Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Cu toate acestea, spuse Landon Mecullock, pentru ca pregătirile noastre să însemne ceva, va trebui să-i prindem pe cei doi din ambasadă în noaptea aceasta sau cel târziu mâine dimineaţă. Şi nu numai pe ei, ci şi pe toţi cei cu care au intrat în contact. Situaţia ar putea escalada dincolo de capacitatea noastră de a o restricţiona. Trebuie să avem pregătită o politică pentru a ne ocupa de ei. Deocamdată singurul lucru despre care ştim că ar funcţiona este o putere de foc copleşitoare.

— Eu pot oferi două lucruri, spuse Ralph. Se uită la Bernard Gibson şi-i zâmbi cu un aer căit: Echipele tale vor fi nevoite să ducă tot greul, mai ales la început.

Comandantul ETA rânji larg.

— Pentru asta suntem plătiţi.

— Perfect, atunci, iată-le: Mai întâi, contactul cu un purtător al virusului energetic nu înseamnă neapărat contractarea virusului. Will şi Dean sunt dovezi excelente în privinţa asta. El l-au capturat pe Skibbow, l-au ţinut cu mâinile, au fost ore la rând în imediata lui proximitate şi amândoi se simt perfect. De asemenea, eu am fost în Ekwan timp de o săptămână cu cei trei din ambasadă şi n-am fost infectat. În al doilea rând, în ciuda puterii lor, pot fi intimidaţi să se supună. Trebuie să fiţi însă pregătiţi să folosiţi împotriva lor violenţă extremă, iar ei trebuie să ştie asta. Un singur indiciu de slăbiciune, o unică ezitare şi vă vor lovi cu tot ce au. De aceea, când îl vom găsi pe primul, eu şi echipa mea vom conduce asaltul. În regulă?

— Deocamdată nu am nimic împotrivă, spuse Bernard Gibson.

— Perfect. Preconizez răspândirea experienţei unui atac în acelaşi fel în care este răspândit virusul. Toţi cei care vor participa alături de mine la primul asalt se vor putea familiariza cu ceea ce trebuie făcut. După aceea îi vei repartiza la conducerea propriilor lor grupe, pentru următoarea etapă de capturi, şi aşa mai departe. În felul acesta întreaga ta divizie va fi pusă în temă cât mai rapid posibil.

— În regulă. Şi ce vom face cu ei după ce i-am capturat?

— Îi băgaţi în tau-zero.

— Crezi că asta a eliminat virusul lui Skibbow? întrebă prompt Farquar.

— Consider că este o posibilitate bună, domnule amiral. El s-a împotrivit cu disperare să intre în incinta din Ekwan. Până în clipa aceea fusese destul de docil. Când a aflat că-l vom băga în modul, a devenit aproape isteric. Cred că era speriat. Şi în tot cazul, când a ieşit, virusul dispăruse.

— Excelent, zâmbi Warren Aspinal către Ralph. Cursul acesta de acţiune este oricum mai acceptabil decât înşiruirea lor cu spatele la zid pentru a fi împuşcaţi.

— Chiar dacă tau-zero n-ar fi responsabil pentru ştergerea virusului, ştim că-i poate restricţiona în acelaşi fel în care o face cu oamenii obişnuiţi, spuse Ralph. Îi putem ţine în stază până când găsim o soluţie permanentă.

— Câte module tau-zero avem disponibile? o întrebă Landon pe Diana.

Şefa Diviziei Tehnologie clipi prelung, în timp ce nanonicele ei neurale căutară fişierele relevante.

— În clădirea asta sunt trei. În oraş există alte zece sau cincisprezece. Sunt utilizate aproape exclusiv de industria aerospaţială.

— În Ekwan există în clipa de faţă cinci mii de module neutilizate, rosti Ralph. Ele ar trebui să fie suficiente, dacă va funcţiona acest program de corelare IA. Să fiu sincer, dacă vom avea nevoie de mai multe, înseamnă că am pierdut.

