Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Da?

— Sunt Rubra.

Kiera se încordă. Crezuse că încăperea aceasta se afla în afara zonei lui de supraveghere. Oare câte dintre sistemele lor erau expuse personalităţii habitatului?

— Ce vrei?

— Nimic. Nu fac altceva decât să dau un avertisment. În clipa de faţă şoimii-de-vid de la Kohistan distrug capacitatea de producţie industrială a habitatului. Nu vor mai exista viespi de luptă cu care să înarmezi şoimii-de-iad. Nu ne place ameninţarea pe care o reprezintă ele. Nu încerca să te aprovizionezi din alte surse, fiindcă vei avea neplăceri.

— Nu ne poţi face nimic, replică femeia insuflând glasului un ton de lăudăroşenie.

— Greşit. Edeniştii respectă viaţa şi ăsta-i motivul pentru care de data asta n-au distrus nici un şoim-de-iad. Nu-ţi pot însă garanta că următorul raid al şoimilor-de-vid va fi la fel de generos. Am eliminat platformele DS ale habitatului, aşa că pe viitor le va fi încă şi mai uşor să atace. Voi şi şoimii-de-iad veţi rămâne aici pe tot restul conflictului. Ai înţeles?

Legătura telefonică se întrerupse. Kiera rămase nemişcată, cu degetele albindu-i-se treptat în jurul receptorului. Bucăţele de bachelită curseră pe covor.

— Găseşte-l pe Dariat, se adresă ea lui Stanyon. Nu-mi pasă unde-i – găseşte-l şi adu-mi-l. Imediat!

Asteroidul Chaumort din sistemul stelar Châlons. Nu tocmai genul de aşezare care să atragă multe nave stelare; avea puţină monedă străină cu care să le achiziţioneze încărcăturile de bunuri exotice şi puţine oportunităţi pentru curse charter de export. Staţiile sale industriale erau vechi, nebeneficiind de investiţii, produsele lor erau bătrâne cu o generaţie şi vânzările proaste se cumulau la ciclul descendent al economiei asteroidului. Zece la sută din populaţia adultă era şomeră, astfel încât muncitorii calificaţi constituiau produsul de export cel mai mare (şi imposibil de înlocuit) al lui Chaumort. Vina aparţinea conducerii, care se grăbise prea mult să revendice independenţa faţă de compania fondatoare. Declinul fusese o constantă permanentă, începând cu ziua aceea de carnaval. Chiar ca refugiu pentru indezirabili, asteroidul se situa aproape de ultimele poziţii de pe listă.

Era însă de etnie franceză şi îngăduia unor nave stelare să andocheze, în ciuda edictului de carantină al Confederaţiei. Viaţa ar fi putut să fie încă şi mai rea, îşi spuse André Duchamp, deşi, trebuia s-o recunoască, nu cu prea mult. Stătea la masa de pe trotuar a unei cafenele şi privea interiorul planetoidului micuţ. Stânca perfect verticală a peretelui cavernei biosferă se ridică înapoia lui, ciuruită de ferestre şi balcoane pe prima sută de metri. În cavernă, obişnuitele câmpuri galben-verzui şi livezi de arbori subţiratici scânteiau sub lumina pestriţă a tuburilor solare ce presărau podul rulant din axă.

Vederea era acceptabilă, vinul pasabil, iar situaţia lui, dacă nu tolerabilă, măcar stabilă – pentru două zile. André mai sorbi o dată şi încercă să se relaxeze. Păcat că nu i se concretizase ideea iniţială de a vinde viespi de luptă (după Lalonde, mai rămăseseră cincisprezece în tuburile de lansare ale navei stelare) guvernului Chaumort. Trezoreria nu avea fonduri şi trei nave interplanetare fuseseră deja plasate ca avansuri pentru contracte defensive. Deşi banii n-ar fi fost de mare folos aici, fiindcă cele două companii de servicii locale care operau spaţioportul aveau un stoc de piese de schimb foarte limitat. Bineînţeles, ar fi fost utili pentru a-şi plăti echipajul. Madeleine şi Desmond nu spuseseră nimic, dar André le cunoştea prea bine dispoziţia. Iar Madeleine îl dusese pe Erick, afurisitul ăla de englezoi, la spitalul local imediat ce andocaseră. Ei bine, hoţii de medici aveau să aştepte!

