Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Asta-i o prostie, de ce ar fi vrut Kaliua să-l împuşte pe tata?

Lodi strânse neajutorat din umeri.

— Probabil c-au făcut-o oamenii ăia care alergau spre birouri. Agenţii străini, ei au făcut-o, rosti Voy. Nu trebuie să-ngăduim să ne lăsăm distraşi de asta.

Tăcu o clipă, apoi izbucni în lacrimi.

Alkad bănuise că aşa se va întâmpla; fata era mult prea inflexibilă. O aşeză pe pat şi-i cuprinse umerii cu braţul.

— Gata, gata, o alină ea. Descarcă-te.

— Nu! Voy se legăna înainte şi înapoi. Nu trebuie s-o fac. Nimic nu trebuie să interfereze cu cauza. Am un program supresor pe care-l pot folosi. Lasă-mă doar un moment.

— Nu, o preveni Alkad. Asta-i lucrul cel mai rău pe care-l poţi face. Crede-mă, am avut destulă experienţă în suferinţă ca să ştiu ce anume funcţionează.

— Nu-l plăceam pe tata, se tângui Voy. I-am spus că-l uram. Uram ce făcea el. Era slab.

— Nu. Ikela n-a fost niciodată slab. Nu gândi aşa despre tatăl tău. A fost unul dintre cei mai buni căpitani de Marină pe care i-am avut.

Voy îşi trecu o mână peste faţă, nefăcând altceva decât să-şi lăţească urmele de lacrimi.

— Căpitan de Marină?

— Exact! În timpul războiului a comandat o fregată. Aşa l-am cunoscut.

— Tata a luptat în război?

— Da. Şi după aceea.

— Nu-nţeleg. N-a spus-o niciodată.

— Nici nu trebuia s-o facă. Primise ordine şi le-a respectat până în clipa morţii. Ofiţer adevărat până-n ultima clipă. Simt mândră de el. Toţi garissanii pot fi mândri de el.

Alkad spera că ipocrizia nu avea să i se simtă în glas. Era alarmant de conştientă de cât de multă nevoie avea acum de oamenii lui Voy, indiferent cine ar fi fost ei. Iar Ikela aproape că-şi păstrase credinţa; nu era decât o jumătate de minciună.

— Ce a făcut în Marină?

Voy devenise brusc disperată să afle detalii.

— O să-ţi spun mai târziu, îţi promit, zise Mzu. În clipa de faţă vreau să-ţi activezi un program de adormire. Crede-mă, asta-i cel mai bine. Am avut o zi destul de grea şi până acum.

— Nu vreau să dorm.

— Ştiu. Dar ai nevoie de somn. Şi nu plec nicăieri. Voi fi aici când te trezeşti.

Voy privi cu nesiguranţă spre Lodi, care aprobă încurajator.

— Bine.

Se întinse pe pat, se foi, căutându-şi o poziţie confortabilă, şi închise ochii. Programul intră în acţiune.

Alkad se ridică şi dezactivă costumul cameleonic. Dezlipirea glugii de pe faţă o duru, fiindcă ţesătura subţire i se prinsese posesiv de piele. Însă aerul răcoros din odaie era ca un tonic; transpirase abundent în costum.

Desfăcu banda de etanşare a bluzei şi începu să-şi extragă braţele din costum.

Lodi tuşi agitat.

— Până acum n-ai mai văzut niciodată o femeie dezbrăcată?

— Ăăă, ba da. Dar… Asta-i…

— Pentru tine e doar o joacă?

— Ce joacă?

— Să fii un radical băiat-bun, un revoluţionar care fuge de autorităţi?

— Nu!

— Bun. Pentru că până vom termina, vei vedea lucruri mult mai rele decât curul gol al unei femei de vârsta mea.

Atitudinea ei degajată îl calmă.

— Am înţeles. Pe cuvânt c-am înţeles. Ăăă…

Alkad trecu la pantaloni, care erau mult mai strânşi decât gluga.

— Da?

— Cine eşti dumneata, de fapt?

— Voy nu ţi-a explicat?

