Peter F. Hamilton Zorii noptii

Nici Ralph nu fusese vreodată în interiorul unui habitat. Rămase locului pe peluza din afara staţiei tubului şi privi în lungul peisajului cilindric, fascinat de frumuseţea locului. Natura de aici era dinamică şi luxuriantă, într-o stare cu adevărat maiestuoasă.

— Te face să te-ntrebi de ce am respins noi bitekul, nu-i aşa? întrebă Kelman încetişor.

— Da, domnule.

Prinţul pătrunsese în mulţime, surâzând şi strângând mâini. Contactul direct cu oamenii nu era nici pe departe o noutate pentru el, dar vizita aceasta nu fusese planificată, astfel că nu avea obişnuita lui suită de bodyguarzi ASI, ci doar doi puşcaşi din Marina Regală cu feţe dure, pe care-i ignorau toţi. În mod dar se simţea excelent.

Kelman urmări două fete care-l sărutară şi zâmbi.

— La urma urmelor, este un prinţ adevărat, în carne şi oase. Nu cred că ei au ocazia să întâlnească prea mulţi pe aici.

Se uită în sus la tubul de lumină axial ce radia şi la arcul de verdeaţă de deasupra capetelor. Era cu adevărat demoralizant să ştii că structura aceea vastă era vie şi că-l privea la rândul ei, că gândurile ei uriaşe îl contemplau.

— Cred că mă bucur că mă aflu aici, Ralph. Şi mai cred că ai avut o idee bună în a solicita o alianţă. Societatea aceasta are cu adevărat un potenţial înfricoşător; până acum nu l-am apreciat realmente niciodată. M-am gândit mereu că ei vor fi perdanţii, ca urmare a politicii noastre externe. M-am înşelat; indiferent care ar fi barierele şi distanţele pe care le vom ridica, ele nu vor conta câtuşi de puţin pentru oamenii aceştia.

— Este prea târziu acum ca să mai schimbăm asta, domnule. Suntem eliberaţi de monopolul lor energetic. Şi nu-mi pare rău în privinţa aceasta.

— Nu, sunt convins. Totuşi viaţa are mai multe aspecte decât cele pur materialiste. Cred că ambele noastre culturi vor beneficia de pe urma unor legături mai puternice.

— Acelaşi lucru poate fi spus despre toate sistemele stelare din Confederaţie, domnule.

— Aşa este, Ralph.

Al doilea Consens general convocat în mai puţin de o lună, şi probabil că aveau să mai fie şi altele până la sfârşitul anului, recunoscu el amuzat în sine pe măsură ce se forma.

Aspectul cel mai nefericit al solicitării lordului Kelman Mountjoy, decise Consensul, este logica sa intrinsecă. Examinarea simulărilor de războaie ce ne-au fost prezentate de Ralph Hiltch dovedeşte posibilitatea foarte reală ca eliberarea lui Mortonridge să reuşească. Îi acceptăm pe aceia dintre noi care atrag atenţia că succesul va depinde de neaplicarea altor factori externi de către posedaţi. Prin urmare, observăm deja creşterea riscului.

Problema noastră majoră derivă din faptul că victoria întrevăzută este aproape total iluzorie. Am concluzionat deja că răspunsul faţă de posedare nu-l constituie confruntarea fizică. Mortonridge confirmă pur şi simplu teoria respectivă. Dacă pentru eliberarea a numai două milioane de oameni de pe o peninsulă mică este necesară forţa combinată a celor mai puternice două societăţi din Confederaţie, atunci eliberarea unei întregi planete printr-o asemenea metodă se găseşte în mod clar la limita imposibilului.

Speranţele în Confederaţie ar fi ridicate la cote nerezonabile în urma succesului înregistrat la Mortonridge. Asemenea speranţe ar fi periculoase, deoarece ar descătuşa cereri pe care politicienii locali nu le vor putea refuza şi în acelaşi timp nu le vor putea satisface. În acelaşi timp însă dacă noi am refuza solicitarea Regatului, am fi asimilaţi cu rolul ticălosului. Lordul Kelman Mountjoy a fost ingenios, plasându-ne în poziţia aceasta.