Practic nu-şi putea reaminti când avusese atât de puţine opţiuni la îndemână. În clipa de faţă fusese redus la o unică posibilitate anemică, pe care o aflase de cum sosise (de data aceasta, examinând registrul spaţioportului în căutarea de nave cunoscute). Erau andocate neobişnuit de multe nave stelare, toate sosite recent. Altfel spus, după ce carantina fusese ratificată şi implementată de congresul sistemului Châlons.

Adunarea Confederaţiei demonstrase o intenţie lăudabilă în încercarea de a opri răspândirea posedaţilor, nimeni nu putea contrazice asta, totuşi planetele nou colonizate şi asteroizii mici sufereau în mod disproporţionat de lipsa unor zboruri programate; pentru a-şi menţine economiile în stare de funcţionare, aveau nevoie de importuri de înaltă tehnologie. Aşezări asteroidale precum Chaumort, a căror situaţie financiară nu era din capul locului prea grozavă, aveau să sufere costuri amare pentru o criză pe care n-o declanşaseră ele. Trăsătura comună a acestor comunităţi mai degrabă înapoiate o constituia izolarea lor cauzată de distanţe; de aceea, dacă urma să sosească un cargo esenţial, nu era deloc de neconceput ca respectiva navă stelară să primească autorizaţia de andocare. Congresul sistemului local n-ar fi ştiut ce se întâmpla şi de aceea se găsea în imposibilitatea de a o stopa. După aceea marfa respectivă putea fi distribuită (în schimbul unei taxe modeste de transport), pentru a ajuta alte comunităţi mici şi dezavantajate, cu nave interplanetare ale căror mişcări nu fuseseră restricţionate de nici un decret al Confederaţiei. Chaumort se impunea discret ca un nod important pe o piaţă complet nouă. Genul de piaţă pentru exploatarea căreia nave stelare ca Răzbunarea lui Villeneuve deţineau calificări unice.

André discutase cu câţiva consumatori din barurile frecventate de echipajele din industria spaţială şi de comercianţii locali şi-şi exprimase aprobarea pentru genul respectiv de operaţiuni, ca şi interesul pentru a ajuta Chaumort şi pe locuitorii săi în vremurile acestea dificile. Pe scurt, se făcuse cunoscut. Era un joc de stabilire de contacte, iar André avea o experienţă de decenii într-o asemenea privinţă.

Exact asta făcea şi acum: stătea la o masă şi aştepta să apară un bărbat pe care nu-l mai văzuse niciodată. Un grup de adolescenţi trecură grăbiţi pe lângă el şi unul dintre băieţi şterpeli un coş cu chifle de pe masă. Tovarăşii lui râseră şi-i ovaţionară curajul, apoi o luară la fugă înainte ca patronul să descopere furtul. André nu mai zâmbea de acum la poznele tinerilor. Adolescenţii erau o specie lipsită de griji; o stare la care el aspirase multă vreme, dar pe care meseria pe care şi-o alesese nu izbutise să i-o ofere. Părea cu totul incorect ca fericirea să existe numai la unul dintre capetele vieţii, ba încă la capătul greşit. Ar fi trebuit să fi fost o stare spre care să te îndrepţi, nu pe care s-o laşi tot mai mult în urmă.

O străfulgerare de culoare îi atrase atenţia. Toţi delincvenţii îşi înnodaseră batiste roşii în jurul gleznelor. Ce modă stupidă!

— Căpitanul Duchamp?

André ridici ochii şi zări un bărbat de etnie asiatică de vârstă mijlocie, îmbrăcat în costum elegant de mătase neagră, cu mâneci evazate. Tonul şi postura relaxată a corpului indicau un negociator experimentat; prea fermecător pentru un avocat şi în acelaşi timp lipsit de încrederea pe care o asiguri bogăţia reali. Un intermediar.

