Peter F. Hamilton Zorii noptii

— De când am andocat, m-am mutat dintr-un loc în altul, rosti Alkad. Îmi voi petrece însă restul după-amiezii în apartamentul tău. Trebuie să mă spăl şi acela este unicul loc despre care pot fi sigură că nu vei anunţa pe nimeni. S-ar ridica prea multe întrebări.

Ikela îşi recâştigă ceva din vechea lui forţă.

— Nu vreau să vii acolo. Fiica mea locuieşte cu mine.

— Şi?

— Nu vreau să fie implicată.

— Cu cât îmi pregăteşti mai repede nava, cu atât mai repede voi fi plecată.

Îşi ridică rucsacul pe umăr şi ieşi în anticameră. Lomie o privi din spatele biroului ei, cu curiozitatea citindu-i-se limpede pe chipul îngust. Alkad o ignoră şi dataviză procesorului liftului o coborâre în recepţie. Uşile se deschiseră; în cabină se găsea o tânără. Era cu puţin trecută de douăzeci de ani, mult mai înaltă ca Mzu, cu o cunună de codiţe împletite scurte pe creştetul ţestei rase. Prima impresie pe care o lăsa era că cineva încercase să obţină un elf prin modificări genetice – trunchiul îi era foarte subţire, iar membrele disproporţionat de lungi. Faţa i-ar fi putut fi frumoasă, dacă n-ar fi fost atât de severă.

— Mă numesc Voy, rosti ea după ce uşile se închiseră.

Alkad încuviinţă din cap, privind uşile şi dorindu-şi ca liftul să fi mers mai repede.

Acesta îşi opri mişcarea, iar indicatorul etajelor încremeni între patru şi trei.

— Iar dumneata eşti dr. Mzu.

— În rucsacul ăsta am un proiector de paralizie corticală, iar procesorul lui de comandă este activat.

— Bun. Mă bucur că nu umbli neprotejată.

— Cine eşti?

— Fiica lui Ikela. Dacă doreşti, poţi să-mi verifici fişierul public.

Alkad o făcu, datavizând procesorului de reţea al liftului un link cu calculatorul administraţiei civile din Ayacucho. Dacă Voy lucra de fapt pentru o agenţie de contrainformaţii, atunci pregătirea detaliilor ei fusese foarte bună. Pe de altă parte, dacă lucra pentru o asemenea agenţie, conversaţia ar fi fost ultimul lucru care ar fi avut loc în cabina liftului.

— Reporneşte liftul, te rog.

— O să stai de vorbă cu mine?

— Reporneşte liftul.

Voy dataviză procesorului de control al liftului şi cabina îşi reluă coborârea.

— Noi vrem să te ajutăm.

— Cine sunt „noi”? întrebă Alkad.

— Prietenii mei; acum suntem destul de mulţi. Partizanii din care ai făcut dumneata parte n-au mai mişcat nimic de ani de zile. Sunt moi, bătrâni şi se tem să facă valuri.

— Eu nu vă cunosc.

— Tata te-a ajutat?

— Am făcut progrese.

— Nu te vor ajuta. N-o vor face când va fi vorba despre acţiune propriu-zisă. Noi o vom face.

— Cum ai aflat cine sunt?

— De la tata. N-ar fi trebuit să-mi spună, totuşi a făcut-o. Este foarte slab.

— Cât de multe cunoşti?

— Că partizanii ar fi trebuit să fie pregătiţi pentru când aveai să apari. Că aduceai ceva care ne-ar fi permis finalmente să ne răzbunăm pe Omuta. În mod logic, trebuia să fie o armă puternică. Posibil chiar o distrugătoare de planete. El s-a temut mereu de dumneata, toţi se temeau. Au făcut pregătirile cuvenite? Pun prinsoare că nu.

— Aşa cum am spus, eu nu vă cunosc.

Voy se aplecă deasupra ei, furioasă, dar concentrată.

— Avem bani. Suntem organizaţi. Avem oameni care nu se tem. Nu te vom abandona. Nu te-am abandona niciodată. Spune-ne ce vrei şi-ţi vom face rost.

— De unde ştiai că mă întâlnesc cu tatăl tău?