— Nu am aceeaşi părere, rosti Astor către Consens. Saldana ştiu la fel de bine ca noi că intervenţia militară nu reprezintă răspunsul final. Mortonridge le ridică şi lor o dilemă enorm de dificilă. Şi deoarece ei sunt mai susceptibili la presiuni politice, răspund în unicul mod posibil. Aş dori să mai adaug un lucru: prin trimiterea fiului natural al regelui cu delegaţia lor, ei atrag atenţia asupra importanţei pe care o acordă deciziei noastre şi recunosc ceea ce va urma în mod inevitabil, dacă răspunsul nostru îi va favoriza. Dacă atât noi, cât şi voi ne dedicăm eliberării, nu ne vom mai putea întoarce la politicile de ieri. Vom fi stabilit o legătură de încredere cu una dintre cele mai puternice societăţi din Confederaţie, care actualmente ne este contrară. Acesta este un factor pe care nu ne putem permite să-l ignorăm.

Mulţumim, Astor, răspunse Consensul, ca întotdeauna vorbeşti cu miez. Suntem de acord că viitorul trebuie păzit în conjuncţie cu prezentul. Ni se oferă o oportunitate de a genera un univers mai paşnic şi mai tolerant, după terminarea crizei actuale.

Un asemenea raison d'etre nu este unul pe de-a întregul logic pe care să ne bizuim în pragul unui război. La fel cum nu este logică nici stârnirea de false speranţe, acesta fiind rezultatul inevitabil.

Există totuşi momente când oamenii au nevoie de astfel de speranţe.

Iar a greşi este omenesc. Noi ne acceptăm umanitatea, cu toate defectele pe care le implică. Îi vom spune prinţului Saldana că până în momentul în care vom putea oferi o soluţie permanentă împotriva posedării, el se poate bizui pe sprijinul nostru în această întreprindere temerară.

După un zbor de cinci zile, Oenone ieşi din terminusul găurii-de-vierme la şaptezeci de mii de kilometri deasupra lui Jobis, planeta natală a kiintilor. Imediat după ce se identificară controlului traficului local (o franciză condusă de oameni) şi primiră autorizaţia de a intra pe orbită, Syrinx şi şoimul-de-vid începură să examineze triada sateliţilor.

Cele trei luni se aflau pe orbita punctului Lagrange 1 al planetei, la patru milioane de kilometri spre steaua F2. De mărimi egale, cu diametrul puţin sub o mie opt sute de kilometri, erau de asemenea distanţate egal, la şaptezeci de mii de kilometri una de cealaltă, având nevoie de o sută cincizeci de ore pentru a se roti în jurul centrului comun.

Ele erau anomalia care atrăsese atenţia primei nave-cercetaş în anul 2356. Triada era o formaţiune imposibilă, prea regulată ca să poată fi produsă de natură. Încă şi mai straniu era faptul că cele trei luni aveau exact aceeaşi masă (plus sau minus o jumătate de miliard de tone – o discrepanţă pricinuită probabil de impacturile asteroidale). Cu alte cuvinte, fuseseră construite.

Meritul aparţinuse femeii care comanda nava-cercetaş, care nu fugise imediat. Pe de altă parte însă probabil că fuga ar fi fost egală cu zero când aveai de a face cu o rasă îndeajuns de puternică pentru a construi artefacte la asemenea scară. În loc să fugă, căpitana emisese un semnal către planetă, solicitând permisiunea de apropiere. Kiintii fuseseră de acord.

Fusese lucrul cel mai direct pe care-l spuseseră vreodată. Kiintii perfecţionaseră reticenţa, aducând-o la o formă de artă. Ei nu discutau niciodată despre istoria, limbajul sau cultura lor.

Cât despre triada lunilor, era un „experiment vechi”, a cărui natură rămăsese nespecificată. Niciunei nave a oamenilor nu i se îngăduise vreodată să asolizeze pe ele, ori măcar să lanseze sonde automate într-acolo.