— Nu. Mi-a spus doar să alertez grupul pentru posibilitatea de a intra în acţiune. A spus că trebuie să fim atenţi, fiindcă e posibil ca asteroidul să fie supravegheat discret.

— Avea dreptate.

— Ştiu, încuviinţă el mândru. Eu am fost cel care şi-a dat seama că edeniştii împrăştiau păianjeni.

— Isteţ din partea ta.

— Mulţumesc. Cadrele noastre junioare îi curăţă din zonele critice, intersecţii de coridoare şi alte locuri. M-am asigurat totuşi că ocolesc hotelul ăsta; nu voiam s-atrag atenţia asupra lui.

— O precauţie inteligentă. Aşadar cadrele acestea ale voastre ştiu că noi suntem aici?

— Nu, nici vorbă; nimeni n-o mai ştie, jur. Voy a spus că dorea o cameră sigură; am plătit chiar cash.

„Poate că pot totuşi salva situaţia”, gândi Alkad.

— Fii atent, Lodi, merg mai întâi să-mi fac un duş, după care îmi poţi povesti despre grupul ăsta al vostru.

Aşa cum se întâmpla cu majoritatea echipajelor după ce andocau, lui Joshua îi plăcea să tragă la un hotel, chiar dacă numai pentru o singură noapte. Nu era neapărat mai convenabil decât să stea în Lady Mac, dar însemna o schimbare. De data aceasta însă echipajul reveni în nava stelară şi Joshua depresuriză tubul ecluzei pneumatice după ce toţi ajunseră la bord. Acţiunea aceea ar fi putut stopa cu greu pe cineva îmbrăcat în costum IIS, totuşi Lady Mac avea destule sisteme defensive interne. În plus… în fundul minţii lui exista noţiunea că un posedat ar fi avut dificultăţi în purtarea şi operarea unui costum spaţial; dacă Kelly avea dreptate, abilitatea lor energistică nestăvilită ar fi destabilizat procesoarele costumului. Se izolă în coconul său pentru dormit, cu paranoia redusă la nivelul cel mai scăzut după multe zile.

Peste cinci ore, când membrii echipajului începură să plutească în cabina-bucătărie pentru micul dejun, atmosfera era sumbră. Toţi accesaseră companiile locale de ştiri. Moartea lui Ikela ţinea capul de afiş.

Ashly privea la coloana AV a cabinei, când vârî duza pentru lapte în pachetul de cereale.

— Trebuie să fie o lucrătură de acoperire, mormăi pilonii. Prea mult fum, la aşa de puţin foc. De acum poliţia ar fi trebuit să fi arestat pe cineva. Unde s-ar putea ascunde un personaj aşa de proeminent ca Lamu ăsta într-un asteroid?

Joshua ridică ochii de la cutia lui cu suc de grepfrut.

— Crezi că Mzu a făcut-o?

— Nu. Ashly îşi retrase pachetul răcit şi înghiţi o gură de terci de grâu: Cred c-a făcut-o cineva care încerca s-o prindă pe Mzu; Ikela i-a stat în drum. Poliţia trebuie să ştie asta. Nu pot însă să dea publicităţii informaţia.

— Şi au prins-o? întrebă Melvyn.

— Mă crezi mediu psihic?

— Întrebările acestea sunt irelevante, spuse Beaulieu. Nu deţinem suficiente informaţii pentru a specula în felul acesta.

— Putem specula însă despre cine altcineva încearcă s-o prindă, rosti Melvyn. Eu pun pariu că trebuie să fie blestematele alea de agenţii de contrainformaţii. Dacă noi am putut afla că ea a ajuns aici, atunci au putut afla şi ele. Iar ăsta-i un necaz serios, căpitane. Dacă pot lichida pe cineva ca Ikela fără să le pese, n-o să-şi facă mari griji în privinţa noastră.

Joshua îşi lăsă cutia goală de suc de grepfrut şi luă una de ceai şi un croasant. Îi privi pe rând pe membrii echipajului său, pe când mesteca aluatul insipid (alt motiv pentru care-i plăceau hotelurile; mâncarea pentru imponderabilitate era întotdeauna moale şi cleioasă, pentru a evita firimiturile). Cuvintele lui Melvyn erau tulburătoare, fiindcă niciunul dintre ei nu era obişnuit cu pericolul personal, în situaţii de unu la unu; lupta navelor stelare era cu totul altceva. Exista apoi posibilitatea reală de a-i întâlni pe posedaţi.

— Beaulieu are dreptate, nu avem încă date suficiente. Vom petrece dimineaţa rectificând asta. Mei şi Ashly, vreau să vă concentraţi asupra contractelor defensive industriale şi să vedeţi dacă puteţi găsi genul de lucruri de care ar avea nevoie Mzu pentru recuperarea şi plasarea Alchimistului. În principal asta ar însemna o navă stelară, dar şi ea va trebui echipată; dacă avem realmente noroc, este posibil ca Mzu să fi comandat nişte echipamente personalizate. Dahybi şi Beaulieu, încercaţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu Daphinekigano, unde a fost văzută ultima dată, numărul discului ei de credit, chestii de felul ăsta. Eu voi afla ce pot despre Ikela şi asociaţii lui.

— Şi eu? întrebă Sarha indignată.

— Rămâi de cart aici şi nu laşi la bord pe nimeni cu excepţia noastră. De acum încolo pe punte va fi permanent unul dintre noi. Nu ştiu dacă în Ayacucho există posedaţi, dar nu risc nimic. Mai trebuie ţinut seama şi de agenţiile de contrainformaţii, de forţele locale de securitate şi de cei cu care este asociată Mzu. Cred că poate fi momentul să-i scoatem pe gardişti din tau-zero, pentru eventualitatea în care evenimentele ar lua o turnură nedorită. Ei pot trece destul de uşor drept cosmoniki.

Ione găsea foarte bizară senzaţia de independenţă, atât individual, cât şi la unison cu minţile ca nişte cioburi de oglinzi din ceilalţi gardişti. Gândurile ei fâlfâiau peste banda de afinitate aidoma unor păsări care fugeau dinaintea unui uragan.

Trebuie să încercăm să ne separăm mai mult, spuse ea.

La care propriile ei gânduri răspunseră: Absolut.

Se simţi chicotind; genul de chicotit cauzat de gâdilatul unui amant nemilos: nedorit, totuşi inevitabil.

Contactul de afinitate cu ceilalţi trei gardişti se reduse, limitându-se la informaţii esenţiale: locul, statutul ameninţării, interpretarea ambientului. Nu-şi putea stăvili micul fior de nerăbdare înaintea experienţei aceleia, deoarece era prima dată când ieşise din Seninătate. Poate că Ayacucho nu însemna mare lucru, dar era decisă să se lase pătrunsă cât mai mult de locul acela.

Îl urmă pe Joshua afară din capsula de tranzit care îi adusese de la spaţioport. Incinta axială era o simplă bulă de rocă cu gravitaţie redusă, dar în acelaşi timp era o bulă de rocă pe care n-o mai văzuse până atunci. Prima ei lume străină.

Joshua pătrunse într-un tub lift care aştepta şi se aşeză. Ea alese locul de vizavi şi compozitul scârţâi, ajustându-se sub greutatea sa.

— Este foarte straniu, rosti ea când liftul porni. O parte din mine doreşte să fie lângă tine.

Chipul bărbatului deveni imobil.

— Iisuse, Ione, de ce dracu' ţi-ai băgat personalitatea în gardişti? Seninătatea ar fi fost suficientă.

— Oh, Joshua Calvert, dar am impresia că eşti stânjenit!

— Cine, eu? Nu, câtuşi de puţin, sunt perfect obişnuit să se dea la mine nişte monştri asexuaţi înalţi de doi metri.

— Nu mai fi aşa de morocănos! În plus, ar trebui să fii recunoscător. Instinctul meu este foarte protector faţă de tine, ceea ce mi-ar putea conferi un avantaj.

Replica lui Joshua i se pierdu undeva în gât.

Uşile liftului se deschiseră într-un spaţiu public din districtul comercial al asteroidului, unde câţiva funcţionari întârziaţi se grăbeau spre muncă, iar o pereche de mecanoizi curăţa pereţii şi podeaua. Era mai puţin spartană decât incinta axială, cu un plafon înalt, arcuit, şi hârdaie de plante spaţiate la intervale regulate. Continua să fie totuşi doar un tunel prin rocă, nimic elaborat. Din păcate, gardistul nu avea buze, pentru că femeia le-ar ţuguiat cu certitudine. Ea dorea realmente să vadă caverna biosferă.

Joshua pomi prin spaţiul public.

— Ce speri să obţii aici? îl întrebă ea.

— T'Opingtu este o companie mare şi cineva trebuie să fi fost numit imediat pentru a o conduce. Ikela s-ar fi asigurat că înlocuitorul său va fi o persoană în care se putea încrede, cineva din cercul lui imediat. Nu-i mare lucru, dar este pista cea mai bună pe care o avem.

— Nu cred că vei putea stabili vreo întâlnire azi.

— Nu mai fi aşa de pesimistă. Problema ta este că Seninătatea este incoruptibilă şi logică, iar tu eşti obişnuită doar cu aşa ceva. Asteroizii ca Ayacucho nu sunt niciuna, nici alta. Mărimea contractului pe care li-l voi flutura în faţa ochilor mă va duce drept în biroul din vârf. Genul ăsta de afaceri are o etichetă.

— Perfect, o să intri. Şi după aceea?

— Nu voi şti până când nu voi ajunge acolo. Nu uita că asta-i o misiune care se ocupă exclusiv de achiziţia datelor; totul este de ajutor, chiar dacă-i negativ. Aşa că menţine-ţi simţurile deschise şi memoria pe înregistrare completă.

— Da, să trăiţi, dom' căpitan.

— Bun, suntem interesaţi în primul rând de tot ce putem afla despre viaţa lui Ikela. Ştim că era un refugiat garissan – deci cu cine a venit din trecut, cât de naţionalist era…? Nume, contacte, chestii de genul ăsta.

— Personalitatea mea n-a suferit în decursul procesului de copiere. Pot gândi şi singură.

— Minunat! Un bodyguard cu atitudine.

— Joshua, dragule, asta nu-i atitudine.

Tânărul se opri deodată şi împunse cu un deget spre matahală.

— Ia vezi…

— Aceea este Pauline Webb, rosti Ione.

— Ce? Cine?

Trei oameni veneau spre Joshua. Doi bărbaţi de etnie africană, care flancau o femeie albă. Tânărului nu-i plăcu deloc aspectul bărbaţilor; purtau haine civile, dar armura de luptă ar fi fost mai cuvenită. Erau amplificaţi şi conţineau fără îndoială o varietate mare de implanturi letale.

Pauline Webb se opri la doi metri de Joshua şi-l privi curioasă pe gardist.

— Întâlnirea ta a fost anulată, Calvert. Strânge-ţi echipajul, întoarce-te la navă şi pleacă acasă. Azi.

Joshua îşi afişă zâmbetul cel mai nonşalant.

— Pauline Webb! Interesant să te-ntâlnesc aici.

Ochii ei mijiţi îl examinară din nou cu suspiciune pe gardist.

— De acum situaţia aceasta nu mai este grija ta.

— Este grija tuturor, vorbi Ione. Mai ales a mea.

— Nu îmi închipuiam că obiectele astea pot opera independent.

— Acum ştii, spuse Joshua politicos. Acum dacă sunteţi amabili să vă daţi…

Bărbatul aflat drept în faţa lui încrucişă braţele şi-şi depărtă uşor picioarele, o statuie realmente inamovibilă. Rânji carnivor către Joshua.

— Aăă, am putea ajunge la o înţelegere?

— Înţelegerea este simplă, spuse Webb. Dacă pleci, o să trăieşti.

— Haide, Joshua, zise Ione.

Mâna foarte umană a gardistului i se strânse pe umăr, silindu-l să se întoarcă.

— Dar…

— Haide.

— Este un sfat înţelept, rosti Webb. Dă-i ascultare.

Ione îi slăbi umărul după câţiva paşi. Clocotind Joshua o lăsă să-l escorteze înapoi la lift. Când se uită înapoi, Webb şi cei doi bărbaţi stăteau locului şi-l priveau.

— Ăsta nu-i teritoriul ei, şuieră tânărul spre gardist. Am fi putut provoca o scenă, i-am fi putut face necazuri. Poliţia ar fi intervenit în aceeaşi măsură în care ar fi făcut-o cu noi.

— Orice incident cu autorităţile de aici ar fi fost rezolvat în favoarea ei. Este ofiţer SCNC trimis după Mzu; Biroul local al Marinei ar fi susţinut-o, iar noi doi am fi intrat în rahat până peste cap, ca să nu mai amintesc de închisoare.

— De unde dracu' ştia Webb unde mergeam?

— Presupun că echipajul lui Lady Mac este supravegheat clandestin chiar în clipa asta.

— Iisuse!

— Exact. Va trebui să ne retragem şi să venim cu o strategie mai bună.

Ajunseră la uşile liftului şi Joshua dataviză pentru întoarcerea în incinta axială. Mai aruncă o privire în spate către Webb, pe a cărei faţă înflorea un surâs viclean.

— Ştii ce-nseamnă asta, nu?

— Ce?

— Că agenţiile încă n-au pus mâna pe ea. Mai avem şanse.

— Este logic.

— Bineînţeles că-i logic. Am putea chiar să întoarcem situaţia în favoarea noastră.

— Cum?

— O să-ţi spun după ce revenim la bordul lui Lady Mac. Mai întâi, toţi va trebui să ne supunem decontaminării. Hristos ştie cu ce fel de nanonice secrete ne-au înţepat! Dacă nu suntem atenţi, ne vom emite gândurile drept la ei.

Uşile liftului se deschiseră şi Joshua păşi înăuntru. Cineva lipise aleatoriu pe pereţi vreo şase abţibilduri holomorfe rotunde, cu diametrul de douăzeci de centimetri; alte două erau pe tavan. Unul se afla la înălţimea capului său şi-şi începu ciclul: un mugur strâns de fotoni de culoarea lavandei care creşteau dinspre centru, căpătând forma unei majorete adolescente vesele. Figura îşi agită entuziast bastonul argintiu.

— Fugi, Alkad, fugi! ţipă ea. Eşti ultima noastră şansă: nu-i lăsa să te prindă. Fugi, Alkad, fugi!

Joshua se holbă la ea stupefiat.

— Doamne Dumnezeule…

Majoreta îi făcu obraznic cu ochiul şi cobori înapoi sub suprafaţa abţibildului. Alte trei îşi începură ciclul.

Placa 8-92-K: gri mai, câteva zgârieturi acolo unde fusese atinsă de scule şi mănuşi neatente, benzi roşii de cod care-i anunţau lotul de fabricaţie şi utilizarea permisă de BAC, indicatori reactivi ce măsurau radioactivitatea şi ablaţia vidului şi care încă străluceau verde sănătos; la fel ca toate celelalte plăci hexagonale ce protejau sistemele delicate ale Răzbunării lui Villeneuve de expunerea directă la spaţiul cosmic. Atât doar că radia un nivel infim de activitate electromagnetică. Aşa indica prima ventuză de scanare. Erick o aplică iute pe a doua pe centrul sursei. Blocul senzorial confirmă un punct de emisie a radiaţiilor. Analiza densităţii detalie mărimea unităţii îngropate şi un contur aproximativ al componentelor sale mai mari.

— L-am găsit, căpitane, dataviză Erick. L-au încorporat într-o placă de blindaj. Cred că-i un nucleu mic de tritiu şi deuteriu cu electroni comprimaţi; poate zero virgulă doi dintr-o detonare de o kilotonă.

— Eşti sigur?

Erick se simţea prea obosit ca să fie furios. Era a noua lui căutare şi toate îi stresau prea mult corpul convalescent. După ce termina fiecare şedinţă de zece ore petrecută strecurându-se ca un şarpe prin măruntaiele navei, trebuia să meargă direct în cartul de pe punte ca să păstreze iluzia unei rutine normale la bordul navei pentru Kingsley Pryor şi cei opt reporteri de teren. Iar peste toate astea, Organizaţia jucase murdar. Aşa cum ştiuse că va face.

— Sunt sigur.

— Mulţumesc sfinţilor binecuvântaţi. În sfârşit! Acum putem scăpa de diavolii ăştia. Îl poţi dezactiva, nu-i aşa, mon enfant?

— Cred că ideea cea mai bună ar fi să detaşăm placa şi s-o vaporizăm cu laserele cu raze X imediat ce s-a îndepărtat de navă.

— Bravo! Cât va dura?

— Cât va fi necesar. N-o să grăbesc lucrurile.

— Bineînţeles.

— Pe orbita asta există ceva coordonate rezonabile pentru salt?

— Unele. O să-ncep să le calculez.

Erick baleie lent şi restul cavităţii micuţe, căutând orice alte procesoare incompatibile. Vizavi de placa de blindaj se afla o spirală de conducte nervurate, aducând cu coada strâns încolăcită a unui dragon, care ducea la o pompă de schimb de căldură. El ieşise la marginea ei, înghesuit între titanul curbat şi un grup de rezervoare de azot criogenic de dimensiunile unor mingi de fotbal care asigurau presiunea pentru rachetele de poziţionare. Un spaţiu mic şi ticsit, dar care oferea o sută de unghere şi curbe pe jumătate ascunse. Avu nevoie de o jumătate de oră pentru a-l baleia corespunzător, silindu-se să fie metodic. Nu era tocmai uşor, cu o minibombă nucleară armată aflată la optzeci de centimetri de craniul lui şi cu temporizatorul pornit pe numărătoare inversă.

Când fu mulţumit că în cavitate nu existau capcane sau alarme, se răsuci încetişor cu faţa la carcasă şi se strecură afară din cavitate aidoma pastei stoarse dintr-un tub.

În mod normal, plăcile de blindaj ale unei nave stelare se demontau din exterior, unde niturile de îmbinare şi bolţurile de încărcare erau imediat accesibile. Ceea ce încerca el era mult mai dificil. Procedura ezoterică pentru aruncarea peste bord executată din interior rulă prin nanonicele neurale ale lui Erick: o operaţie care trebuie să fi fost cu certitudine imaginată de comitete de funcţionari civili aflaţi în pauză de prânz permanentă şi lipsiţi de orice cunoştinţe de astroinginerie. Era extrem de ispititor să vâri pur şi simplu o lamă cu fisiune în siliciu şi să tai un cerc larg în jurul minibombei nucleare. În loc de aşa ceva, bărbatul dataviză calculatorului de zbor să decupleze generatorul de forţă pentru legături moleculare, după care aplică şurubelniţa antitorsiune la primul cuplaj. Poate că nu fusese decât închipuirea sa, dar i se păru că noul braţ din ţesut artificial era mai lent decât celălalt. Rezervele de substanţe nutritive sărăciseră aproape complet. Gândurile îi erau prea confuze pentru a-şi face realmente griji în privinţa aceea.

Peste optzeci de minute, placa era terminată. Cavitatea micuţă roia de nituri aruncate, bolţuri de încărcare, cioburi de siliciu şi câteva capete de scule pe care le pierduse. Senzorii costumului său aveau probleme în a-i oferi o imagine decentă din cauza gunoaielor acelora. Îşi vârî ultimele unelte înapoi în harnaşament şi se târî şi mai mult afară din coridorul de acces, pipăind cu degetele de la picioare după o priză solidă în care să se poată împinge. Când ajunse pe poziţie, era aproape complet îndoit din mijloc şi cu spinarea apăsată de placă. Începu să împingă, forţând la maximum muşchii picioarelor. Aproape imediat, programe de monitorizare fiziologică începură să emită avertizări. Erick le ignoră, utilizând un program tranchilizant pentru a atenua grija tot mai mare legată de leziunile suplimentare pe care şi le cauza.

Placa se mişcă. Nanonicele neurale înregistrară o deplasare infimă a posturii sale. Apoi începu să se ridice în incrementări de milimetri. Aşteptă până ce nanonicele neurale anunţară că placa se deplasase cinci centimetri, după care încetă să mai apese. Inerţia avea să facă restul. Abdomenul îi era străbătut de crampe.

O seceră lată de lumină albastru-argintie străluci în cavitate, când se retrase în coridorul de acces. O margine a plăcii se desprinsese şi se ridica din aliniament. Senzorii din gulerul costumului îşi reduseră iute receptivitatea când fasciculul animă fragmentele de nituri într-o furtună sclipitoare. Placa se ridica greoi. Erick verifică marginile pentru ultima dată, ca să vadă dacă degajaseră toate, şi după aceea dataviză:

— Gata, căpitane, este liberă. Activează rachetele de poziţionare. Să ne separăm.

Văzu realmente erupţiile silenţioase ale duzelor mici de rachete chimice ce înconjurau ecuatorul navei stelare, ca nişte gheizere galbene luminoase şi iuţi. Placa din carcasă părea să se mişte mai repede acum, îndepărtându-se de cavitate.

Kursk era vizibilă afară. Răzbunarea lui Villeneuve se găsea pe orbită joasă, scăldată în revărsarea de lumină pâlpâitoare care se reflecta din oceanele acoperite de nori ale planetei.

Era a doua cucerire a Organizaţiei Capone: o planetă de etapa în, la şase ani-lumină de Amstadt. Cu o populaţie care depăşea cu puţin cincizeci de milioane, evolua de la faza de economie bazată exclusiv pe planetă spre dezvoltarea unei mici industrii spaţiale şi ca atare reprezenta o ţintă uşoară. Nu exista o reţea DS, totuşi avea staţii modeme şi valoroase de astroinginerie şi o populaţie rezonabilă. Escadrila de douăzeci şi cinci de nave stelare pe care Luigi Balsmao o desfăşurase pentru cucerirea planetei nu întâlnise aproape nici o opoziţie. Cinci nave stelare de traderi independenţi andocate la unica aşezare asteroidală de pe orbita lui Kursk fuseseră înarmate cu viespi de luptă, dar armele erau de mâna a treia şi căpitanii deloc entuziaşti să decoleze pentru a muri bravi în faţa forţei de foc superioare a Organizaţiei.

Alături de celelalte nave de escortă, Răzbunarea lui Villeneuve fusese repartizată în noua escadrilă a Organizaţiei la nici opt ore după ce ajunsese la Arnstadt. Supus, însă furios, André fusese incapabil să refuze. Avuseseră parte chiar şi de lupte, lansând şase viespi de luptă împotriva celor doi apărători care reacţionaseră la sosirea lor.

Din cauza echipajului incomplet, fusese necesar ca toţi să fie pe punte în decursul ultimei etape a misiunii, astfel că nu avuseseră cum să continue căutarea bombei. Ceea ce însemnase că nu se putuseră eschiva nici de la misiunea finală.

După ce mica bătălie fusese câştigată şi planeta rămăsese deschisă pentru desanturile lui Capone, Răzbunarea lui Villeneuve căpătase din partea comandantului escadrilei sarcini de curăţire orbitală. Zeci de mii de fragmente minuscule proiectate de viespile de luptă care detonaseră contaminau acum spaţiul din jurul planetei şi fiecare dintre ele prezenta un serios risc potenţial de impact pentru navele stelare ce se apropiau. Bateriile de senzori de luptă de pe Răzbunarea lui Villeneuve erau îndeajuns de puternice pentru a detecta orice obiect mai mare decât un fulg de zăpadă care s-ar fi apropiat la mai puţin de o sută de kilometri de fuzelaj. Iar André utiliza tunurile laser cu raze X pentru a vaporiza orice asemenea fragmente pe care le localizau.