— De la Lomie, bineînţeles. Ea nu-i una dintre noi, nu-i un membru al nucleului, însă ne este prietenă. Dintotdeauna mi-a fost util să ştiu ce face tata. Aşa cum ţi-am spus, suntem bine organizaţi.

— Bine organizate sunt şi cluburile de zi pentru copii.

Pentru o clipă Alkad crezu că fata o va lovi.

— Bine, spuse Voy cu un calm ce putea fi indus doar de comenzi prioritare ale nanonicelor neurale. Ai dreptate să nu te încrezi într-o necunoscută, dându-i pe tavă ultima speranţă pe care o deţine cultura noastră. Pot accepta asta. Este logic.

— Mulţumesc.

— Dar noi te putem ajuta. Acordă-ne şansa respectivă. Te rog.

Iar „te rog” nu erau în mod evident două cuvinte care să-i iasă cu uşurinţă dintre buze.

Uşile liftului se deschiseră. O recepţie din piatră neagră lustruită şi metal alb curbiliniu sclipea sub turle mari de lumină argintie. Un program de luptă cu mâinile goale, vechi de treizeci de ani, examină imaginea primită de la implanturile ret în ale ale lui Alkad şi decise că în preajmă nu existau suspecţi. Ea ridică ochii spre fata înaltă, cu aspect anorexie, încercând să decidă ce să facă.

— Tatăl tău m-a invitat să stau în apartamentul lui. Putem discuta mai mult când ajungem acolo.

Voy îi oferi un zâmbet de rechin.

— Va fi o onoare pentru mine.

Atenţia lui Joshua fu atrasă de femeia cu cămaşă roşie de la bar. Roşul era foarte… roşu, mai degrabă un stacojiu intens, efervescent. Iar stilul cămăşii era straniu, deşi i-ar fi fost greu să definească exact ce anume era în neregulă cu croiala, atât doar că-i lipsea… continuitatea. Elementul-cheie fu faptul că se încheia cu nasturi, nu cu o bandă de etanşare.

— Nu vă uitaţi, le murmură lui Beaulieu şi Dahybi. Cred însă că-i o posedată.

Le dataviză fişierul imaginii sale retinale.

Amândoi se întoarseră şi se uitară. În cazul lui Beaulieu fu o adevărată performanţă să-şi răsucească corpul mătăhălos în scaunul prea mic, şi dâre de lumină îi lunecară în jurul conturului trupului strălucitor.

— Iisuse! Daţi şi voi dovadă de ceva profesionalism.

Femeia de la bar le aruncă o privire întrebătoare, cu sfială prefăcută.

— Eşti sigur? întrebă Dahybi.

— Aşa cred. Oricum ceva e-n neregulă cu ea.

Dahybi nu răspunse; avusese deja parte de intuiţiile lui Joshua.

— Putem verifica foarte uşor, spuse Beaulieu. Mergem la ea şi vedem dacă vreunul dintre blocurile noastre începe să aibă probleme de funcţionare.

— Nu.

Joshua scana lent restul barului animat. Era o încăpere largă, tăiată dreptunghiular în roca secţiunii de habitat a asteroidului Kilifi; clientela mixtă provenea majoritar din rândul echipajelor navelor şi lucrătorilor în staţiile industriale. El era anonim aici, în măsura în care putea să fie (până acum, cinci oameni îl recunoscuseră pe „Lagrange” Calvert). Iar Kilifi fusese o acoperire bună, deoarece fabrica genul de componente pe care ar fi trebuit chipurile să le achiziţioneze pentru defensivele Seninătăţii. Sarha şi Ashly se ocupau de falsele negocieri cu companiile locale şi deocamdată nimeni nu-i întrebase de ce zburaseră tocmai până la Narok, în locul unui sistem stelar mai apropiat.

Văzu doi indivizi mai suspicioşi care beau solitari, apoi alţi trei strânşi în jurul unei mese, cu expresii viclene şi morocănoase. „Devin prea paranoic.”