André încerci şi nu surâdă prea larg. Momeala fusese înghiţiţi. Acum rămânea de discutat preţul.

Nanonicele medicale din jurul piciorului stâng al lui Erick se despicări de la şold până la gleznă, cu zgomotul ruperii unei ţesături rezistente. Încet, dr. Steibel şi infirmiera tânără îndepărtară pachetul.

— Arată bine, decise dr. Steibel.

Madeleine îi zâmbi lui Erick, apoi se strâmbă dezgustată. Piciorul era acoperit cu un înveliş subţire de fluid lipicios, reziduu al pachetului care se desprinsese din came. Dedesubtul gelatinei, pielea era albă ca smântână, brăzdată cu o dantelă complicată de vene albastre. Cicatricele arsurilor şi plesniturilor cauzate de vid erau petice de piele translucidă mai groasă.

Urmă înlăturarea pachetului ce-i acoperea faţa şi gâtul. Erick inspiră surprins de aerul rece care năvăli peste pielea nouă şi sensibilă. Obrajii şi fruntea continuau să-l furnice de pe urma aceluiaşi efect, deşi fuseseră descoperite cu două ore în urmă.

Nu se sinchisi să-şi privească piciorul dezvelit. De ce ar fi făcut-o? Acolo nu existau decât amintiri.

— Dă-mi acces la canalul nervilor, te rog, îi ceru dr. Steibel.

Se uita într-o coloană AV, ignorându-l complet pe Erick.

Erick se conformă şi nanonicele neurale îi deschiseră un canal direct în şira spinării. Fură datavizate o serie de instrucţiuni şi piciorul i se ridică la orizontală înainte de a-şi flexiona laba.

— Este bine.

Medicul încuviinţă mulţumit, continuând să fie pierdut în informaţiile primite de la coloană.

— Joncţiunile nervilor sunt perfecte şi ţesutul nou este destul de gros. N-o să mai pun pachetul, dar vreau să aplici unguentul hidratant pe care o să ţi-l prescriu. Este important ca pielea nouă să nu se usuce.

— Da, doctore, aprobă supus bărbatul. Şi ăsta…?

Indică pachetul care-i cuprindea partea superioară a trunchiului şi braţul drept.

Dr. Steibel zâmbi scurt, uşor îngrijorat de firea nerăbdătoare a pacientului său.

— Mă tem că nu. Implanturile de ţesuturi artificiale se integrează frumos, dar procesul nu-i nici pe departe încheiat.

— Înţeleg.

— O să-ţi dau nişte consumabile pentru modulele de susţinere pe care le târăşti după tine. Pachetele de invaziune profundă pe care le foloseşti consumă multe substanţe nutritive. Asigură-te că rezervele nu sunt sărăcite.

Ridică modulul de susţinere pe care-l reparase Madeleine şi se uită la cei doi.

— De asemenea, aş recomanda insistent ca o perioadă să nu existe nici expuneri la ambienturi antagonice. Acum poţi să funcţionezi la un nivel rezonabil de normal, dar numai dacă nu-ţi stresezi metabolismul. Nu ignora avertizările programului de monitorizare metabolic. Pachetele de nanonice nu trebuie privite ca un fel de plasă de siguranţă infailibilă.

— Am înţeles.

— Presupun că o vreme nu vei zbura.

— Nu, toate zborurile navelor stelare au fost anulate.

— Asta-i bine. Vreau să eviţi pe cât posibil imponderabilitatea, fiindcă este un mediu oribil pentru vindecare. Cât timp te afli aici, cazează-te într-un hotel din secţiunea cu gravitaţie mare. Îi dataviză un fişier şi adăugă: Acesta este regimul de exerciţii pentru picioarele tale. Respectă-l şi ne revedem peste o săptămână.

— Mulţumesc.

Dr. Steibel încuviinţă binevoitor spre Madeleine când ieşi din sala de tratamente.

— Plătiţi la recepţie, când ieşiţi.

Infirmiera începu să pulverizeze o soluţie spumoasă peste picioarele lui Erick, spălând mucozităţile. Bărbatul folosi o nanonică neurală prioritară pentru a-şi opri tresăritul când ea ajunse la organele genitale. Slavă Domnului că nu fuseseră rău afectate, ci suferiseră doar leziuni superficiale ale pielii cauzate de expunerea la vid.

