Peter F. Hamilton Zorii noptii

Stanyon ieşi din casa scării în vestibulul de la nivelul treizeci şi opt. Dintr-un motiv necunoscut, Rubra nu mai opunea nici un fel de rezistenţă. Uşile din membrană musculară se deschideau supuse, luminile rămâneau aprinse, nicăieri nu se zărea vreun servitor. Bărbatul privi în jur, fericit de ceea ce vedea. Oficiul de utilităţi mecanice al nivelului fusese vandalizat şi interiorul fusese transformat în zgură, împiedicând astfel utilizarea duzelor de stropire în caz de incendiu. Uşile apartamentelor, barurilor şi oficiilor comerciale fuseseră sparte şi mobilierul şi dotările ardeau cu o ferocitate nenaturală. Cercuri mari din podeaua de polip crăpau sub căldura intensă şi suprafaţa de marmură albă granulată se înnegrea. Din colţuri se ridicau sfârâind fuioare de aburi murdari.

— Mori! mârâi Stanyon. Mori, încetul cu încetul. Mori, chinuindu-te din plin!

Mergea către uşa de la casa scării când walkie-talkie-ul pârâi:

— L-am prins! E aici, jos.

Stanyon smulse aparatul de la centură.

— Unde? Cine-i? La ce nivel eşti?

— Sunt Talthorn Picior-verde, la etajul patruzeci şi nouă. E imediat sub noi. Îl simţim toţi.

— Aţi auzit – toţi? răcni Stanyon încântat. Etajul cincizeci! Mişcaţi-vă cururile acolo!

Sprintă spre casa scării.

— Vin, rosti Dariat.

Tatiana îi aruncă o privire îngrijorată, dar curajoasă, şi termină de înnodat ultima coardă în jurul pernei ei. Se găseau într-un apartament rezidenţial de mult scos din uz; salonul îi era dominat de mese în formă de potcoave şi fotolii-căuş enorme. Scaunele fuseseră transformate în cuibuşoare capitonate, pentru a adăuga o notă de confort. Spuma folosită la umplerea pernelor era plastic foarte uşor, format în proporţie de nouăzeci şi cinci la sută din bule cu azot.

Pernele erau, aşa cel puţin jurase Rubra, perfect flotante.

Dariat îşi mai încercă o dată harnaşamentul. Corzile pe care le rupsese din ţesătura bălţată a capitonajelor îi fixau o pernă de piept şi alta de spate. Rareori se mai simţise atât de ridicol.

Probabil că îndoiala i se citea pe chip.

Dacă ceva merge, nu-ncerca să-l îmbunătăţeşti, spuse Rubra.

Ce să-ţi zic – asta din partea cuiva care şi-a dedicat existenţa amestecării în vieţile altora.

Joc, set şi meci, nici măcar nu voi face apel la sentinţă. Vreţi să vă grăbiţi?

Dariat utiliză rutinele de observare ale turnului zgârie-stele pentru a vedea unde ajunseseră posedaţii. Erau doisprezece, la etajul de deasupra. Un troll cu piele de piatră conducea ceata, urmat de o pereche de ciber-ninja în jachete negre antiglonţ, un umanoid xenoc care era în totalitate un exoschelet chihlimbariu strălucitor şi arăta de parcă ar fi fost în stare să rupă metal cu ghearele, un prinţ din basme îmbrăcat în tunică de vânătoare şi cu un arc lung într-o mână şi un walkie-talkie în mâna cealaltă, trei-patru oameni de Neanderthal excesiv de hirsuţi, şi soldaţi obişnuiţi în uniforme din diverse epoci.

— În seara asta demenţii au pornit pe poteca războiului, murmură Dariat în barbă. Ai terminat? o întrebă pe Tatiana.

Ea îşi aranjă perna din faţă şi strânse o ultimă curea de fixare.

— Sunt gata.