— Trebuie să ne concentrăm asupra misiunii noastre, spuse el. Dacă cei din Kilifi nu-şi implementează procedurile de triere aşa cum se cuvine, este treaba lor. Nu putem risca nici un fel de confruntări. În plus, dacă posedaţii se plimbă pe aici atât de liberi, asta înseamnă că infiltrarea lor este destul de avansată.

Dahybi îşi gârbovi umerii şi se jucă cu paharul, străduindu-se să nu pară neliniştit.

— Aici sunt andocate nave ale Marinei, iar majoritatea traderilor independenţi sunt capabili de luptă. Dacă asteroidul va cădea, posedaţii vor pune mâna pe ei.

— Ştiu, îl privi Joshua drept în ochi, refuzând să arate slăbiciune. Nu putem provoca valuri.

— Cum să nu – ne-ai zis-o: nu atrageţi atenţia asupra voastră, nu vorbiţi cu localnicii, nu vă băşiţi cu zgomot. Ce dracu' facem aici, Joshua? De ce doreşti tu atât de mult să-l urmăreşti pe Meyer?

— Trebuie să vorbesc cu el.

— N-ai încredere în noi?

— Ba cum să nu?! Şi nu mai încerca chestii din astea ieftine. Ştii bine c-o să vă spun totul imediat ce pot. Deocamdată este mai bine să nu ştiţi. Aveţi încredere în mine, nu?

Dahybi zâmbi obosit.

— Chestii ieftine.”

— Da.

Chelneriţa aduse alt rând de băuturi în separeul lor şi Joshua îi privi picioarele pe când se strecura prin mulţime. Niţel cam tânără pentru el, abia ieşită din adolescenţă. Vârsta Louisei. Gândul acela îl încălzi puţin. Apoi văzu că fata purta o batistă roşie înnodată în jurul gleznei. „lisuse, nu ştiu ce-i mai rău, ororile posedării sau visurile patetice ale Morţilor Nopţii?”

Fusese realmente şocat prima dată când accesase înregistrarea de la Valisk, cu Marie Skibbow posedată şi ademenind copiii naivi spre pierzanie. Fusese o fată frumoasă şi inteligentă, cu gândire la fel de dură precum compozitul de carbotan. Dacă ea putuse fi prinsă, atunci oricine putea fi prins. Lalonde declanşa mult prea multe rezonanţe.

— Căpitane, rosti Beaulieu pe un ton de avertizare.

Joshua îl văzu pe Buna apropiindu-se de separeul lor. Bărbatul se aşeză şi zâmbi. Nu trăda nici cea mai vagă urmă de tulburare. Pe de altă parte însă, aşa cum Joshua descoperise în vreme ce se interesase printre alţi căpitani, Mabaki era extrem de familiarizat cu genul acesta de tranzacţie.

— Bună ziua, căpitane, rosti Buna politicos. Ai izbutit să găseşti marfa dorită?

— O parte, răspunse Joshua. Speram că ai avut succes cu restul.

— Aşa este. Majoritatea informaţiilor au fost destul de simplu de obţinut, însă eu sunt foarte meticulos în orice investigaţie pe cont propriu. Am descoperit, cu tristeţe, că ceea ce doreai de fapt ieşea din cadrul înţelegerii noastre iniţiale.

Dahybi îl privi cu ură pe bărbat. Îi detestase dintotdeauna pe funcţionarii publici corupţi.

— Şi va costa…? întrebă Joshua, impasibil.

— Încă douăzeci de mii de fuzidolari, rosti Buna pe un ton ce părea de regret sincer. Îmi cer scuze pentru costuri, dar trăim vremuri grele. Munca este puţină şi am o familie numeroasă.

— Sigur că da.

Joshua îşi ridică discul de credit Banca Joviană.

Mabaki fu surprins de acceptul rapid al tânărului căpitan. Avu nevoie de o clipă să-şi scoată propriul disc de credit. Joshua îi expedie banii.

— Ai avut dreptate, zise Buna. Udat a venit într-adevăr în acest sistem stelar. A andocat la asteroidul Nyiru. Căpitanul lui se pare că era rănit, fiindcă a petrecut aproape patru zile în spital, unde a fost tratat pentru traume neurale. După externare au completat un plan de zbor pentru sistemul Sol şi au plecat.