— Echipele de întreţinere vor începe să le deconecteze imediat, zise amiralul Farquar. Vi le putem trimite jos în avionete de cargo pe pilot automat.

— Rămâne atunci doar problema de a-i sili pe cei infectaţi să intre în ele, rosti Ralph şi-l privi deschis pe Bernard. Iar asta va fi încă şi mai rău decât capturarea lor.

— Urmă posibilă! anunţă brusc Diana când primi o datavizare de la o IA.

Toţi cei din Nodul 1 îşi întoarseră atenţia asupra ei.

— Un taxi care a părăsit spaţioportul la douăzeci de minute după sosirea avionului spaţial cu cei trei din ambasadă. Peste cinci minute, matricea de procesoare a vehiculului a început să sufere defecţiuni stranii. Contactul a fost pierdut după alte două minute. Nu poate să fi fost totuşi o decuplare totală, deoarece controlul traficului nu are înregistrarea vreunei defecţiuni generalizate în sectorul respectiv în după-amiaza aceasta. A dispărut pur şi simplu din bucla de control rută şi flux.

Antrepozitul care găzduia Mahalia Engineering Supplies era sigilat şi etanşat ermetic, fiind una dintre cele douăzeci de clădiri identice care se înşiruiau pe latura sudică a parcului industrial, separată de vecina ei prin fâşii de beton vechi şi rânduri de arbori subţiratici plantaţi în tentativa de a alunga rigoarea zonei. Era lung de şaptezeci de metri, lat de douăzeci şi cinci de metri şi înalt de cincisprezece, cu zidurile din panouri din compozit cenuşiu-închis, fără nici o fereastră. Din exterior arăta inert, inofensiv, ba chiar abandonat. Smocuri de vegetaţie aborigenă din Ombey îşi fixaseră rădăcinile în rigole. Şasiurile despuiate ale unor vehicule de fermă vechi erau stivuite pe trei-patru rânduri în lungul unui perete, şiroind rugină pe beton.

Ralph îşi concentră senzorii căştii-cochilie asupra uşii late care culisa vertical în centrul peretelui din capăt, la cincizeci de metri în faţa lui. El şi echipa avuseseră nevoie de patru minute ca să ajungă aici de la sediul poliţiei, într-unul dintre hipersonicele forţelor de intervenţie, pe urmele procesoarelor dispărute din controlul de rută şi flux, care fuseseră localizate de Diana şi IA-uri. Trei grupe de poliţie ETA fuseseră de asemenea trimise la parcul industrial, în conformitate cu ordinele lui Bernard Gibson. Opt avioane micuţe asolizaseră, încercuitul antrepozitul de la cinci sute de metri depărtare.

În jurul uşii nu răzbătea nici măcar o singură rază de lumină. Nici un semn de viaţă. Nici infraroşiile nu dezvăluiau mai multe. Bărbatul scană din nou în lungul clădirii.

— Unitatea de condiţionare funcţionează, observă Ralph. Văd căldura emanată de motor, iar grila degajă aer. Cineva este înăuntru.

— Vrei să infiltrăm un senzor nanonic? întrebă Nelson Akroid.

Era căpitanul plutonului ETA, un bărbat solid, care se apropia de patruzeci de ani şi care abia ajungea la umărul lui Ralph. Nu tocmai imaginea la care să te fi aşteptat din partea cuiva cu profesiunea lui, deşi Ralph era obişnuit cu soldaţii G66 mai voluminoşi. În acelaşi timp însă bănuia că Nelson Akroid era un oponent serios în orice înfruntare corp la corp, deoarece avea exact genul respectiv de competenţă controlată.

— Este o clădire mare şi există multe posibilităţi pentru ambuscade, zise Nelson Akroid. Am avea de câştigat dacă le-am putea repera exact. Iar operatorii mei tehnici sunt pricepuţi. Ostilii nici măcar n-ar şti că ne-am strecurat printre ei.

Părea dornic să intre în acţiune, ceea ce putea fi o deficienţă în situaţia aceasta. Ralph nu-şi putea imagina că plutonul său avea parte de cine ştie ce misiuni reale pe Ombey. Activităţile lor însemnau probabil interminabile exerciţii şi antrenamente, blestemul oricărui agent de teren.