Uşa din membrană musculară a băii se deschise silenţios. Interiorul era în verde-smarald. Cada era rotundă, cu design vag egiptean, asortat cu chiuveta, bideul şi vasul de toaletă. Toate continuau să fie în condiţie perfectă, doar instalaţiile se degradaseră. Apa picura din capul de alamă al duşului de deasupra căzii; de-a lungul anilor, produsese o pată mare şi portocalie pe fund. Chiuveta era ticsită cu calupuri de săpun, de acum atât de vechi şi uscate, încât începuseră să se fărâmiţeze şi fulgii de săpun curgeau peste margini.

Dariat se opri în prag, cu Tatiana lipită de el şi privindu-i nerăbdătoare peste umăr.

— Ce ar trebui să se întâmple? întrebă ea.

— Fii atentă.

Un trosnet de bas se auzea dinspre vasul de toaletă. Crăpături îi apărură în jurul bazei şi se măriră repede spre exterior. Apoi întregul vas săltă în sus, rotindu-se precar înainte de a se răsturna. În jurul său, un cerc cu raza de doi metri de pardoseală se ridica aidoma unei erupţii vulcanice miniaturale. Polipul se transforma în aşchii în mijlocul unui vacarm de pârâituri ascuţite. Un jet subţire de apă fu pulverizat prin conducta de evacuare fracturată.

— Pe Stăpânul Tarrug, ce faci? întrebă Tatiana.

— Ăsta nu-i Tarrug, ci Rubra, îi spuse Dariat. Nu-i implicată niciuna dintre artele negre.

Afinitatea cu subrutinele locale îi îngăduia să simtă muşchiul sfincter al toaletei încordându-se, pe când se contorsiona în direcţii pe care proiectanţii săi nu le intenţionaseră niciodată, rupând învelişul subţire al podelei din polip. În cele din urmă se opri, complet extins. Conul pe care-l produsese vibră puţin, după aceea încetă. Dariat se apropie grăbit de el. În centru exista un crater care cobora într-o beznă impenetrabilă. Ţesutul muscular al interiorului era carne roşu-negricioasă, tare, acum sfâşiată. Fluid galben-deschis supura din sfârtecări şi dispărea în spaţiul nevăzut de dedesubt.

— Calea noastră de evadare, rosti Dariat reproducând mândria lui Rubra.

— O toaletă? holbă ea ochii, nevenindu-i să creadă.

— Exact. Te rog, nu fi mofturoasă acum!

Se aşeză pe marginea sfincterului şi-şi trecu picioarele peste muchia craterului. Până la tubul de canalizare de dedesubt era un tobogan de trei metri. După ce îi atinse fundul cu tălpile, îngenunche şi întinse un braţ. Pielea începu să-i strălucească cu lumină trandafirie intensă, care dezvălui tubul ce se întindea în faţa sa: un tunel circular cu diametrul puţin mai mare de un metru, uşor descendent.

— Aruncă pernele jos, zise el.

Tatiana le aruncă şi privi peste marginea craterului cu o expresie extrem de şovăitoare. Dariat împinse cele două harnaşamente în tub şi începu să se târască după ele.

— După ce am intrat, vii şi tu, da?

Nu-i lăsă ocazia de a-i răspunde. Înaintarea era greoaie, pentru că trebuia să împingă pernele în faţă, apoi să se târască după ele şi să repete acţiunea. Polipul cenuşiu era lunecos de apă şi şlam de fecale. O auzi pe Tatiana mormăind şi bolborosind înapoia sa, când descoperi ce erau reziduurile care mânjeau laturile.

La fiecare patru metri, tubul era înconjurat de încreţituri – benzi de muşchi peristaltici care ajutau curgerea obişnuită a apei. Deşi Rubra le desfăcuse cât putuse de mult, formau îngustări neplăcute, prin care Dariat trebuia să se împingă cu toată forţa. Tocmai trecuse de al treilea inel, când Rubra spuse: Au ajuns la nivelul cincizeci. Îi poţi simţi?

Nici vorbă. Teoretic aşadar, nici ei nu mă vor putea găsi.