Madeleine îi aruncă o privire îngrijorată peste spatele infirmierei.

— Câţi bani ai pe card? îi dataviză.

— Vreo sută cincizeci de fuzidolari, răspunse el în acelaşi mod. André încă n-a transferat salariul pentru luna asta.

— Eu am două sute, iar lui Desmond ar fi trebuit să-i mai fi rămas ceva. Cred că putem achita.

— De ce ar trebui s-o facem noi? Unde dracu-i Duchamp? El ar trebui să plătească toate astea. Iar implanturile mele de ţesuturi artificiale nu erau decât prima etapă.

— Susţinea că-i ocupat cu nu ştiu ce agent de cargo. Las-pe mine, o să aflu cât datorăm spitalului.

Erick aşteptă plecarea femeii, apoi dataviză procesorului reţelei spitalului, solicitând Biroul Marinei Confederaţiei. Calculatorul de management al reţelei îl informă că e-dresa respectivă nu exista. Blestemă în şoaptă şi accesă indexul calculatorului, încărcând o comandă de căutare pentru orice oficial rezident al Confederaţiei. Nu exista niciunul, nici măcar un inspector BAC; prea puţine nave utilizau spaţioportul, ca să merite cheltuiala respectivă.

Procesorul reţelei deschise un canal spre nanonicele lui neurale.

— Te rog să te prezinţi la navă, mon enfant Erick, dataviză André. Am făcut rost de o cursă charter.

Dacă gâtul nu i-ar fi fost atât de înţepenit, Erick ar fi clătinat din cap, minunându-se. O cursă charter! În toiul carantinei impuse de Confederaţie, Duchamp era incredibil. Condamnarea lui ar fi fost cea mai scurtă formalitate din istorie.

Îşi coborî picioarele de pe masa de tratamente, ignorând privirea de martiră a infirmierei, căreia îi decuplase furtunurile de spălare.

— Scuze, rosti el, probleme de serviciu. Caută-mi, te rog, mai bine nişte pantaloni. N-am timp de pierdut toată ziua.

Numele intermediarului era Iain Girardi. André îi invidia temperamentul; nimic nu-l putea scoate din sărite, nici insultele, nici ameninţările. Rămânea calm în discuţiile cele mai înfierbântate, ceea ce era perfect, fiindcă răbdarea lui André fusese de mult epuizată de nerecunoştinţa echipajului său.

Se adunaseră în salonul de zi din Răzbunarea lui Villeneuve, unicul loc pe care André îl considera suficient de sigur pentru a discuta propunerea lui Girardi. Madeleine şi Desmond aveau picioarele fixate pe un covoraş adeziv de pe podea, în timp ce Erick se ţinea de scara centrală, cu modulele de susţinere medicală fixate de treptele din compozit. André plutea lângă Iain Girardi, fulgerându-i pe toţi trei din priviri.

— Eu cred că glumeşti-n pizda mă-sii! explodă Madeleine. De data asta ai întins coarda prea mult, căpitane. Mult mult prea mult. Cum ai putut măcar asculta oferta nenorocitului ăstuia? Doamne Dumnezeule, după toate prin câte am trecut la Lalonde! După câte a făcut Erick! Uită-te la nava asta! Uite ce i-au făcut ei, ce ţi-au făcut ţie.

— Nu este tocmai exact, spuse Iain Girardi cu glas plin de tact, blând şi în acelaşi timp pe un ton de scuze.

— Taci-n pizda mă-tii! zbieră femeia. N-am nevoie să-mi spui tu ce ni s-a-ntâmplat nouă.

— Madeleine, te rog, rosti Andre, nu fi isterică. Nimeni nu te sileşte să vii. Dacă aşa vrei, nu te voi sili să respecţi contractul.

— Bineînţeles c-aşa vreau. Iar în contractul meu nu scrie nicăieri să zbor pentru posedaţi. Îmi plăteşti ultimele două luni de salariu, plus bonificaţia de luptă de la Lalonde pe care mi-o datorezi şi m-am cărat de aici!