— Fără nanonice, spuse Ralph. Oricum nu vom putea depinde de ele. Vreau ca echipa de penetrare să folosească procedurile standard pentru căutare şi reţinere. Nu putem avea încredere în informaţiile senzorilor, aşa că vreau ca oamenii să intre cu maximum de alertă.

— Da, domnule.

— Diana? dataviză el. Ce-mi pot spune IA-urile?

— Nici o schimbare. Nu pot accesa nici o defecţiune detectabilă în procesoarele antrepozitului. Pe de altă parte în zona aceea activitatea electronică este oricum foarte restrânsă, deoarece sistemele de administraţie şi birouri sunt decuplate, aşa că asta nu-nseamnă mare lucru.

— Care-i capacitatea maximă a taxiului?

— Şase persoane. Iar Departamentul Industrie spune că Mahalia are cincisprezece angajaţi, care asigură service şi distribuţie pentru componente de utilaje agricole pe tot continentul.

— Perfect, vom pomi de la varianta cea mai pesimistă. Minimum douăzeci şi unu de ostili posibili. Mulţumesc, Diana.

— Ralph, IA-urile au descoperit alte două trasee posibile de defecţiuni în reţeaua rută şi flux a oraşului. Le-am instruit să se concentreze asupra traficului vehiculelor din jurul spaţioportului în perioada de după sosirea trioului de la ambasadă. Este vorba despre un alt taxi care a suferit o mulţime de probleme şi despre un vehicul de marfă.

— Băga-mi-aş! Unde sunt ele acum?

— IA-urile rulează rutine de căutare, dar acestea două se dovedesc mai greu de găsit decât primul taxi. Te ţin la curent.

Canalul se închise. Ralph privi grupa ETA care se apropia de antrepozit, siluete negre ce păreau mai degrabă umbre mobile, decât oameni. Îşi cunosc meseria”, admise el fără chef.

— Toţi sunt pe poziţii, domnule, dataviză Nelson Akroid, iar IA-urile au preluat controlul videocamerelor de securitate. Ostilii nu ştiu că suntem aici.

— Bine.

Ralph nu-i spuse că dacă Tremarco sau Gallagher ar fi fost înăuntru, ar fi ştiut cu certitudine că grupa ETA era afară. Îşi dorea ca membrii ei să fie mobilizaţi şi profesionişti, nu să înceapă să tragă în fantome.

— Staţi pe loc, dataviză el spre grupă. Care este statutul mecanoizilor de asalt?

— On-line, raportă tehnicianul grupei ETA.

Ralph mai scană o dată uşa glisantă. Precum Cutia Pandorei, odată ce avea să fie deschisă nu mai exista drum de întoarcere. Şi doar el, Roche Skark şi amiralul Farquar ştiau că, dacă purtătorii virusului treceau pe lângă plutonul ETA, parcul industrial urma să devină ţinta platformelor DS.

Aproape că simţea senzorii sateliţilor de pe orbită joasă focalizându-se pe el.

— Bun, se adresă grupei. Începeţi! Mecanoidul de asalt utilizat de echipele ETA de pe Ombey lăsa impresia că designerii săi s-ar fi inspirat din prea multe senzavizări horror. Înalt de trei metri la extindere maximă, avea şapte picioare plasmatice, care semănau cu nişte tentacule cu copite ce se puteau deplasa pe terenul cel mai accidentat cu o viteză imposibil de egalat chiar de oamenii amplificaţi. Corpul îi era un butoiaş segmentat, ceea ce-i conferea o flexibilitate serpentină. Existau de asemenea mufe pentru până la opt membre specializate ce puteau fi adăugate, de la gheare pentru căţărare, până la carabine-gauss de calibru mijlociu. Controlul era fie autonom, operând pe baza unui program preîncărcat, fie cu telecomandă prin datavizare directă.

