Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Ştie cineva ce-i asta? mormăi Quinn.

Tantu îşi datavizase deja codul de identificare, imediat ce încheiase saltul, conform procedurii standard.

— Codul, căpitane, repetă Comanda DS.

Quinn privi cum vectorii portocaliu-fluorescent ai altor două nave apărură pe display-ul holoecranului. Senzorii armelor lor focalizară pe carcasa lui Tantu.

— Calculator, ordonă el, sari un an-lumină. Imediat!

— Nu, exclamă disperat Bajan, senzorii…

Obiecţia lui nu contă. Calculatorul de zbor era programat să răspundă doar la comenzile verbale ale lui Quinn.

Tantu execută saltul şi orizontul său de evenimente reteză tijele din carbon-compozit ce înălţau diversele baterii de senzori din nişele lor. Zece dintre ele se desfăşuraseră imediat ce nava stelară se materializase deasupra Pământului: detectoarele stelare, senzorii optici de distanţă medie, radarele şi antenele de comunicaţii.

Cele şapte nave de război care goneau spre Tantu o văzură dispărând dincolo de zece norişori de plasmă orbitor de albi, când orizontul de evenimente îi aduse moleculele de carbon ale tijelor la densitatea de fuziune şi dincolo de aceasta. Fragmente ale senzorilor distruşi apărură rotindu-se din pâcla radioactivă.

Ofiţerul de serviciu din Centrul de comandă DS ordonă ca două distrugătoare să pornească după Tantu, blestemându-şi ghinionul de a nu fi avut şoimi-de-vid în escadrila de interceptare. Cele două nave stelare avură nevoie de unsprezece minute pentru a-şi orienta traiectoriile cu coordonatele de salt ale lui Tantu. Toţi ştiau că însemna prea mult.

Alarme de soprane izbucniră la volum dureros de ascuţit, acoperind orice alte sunete de pe puntea lui Tantu. Holoecranele care afişaseră imaginile receptate de la senzori se întunecară imediat ce nodurile configuratoare descărcară, apoi pâlpâiră şi oferiră reprezentări schematice ale navei. Un număr neliniştitor de mare de simboluri roşii fulgerau, solicitând atenţia imediată.

— Opreşte gălăgia aia! urlă Quinn.

Bajan se grăbi să-l asculte şi tastă rapid pe consola montată provizoriu lângă cuşeta lui de acceleraţie.

— Avem patru perforări ale carcasei, raportă Dwyer după oprirea alarmei.

Era cel mai înfocat dintre noii discipoli ai lui Quinn, un fost dealer de programe stimulatoare de pe piaţa neagră, care fusese ucis la douăzeci şi trei de ani de un rival mai iute şi mai ambiţios. Furia şi cruzimea îl făceau ideal pentru cauză; el auzise despre secte şi ocazional lucrase cu ele.

— Alte şase zone au fost slăbite.

— Ce pizda mă-sii a fost asta? Au tras în noi? întrebă Quinn.

— Nu, răspunse Bajan. Nava nu poate executa un salt cu senzorii extinşi, deoarece efectul de distorsiune colapsează orice masă prinsă în câmp. Din fericire, carcasa este acoperită cu un înveliş foarte subţire, de numai câţiva micrometri. Însă atomii din interior sunt convertiţi direct în energie. Cea mai mare parte a energiei este orientată spre exterior, dar o parte e deviată înapoi, către carcasă. Asta ne-a lovit.

— Care-i nivelul avariilor?

— Au fost afectate doar sisteme secundare, spuse Dwyer. Avem de asemenea unele scăpări; cred că azot.

— Căcat! Ce-i cu nodurile? Mai putem face salturi?

— Două nu sunt operative, iar alte trei sunt avariate. Au însă softuri compensatorii. Cred că putem sări.

— Perfect. Calculator, sari trei ani-lumină.

Bajan îşi amuţi protestul reflex. Nu putea face totuşi nimic în privinţa descărcării mintale de furie şi exasperare, pe care Quinn o percepu imediat.

— Calculator, sari o jumătate de an-lumină.

De data aceasta luminile punţii se reduseră aproape complet.

— Bun, zise Quinn când iluminarea roşiatică spectrală îşi reveni. Vreau acum imagini vizuale de la senzori pe căcaturile astea de ecrane. Vreau să ştiu unde suntem şi dacă ne-a urmărit cineva. Dwyer, dă-i drumul şi vezi cum poţi şunta sistemele alea avariate.

— O să păţim ceva? întrebă Lawrence.

Abilitatea energistică nu-i putea camufla sudoarea care-i şiroia pe chipul pământiu.

— Nu. Acum, taci-n pula mea şi lasă-mă să mă gândesc!

Quinn desfăcu fără grabă curelele care-l fixau de cuşeta de acceleraţie. Folosindu-se de covoraşe adezive, înaintă târşâit până lângă cuşeta lui Bajan. Mantia neagră i se învolbura în jur aidoma unui fum fermecat, cu gluga întunecându-se până ce faţa îi fu aproape complet ascunsă.

— Ce este codul ANI? şopti el încordat.

— Nu ştiu, Quinn, pe cuvântul meu! protestă bărbatul agitat.

— Ştiu că tu nu ştii, cap-de-miel. Însă căpitanul ştie. Află!

— Sigur că da, Quinn, sigur că da.

Închise ochii şi se concentră asupra minţii căpitanului, provocându-i cât de multă suferinţă îşi putea imagina pentru a smulge informaţia respectivă.

— Este acronimul pentru Autorizaţie de Navă înarmată, mormăi în cele din urmă.

— Continuă, se auzi vocea lui Quinn din umbrele glugii.

— Orice navă stelară care efectuează un salt la Pământ trebuie să aibă codul ăsta. Pe orbită există atât de multe staţii industriale şi atâţia asteroizi colonizaţi, încât sunt îngroziţi de dezastrul pe care l-ar putea cauza o singură navă teroristă. De aceea fiecare navă din Marina Confederaţiei capătă un cod ANI, care confirmă că are autorizaţia legală de a fi înarmată şi că se găseşte sub comandă oficială. Acţionează ca măsură de protecţie împotriva deturnărilor.

— Asta-i clar, spuse Quinn. Dar asta n-ar fi trebuit să se-ntâmple. Nu cu noi, tu ar fi trebuit să fi ştiut codul.

Nimeni de pe punte nu privea în direcţia lui Bajan, ci toţi erau extrem de preocupaţi de propriile lor sarcini de stabilizare a avariilor. Iar Quinn se înălţa deasupra lui ca o creatură uriaşă care se hrănea cu stârvuri.

— Mauer ăsta-i tare al dracu', Quinn. M-a păcălit, asta-i. O să-l fac să sufere pentru asta, ţi-o jur. Aducătorul Luminii va fi mândru de felul în care-mi voi dezlănţui fiara şarpe asupra lui.

— Nu-i nevoie, spuse binevoitor Quinn.

Bajan emise un scâncet întretăiat de uşurare.

— Mă voi ocupa personal de suferinţele lui.

— Dar… cum?

În tăcerea absolută de pe punte, Lawrence Dillon chicoti.

— Părăseşte-ne, Bajan, puţoi nenorocit! ordonă Quinn. M-ai dezamăgit.

— Să părăsesc? Ce să părăsesc?

— Corpul pe care ţi l-am oferit. Nu-l meriţi.

— Nu! urlă Bajan.

— Pleacă. Dacă nu, te bag în tau-zero.

Cu un ultim suspin, Bajan se lăsă să lunece înapoi în lumea de dincolo şi minunile senzaţiilor îi fură smulse din minte. Sufletul lui îşi jeli chinul când neantul aglomerat se închise din nou în jurul său.

Gurtan Mauer tuşi slab, tremurând din tot trupul. Trecuse dintr-un coşmar în altul. Puntea lui Tantu devenise o criptă arhaică, în care artefacte tehnologice ieşeau în relief din ebonită sculptată, ca şi cum ele ar fi fost elementele străine. Un călugăr în mantie întunecată ca noaptea stătea lângă cuşeta lui; în interiorul glugii voluminoase, sugestia unui chip era indicată doar de ocazionalele străfulgerări carmin peste pielea de alabastru. Pe un lanţ lung din argint, în jurul gâtului îi atârna un crucifix inversat; dintr-un motiv necunoscut, nu plutea în aer aşa cum ar fi trebuit să se întâmple în imponderabilitate.

— Nu m-ai sfidat doar pe mine, rosti Quinn. Aşa ceva aproape c-aş fi putut accepta. Dar când nu ne-ai spus căcatul ăla de cod ANI, ai sfidat voinţa Fratelui Domnului. În clipa asta eu ar fi trebuit să fiu în staţia de andocare, iar până dimineaţă aş fi sărutat pământul la baza turnului orbital. Am fost menit să port evanghelia Nopţii pe toată planeta asta mizerabilă! Şi tu te-ai băgat în calea mea, cap-de-miel. Tu!

Uniforma-combinezon a lui Mauer luă foc. În imponderabilitate flacăra era fluid indigo-strălucitor, care lunecă lin peste trunchiul lui şi în lungul membrelor. Bucăţi de ţesătură carbonizată se jupuiră, dezvelind pielea înnegrită de dedesubt. Ventilatoare fâşâiră sonor înapoia grilelor conductelor punţii, străduindu-se să elimine duhoarea oribilă din aer.

Quinn ignoră scâncetele de agonie amuţite de gura încleştată a căpitanului. Îşi lăsă mintea să-l dezbrace, plin de iubire, pe Lawrence.

Flăcăul micuţ pluti leneş în centrul punţii, surâzând visător spre corpul său gol. Îi îngădui lui Quinn să-l modeleze; silueta slăbuţă a rândaşului de grajd îşi dezvoltă muşchi sinuoşi, iar umerii i se lăţiră. Înveşmântat doar într-un strai de războinic barbar, alcătuit din curele de piele lucioasă, începu să semene cu un pitic obsedat de culturism.

Flacăra albastră care-l învăluia pe Mauer dispăru după ce mistui şi cel din urmă petic al uniformei-combinezon. Dintr-un gest scurt al mâinii, Quinn vindecă arsurile căpitanului, readucându-i pielea, unghiile şi părul la starea lor anterioară. Mauer deveni o imagine a vitalităţii.

— E rândul tău, i se adresă Quinn lui Lawrence cu un hohot dement.

Căpitanul captiv, şocat de durere, putu doar să se holbeze în sus, terorizat, când tânărul cu musculatură grotescă îi rânji larg, apoi lunecă spre el.

Alkad Mzu accesă suita de senzori a lui Samaku prin intermediul calculatorului de zbor, permiţând imaginii să-i partajeze mintea cu o senzaţie de consternare binevoitoare. „Pentru asta am luptat noi? Pentru asta a murit o planetă? Pentru asta? Maică Maria!”

Ca toate navele stelare care executau salturi în interiorul sistemelor planetare, Samaku ieşise la o distanţă perfect sigură, o jumătate de milion de kilometri, deasupra planului eclipticii. Steaua Tunja era de tip M4, o pitică roşie. Destul de strălucitoare de la patruzeci de milioane de kilometri depărtare de navă, totuşi nici pe departe ca una de tip G, primarele majorităţii planetelor terracompatibile. Din poziţia excelentă în care se afla Alkad, apărea în centrul unui disc vast de particule pestriţe, cu diametrul de peste două sute de milioane de kilometri.

Coroana circulară interioară, care înconjura Tunja până la trei milioane de kilometri, era o regiune slab populată, din care furtunile constante ale vânturilor solare îndepărtaseră particulele mai mici, lăsând doar bolovani şi fragmente de asteroizi fixate prin efectul de maree. Cu suprafeţele şlefuite la nivelul unei străluciri cristaline de permanentă căldură roşiatică, scânteiau stacojiu şi carmin, ca şi cum ar fi fost un roi de tăciuni proiectat în exterior de proeminenţele arcuite ca un taifun ale piticei. Opacitatea discului începea să sporească mai în exterior, transformându-se într-o pâclă granulată densă; roşu-aprins pe perimetrul interior, care se preschimba în roşu-cardinal intens la nouăzeci de milioane de kilometri mai departe. Pe uniformitate erau presărate un trilion de umbre ascuţite, proiectate de bucăţile mai mari de rocă şi metal ce pluteau prin praf şi prin pietrişul de gheaţă.

Nici o planetă terracompatibilă nu putea să existe într-un asemenea mediu. Steaua era stearpă, cu excepţia unei unice gigante gazoase, Duida, aflată pe o orbită de o sută douăzeci şi opt de milioane de kilometri.

Două habitate edeniste tinere îi dădeau ocol, însă focarul principal al vieţii omeneşti era risipit peste disc.

Un disc de o asemenea densitate însoţea de obicei o stea nou-născută, dar se estima că Tunja avea vârsta de peste trei miliarde de ani. Planetologii Confederaţiei suspectau că discul piticei roşii se născuse în urma unei coliziuni spectaculos de violente între o planetă şi un meteor interstelar foarte mare. Era o teorie care ar fi putut explica în mod cert existenţa asteroizilor Dorado în sine: cele trei sute optzeci şi şapte de corpuri cereşti cu conţinut metalic aproape pur. Două treimi din ei erau aproximativ sferici, permiţând concluzia fermă că la momentul ipoteticei coliziuni fuseseră materie magmatică din nucleul topit. Indiferent care le-ar fi fost originea, abundenţa aceea de minereuri constituia o resursă economică enorm de preţioasă pentru guvernul care o controla, îndeajuns de preţioasă pentru a te război pentru ea.

— Controlul traficului civil din Ayacucho refuză să ne acorde autorizaţia de andocare, anunţă căpitanul Randol. Spune că toţi asteroizii Dorado sunt închişi pentru zborurile stelare civile şi trebuie să ne întoarcem în portul de origine.

Alkad părăsi vizualizarea senzorilor şi privi spre capătul opus al punţii. Randol afişase o expresie diplomatică de scuze.

— S-a mai întâmplat vreodată aşa ceva? întrebă ea.

— Nu. Până acum n-am mai fost aici, dar n-am auzit niciodată de o asemenea chestie.

„N-am aşteptat atât, n-am ajuns atât de departe, doar ca să fiu întoarsă din drum de un nenorocit de birocrat”, gândi Alkad.

— Dă-mi voi să vorbesc cu ei, îi ceru lui Randol.

Căpitanul schiţă un gest din mână, acordându-i permisiunea. Calculatorul de zbor al Samaku deschise im canal spre oficiul controlului traficului asteroidului Ayacucho.

— Simt funcţionarul Mabaki din Serviciul Imigrări, cu ce vă pot fi de folos?

— Mă numesc Daphine Kigano, dataviză Alkad ignorând privirea întrebătoare a lui Randol la auzul numelui de pe unul dintre paşapoartele ei. Sunt rezidentă în Dorado şi vreau să andochez. Nu înţeleg de ce aceasta constituie o problemă.

— Nu constituie deloc o problemă în circumstanţe normale. Să înţeleg că nu ştiţi de avertizarea Adunării Confederaţiei?

— Nu.

— Am înţeles. O clipă, datavizez fişierul.

Alkad şi restul echipajului amuţiră când accesară raportul. Mai mult decât surprindere, mai mult decât neîncredere, femeia simţi furie. Furie că aşa ceva trebuia să se întâmple tocmai acum. Furie faţă de ameninţarea pe care o reprezenta pentru misiunea ei, pentru misiunea întregii ei vieţi. Maica Maria trebuie să fi abandonat poporul garissan cu mult timp în urmă, lăsând universul să-i îngrămădească în cale atâtea suferinţe sufleteşti şi catastrofe maliţioase.

— Aş dori totuşi să revin acasă, dataviză ea după ce termină accesarea.

— Imposibil, replică Mabaki. Îmi pare rău.

— Eu voi fi singura care va intra în asteroid. Chiar dacă aş fi posedată, n-aş reprezenta o ameninţare. Şi sunt perfect dispusă să fiu testată pentru posedare – Adunarea afirmă că echipamentele electronice suferă căderi în prezenţa lor. Ar trebui să fie foarte simplu.

— Regret, pur şi simplu nu ne putem asuma riscul respectiv.

— Câţi ani ai, funcţionar Mabaki?

— Poftim?

— Câţi ani ai?

— Are vreo relevanţă?

— Da.

— Am douăzeci şi şase de ani.

— Serios? Ei bine, funcţionar Mabaki, eu am şaizeci şi trei de ani.

— Da?

Alkad suspină încet. Oare ce naiba cuprindeau cursurile didactice esenţiale din Dorado? Tinerii de azi nu ştiau nimic despre trecutul lor tragic?

— Asta înseamnă că am fost evacuată de pe Garissa. Am supravieţuit Genocidului, funcţionar Mabaki. Dacă Maica noastră Maria ar fi dorit să sufăr vreun rău, ar fi făcut-o atunci. Acum nu sunt decât o femeie bătrână care vrea să revină acasă. Este chiar aşa de greu de înţeles?

— Îmi pare rău, realmente, dar nici o navă stelară civilă nu poate andoca.

„Şi dacă într-adevăr nu pot să intru? Serviciile de contrainformaţii vor aştepta la Narok, aşa că acolo nu mă pot întoarce. Poate că Lordul Ruinelor îmi va accepta întoarcerea. Asta ar ocoli orice dezastru personal, ca să nu mai amintesc de interogarea de personalitate, însă atunci totul ar lua sfârşit: Alchimistul şi dreptatea noastră.”

Putea să-şi amintească ultima imagine a feţei lui Peter, încă acoperită de nanonice medicale, dar cu ochii plini de încredere. Şi asta era esenţa; prea mulţi oameni se bizuiau pe ea: puţinii, foarte preţioşi, care ştiau şi masele fericit de ignorante care n-aveau habar.

— Funcţionar Mabaki.

— Da?

— Când criza aceasta se va termina, eu voi reveni acasă, da?

— Abia aştept să vă dau personal autorizaţia de andocare.

— Perfect, fiindcă va fi ultima autorizaţie de andocare pe care o vei mai da vreodată. Primul lucru pe care intenţionez să-l fac după ce mă-ntorc va fi să-l vizitez pe bunul şi dragul meu prieten Ikela şi să-i povestesc despre chinul la care m-ai supus.

Îşi ţinu răsuflarea, părând imersată în tau-zero. Era un nume singuratic din trecut, azvârlit cu disperare în necunoscut. „Te rog, Maică Maria, fă să-şi lovească ţinta!”

Căpitanul Randol chicoti gros.

— Nu ştiu ce-ai făcut, Alkad, spuse el cu glas tare, dar tocmai ne-au datavizat autorizaţia de andocare şi un vector de apropiere.

André Duchamp ajunsese de mult la înţelegerea amară că salonul nu va mai fi niciodată la fel. În lupta lor, Erick şi posedaţii cauzaseră îngrozitor de multe stricăciuni, nu doar dotărilor compartimentului aceluia, ci şi sistemelor sale.

Mica punte utilitară de sub salon se găsea într-o stare la fel de deplorabilă, iar avionul spaţial fusese avariat mai presus de orice reparaţii. Clemele de încărcare nu angajaseră şi astfel îi permiseseră să se răsucească pe când Răzbunarea lui Villeneuve accelera. Traverse structurale se rupseseră şi se îndoiseră pe toată lungimea fuzelajului aerodinamic.

Nu-şi putea îngădui să repare nici jumătate din avarii, cu atât mai puţin să înlocuiască avionul spaţial. Decât doar dacă găsea alt contract de mercenar. Iar după Lalonde, ideea aceea nu-l atrăgea defel. „Sunt prea bătrân pentru escapade din astea”, gândi el, „ce naiba, de acum ar fi trebuit să fi adunat o avere şi să fi ieşit la pensie! Dacă n-ar fi fost nenorocitele alea de carteluri de transport ale englezoilor, aş fi avut bănuţii.”

Furia îi dădu puterea să reteze ultimul clips de pe ventilatorul la care lucra; steluţa din plastic se sparse sub apăsare şi aşchii se rotiră în toate direcţiile. Afectat de temperatura unui fulger globular al posedaţilor, apoi supus timp de o săptămână vidului cosmic, plasticul devenise jalnic de casant şi fragil.

— Dă-mi o mână de ajutor, Desmond, dataviză el.

Dezactivaseră circuitul ambiental al salonului, ca să-l poată demonta, iar asta însemna că trebuia să poarte costumul EIS în timpul lucrului. Fără aer care să circule cu o viteză acceptabilă, duhoarea din compartiment era insuportabilă. Trupurile fuseseră evacuate, dar în timpul întoarcerii lor de la Lalonde avusese loc o difuziune greţoasă.

Desmond părăsi circuitul de reglementare termică pe care-l testa şi pluti spre el. Împreună traseră afară din conductă ventilatorul cilindric, care fusese transformat practic într-un bloc solid, din cauza zdrenţelor de ţesături şi a şpanurilor spiralate de spumă nultermică. André ciocăni grila cu un extractor antireactiv, eliberând o parte din materialele învălmăşite acolo. Fulgi minusculi de sânge uscat se învolburară ca un roi de musculiţe agitate.

— Merde! Trebuie demontat şi curăţat.

— Haide, haide, Andre, nu-l mai poţi folosi! Motorul s-a supraîncărcat când Erick a purjat atmosfera. E imposibil de spus ce avarii interne a cauzat vârful de tensiune.

— Toate sistemele din toate navele au marje de siguranţă absurd de mari. Motorul poate suporta o sută de vârfuri de tensiune.

— Da, însă BAC…

— Mai dă-i dracu' de birocraţi constipaţi de atâtea date! Habar n-au de zborurile operaţionale!

— Cu unele sisteme nu te joci.

— Am impresia că uiţi că asta-i nava mea, sursa mea de existenţă. Crezi c-aş risca aşa ceva?

— Vrei să zici, ce-a mai rămas din nava ta.

— Ce vrei să sugerezi, că eu aş fi responsabil pentru sufletele care revin şi ne invadează? Poate că tot vina mea este şi faptul că Pământul e o ruină şi că flota Meridian nu s-a mai întors.

— Tu eşti căpitanul, tu ne-ai dus la Lalonde.

— Pe baza unui contract legal cu guvernul. Au fost bani cinstiţi.

— N-ai auzit niciodată de pirită, de „aurul proştilor”?

André nu mai apucă să răspundă, deoarece Madeleine deschise trapa din plafon şi folosi scara de compozit fărâmiţat pentru a coborî în salon.

— Fiţi atenţi, tocmai l-am… Bleah!

Îşi puse iute palma peste gură şi nas, cu ochii lăcrimând de miasmele grele dinăuntru. Pe puntea de deasupra răsună o avertizare de contaminare atmosferică. Trapa plafonului începu să coboare.

— Hristoase, da' n-aţi mai aerisit locu-ăsta?

— Non, dataviză André.

— Nu contează. Fiţi atenţi, tocmai l-am văzut pe Harry Levine. Era într-un bar, la nivelul al doilea rezidenţial. Am ieşit rapid. Sunt sigură că nu m-a observat.

— Merde!

André dataviză calculatorului de zbor pentru o legătură la registrul civil al spaţioportului şi încărcă o comandă de căutare. Peste două secunde i se confirmă că Dechal andocase în urmă cu zece zile. Permeabilitatea costumului său IIS se extinse, îngăduind ieşirea unui val brusc de transpiraţie.

— Trebuie să plecăm. Imediat.

— Nici o şansă, răspunse Madeleine. Autorităţile portuare nu ne vor lăsa nici măcar să decuplăm ombilicalele, cu atât mai puţin să ne lansăm, atât timp cât este valabil ordinul de interdicţie a zborurilor civile.

— Căpitanul are dreptate, Madeleine, dataviză Desmond. Am rămas numai noi trei. În formula asta nu putem înfrunta echipajul lui Rawand. Trebuie să părăsim sistemul.

— Patru! mormăi ea printre dinţii încleştaţi. Am mai rămas patru… Oh, Doamne Dumnezeule, se vor duce după Erick!

Fluidul din urechile interne ale lui Erick începu să se mişte, trimiţându-i o salvă de impulsuri nervoase slabe în creierul adormit. Mişcarea era atât de lină şi de lentă, încât mintea lui inertă n-o percepu. Fu însă înregistrată de nanonicele sale neurale; programul de monitorizare permanent vigilent observă că era o mişcare consecventă şi cu acceleraţie constantă. Corpul lui Erick era deplasat. Programul de monitorizare declanşă un program stimulator.

Visul neclar al lui Erick dispăru, înlocuit de liniile precis conturate ale unui afişaj de statut personal. Blocuri restricţionare de nivelul al doilea îi fură ridicate peste nervi, prevenind orice zvâcniri care l-ar fi putut trăda. Ochii îi rămaseră închişi, în vreme ce se întreba ce dracu' se petrecea.

Zumzetul discret al unui motor… Zgomot de paşi pe o podea dură – un program de discriminare audio intră în statut primar: erau paşii a două persoane, detaliu confirmat de nivelul răsuflărilor lor. Impulsul constant de presiune luminoasă pe retinele amplificate de sub pleoapele închise indica o mişcare liniară, certificată de mişcarea fluidului din urechea internă; estimarea era de mers rapid. Postura era orizontală: el continua să stea întins în patul său.

Dataviză un cod general de interogare de răspuns şi primi imediat răspunsul unui procesor al reţelei de comunicaţii. Se găsea pe un coridor la nivelul al treilea al spitalului, deja la cincisprezece metri de salonul de recuperare şi convalescenţă al blocului operator. Erick ceru un fişier despre arhitectura locală a reţelei şi găsi pe coridor o videocameră de observaţii pentru securitate. O accesă şi privi printr-un obiectiv deformat în ochi de peşte coridorul pe care luneca propriul său pat. Madeleine şi Desmond se găseau la cele două capetele ale patului, luptându-se să ajute motorul. În faţa lor se deschidea glisând uşa unui lift.

Erick anulă blocurile restricţionare şi deschise ochii.

— Ce dracu' se-ntâmplă? îi dataviză lui Desmond.

Bărbatul întoarse capul şi zări o pereche de ochi furioşi care-l priveau prin masca nanonică medicală verde care acoperea chipul lui Erick. Izbuti să afişeze un surâs forţat, pe jumătate stânjenit.

— Scuze, n-am îndrăznit să te trezim, ca nu cumva să ne audă cineva. Trebuie să te scoatem de aici.

— De ce?

— Dechal este andocată aici. Nu te teme, nu credem că Hasan Rawand ştie despre noi. Şi intenţionăm să păstrăm lucrurile tot aşa. André discută cu contactul lui politic ca să ne facă rost de o autorizaţie de plecare.

— Poate că-n sfârşit o să izbutească să facă o treabă ca lumea, murmură Madeleine în timp ce strecurau patul masiv al lui Erick în lift. La urma urmelor, de data asta e capul lui în joc, nu doar ale noastre.

Erick încercă să se scoale, dar pachetele medicale erau prea limitatoare, aşa încât abia dacă putea să-şi ridice capul de pe pernă, iar până şi mişcarea aceea simplă era teribil de obositoare.