Ei ştiu direcţia generală şi se-ndreaptă către apartament.

Dariat era prea concentrat asupra târâşului ca să mai examineze imaginile. Şi restul?

Coboară. Casele scărilor sunt realmente ticsite. Parcă sunt nişte vite în care a dat strechea.

Bărbatul se strecură prin altă bandă musculară. Lumina emanată de mâna sa arăta că pereţii tubului se terminau la doi metri în faţă. Un inel gros de membrană musculară îi înconjura capătul. După aceea urma spaţiu gol. În beznă se auzea răpăit constant de ploaie.

— Am reuşit! strigă el.

Primi drept răspuns altă salvă de înjurături icnite.

Dariat împinse peste margine pernele murdărite şi corzile lor încâlcite şi le auzi plescăind pe apă. Apoi lunecă şi el în gol.

Traiectul principal de ingerare în care se vărsa tubul de canalizare era vertical pe întreaga înălţime a turnului zgârie-stele. Colecta reziduurile umane, materiile organice evacuate şi apa murdară de la toate nivelurile şi le ducea la uriaşele organe de purificare de la baza turnului. Acestea filtrau componentele organice, care erau pompate înapoi în principalele organe nutritive din interiorul calotei polare sudice, prin intermediul propriei lor reţele de tuburi specializate. Toxinele şi substanţele periculoase erau purjate direct în spaţiul cosmic. Apa era recirculată spre rezervoarele de stocare ale habitatului şi râurile din parc.

În mod normal, traiectul principal de ingerare era o cascadă permanentă, dar acum Rubra închisese canalele de aducţiune şi inversase fluxul dinspre organele de purificare, îngăduind apei să suie prin traiect până la nivelul cincizeci.

Suprafaţa rece se închise deasupra capului lui Dariat, care îşi simţi tălpile părăsind tubul. Două lovituri rapide din picioare şi ieşi la suprafaţă, împroşcând pe gură o jerbă de picături. Din fericire, apa aceasta era curată – relativ.

Ridică un braţ în aer şi o flacără albastră strălucitoare îi licări din vârful degetelor. Lumina ei arătă interiorul traiectului: diametrul de douăzeci de metri, cu pereţi din polip gri-neutru care avea la suprafaţă aceeaşi textură cutată ca granitul. Ieşirile tuburilor formau portaluri negre de jur împrejur, cu marginile membranelor musculare flexionându-se ca boturi de peşti. Pernele pluteau, legănându-se, la câţiva metri depărtare.

Tatiana îşi trecuse umerii prin membrana musculară a tubului şi întorsese capul pentru a examina ce se găsea în jur. Înălţimea traiectului copleşea iluminarea oferită de flăcăruia lui Dariat, dezvăluind abia cincisprezece metri din pereţi deasupra nivelului apei.

O cascadă deasă se prăbuşea din întunericul care-i acoperea, mitraliind suprafaţa apei cu încreţituri dese.

— Haide, ieşi odată, îi spuse Dariat.

Înotă până la ea şi o ajută prin deschidere. Femeia icni sub îmbrăţişarea îngheţată a apei şi pentru o clipă agită disperată din braţe.

Dariat recuperă cele două seturi de perne şi se fixă în harnaşament. Trebui să-i lege el însuşi corzile Tatianei, fiindcă frigul amorţise degetele femeii. Când termină, toate tuburile de canalizare începură să se închidă silenţios.

— Şi acum unde mergem? întrebă nervos Tatiana.

— Drept în sus, zâmbi el larg. Rubra va pompa apă proaspătă în baza traiectului. În vreo douăzeci de minute ar trebui să ajungem în vârf. Ne putem aştepta însă şi la întreruperi.

— Da?

— Da, da.

Când ajunse la etajul cincizeci, Stanyon îl găsi fremătând de agitaţie. Vestibulul era ticsit de posedaţi surescitaţi. Niciunul nu părea să ştie ce se întâmpla.

— L-a văzut cineva? răcni Stanyon.

Nimeni nu-l văzuse pe Dariat.

— Căutaţi cu atenţie, trebuie să găsiţi vreo urmă. Vreau ca echipele care au căutat la etajele treizeci şi opt şi treizeci şi nouă să coboare la cincizeci şi unu şi să-l verifice.

— Ce se-ntâmplă? se auzi din walkie-talkie glasul lui Bonney întrerupt de pârâituri statice abundente.

Stanyon îşi apropie aparatul de buze şi-i extinse mai mult antena.

— S-a ascuns din nou. Ştim însă că-i aici. O să-l găsim dintr-un minut în altul.

— Asigură-te de respectarea procedurilor. Nu uita că nu ne confruntăm doar cu Dariat.

— Nu eşti singurul membru al consiliului rămas aici. Ştiu ce am de făcut.

— Sunt la un minut de recepţie. Sosesc cât pot de repede.

Bărbatul privi cu dezgust walkie-talkie-ul, apoi îl închise.

— Grozav…

— Stanyon, strigă cineva din capătul opus al vestibulului, am găsit ceva!

Erau trollul, prinţul din basm şi ambii ciber-ninja, care pătrunseseră în apartament şi acum aşteptau lângă uşa băii. Stanyon se împinse nerăbdător pe lângă ei.

Laturile sfincterului rupt al toaletei se lăsaseră în jos, supurând şi mai mult fluid galben, care curgea pe exteriorul conului, mânjind duna înconjurătoare din aşchii de polip. Pe podea plescăia apă din conducta fracturată.

Stanyon înaintă şi privi cu precauţie peste buza craterului. Nu văzu şi nu percepu nimic. Îl indică pe cel mai mic ciber-ninja.

— Intră şi vezi unde duce.

Ciber-ninja îl privi. Pe vizorul său, leduri roşii pâlpâiră lent, o clipire indolentă care oglindea gândurile dinapoia sa.

— Dă-i drumul! făcu Stanyon nerăbdător.

După un scurt moment de rebeliune, ciber-ninja îşi dematerializă jacheta antiglonţ şi coborî în tubul de canalizare.

Dariat fusese îngrijorat în privinţa curenţilor de sub suprafaţă, dar se dovedi că grijile îi fuseseră neîntemeiate. Se ridicau iute prin traiectul gigantic şi doar ocazional câte un vârtej de bule se răsucea în jurul lor. Continua să plouă puternic, totuşi procesul era straniu de silenţios.

El menţinu în vârful degetelor flăcăruia ce ardea rece, în primul rând pentru Tatiana. Nu era nimic de văzut deasupra, doar bezna goală. Lunecau lin şi cu regularitate monotonă pe lângă cerculeţele intermitente de tuburi închise, care constituiau unica lor măsură reală a înaintării.

Lui Dariat îi era suficient de cald, deoarece îşi circula căldura prin piele pentru a ţine departe cleştele amorţitor al apei, însă îl neliniştea Tatiana. Femeia nu mai vorbea şi clănţănitul dinţilor i se distingea clar. În felul acesta el rămăsese singur cu propriile sale gânduri despre ceea ce avea să urmeze. Şi cu şoaptele damnaţilor, care erau întotdeauna acolo.

Rubra, ai auzit vreodată de cineva pe nume Alkad Mzu? întrebă bărbatul.

Nu. De ce?

Capone este foarte interesat s-o găsească. Cred că-i un fel de expertă în armament.

De unde dracu' ştii ce vrea Capone?

Pot să aud. Sufletele din lumea de dincolo întreabă de ea. Sunt de-a dreptul disperate s-o găsească pentru Organizaţie.

Afinitatea îi oferi brusc o senzaţie de spaţiu care i se deschise în jur. După aceea din nou-ivita depărtare apăru o prezenţă uimitor de hotărâtă. Dariat fu simultan temător şi uluit de credinţa în sine a entităţii aceleia, o mulţumire care era aproape opusul hybrisului; se cunoştea şi se accepta prea bine pentru a fi arogantă. Deţinea în acelaşi timp o nobleţe pe care el n-o simţise niciodată, în nici un caz în timpul vieţii pe care o dusese. În acelaşi timp Dariat ştia cu exactitate ce anume era.

Salut, Dariat, rosti entitatea.

Consensul Kohistan. Sunt măgulit.

Este ciudat pentru noi să comunicăm cu tine. Discuţia cu orice non-edenist reprezintă o oportunitate rară, iar tu eşti simultan un posesor.

Profită cât poţi, fiindcă nu voi mai exista mult timp.

Acţiunea pe care o întreprindeţi tu şi Rubra este onorabilă şi vă aplaudăm curajul. Nu poate să fi fost uşor pentru niciunul dintre voi.

Am fost realişti.

Răspunsul îi fu însoţit de ironia emisă de Rubra.

Dorim să-ţi punem o întrebare, spuse Consensul. De fapt, mai multe.

Despre natura posedării, presupun. Mi se pare corect.

Actualul tău punct de vedere este unic şi foarte pentru noi.

Va trebui să aşteptaţi un minut, interveni Rubra. Au găsit toaleta.

Ciber-ninja intrase în tubul de canalizare şi înainta acum, târându-se pe burtă. Tonul minţii sale era de dezgust absolut. Lumină violetă slabă pornea din lentilele ochelarilor săi integrali cu amplificare de fotoni, proiectând o strălucire slabă peste polipul din faţa sa.

— Au trecut pe aici! strigă el înapoi, peste umăr. Căcatul ăsta-i întins peste tot.

— Este! Stanyon izbi cu pumnul în uşa din membrană musculară: Coboară, i se adresă celui de-al doilea ciber-ninja. Ajută-l!

Ciber-ninja se conformă, aşezându-se pe marginea craterului şi trecându-şi picioarele peste ea.

— Ştie cineva unde duc conductele astea? întrebă Stanyon.

— N-am fost niciodată în vreuna, rosti detaşat prinţul din basm. În cele din urmă se va goli însă la etajul cel mai de jos. Poţi încerca să cauţi pe acolo. Dacă nu cumva, bineînţeles, a ieşit pur şi simplu prin buda altcuiva şi de acolo afară.

Stanyon privi iritat conul surpat. Nu suporta ideea ca Dariat să meargă fără probleme prin conductele habitatului pentru a evada apoi, pierzându-se în mulţime. Însă deoarece toţi îşi purtau formele iluzorii, avea să fie teribil de uşor să-l depisteze. „De ce noi nu ne putem organiza niciodată aşa cum trebuie?”

Reactivă fără chef walkie-talkie-ul.

— Bonney, recepţie, te rog.

Rubra deschise muşchiul sfincter de sub toate toaletele de la nivelurile patruzeci şi nouă, cincizeci şi cincizeci şi unu. Fu o acţiune nebăgată în seamă de nimeni. Pe acele trei etaje se înghesuiau peste o sută optzeci de posedaţi, şi tot mai mulţi soseau. Unii căutau supuşi prin încăperi, însă majoritatea se găseau acolo pur şi simplu pentru posibilitatea vreunei lupte.

Întrucât nu exista nici un plan organizat, nimeni nu nutri vreo suspiciune când toate uşile rămase întregi ale apartamentelor glisară, deschizându-se. În acelaşi timp, uşile de urgenţă pentru controlul incendiilor izolară silenţios puţurile lifturilor.

Dariat o trase pe Tatiana la pieptul său şi o ţinu strâns, încrucişându-şi degetele la spatele ei.

— Stai aici, îi spuse.

Suprafaţa apei abia se ridica peste tuburile de canalizare ale etajului douăzeci şi unu.

Bonney ajunse la etajul doisprezece cu mult înaintea celor cinci locţiitori care o însoţeau. Le auzea tropăiturile prin casa scării, deasupra. Concurau cu bubuiturile inimii ei în cutia toracică. Deocamdată nu simţea nici o oboseală, dar ştia că în curând trebuia să micşoreze viteza. Avea nevoie de peste douăzeci de minute ca să ajungă la etajul cincizeci.

— Bonney, se auzi din walkie-talkie, recepţie, te rog! Porni pe scară spre etajul treisprezece şi ridică walkie-talkie la buze.

— Da, Stanyon.

— A dispărut în conducte. Am trimis câţiva oameni după el, dar nu ştiu unde a mers. Este posibil să-ncerce să ne păcălească şi să se-ntoarcă pe propriile-i urme. Poate c-ar fi bine să lăsăm nişte paznici în recepţie.

— Cretinoidule! Bonney încetini şi se opri, când deruta îi copleşi furia iniţială: Ce conducte?

— De canalizare. Sub podele sunt kilometri întregi de tubulatură. Am găsit un closet făcut praf. Aşa a intrat în ele.

— În conductele de canalizare?

— Da.

Bonney aţinti cu privirea peretele. Putea percepe rutinele de gândire lunecând prin stratul neural la un metru înapoia polipului neacoperit. În felul său aparte, Rubra o privea de asemenea. Era mulţumit.

Ea nu ştia nimic despre conductele de canalizare, decât doar că erau perfect evidente când gândeai retrospectiv. Iar Rubra deţinea controlul absolut asupra tuturor detaliilor ambientale ale habitatului. Iar Dariat fusese reperat pentru câteva secunde, ceea ce-i trimisese pe toţi în goana mare după el. Pentru ca apoi să dispară. Dacă se putea ascunde într-adevăr atât de bine în canalizare, n-ar fi trebuit să poată fi văzut niciodată.

— Afară! răcni ea în walkie-talkie. Plecaţi de acolo! Stanyon, mişcă, futu-i maica mă-sii!

Rubra deschise marginile membranelor musculare ale tuburilor de canalizare ce deserveau etajele patruzeci şi nouă, cincizeci şi cincizeci şi unu. Presiunea exercitată de coloana de apă înaltă de treizeci de niveluri care umplea traiectul de ingerare reprezenta o forţă cu adevărat irezistibilă.

Stanyon îl văzu pe ciber-ninja zburând afară din conul de muşchi distruşi şi izbindu-se de tavan. Jetul de aer care-l trimise într-acolo fu urmat de un pumn masiv de apă care mugi ascendent şi-l lovi în plin pe bărbatul cu membrele răşchirate. Vuietul său avu aproape intensitatea unei unde sonice de supraîncărcare senzorială. Epiderma lui Stanyon se acoperi de băşicuţe stacojii, când capilarele se rupseră. Înainte de a fi putut măcar să urle, camera de baie fu umplută cu ploaie de mare viteză, care-l doborî precum o rafală de gloanţe de cauciuc. Căzu pe spate în cadă, unde un jet subţire de apă, rectiliniu ca o rază laser, izbucnise din orificiul pentru evacuare. Ar fi putut la fel de bine să fi fost o drujbă.

În cele trei etaje condamnate, în toate băile, bucătăriile şi toaletele publice avea loc aceeaşi erupţie letală de apă. Luminile se stinseseră şi în noaptea aceea bruscă năvăli apa, valuri îngheţate şi înspumate ce străbăteau camerele şi vestibulurile aidoma unei ghilotine orizontale.

Tatiana ţipă speriată când apa începu să coboare. Ei doi porniră să descrie ocoluri în jurul circumferinţei traiectului de ingerare; întâi lent, după aceea mărindu-şi treptat viteza. Vălurele unduiau înainte şi înapoi, izbindu-se între ele şi producând spirale tremurătoare. Un gâlgâit sonor crescu în intensitate, pe măsură ce apa cobora tot mai rapid.

Dariat privi uluit înclinarea suprafeţei. Centrul traiectului era vizibil mai jos decât imediat lângă pereţi. Începuseră să descrie o spirală către centrul acela. Gâlgâitul se înteţi încă şi mai mult.

Rubra!

Nu te-ngrijora. Încă treizeci de secunde, doar atât.