Cinci mecanoizi se repeziră peste parcarea antrepozitului, acoperind ultimii treizeci de metri în două secunde. Corzi lungi aidoma unor bice şfichiuiră din părţile superioare ale corpurilor lor către uşa din materiale compozite groasă de un centimetru. Acolo unde o atinseră, se lipiră, alcătuind o grilă la patru metri deasupra solului. Peste o milisecundă, corzile detonară; încărcătura explozivă cumulativă cu electroni era îndeajuns de puternică pentru a străpunge un strat de beton gros de un metru. Uşa distrusă nici măcar nu avu timp să cadă. Toţi cei cinci mecanoizi de asalt o izbiră într-o demonstraţie superbă de devastare sincronizată. Ceea ce mai rămăsese din uşă se curbă şi explodă, expediind secţiuni neregulate să se rostogolească şi să ricoşeze prin coridorul central al antrepozitului.

După ce-şi stabiliră un câmp liber pentru tragere, mecanoizii expediară un baraj brutal şi rapid de proiectile de supraîncărcare senzorială pe distanţă scurtă, care fulgeră pe toată lungimea clădirii. Instantaneu senzorii depistară oamenii desemnaţi ca ostili, care ţipau în panică, şi-şi concentrară focul.

Grupa ETA năvăli înapoia mecanoizilor, prin uşa care fumega. Membrii ei se repeziră să se adăpostească între stive de lăzi şi scanară ungherele îndepărtate ale antrepozitului în căutare de ostili ascunşi. După aceea, cu mecanoizii ocupând coridorul central, începură să se răsfire în formaţia de căutare şi reţinere.

Mixi Penrice, proprietarul de la Mahalia Engineering Supplies, se chinuia să demonteze motorul liniar de pe osia din spate a taxiului furat, când mecanoizii de asalt se năpustiseră prin uşa antrepozitului. Vacarmul încărcăturilor explozive cumulative cu electroni fusese atât de puternic, încât crezuse că trăsnise chiar lângă el.

Şocul îl făcu să sară o jumătate de metru în aer, ceva nu chiar atât de simplu, ţinând seama de faptul că era supraponderal cu douăzeci de kilograme. Linii orbitoare de lumină albă fulgerară în capătul îndepărtat al antrepozitului şi uşa se curbă spre înăuntru pentru o fracţiune de secundă înainte de a se dezintegra. Bărbatul nu era însă atât de stupefiat, încât să nu recunoască siluetele distinctive ale mecanoizilor care sprintau prin volburile de fum şi ţăndările de compozit. Mixi zbieră şi se aruncă la podea, acoperindu-şi capul cu braţele. Puterea proiectilelor de supraîncărcare senzorială îl izbi nemilos. Lumini stroboscopice părură că-i pătrund prin ţeastă. Zgomote se străduiră din răsputeri să-i zgâlţâie toate articulaţiile până le rupeau. Aerul se transformă în gaze de evacuare, arzându-i limba, gâtul, ochii. Vomită. Îşi deşertă atât vezica urinară, cât şi intestinul gros, mânat de o combinaţie de spaimă pură şi impulsuri de scurtcircuitare nervoasă.

Peste trei minute, când îi reveni cunoştinţa înnebunită de durere, se trezi zăcând întins pe spate, tremurând spasmodic, cu fluide dezgustător de dense răcindu-se şi închegându-i-se peste haine. Cinci siluete mătăhăloase în costume de armură întunecate stăteau deasupra lui, aţintindu-i asupra abdomenului arme oribil de mari.

Mixi încercă să-şi încleşteze mâinile în rugă. Era ziua despre care în adâncul inimii ştiuse mereu că va sosi, ziua în care regele Alastair al II-lea va trimite toate forţele de impunere a legii şi ordinii din Regatul său pentru a se ocupa de Mixi Penrice, hoţ de maşini şi combinator de piese furate.

— Vă rog… bolborosi el slab.

Nu-şi putu auzi propriul glas; prea mult sânge îi curgea din urechi.

— Vă rog, o să plătesc totul… Promit! Toate sistemele pe care le-am vândut, fiecare bănuţ pe care l-am obţinut. O să vă zic care mi-s tăinuitorii. O să vă dau numele tipului care a scris programul care beleşte procesoarele din reţeaua rutieră. Vi le dau pe toate. Numai, vă rog, nu m-omorâţi!

Începu să hohotească fără să se poată stăpâni.

Ralph Hiltch îşi ridică încet vizorul mulat al căştii-cochilie.

— Futu-i maica mă-sii! răcni el.

Interiorul din piatră şi ipsos alb al capelei de familie Cricklade era confortabil şi sobru, fără excesele exorbitante ce prevalau prin restul conacului. Avea o istorie fericită şi oricine intra aici pentru prima dată îşi dădea seama imediat de lucrul acesta; era suficient să închizi ochii pentru a vedea nenumăratele botezuri, măreţele ceremonii nupţiale ale moştenitorilor, liturghiile de Crăciun, serile de corale. Făcea parte din familia Kavanagh în aceeaşi măsură ca şi terenurile mănoase din jur.

Acum însă sfinţenia sa blândă fusese violată metodic. Iconostasele fuseseră şterse, vitraliile delicate fuseseră sparte, statuetele lui Hristos şi ale Fecioarei Maria fuseseră zdrobite. Toate crucifixele fuseseră întoarse cu capul în jos; pentagrame negre şi roşii mânjeau pereţii.

Pângărirea îl alină pe Quinn când îngenunche la altar. În faţa lui, un coş din fier fusese aşezat pe lespedea groasă de piatră. Flăcări lacome consumau bibliile şi cărţile de imnuri pe care le conţinea.

Cu patimile trupului satisfăcute de Lawrence, îndopat cu delicatese şi după ce abuzase de sticlele cu Lacrimile Norfolk vechi din beci, se simţea miraculos de calm. Înapoia lui, rândurile de novici stăteau rigid în poziţie de drepţi, aşteptând să fie înrolaţi în sectă. Aveau să stea aşa, nemişcaţi, o eternitate dacă ar fi fost nevoie, într-atât erau de speriaţi de el.

Luca Comar era în faţa lor aidoma unui sergent de instrucţie nemilos. Armura de dragon îi sclipea stins în lumina flăcărilor şi fuioare mici de fum portocaliu pufneau prin fantele oculare ale coifului. Purtase înfăţişarea aceea aproape permanent de când posedase corpul lui Grant Kavanagh. Quinn gândea că probabil compensa o fractură psihologică profundă. La urma urmelor însă, toţi cei care reveneau din lumea de dincolo erau mai mult sau mai puţin sonaţi.

Quinn îngădui dispreţului să-i crească până ce emoţia primară îi bolborosi în creier. Poalele mantiei îi fluturară uşor. Pe Norfolk, mascaradele acestea jalnice aveau să triumfe, dar nu la fel urma să se întâmple pe multe alte planete. Majoritatea planetelor din Confederaţie aveau să lupte împotriva incursiunilor posedaţilor şi acelea erau corpurile cosmice cu adevărat importante. Cele pe care urma să fie dus războiul real, războiul universal pentru credinţă şi devoţiune între cei doi fraţi celeşti. Norfolk era irelevantă pentru încleştarea aceea, nu putea contribui cu nimic, nici cu arme, nici cu nave stelare.

Ridică ochii deasupra văpăilor care ţâşneau în sus din coşul metalic. Cerul stacojiu era vizibil prin găurile căscate în fereastra spartă. Mai puţin de o duzină de stele de primă magnitudine clipeau deasupra dealurilor, iar restul universului fusese decolorat în strălucirea posacă a piticei roşii. Luminiţele alb-albastre păreau perfect pure şi delicate.

Quinn zâmbi către ele. Vocaţia i se releva finalmente. Avea să-şi aducă darul divin al călăuzirii la oştile rătăcite pe care Fratele Domnului le însămânţase în toată Confederaţia. Avea să fie o cruciadă, un marş glorios al morţilor, care să închidă aripile Nopţii în jurul tuturor scânteilor de viaţă şi speranţă şi să le stingă pentru vecie.