De-a lungul secolelor însă, şoimii-de-vid, cu abilitatea lor de percepere masică, sporiseră puţinele date. Utilizând simţurile lui Oenone, Syrinx putea percepe uniformitatea lunilor: sfere solide de minereu de silico-aluminiu, lipsit de orice impurităţi. Câmpurile lor gravitaţionale exercitau o presiune asupra continuumului spaţio-temporal, cauzând o deformare tridimensională unică şi lină în interiorul ţesăturii realităţii locale. Cele trei câmpuri erau de asemenea precis identice şi perfect echilibrate, asigurând menţinerea pe miliarde de ani a alinierii triadei.

De culoare gri-argintiu, cei trei sateliţi prezentau un număr relativ mic de cratere. Nu existau alte caracteristici şi poate că acesta era indicatorul cel mai de seamă al originii lor artificiale. Nici chiar secolele de testări discrete efectuate de şoimii-de-vid nu putuseră descoperi vreo structură mecanică, ori vreun instrument lăsat pe undeva. Triada lunilor era total inertă. Probabil că „experimentul”, indiferent ce ar fi fost el, se sfârşise de mult timp.

Syrinx nu putea să nu se întrebe dacă triada avea vreo legătură cu lumea de dincolo şi înţelegerea kiintilor asupra propriei lor naturi. Nici un astrofizician uman nu oferise vreodată o explicaţie măcar pe jumătate convingătoare despre ce anume putea fi experimentul.

Poate că kiintii au vrut pur şi simplu să vadă cum ar arăta umbrele de pe suprafaţa lui Jobis, zise Ruben. Conurile de penumbră ajung într-atât de departe.

Mi se pare niţel cam extravagant pentru o operă de artă, replică ea.

Nu chiar. În primul rând, dacă o societate este îndeajuns de avansată pentru a construi ceva ca triadele, atunci logica dictează că un asemenea proiect ar reprezenta doar o fracţiune din abilitatea ei totală. Caz în care s-ar putea să nu fie într-adevăr altceva decât o bucată dintr-o operă de artă.

O bucată serioasă. Simţi cum mâna bărbatului se strânge în jurul mâinii ei, oferind mângâiere în schimbul măruntului semn de intimidare pe care ea îl scăpase în banda de afinitate.

Ţine minte, spuse el, că de fapt noi ştim foarte puţine despre kiinti. Doar ceea ce optează ei să ne spună.

Ei bine, sper că azi vor opta să ne spună mai multe.

Întrebarea legată de adevărata dimensiune a abilităţilor kiintilor o sâcâi, când Oenone intră pe o orbită de parcare de şase sute de kilometri. Din spaţiu, Jobis semăna cu o planetă terracompatibilă obişnuită, deşi era apreciabil mai mare, cu diametrul de cincisprezece mii de kilometri, cu gravitaţia de 1,2 terestră standard. Avea şapte continente şi patru oceane principale; înclinarea axială era sub unu la sută, ceea ce, în conjuncţie cu o orbită suspicios de circulară în jurul stelei, producea doar variaţii blânde ale climei; nu existau anotimpuri reale.

Pentru o planetă care era căminul unei rase ce putea construi triade, civilizaţia tehnologică era uimitor de puţin vizibilă. Ipoteza principală afirma că tehnologia kiintilor era atât de avansată, încât n-ar fi putut niciodată să semene cu maşinăriile oamenilor şi staţiile industriale, astfel că nimeni nu ştia de fapt ce anume să caute; fie asta, fie că totul era pliat în hiperspaţiu. Şi ei ar fi trebuit totuşi să fi trecut printr-o etapă de inginerie convenţională, o epocă industrială cu ardere de hidrocarburi şi ferme agricole, poluare şi exploatarea resurselor naturale. Nu se zărea însă nici o urmă în privinţa respectivă. Nici o autostradă străveche, fărâmată sub prerii, nici un oraş din beton abandonat pentru a fi înghiţit de jungla lacomă. Fie că kiintii întreprinseseră o restaurare magnifică, fie că-şi atinseseră maturitatea tehnologică cu înspăimântător de mult timp în urmă.