— Bine, dacă asta îţi doreşti.

— Ai banii?

— Oui. Evident. Nu că asta ar fi treaba ta.

— Nenorocitule! Atunci de ce ne-ai lăsat pe noi să plătim tratamentul lui Erick?

— Sunt im simplu căpitan şi nu pretind că realizez minuni. Banii abia mi-au intrat în cont. Evident că-i plăcerea mea să plătesc pentru tratamentul dragului de Erick. Pentru mine este o chestiune de onoare.

— Abia…

Madeleine privi de la André la Iain Girardi, apoi înapoi. Înţelegerea îi aduse pe chip uimire scandalizată.

— Ai acceptat un avans de la el?

— Oui, se răsti André.

— Lisuse…

Şocul de a-l auzi pe bărbat recunoscând o reduse la tăcere.

— Te-ai referit la Lalonde, rosti Iain Girardi. Marina Confederaţiei s-a grăbit să vă sară în ajutor când aţi fost acolo?

— Nu vorbi despre un lucru despre care nu ştii nimic, mârâi Desmond.

— Ştiu câte ceva. Am accesat reportajul lui Kelly Tirrel. Toată lumea a făcut-o.

— Şi noi am accesat reportajul lui Gus Remar de pe Noua Californie. Posedaţii au cucerit planeta aia. În mod normal ar trebui să ne înrolăm în Marina Confederaţiei şi să ajutăm la eradicarea lor din univers.

— În ce fel să-i eradicaţi? Aceasta este o calamitate teribilă care s-a abătut asupra rasei umane, asupra ambelor ei jumătăţi. Aruncarea de bombe nucleare peste milioane de oameni nevinovaţi nu va fi o soluţie. Sigur că da, pe Lalonde a fost haos şi-mi pare rău că voi aţi fost loviţi în plin. Posedaţii aceia au fost o gloată dezorganizată, îngrozită, care lovea orbeşte pentru a se proteja de armata voastră de mercenari. Însă Organizaţia este cu totul altceva. În primul rând noi dovedim că posedaţii şi non-posedaţii pot convieţui.

— Da, zise Madeleine, atâta vreme cât vă suntem utili. Cât aveţi nevoie de noi ca să ne ocupăm de tehnologie şi să pilotăm navele. După aceea istoria va căpăta un curs cu totul diferit.

— Îţi înţeleg perfect amărăciunea, dar te-nşeli. Al Capone a întreprins primii paşi în direcţia rezolvării acestei dileme majore – el a propus un proiect de cercetare comun pentru găsirea unei soluţii. Marina Confederaţiei nu face altceva decât să caute metode de a-i azvârli pe posedaţi înapoi în lumea de dincolo. Nu vă cunosc părerile, totuşi n-aş vrea deloc să aibă succes.

Desmond încleştă pumnul şi-şi desprinse un picior de pe covoraşul adeziv, gata să se lanseze către bărbat.

— Găinaţ trădător!

— Vom muri, rosti nemilos Iain Girardi. Voi, eu, toţi de la bordul acestei nave, toţi din Chaumort. Toţi vom muri. Este inevitabil, entropia nu poate fi inversată. Iar după ce veţi muri, veţi petrece eternitatea în lumea de dincolo. Cu excepţia cazului în care se va face ceva în privinţa asta, dacă se va putea găsi o structură neuronală vie care să vă găzduiască. Vă întreb acum din nou – vreţi ca proiectul lui Al Capone să eşueze?

— Dacă Al Capone doreşte să răspândească fericirea în galaxie, de ce vrea să angajeze o navă stelară capabilă de luptă? întrebă Madeleine.

— Ca protecţie sub forma intimidării. În zeci de asteroizi există reprezentanţi ai Organizaţiei aidoma mie, care încearcă să angajeze nave stelare capabile de luptă. Cu cât vom avea mai multe pe orbita Noii Californii, cu atât va fi mai greu pentru oricine să lanseze un raid într-acolo. Marina Confederaţiei va ataca reţeaua de defensivă strategică a planetei. Toţi ştiu asta. Adunarea urlă la Primul-amiral, cerându-i să acţioneze decisiv. Dacă va putea fisura reţeaua DS, atunci va deschide calea pentru o invazie; îi va trimite pe puşcaşii marini să-i adune pe toţi răii şi să-i expedieze în tau-zero.