În primul rând trebuia să mobilizeze o armată şi o flotă care să transporte cruciada aceea. Un frison al propriei sale dorinţe, foarte personale, îi învăpăia mintea. Fiara şarpe îi vorbea direct în inimă. Banneth! Banneth se găsea exact în centrul Confederaţiei, acolo unde se afla cea mai mare concentraţie de resurse şi arme.

Novicii obedienţi nu se clintiră când Quinn se ridică în picioare şi se întoarse la ei. Pe chipul lui alb ca neaua se zărea un rânjet amuzat. Împunse un deget în direcţia lui Luca Comar.

— Aşteptaţi aici, toţi, spuse el şi porni pe culoarul dintre băncuţe.

Configuraţii moarate de magenta-închis şi albastru îi lunecară peste ţesătura neagră a mantiei, reflexii ale hotărârii sale nou-găsite. Un pocnet din degete şi Lawrence Dillon îl urmă.

Trecură repede prin conacul jefuit şi coborâră treptele din piatră ale porticului, la jeepurile de pe prundiş. O pată de fum lăţită peste orizont trăda poziţia lui Colsterworth.

— Suie, zise Quinn.

Se simţea pe punctul de a izbucni în râs. Lawrence se aşeză în scaunul de lângă şofer şi Quinn pomi motorul. Vehiculul ţâşni pe aleea de acces, azvârlind pietricele peste peluza de iarbă care o mărginea.

— Mă-ntreb cât timp vor sta acolo aşa, reflectă Quinn.

— Nu ne mai întoarcem?

— Nu. Planeta asta mică şi de căcat e o fundătură, Lawrence. Pentru noi n-a mai rămas nimic aici, nici un scop. Trebuie să plecăm şi pe orbită nu mai sunt multe nave stelare. Trebuie s-ajungem la una dintre ele înainte să plece toate. În scurtă vreme Confederaţia se va deştepta înaintea ameninţării. Îşi va rechema flotele pentru a proteja planetele importante.

— Şi încotro o să ne îndreptăm, dacă reuşim s-ajungem pe o fregată?

— Revenim pe Pământ. Acolo avem aliaţi. În toate arcologiile majore există secte. Putem roade Confederaţia din interior, s-o corupem complet.

— Crezi că sectele ne vor ajuta? întrebă Lawrence curios.

— În cele din urmă, da. S-ar putea ca la început să fie nevoie de puţină convingere. Aia-mi va face plăcere.

Plutonul ETA înconjură complet magazinul exclusivist. Moyce's Of Pasto se afla într-o secţiune mai ospitalieră a oraşului decât antrepozitul Mahalia. Construită în stil neonapoleonian opulent, clădirea era orientată către unul dintre parcurile principale. Se adresa aristocraţiei şi celor avuţi, speculând în principal valoarea snobismului. Magazinul în sine reprezenta doar o cincime din afacere, întrucât venitul principal al lui Moyce's provenea din furnizarea de bunuri şi delicatese domeniilor private şi persoanelor aflate în ascensiune socială de pe tot continentul. În spatele clădirii existau opt uşi pentru marfă, care să facă faţă flotilei de camioane încărcate în fiecare noapte. Căile lor de acces se contopeau într-un unic drum-tulpină, care cobora într-un tunel, unde se alătura uneia dintre cele trei şosele subterane circulare principale ale oraşului.

La zece minute după miezul nopţii, centrul său de distribuţie era de obicei ocupat să încarce camioanele cu comenzile primite peste zi. Nimic nu ieşise în cele patru minute – cât avusese nevoie plutonul ETA pentru a se desfăşura. Un vehicul oprit în exteriorul ultimei rampe de încărcare bloca însă drumul-tulpină: taxiul pe care IA-urile îl urmăriseră de la aeroport. Toate circuitele sale electrice fuseseră decuplate.