— Sol? repetă Joshua. Eşti sigur?

— Da. Însă – şi aici s-au cheltuit cei douăzeci de mii de fuzidolari – pasagerul lor, dr. Alkad Mzu, nu i-a mai însoţit. A angajat traderul independent Samaku şi a plecat după o oră.

— Planul de zbor?

— Completat pentru Ayacucho, un asteroid Dorado. Am verificat până şi datele pentru zbor ale senzorilor controlului traficului. În momentul saltului, nava era clar aliniată spre Tunja.

Joshua rezistă tentaţiei de a slobozi o înjurătură. Ione avea dreptate, Mzu se dusese la ultimele rămăşiţe ale naţiei ei. Probabil după Alchimist. Aruncă altă privire către fata în cămaşă roşie, care lăsa capul elegant pe spate când sorbea din pahar. „Iisuse, de parcă n-am avea destule probleme în clipa de faţă!”

— Mulţumesc.

— Plăcerea a fost de partea mea. Ar mai trebui să ştii, şi asta-i pe gratis, că n-am fost singurul care a pus întrebările astea. La calculatorul Departamentului Zboruri Spaţiale Civile sunt înregistrate trei cereri de acces pentru aceleaşi fişiere. Una dintre ele a avut loc cu numai douăzeci de minute înaintea mea.

— Oh, Doamne!

— Veşti proaste?

— Mai degrabă interesante, mârâi Joshua şi se sculă în picioare.

— Dacă mai pot obţine şi altceva pentru tine, căpitane, nu ezita să mă apelezi.

— Sigur că da. Joshua pornise deja spre ieşire, urmat la doi paşi de Dahybi şi Beaulieu.

Nu ajunsese încă la uşă, când oamenii care priveau coloana AV dinapoia barului icniră simultan, şocaţi; murmure agitate de conversaţie unduiră pe lungimea întregii încăperi. Persoane complet necunoscute se întrebau între ele „Ai accesat?”, aşa cum se întâmpla întotdeauna în cazul ştirilor importante.

Joshua se concentră asupra proiecţiei coloanei AV, îngăduind ceţii scânteietoare de lumină laser să-şi formeze imaginea înapoia ochilor săi. O planetă plutea sub el, iar geografia îi fu imediat familiară. Nu existau continente sau oceane reale, ci doar mări şerpuite şi mii de insule de mărime mijlocie. Pete de nori roşii străluceau peste mai bine de jumătate din insule, concentrate în principal în zonele tropicale… deşi „tropice” era un termen relativ pe planeta aceasta.

—… fregata Levęque din Marina Confederaţiei a confirmat că toate insulele locuite de pe Norfolk sunt actualmente acoperite de norul disfuncţiei realităţii, spunea prezentatorul. Toate contactele cu suprafaţa au fost pierdute şi trebuie presupus că majoritatea populaţiei, dacă nu chiar toată, a fost posedată. Norfolk este o planetă pastorală cu puţine avioane spaţiale disponibile pentru guvernul local; din acest motiv nu a existat nici o tentativă de evacuare a locuitorilor către escadrila Marinei înainte de căderea capitalei Norwich. O declaraţie din partea Cartierului general al Marinei Confederaţiei de la Trafalgar anunţă că Levęque va rămâne pe orbită pentru a observa situaţia, dar deocamdată nu s-a luat în calcul posibilitatea vreunei acţiuni ofensive. În felul acesta, numărul planetelor despre care se ştie că au fost preluate de posedaţi a crescut la şapte.

— Iisuse, Louise este acolo!

Imaginea AV se întrerupse când el întoarse capul de la coloană, văzând-o pe Louise alergând peste dealurile ierboase într-una dintre rochiile ei ridicole, râzându-i peste umăr. Şi Genevieve de asemenea, copila aceea enervantă, care fie că râdea, fie că era posacă. Marjorie, Grant (pentru el ar fi fost mai rău, fiindcă ar fi rezistat pe cât de mult ar fi fost posibil), Kenneth, ba chiar şi recepţionera de la Drayton's Import.

— La dracu'! Nu!

„Ar fi trebuit să fi fost acolo. Aş fi putut s-o evacuez!”