Iain Girardi expiră şuierat şi îndurerat, apoi urmă:

— Vă puteţi imagina vărsarea de sânge pe care o va cauza? Aţi văzut în mod direct cât de dur pot lupta posedaţii când sunt încolţiţi. Imaginaţi-vă încleştarea din salonul vostru amplificată de un miliard de ori. Aşa va fi. Îi aruncă lui Erick o privire de simpatie: Asta vă doriţi?

— Eu nu lupt pentru posedaţi, mormăi Madeleine posac.

Detesta felul în care Iain Girardi îi putea răstălmăci vorbele, făcând-o să se îndoiască de propriile-i convingeri.

— Nimeni nu-i cere Răzbunării lui Villeneuve să lupte, rosti Iain Girardi cu sinceritate. Voi veţi fi acolo ca sperietoare, asta-i tot. Veţi patrula pe cordonul defensiv, acolo unde veţi fi vizibili, într-o demonstraţie de forţă numerică. Nici pe departe o misiune oneroasă. Şi veţi fi plătiţi cu onorariul de luptă, cu un contract garantat pe şase luni; pe lângă care ofer un avans discreţionar. În mod evident pentru o navă excelentă ca Răzbunarea lui Villeneuve, acesta va fi substanţial. Vă veţi putea permite să întreprindeţi reparaţiile cele mai urgente aici, în Chaumort, şi Erick va putea primi cele mai bune tratamente medicale. Vă pot chiar aranja achiziţia unui avion spaţial nou-nouţ în condiţii foarte avantajoase. Companiile de astroinginerie de pe Noua Californie fabrică modelele cele mai bune.

— Vedeţi? interveni André. Asta-i genul de charter de care să fii mândru. Dacă Organizaţia are dreptate, vom ajuta la asigurarea viitorului întregii rase umane. Cum puteţi obiecta?

— Nu, căpitane, zise Madeleine. Eu nu-mpart capsula de susţinere biotică cu posedaţii. Niciodată. Puna!

— Nimeni nu sugerează aşa ceva, spuse Girardi pe un ton şocat. Înţelegem desigur că pentru moment există multe suspiciuni. Organizaţia se străduieşte din răsputeri să demonteze barierele acelea vechi de prejudecăţi. Dar până ce nu se dezvoltă mai multă încredere, este evident că veţi avea doar echipajul vostru şi pe nimeni altcineva. Într-un fel, asta face parte din consolidarea încrederii. Organizaţia este pregătită să accepte ca o navă înarmată şi cu echipaj format exclusiv din non-posedaţi să patruleze pe orbita planetei, cu condiţia de a fi integraţi în reţeaua ei de comandă DS.

— Căcat! şuieră Madeleine. Erick?

Bărbatul ştia că era un soi de cursă. În acelaşi timp însă… nu vedea cum şi-ar fi propus posedaţii să pună stăpânire pe navă. Echipajul era pe deplin conştient de pericolul de a-l lăsa la bord fie şi măcar pe unul singur dintre ticăloşi. Era posibil ca Iain Girardi să fi făcut o eroare majoră când îl abordase pe André.

Neîndoielnic, SCNC putea utiliza informaţii preluate de la surse directe cu privire la dispunerea de nave în jurul Noii Californii, pentru care Răzbunarea lui Villeneuve s-ar fi găsit într-o poziţie ideală. Iar după culegerea informaţiilor, el putea oricând să părăsească nava, indiferent de obiecţiile lui Duchamp. În cabina sa existau dispozitive cu care ar fi putut înfrânge restul echipajului. „În felul ăsta rămân doar factorii personali. Nu mai vreau să lupt în prima linie.”

— Este o decizie importantă, murmură el.