Societatea actuală de pe Jobis era formată din sate şi orăşele, localităţi situate în centrul unor terenuri doar marginal mai puţin sălbatice decât restul peisajului înconjurător. Populaţia era imposibil de estimat, deşi evaluările cele mai bune se refereau la puţin sub un miliard. Domurile kiintilor, care erau unicul tip de clădiri, variau prea mult ca mărime pentru a putea fi înaintată o cifră demnă de încredere.

Syrinx şi Ruben coborâră cu avioneta şi asolizară pe unicul spaţioport de pe Jobis, aflat în apropierea unei aşezări de pe coastă, ale cărei clădiri fuseseră construite în totalitate de oameni. Blocurile de apartamente din piatră albă şi păienjenişul de străduţe înguste care se ramificau de la un port central îl făceau să semene mai degrabă cu o destinaţie de vacanţă, decât cu unicul avanpost al Confederaţiei de pe această planetă placidă, dar în acelaşi timp atât de evident străină oamenilor.

Rezidenţii erau angajaţi fie la ambasade, fie în companii. Kiintii nu încurajau vizitele neprotocolare. Motivul real pentru care acceptaseră să facă parte din Confederaţie era un adevărat mister, deşi unul dintre cele minore. Unicul lor interes, şi în acelaşi timp activitate comercială, era schimbul de informaţii: cumpărau date despre aproape orice subiect de la oricine dorea să vândă, oferind preţurile cele mai mari pe cercetările de xenobiologie şi jurnalele navelor-cercetaş. În schimbul lor, vindeau date tehnologice. Niciodată nu era ceva inedit sau revoluţionar – nu puteai cere maşinării antigravitaţionale sau un radio superluminic – dar dacă o companie dorea să-şi îmbunătăţească produsul, kiintii ofereau un design care folosea un material de construcţie mai bun sau o modalitate de reconfigurare a componentelor, astfel încât să consume mai puţină energie. Şi aceasta era desigur o aluzie importantă la moştenirea lor tehnologică. Undeva pe Alfa trebuia să existe o bancă de memorie colosală, plină cu şabloanele tuturor maşinilor vechi pe care le inventaseră, le produseseră şi apoi le abandonaseră, Dumnezeu ştia cu cât timp în urmă.

Syrinx nu avu şansa de a explora oraşul. Contactase ambasada edenistă (cea mai mare misiune diplomatică de pe Jobis) în timp ce Oenone cobora pe orbita de parcare şi-şi explicase misiunea. Personalul ambasadei solicitase imediat o întrevedere cu o kiintă pe nume Malva, care acceptase.

Ea este contactul nostru cel mai cooperant, explică ambasadorul Pyrus pe când coborau din avionetă. Ceea ce, recunosc, nu spune multe, dar dacă exişti vreunul dintre ei care să-ţi răspundă, atunci ea va fi acela. Ai avut experienţă cu kiintii?

Până acum n-am mai întâlnit niciunul, recunoscu Syrinx. Câmpul de asolizare îi reamintea de Norfolk: un simplu petic ierbos, conceput pentru primirea vizitatorilor inoportuni. Deşi clima de aici era mai caldă, subtropicală, transmitea aceeaşi senzaţie de temporar. Puţine formalităţi şi chiar mai puţine facilităţi. Lângă unicul hangar se găseau vreo douăzeci de avionete şi avioane spaţiale. Deosebirea faţă de Norfolk era conferită de celelalte vehicule de pe aerodrom, care staţionau vizavi de aparatele sol-orbită. Erau construite de kiinti şi aduceau cu variantele mai mici ale avionetelor cu câmp ionic ale oamenilor; ovoidale, totuşi mai puţin aerodinamice.

Atunci de ce ai fost trimisă? întrebă Pyrus, difuzând în gând o uimire politicoasă.

Wing-Tsit Chong a considerat că ar fi o idee bună.

Serios? Nu l-aş putea contrazice, nu?

Mai există altceva ce ar trebui să ştiu înainte să mă întâlnesc cu Malva?

Nu tocmai. Kiintii fie că discută cu tine, fie că nu.

I-ai explicat natura întrebărilor pe care le voi pune?

Pyrus flutură dintr-un braţ, arătând de jur împrejur. Mi-ai spus-o când ai contactat ambasada. Nu ştim dacă ei pot intercepta modul de angajare-singular, dar mă aştept că o pot face, dacă o doresc. Următoarea întrebare este, desigur, dacă s-ar sinchisi s-o facă? Ai putea s-o întrebi pe Malva cât de importanţi suntem noi pentru ei. Nici asta n-am putut deduce vreodată.

Mulţumesc. Syrinx îşi pipăi buzunarul superior al tunicii de navă, simţind conturul discului de credit. Înainte de a pleca, Eden îl încărcase cu cinci miliarde de fuzidolari, pentru orice eventualitate. Crezi că va trebui să plătesc pentru informaţii?

Pyrus făcu un gest spre vehiculul de transport kiint şi materialul fuzelajului curse ca un fluid, deschizând o trapă. Era îndeajuns de aproape de sol pentru a nu avea nevoie de scară. Syrinx nu putea aprecia exact dacă partea ventrală a aparatului stătea pe sol sau plutea.

Malva îţi va spune, răspunse Pyrus. Te sfătuiesc să fii complet deschisă.

Syrinx păşi în vehicul. Interiorul era un salon, mobilat numai cu patru scaune late. Ea şi Ruben se aşezară cu grijă, iar trapa se închise cu acelaşi efect de curgere.

Eşti bine? întrebă imediat Oenone, neliniştit.

Sigur că da. De ce?

Aţi început şi acceleraţi la aproximativ şaptezeci ge şi actualmente călătoriţi cu 35 Mach.

Glumeşti?! Chiar pe când gândea asta, împărtăşea mintea lui Oenone şi se autopercepu gonind peste un lanţ muntos înalt, la opt sute de kilometri spre uscat de la oraş, cu o viteză uimitoare pentru deplasarea atmosferică. Pe planeta asta trebuie şi fie foarte toleranţi la boomurile sonice.

Bănuiesc că vehiculul vostru nu produce aşa ceva. Actuala mea poziţie orbitali nu îngăduie observare optimi, însă nu pot localiza nici o turbulenţi în urma voastră.

Potrivit lui Oenone, vehiculul deceleră tot la şaptezeci ge, asolizând la şase mii de kilometri de câmpul spaţioportului. Când Syrinx şi Ruben ieşiră, o briză înmiresmată îi flutură tunica mătăsoasă. Se opriseră într-o vale largă, destul de aproape de un lac lung, cu plajă de prundiş. Aer mai rece cobora dinspre piscurile încununate de zăpadă ce străjuiau linia orizontului şi încreţea suprafaţa apei. Un analog de iarbă verde ca de avocado ridica fire subţiri şi spiralate până la genunchii tinerei. Arbori cu scoarţă uimitor de albastră, ca nişte acadele în curs de topire colonizau valea în sus, până la poalele munţilor. Păsări dădeau roată în depărtare; păreau prea grase pentru a putea zbura în gravitaţia mare.

Un dom kiint se găsea la extremitatea lacului, imediat deasupra plajei. În ciuda aerului răcoros de munte, Syrinx transpiră în interiorul tunicii până când ajunseră acolo, mergând pe jos.

Era probabil foarte vechi, construit din blocuri uriaşe dintr-o piatră alb-gălbuie care aproape se contopiseră. Eroziunea conferise suprafeţei o textură granulată, de care se foloseau din plin analogii locali de iederă. Mănunchiuri largi de floricele coborau din frunzele întunecate, înălţându-şi petalele roz şi violet către soare.

Intrarea era o arcadă largă, ale cărei blocuri laterale purtau simboluri tocite în formă de panaş. În afara ei se găseau doi arbori cu scoarţă albastră, chirciţi de bătrâneţe, cu jumătate dintre crengi moarte, totuşi proiectând o umbră respectabilă peste dom. Malva stătea înăuntru; extinse braţul tractamorfic al cărui vârf se metamorfoză într-o mână omenească. Fantele respiratorii emanară o răsuflare uşor condimentată când Syrinx îşi atinse palma de degetele imposibil de albe.

Îmi extind salutările ţie şi fratelui tău de minte, Syrinx, emise kiinta cu căldură. Vă rog, intraţi în casa mea.

Mulţumim. Syrinx şi Ruben o urmară prin pasajul dinăuntru, spre ceea ce trebuie să fi fost camera centrală a domului. Podeaua era o placă de lemn cu fibra similară marmurii alb şi roşii şi cobora către bazinul din mijloc, care aburea şi bolborosea lin. Tânăra fu convinsă că podeaua era organică, ba chiar că tot ceea ce exista în încăpere avea bază organică. Banchetele îndeajuns de mari pentru a susţine un kiint adult păreau nişte tufişuri tunse ornamental, dar fără frunze. Altele mai mici fuseseră crescute pentru a primi forme omeneşti. Petice îmbucate de muşchi chihlimbariu şi de culoarea jadului, cu tulpini cristaline, acopereau pereţii curbaţi, întreţesute fiind cu vine dezgolite ce păreau făcute din mercur. Syrinx era sigură că le putea vedea pulsând, cu lichidul argintiu ridicându-se lent. O aură de lumină blândă irizată ricoşa din suprafaţa sclipitoare în şabloane jucăuşe şi în acelaşi timp liniştitoare.

Deasupra ei, blocurile domului alcătuiau chiar plafonul încăperii. Atât doar că dinăuntru erau transparente; se vedea destul de clar structura reticulară geometrică.

Una peste alta, casa Malvei era mai degrabă interesantă decât revelatorie. Cu niţel efort şi mulţi bani, tehnologia umană şi bitekul puteau reproduce orice de aici. Probabil că fusese aleasă pentru a-i relaxa pe vizitatorii din Confederaţie, ori pentru a le diminua lăcomia pentru gadgeturi de înaltă tehnologie.

Malva se lăsă pe o banchetă. Vă rog să vă aşezaţi. Anticipez ci veţi avea nevoie de confort fizic pentru această sesiune.

Syrinx îşi alese un loc vizavi de gazdă. De acolo putea să vadă câteva petice mici şi sure de pe blana ca zăpada a Malvei, atât de deschise la culoare, încât ar fi putut să fie o iluzie optică provocată de lumină. Oare cenuşiul să indice îmbătrânirea la toate creaturile?

Eşti foarte amabilă. Ambasadorul Pyrus a indicat informaţia pe care o voi solicita?

Nu. Dar ţinând seama de necazul care vă afectează actualmente rasa, mă aştept şi fie din direcţia respectivă.

Da. Am fost trimişi de întemeietorul culturii noastre, Wing-Tsit Chong. Amândoi am căzut de acord că nu-mi poţi spune cum să scăpăm de posedaţi, dar în acelaşi timp el este interesat de multe aspecte ale fenomenului în sine.

Acest strămoş al vostru este o entitate vizionară. Regret că nu l-am întâlnit niciodată.

Vei fi bine veniţi şi vizitezi Jupiter şi şi stai de vorbă cu el.

Nu ar avea rost; pentru noi, un construct de memorie nu este entitatea, indiferent cât de sofisticat ar fi simulacrul.

Aha. Aceea era prima mea întrebare: au fost sufletele edeniştilor transferate în straturile neurale ale habitatelor noastre împreună cu memoriile lor?

Nu este încă evident pentru voi? Între viaţă şi memorie există o diferenţă. Memoria nu este decât o componentă a vieţii corporale. Viaţa dă naştere la suflete; ele sunt tiparul pe care simţirea şi conştiinţa de sine îl exercită asupra energiei din interiorul corpului biologic. Într-o accepţie foarte literală: gândeşti, deci exişti.

Prin urmare, viaţa şi memoria sunt separate, şi totuşi formează un întreg?

Da, atât timp cât entitatea rămâne corporală.

Aşadar un habitat ar avea propriul său suflet?

Bineînţeles.

Şi în mod sigur acelaşi lucru poate fi afirmat şi despre şoimii-de-vid.

Ei sunt mai aproape de voi decât habitatele voastre.

Ce minunat! spuse Oenone. Moartea nu ne va despărţi, Syrinx. Nu i-a despărţit niciodată pe căpitani de nave.

Un zâmbet se ridică pe faţa ei, susţinut de euforia gândurilor şoimului-de-vid. Nici nu m-am aşteptat la altceva, iubitul meu. Tu ai fost mereu o parte din mine.

Şi tu din mine, răspunse el adorator.

Mulţumesc, rosti Syrinx către Malva. Soliciţi plată pentru aceste informaţii?

Plata este chiar informaţia. Întrebările tale sunt informative.

Ne studiaţi, nu-i aşa?

Toate formele de viaţă sunt oportunităţi de studiu.

Mă gândisem eu. Dar de ce? Aţi renunţat la călătoria interstelară, deşi aceea trebuie să fie modul final de cunoaştere, de satisfacere a unei minţi curioase. De ce vă interesează tocmai acum o rasă străină?

Fiindcă voi sunteţi aici.

Nu înţeleg.

Explică-mi imboldul oamenilor de a juca jocuri de noroc, de a vă risca bogăţia acumulată pe rostogolirea aleatorie a unui zar. Explică-mi imboldul oamenilor de a bea în mod constant o substanţă care degradează procesele gândirii.

Îmi pare rău, spuse Syrinx plină de remuşcări faţă de mustrarea blândă.

Multe împărtăşim. Multe, nu.

Asta ne nedumereşte pe Wing-Tsit Chong şi pe mine. Voi nu diferiţi chiar atât de mult de noi; calitatea de posesori ai cunoaşterii nu modifică funcţionarea finală a universului. De ce atunci v-ar împiedica să ne spuneţi cum să-i combatem pe posedaţi?

Aceleaşi fapte nu determină aceeaşi înţelegere. Este o realitate valabilă şi între oameni. Cine poate vorbi despre hăul dintre rase?

Voi v-aţi confruntat cu cunoaşterea aceasta şi aţi supravieţuit.

Raţiunea devine tu însuţi.

De aceea aţi renunţat la zborul interstelar? Aşteptaţi pur şi simplu să muriţi, ştiind că nu înseamnă sfârşitul?

Laton a spus adevărul, când v-a zis că moartea rămâne dificilă. Nici o entitate conştientă de sine nu salută evenimentul acela. El vă repugnă în mod instinctiv şi dintr-un motiv perfect valid.

Care motiv?

Îmbrăţişezi ideea de a aştepta sfârşitul universului în lumea de dincolo?

Nu. Asta se întâmplă şi cu sufletele kiintilor?

Lumea de dincolo ne aşteaptă pe toţi.

Iar voi aţi ştiut asta dintotdeauna. Cum puteţi rezista unei asemenea cunoaşteri? Ea împinge omenirea spre disperare.

Teama este adesea tovarăşa adevărului. Şi asta va trebui s-o înfruntaţi în felul vostru propriu.

Laton a mai numit moartea şi „începutul marii călătorii”. A spus adevărul şi în cazul acela?

Este o descriere care ar putea fi validă.

Syrinx privi către Ruben în căutare de ajutor, necutezând să folosească modul de angajare-singular. Simţea că progresa cumva, chiar dacă nu era sigură în ce direcţie. Deşi o părticică trădătoare a minţii ei detesta să afle că Laton nu minţise.