— Joshua? rosti Dahybi îngrijorat. S-a-ntâmplat ceva?

— Ai auzit ştirea aia despre Norfolk?

— Da.

— Ea este pe planetă. Am lăsat-o acolo.

— Pe cine?

— Pe Louise.

— N-ai lăsat-o acolo, Joshua. Este planeta ei, este căminul în care trăieşte.

— Aşa-i.

Nanonicele neurale ale tânărului calculau un curs de la Narok la Norfolk. Nu-şi amintea să-l fi solicitat.

— Haide, căpitane, spuse Dahybi. Am obţinut lucrul pentru care am venit aici. Să mergem!

Joshua privi încă o dată spre femeia în cămaşă roşie. Privea fix coloana AV, şi pe obrajii de abanos îi sclipeau mai dâre abstracte şi pastelate dinspre proiecţie. Un surâs încântat îi înflori pe buze.

Joshua o un, îi urî invincibilitatea, aroganţa detaşată cu care stătea printre duşmanii ei. Regina demonilor iadului venită să-l batjocorească. Mâna lui Dahybi se strânse în jurul braţului său.

— Da, plecăm.

— În sfârşit acasă! spuse Loren Skibbow cu un suspin exagerat de dramatic. Asta nu-nseamnă însă că putem sta prea mult. Vor trece Guyana prin ciur şi dârmon ca să ne găsească.

Apartamentul se găsea la nivelul cel mai de sus al complexului habitat al biosferei, unde gravitaţia era numai optzeci la sută din cea standard. Era probabil reşedinţa de lux a vreunui aristocrat din Regat, cu mobile întunecate cu contur activ şi paravane din mătase mari, pictate manual; toate mesele şi rafturile din nişe erau acoperite de antichităţi.

Ţinând seama de evenimentele petrecute până atunci, lui Gerald i se păru un decor destul de bizar în care să ajungă.

— Tu ai creat asta?

Pe când locuiseră în arcologie, Loren îl bătuse mereu la cap pentru un apartament „măreţ”.

Femeia privi în jur cu un surâs trist şi clătină din cap.

— Nu. Imaginaţia mea nu-i atât de vulgară. Asta-i locuinţa lui Pou Mok.

— Femeia pe care o posezi tu? Roşcata?

— Exact.

Loren zâmbi şi făcu un pas spre el.

Gerald se încordă. Desigur însă femeia nu avea nevoie de vreo reacţie fizică din partea sa, pentru că mintea lui spumega de frică şi confuzie.

— Bine, n-o să te ating. Ia loc, avem multe de discutat. Şi de data asta mă refer la „discuţie”, nu doar să-mi spui tu ce ai decis că-i cel mai bine pentru noi.

El tresări. Tot ce spunea şi făcea femeia declanşa amintiri. Trecutul integral părea să fi devenit blestemul vieţii sale.

— Cum ai ajuns aici? o întrebă. Ce s-a-ntâmplat?

— Ai văzut ferma, ai văzut ce ne-au făcut nenorocitul ăla de Dexter şi trivii lui. Faţa ei păli. Ce i-au făcut Paulei…

— Am văzut.

— Am încercat, Gerald. Iţi spun cu toată onestitatea, am încercat să mă opun, dar totul s-a întâmplat foarte repede. Erau nişte brute demente; Dexter l-a omorât pe unul dintre oamenii lui, pur şi simplu fiindcă i-ar fi încetinit deplasarea. N-am fost îndeajuns de puternică să-i opresc.

— Iar eu n-am fost acolo.

— Te-ar fi ucis şi pe tine.

— Cel puţin…

— Nu, Gerald. Ai fi murit zadarnic. Mă bucur că ai scăpat. În felul ăsta o poţi ajuta pe Marie.

— Cum?

— Posedaţii pot fi învinşi. Individual, în tot cazul. Nu sunt atât de sigură în privinţa lor ca un tot, însă aceea va fi bătălia altora, a guvernelor planetare şi a Confederaţiei. Noi doi trebuie să ne salvăm fiica, să-i îngăduim să aibă propria ei viaţă. Nimeni altul n-o va face.