André îl privi derutat. Era desigur încântat că unele pachete nanonice medicale (înfiorător de scumpe) fuseseră înlăturate, dar în mod evident creierul sărmanului băiat încă nu-şi revenise pe deplin după decompresie. Iar Madeleine îi cerea lui să decidă. Merde!

— Ştim asta, Erick. Nu vreau să vă faceţi însă griji. Trebuie doar să ştiu cine din echipajul meu este îndeajuns de loial pentru a mă însoţi. Eu am decis deja să-mi duc nava la Noua Californie.

— Ce vrei să spui prin „îndeajuns de loial”? clocoti Madeleine.

André ridică un braţ în semn de rugăminte.

— Stai să vedem ce are Erick de spus, da?

— O să andocăm pe vreun corp ceresc din sistemul Noua Californie? De exemplu, este de aşteptat din partea noastră să îmbarcăm echipaj suplimentar?

— Bineînţeles că nu, răspunse prompt Girardi. Alimentarea cu combustibil nu impune intrarea nimănui în capsulele de susţinere biotică. Iar dacă va apărea totuşi o situaţie improbabilă, atunci, desigur, veţi dispune de dreptul la veto privind intrarea oricărei persoane în tubul ecluzei pneumatice. Puteţi implementa orice măsuri de precauţie pe care le doriţi.

— Bine, spuse Erick. Eu vin cu tine, căpitane.

— Da?

— Căcat, trebuia să fi ghicit, cine alta să fi sunat la ora asta din noapte! Voi nu dormiţi niciodată?

— Toţi vor un favor sau altul. Eu nu mai am treabă cu favorurile. În ziua de azi nu mă mai vând atât de ieftin.

— Da? Atunci fugi şi spune-le camarazilor mei; cum te-ai mai putea folosi de mine?

— Maică Maria! Cred că glu… Alkad Mzu? Căcat, ăsta-i nume pe care nu m-aşteptam să-l mai aud vreodată!

— Aici? În asteroizii Dorado? N-ar îndrăzni.

— Eşti sigură?

— Nu, bineînţeles că nimeni n-a zis nimic. Au trecut luni de zile de când partizanii nu s-au mai obosit să ţină vreo întrunire. Actualmente suntem prea ocupaţi cu acţiunile de caritate.

— Maică Maria! Ai crezut, este? Ha! Fac pariu că vă pişaţi pe voi. Ce-ai zice de o schimbare? Dup-atâţia ani de aşteptare, noi, sărmanii hoinari bătrâni, am căpătat în sfârşit nişte colţi ascuţiţi.

— Crezi? Poate că tocmai mi-am dat demisia din agenţia ta. Nu uita care-i miza aici. Eu m-am născut pe Garissa.

— În pula mea, să nu-ndrăzneşti să-mi spui mie una ca asta, nememico! Băi, căcat cu ochi, ajunge doar să te uiţi spre familia mea şi-o să lansez cu mâinile mele Alchimistul spre planeta ta natală.

— Da, da. Aşa-i, e un univers de tot căcatu'.

— O să mă gândesc. Nu-ţi promit nimic. Cum am zis, miza-i alta. Trebuie să stau de vorbă cu nişte oameni.

Petrecerea fu dată în ajunul plecării flotei. Ocupă toată sala de bal din Monterey Hilton, după care se extinse în câteva apartamente de la nivelul imediat inferior. Mâncarea era mâncare adevărată; Al insistase în privinţa aceasta, posedaţii beţi nu puteau menţine niciodată iluzia delicateselor. De aceea Organizaţia rulase programe de căutare prin nucleele sale de memorii şi-i adusese pe toţi cei care-şi listaseră ocupaţia ca bucătari; posedaţi sau nu, abilitatea era tot ceea ce conta, nu secolul de origine. Efortul fu răsplătit printr-un banchet oficial cu opt feluri de mâncare, ale cărui materii prime fuseseră aduse la asteroid în şapte zboruri de avioane spaţiale şi avusese drept urmare o mie o sută de ore de credite energistice pe care Leroy Octavius le înmânase fermierilor şi angrosiştilor. După ultimul (el de mâncare, Al urcă pe masa cea mai înaltă şi rosti: