbura după implantarea ţesuturilor artificiale? întrebă André.

— Oh, da, răspunse chirurgul. Pentru implanturile de clone va trebui să revină aici abia peste câteva luni.

— Este bine.

— De ce? făcu Madeleine suspicios. Unde mergem?

Andre îşi scoase propriul disc Banca Joviană şi-l întinse către chirurg.

— Oriunde unde vom găsi un contract. Cine ştie, poate chiar vom izbuti să evităm falimentul până la întoarcere. Sunt sigur că Erick va fi foarte fericit, ştiind la ce m-a redus neglijenţa lui.

De trei zile asteroidul Idria se găsea în alertă totală de defensivă strategică. În primele patruzeci şi opt de ore, consiliul asteroidului nu ştiuse decât că ceva preluase reţeaua DS a Noii Californii şi distrusese (sau capturase) jumătate din flotila planetară. Detaliile erau nebuloase. Era niţel exagerat să poţi crede că un soi de lovitură de stat putea să aibă succes pe o planetă modernă, totuşi puţinele rapoarte bruiate ce izbutiseră să fie emise înainte ca transmiţătoarele să coboare într-o tăcere de rău augur confirmaseră că platformele DS trăgeau în ţinte de pe sol.

După care, cu o zi în urmă, în sistem sosise şoimul-de-vid mesager de la Adunarea Confederaţiei şi toţi înţeleseseră ce se petrecuse. Odată cu înţelegerea, sosise teroarea.

Toţi asteroizii populaţi din centura Lyll se găseau în aceeaşi stare de alertă maximă. Habitatele edeniste de pe orbita lui Yosemite anunţaseră o zonă de excludere a ieşirilor de două milioane de kilometri în jurul gigantei gazoase, a cărei respectare era asigurată de şoimi-de-vid înarmaţi. Navele din Marina Noii Californii care reuşiseră să scape de catastrofa planetară erau dispersate la câţiva asteroizi populaţi, în timp ce amiralii supravieţuitori se reuniseră în pâlcul de asteroizi troieni din urma lui Yosemite, pentru a dezbate ce trebuia făcut. Deocamdată nu izbutiseră decât să recurgă la cea mai veche maximă militară şi să trimită cercetaşi în misiuni de recunoaştere, pentru a completa lacunele uriaşe de informaţii.

Comandorul Nicolai Penovici era ofiţer de serviciu în centrul de comandă DS al Idriei, când navele adamiste apărură la distanţa de trei mii de kilometri. Erau cinci, de mărime medie, şi deloc în apropierea zonei de ieşire desemnate. Senzorii arătară cum amprentele în infraroşu le crescură brusc la numai câteva secunde după ivire. Programele tactice confirmară o lansare masivă de viespi de luptă. Fură confirmate ţintele: platformele DS ale asteroidului şi sateliţii cu senzori suplimentari.

Nicolai dataviză calculatorului de control al focului să răspundă. Fascicule laser şi de electroni ţâşniră spre exterior. Flota defensivă locală asamblată în grabă – practic toate navele capabile de lansarea viespilor de luptă – primi vector către intruşi. Până ce majoritatea porniră, atacatorii dispărură în găuri-de-vierme.

Alte patru nave stelare se materializară, îşi lansară viespile de luptă şi efectuară salturi.

Atacul era ca desprins din flekul de tactică şi Nicolai nu putea face nimic în plus. Acoperirea senzorială i se redusese deja cu patruzeci la sută şi scădea întruna, pe când submuniţiile viespilor de luptă brăzdau spaţiul local cu impulsuri de război electronic. Explozii nucleare înconjurau asteroidul cu un văl scânteietor de particule iradiate, ştergând aproape complet citirile scanerelor de rază mare ale sateliţilor.

Direcţionarea focului platformelor asupra dronelor ce se apropiau devenea tot mai dificilă. Comandorul nu ştia nici măcar de câte salve supravieţuitoare mai dispunea. Două nave defensive fură lovite de proiectile cinetice şi se dezintegrară în dâre spectaculoase de flăcări stelare cu existenţă scurtă.

Nicolai şi personalul său redus ca număr rechemară restul flotei, încercând s-o dispună într-o sferă defensivă. Comunicaţiile îi erau însă afectate la fel de mult ca acoperirea senzorilor. Cel puţin trei nave nu mai răspundeau deloc. Două platforme DS îi dispărură din reţeaua de comandă. Nu ştia dacă fuseseră victime ale viespilor de luptă sau ale războiului electronic, iar programul tactic nu putea oferi nici o predicţie.

De fapt platformele nu fuseseră concepute pentru a respinge un atac la o asemenea scară, gândi el disperat. Adevărata protecţie a Idriei o constituia alianţa navală a sistemului.

Doi sateliţi cu detectori de pe orbită apropiată îl avertizară asupra a patru nave stelare ce se materializară la nici cincizeci de kilometri de asteroid. Fregate apărură brusc şi lansară viespi de luptă în toate direcţiile. Opt fură aţintite către spaţioportul Idriei şi revărsară puzderie de submuniţie, în vreme ce se apropiau cu treizeci şi cinci ge. Lui Nicolai nu-i mai rămăsese nimic cu care să le oprească. Explozii mici irupseră peste grila de metal şi compozit largă de doi kilometri. Precis ţintite, loveau releele de comunicaţii şi bateriile de senzori.

În centrul de comandă DS nu mai sosi nici un input.

— Dumnezeule atotputernic! răcni locotenentul Fleur Mikonov. O să murim!

— Nu, replică Nicolai. Doar ne-nmoaie în pregătirea asaltului.

Apelă reprezentările structurale interioare şi studie opţiunile oribil de puţine care rămăseseră.

— Vreau ca tot personalul de luptă disponibil să se poziţioneze în tuburile fusiforme axiale, de unde să impună o blocadă totală. Şi să închidă tuburile de tranzit care leagă cavernele de spaţioport. Imediat! Cei care vor rămâne acolo vor trebui să se descurce pe cont propriu.

— Din nou posedaţii? exclamă Fleur. De ce nu-i evacuăm pur şi simplu prin ecluze în vid?

— Ajunge, locotenente! Pune mâna şi găseşte-mi un senzor exterior funcţional. Trebuie să ştiu ce se-ntâmplă afară.

— Da, domnule.