— Cum?

De data aceasta fusese un strigăt.

— În acelaşi fel în care ai fost eliberat şi tu: tau-zero. Va trebui s-o punem în tau-zero. Posedaţii nu pot suporta mediul acela.

— De ce?

— Fiindcă noi suntem conştienţi în mod permanent. Tau-zero suspendă funcţiile energie-undă obişnuite, însă sufletele noastre continuă să fie cumva conectate cu lumea de dincolo, care ne face conştienţi asupra trecerii timpului. Dar numai a timpului – a nimic altceva! Este cea mai teribilă privare senzorială, mai rău chiar decât lumea de dincolo. Cel puţin în lumea de dincolo sufletele au amintirile altor suflete cu care să se hrănească, alături de unele percepţii ale universului real.

— De aceea… murmură Gerald. Ştiam că Kingsford Garrigan era speriat.

— Unii pot rezista mai mult decât alţii, în funcţie de forţa personalităţii lor. Dar în cele din urmă toţi se retrag din corpurile pe care le posedă.

— Atunci există speranţe.

— Pentru Marie, da. O putem salva.

— Pentru ca să poată muri.

— Gerald, toţi oamenii mor.

— Şi continuă să sufere în lumea de dincolo.

— Nu sunt sigură. Dacă n-ai fi fost tu şi Marie, nu cred c-aş fi rămas cu celelalte suflete.

— Nu-nţeleg.

Loren îi zâmbi trist.

— Eram îngrijorată în privinţa voastră, doream să mă asigur că nu păţiserăţi nimic. De aceea am rămas.

— Da, dar… unde altundeva ai fi putut merge?

— Nu sunt sigură că întrebarea asta are aplicabilitate. Lumea de dincolo este stranie, în interiorul ei nu există locuri separate între ele, ca în universul acesta.

— Atunci, cum ai fi putut pleca?

— N-aş fi plecat… Flutură exasperată din mâini, chinuindu-se să formuleze conceptul: Pur şi simplu n-aş mai fi fost în aceeaşi parte a lumii de dincolo ca ei… ca restul.

— Parcă ziceai că nu există părţi separate.

— Nu.

— Şi atunci…

— Gerald, nu pretind că înţeleg, însă îi poţi lăsa pe ceilalţi în urmă. Lumea de dincolo nu este în mod neapărat chinul şi suferinţa despre care vorbesc toţi.

Bărbatul studie mocheta de culoarea somonului, simţindu-se ruşinat de faptul că nu-şi putea privi propria soţie.

— Şi te-ai întors pentru mine.

— Nu, Gerald. Glasul i se înăspri. Poate că suntem soţ şi soţie, dar iubirea mea nu-i atât de oarbă.

M-am întors în primul rând pentru Marie. Dacă ar fi fost vorba doar despre tine, nu cred c-aş fi avut curajul. De dragul ei am îndurat ca sufletele celelalte să-mi devoreze amintirile. Ştiai că din lumea de dincolo poţi să vezi afară? Am privit-o pe Marie şi în felul acela oroarea a fost tolerabilă. N-o mai văzusem din ziua în care ne părăsise. Voiam să ştiu că era vie şi în siguranţă. N-a fost uşor, aproape că mi-am abandonat veghea, apoi ea a fost posedată. Aşa că am rămas, aşteptând o ocazie să ajut, aşteptând să fie posedat cineva din apropierea ta. Şi iată-mă!

— Da. Iată-te… Cine-i Pou Mok? Crezusem că Principatul i-a învins pe posedaţi, că i-a oprit pe toţi pe Mortonridge.

— Aşa este, potrivit emisiunilor de ştiri. Însă cei trei care au sosit aici în Ekwan împreună cu tine au ajuns la Pou Mok înainte să fi plecat din asteroid. Au fost inteligenţi că au ales-o; ea furnizează programe stimulatoare ilegale pentru personalul de acolo, printre altele. De aceea îşi poate permite apartamentul ăsta. În acelaşi timp înseamnă că nu-i inclusă în nici un fişier al locuitorilor Guyanei, aşa că n-a fost niciodată convocată pentru testări ca toţi ceilalţi. Chiar dacă cei trei din Ekwan ar fi fost prinşi pe planetă, posesorul lui Pou Mok ar fi fost în libertate şi ar fi putut reîncepe procesul. Teoretic vorbind, Pou Mok era agentul perfect pentru a fi lăsat în urmă. Din păcate pentru ei trei, din lumea de dincolo am venit eu. Nu-mi pasă de ţelurile lor, pe mine mă interesează doar Marie.