Cincisprezece mecanoizi de asalt se repeziră în sus pe panta spre uşile celulelor de încărcare, cu mişcările coordonate de şapte tehnicieni ai plutonului. Trei uşi urmau să fie dărâmate, iar celelalte aveau să fie blocate şi păzite. Un mecanoid fusese alocat taxiului.

Şase mecanoizi îşi lansară bicele de explozive cu electroni. Membrii plutonului alergau deja în urma lor pe căile de acces.

Nu toate bicele îşi atinseră ţinta. Câteva detonări muşcară din pilonii de susţinere şi traversele uşilor. Bucăţi de piatră de dimensiunile unor cărămizi zburară în jos pe căile de acces. Doi mecanoizi fură loviţi şi zburară înapoi, dându-se peste cap. Celula de încărcare centrală colapsă, purtând cu ea o secţiune mare din podeaua primului etaj. O avalanşă de lăzi şi module cilindrice de stocare se revărsă pe drum, îngropând alţi trei mecanoizi. Aceştia începură să tragă aleatoriu proiectilele de supraîncărcare senzorială, iar flamele şi undele sonice răbufniră de sub containere în mijlocul unor arteziene imense de granule albe pentru protecţia mărfurilor. Unităţi de bucătărie strivite şi mobilier pentru patiouri se împrăştiară peste mormane.

Membrii plutonului ETA se aruncară pe jos, căutând acoperire, când alţi doi mecanoizi începură să se rotească într-un dans sălbatic. Proiectilele lor ieşiră ca din pulverizatoare, lovind pereţii şi arcuindu-se în depărtare, peste parc. Doar trei dintre mecanoizii rămaşi trăgeau realmente în cele două celule de încărcare ale căror uşi fuseseră sparte.

— Retrageţi-i! dataviză Ralph la tehnicieni. Scoateţi de aici nenorociţii ăia de mecanoizi.

Nu se întâmplă însă nimic. Proiectilele de supraîncărcare senzorială ţâşneau de peste tot. Mecanoizii îşi continuau dansul lunatic. Unul făcu o piruetă, îşi împletici cele şapte picioare şi se prăbuşi imediat. Ralph văzu o duzină de flame care se ridică pe verticală, iluminând întreaga zonă. Siluete negre zăceau răşchirate pe căile de acces, oribil de expuse. O flamă de supraîncărcare senzorială izbi direct în una dintre ele; după aceea se extinse în mod straniu, creând o plasă de lumină albă unduitoare. Silueta în costum se zbătu pe loc.

— Rahat, mârâi Ralph.

Nu era o flamă, ci focul alb. Sechestraţii se aflau în centrul de distribuţie!

— Închideţi imediat mecanoizii, dataviză el.

Nanonicele neurale îl anunţară că unele sisteme ale costumului său sufereau căderi.

— Nici un răspuns, domnule, anunţă un tehnician. I-am pierdut complet, le-au căzut până şi rutinele de rezervă. Cum au făcut asta? Mecanoizii sunt echipaţi cu electronice de grad militar şi nici o megatonă de impulsuri EM nu le-ar putea avaria procesoarele.

Ralph îşi putea închipui surprinderea tehnicianului; o cunoscuse el însuşi pe Lalonde, când îl izbise înţelegerea teribilă. Se ridică în spatele parapetului de deasupra intrării în tunel şi înălţă puşca de calibru mare şi fără recul. Elemente grafice de ochire se suprapuseră peste imaginea formată de senzorii căştii sale. Trase într-un mecanoid.

Acesta explodă violent, cu celulele energetice şi muniţia detonând imediat ce proiectilul perforam îi pătrunse în corpul care se flexiona. Unda de şoc deplasă jumătate din mormanul precar de sfărâmături din faţa celulei de încărcare colapsate. Şi mai multe lăzi căzură bubuind de la primul etaj cocoşat. Trei mecanoizi fură trimişi clătinându-se înapoi pe căile de acces, cu picioarele plasmatice trepidând în unduiri rapide. Ralph schimbă ţinta şi doborî altul, tocmai când se pregătea să se îndrepte.