— Am greşit oare luând-o pe Lalonde? întrebă gânditor Gerald. Crezusem că făceam lucrul cel mai bun cu putinţă pentru ea, pentru voi toţi.

— Nu, n-ai greşit. Pământul moare. Arcologiile sunt vechi şi uzate şi acolo nu există nimic pentru cei ca noi. Dacă am fi rămas, Marie şi Paula ar fi dus vieţi cu nimic diferite de ale noastre, sau de ale părinţilor noştri, sau de ale oricăror strămoşi ai noştri din ultimele zece generaţii. Tu ai întrerupt ciclul acela pentru noi, Gerald. Am avut ocazia de a ne mândri cu ceea ce urmau să devină nepoţii noştri.

— Care nepoţi? Ştia că dintr-o clipă în alta va începe să plângă. Paula este moartă, iar Marie ne detesta atât de mult casa, încât a fugit când i s-a ivit prima ocazie.

— Nu crezi că-i bine c-a făcut-o? A fost dintotdeauna încăpăţânată şi este adolescentă. Adolescenţii nu pot plănui pentru viitor; singurul lucru la care se pot gândi este cum să se distreze. Marie n-a ştiut decât că două luni din viaţa ei n-au fost la fel de confortabile precum cele anterioare şi, în plus, pentru prima dată în viaţă, a trebuit să muncească. Nu-i de mirare c-a fugit. A speriat-o gustul prematur al vieţii de adult, nu faptul că noi am fi fost nişte părinţi răi. Ştii… am perceput-o înainte să fi fost posedată. Îşi găsise o slujbă în Durringham, o slujbă bună, şi se descurca bine, mai bine decât ar fi putut-o face vreodată pe Pământ. Ştiind-o pe Marie, n-a apreciat asta.

Când Gerald îşi adună curajul să ridice ochii, văzu că expresia de pe chipul lui Loren o oglindea pe a sa.

— Nu ţi-am spus până acum… dar când a fugit, am fost teribil de speriat pentru ea.

— Ştiu asta. Taţii cred întotdeauna că fiicele lor nu pot avea grijă de ele însele.

— Şi tu ai fost îngrijorată.

— Da. Oh, da! Insă numai la gândul că soarta i-ar putea ridica în faţă ceva la care n-ar putea rezista. Ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. S-ar fi descurcat bine, dacă nu s-ar fi dezlănţuit nenorocirea asta.

— În regulă, spuse el zguduit. Ce facem acum? Eu voiam pur şi simplu să merg la Valisk şi s-o ajut.

— Asta-i şi ideea mea. Nu există nici un plan măreţ, deşi am pus la puna unele detalii. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să te îmbarcăm în Quadin, una dintre puţinele nave stelare care mai zboară. Actualmente Regatul vinde de zor aliaţilor săi componente pentru armament. Quadin pleacă peste şapte ore spre asteroidul Pinjarra cu o încărcătură de tunuri maser de cinci gigawaţi pentru reţeaua lor DS.

— Pinjarra?

— În sistemul stelar Toowoomba, de etnie australiană. Regatul doreşte neapărat să-l păstreze în strategia sa diplomatică. Aşezările lor asteroidale nu sunt foarte bine apărate, aşa că li se oferă modernizări în condiţii financiare favorabile.

Gerald îşi frecă nervos degetele.

— Dar cum să urcăm la bord? N-o să ajungem niciodată în spaţioport, cu atât mai puţin în navă. N-ar fi poate mai bine să întrebăm guvernul lui Ombey dacă putem pleca la Valisk? Ei vor şti că le spunem adevărul, că dorim s-o ajutăm pe Marie. Iar informaţia aceea despre tau-zero ar fi utilă. Ne vor fi recunoscători.