Bonney era neajutorată în faţa torentului de suferinţă din jurul ei – sufletele care se înălţau din cei prinşi dedesubt şi părăseau universul, ale căror suspine de amărăciune şi teamă o izbeau chiar mai violent decât o lovitură fizică. Se aflau prea aproape şi erau prea puternice pentru a le evita; emoţii primare amplificate la niveluri insuportabile.

Căzu în genunchi, cu toţi muşchii încordaţi. Lacrimi îi curgeau întruna din ochi. Propriul ei suflet se găsea în pericol de a fi tras odată cu ele într-o migraţie care pretindea participare. Îşi încleştă pumnii şi lovi treapta din polip. Durerea nu fu decât un fior slab pe lângă dorinţa nestăpânită de a se realătura damnaţilor. Aşa că izbi iarăşi, mai tare. Şi iarăşi.

În cele din urmă carnajul luă sfârşit, cu cele trei etaje umplute complet cu apă. Jeturi înguste în formă de evantaie ţâşneau din etanşările marginilor câtorva uşi de control al incendiilor de la lifturi, umplând puţurile goale cu o bură fină, totuşi uşile în sine rezistară presiunii. La fel ca şi uşile din membrane musculare de la casa scării de la etajul cincizeci şi doi, care împiedicară inundarea jumătăţii inferioare a turnului zgârie-stele. Corpurile pulverizate care fuseseră presate de plafoane se scufundară lent, în vreme ce buzunare de aer le ieşeau prin răni, lăsând în urmă panglici de sânge.

Traiectul de ingerare al turnului zgârie-stele acţiona straniu asupra gâlgâitului produs de apa înspumată, canalizându-l în armonici ca de orgă, ce vibrară oasele Tatianei. Femeia fu nespus de fericită când începură să dispară. Dariat gemea slab în îmbrăţişarea ei, de parcă ar fi suferit de dureri teribile. Flăcăruia pe care o produsese se stinsese, lăsându-i în beznă absolută. Deşi Tatiana nu putea vedea nimic, ştia că apa încetinea, că suprafaţa îi redevenea perfect plană. Frigul îi cauza o durere de cap bubuitoare.

Dariat începu să tuşească.

— Fir-ar al dracu'…

— Eşti bine? întrebă ea.

— O să supravieţuiesc.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Nu mai eşti urmărită, răspunse el sec.

— Ce se va-ntâmpla acum?

— Rubra va reîncepe să pompeze apă în traiect. În cincisprezece minute, ar trebui s-ajungem în vârf. Ridică braţul şi reaprinse flăcăruia albastră: Crezi că poţi rezista atât?

— Pot.

Bonney ieşi încet din recepţia turnului zgârie-stele, încă dârdâind, în ciuda aerului înmiresmat din parc, care-i adia prin jacheta kaki. O duzină de posedaţi se aflau afară, pe iarbă. Se strânseseră laolaltă, în grupuri mici, şi vorbeau încetişor, cu tonuri îngrijorate. Când o văzură, toate conversaţiile încetară. Se uitară la ea cu gânduri dominate de resentimente, cu chipuri dure, neiertătoare. Era sâmburele revoluţiei.

Femeia îi privi rece şi sfidător. Ştia însă că ei nu aveau să-i mai asculte niciodată ordinele. Autoritatea consiliului Kierei se înecase în urma ei, în zgârie-stele. Dacă mai dorea să plece în urmărirea lui Dariat şi Rubra, trebuia s-o facă pe cont propriu. Unul contra unul, cea mai bună vânătoare cu putinţă. Ridică o mână spre faţă şi linse zgârieturile însângerate care-i brăzdau încheieturile falangelor. Surâsul ei îl făcu pe posedatul cel mai apropiat să bată un pas în retragere.

Lângă recepţie se găseau câteva camionete. Bonney sui în prima dintre ele şi ambală violent. Roţile se învârtiră iute şi smulseră cicatrice lungi de iarbă, când ea smuci de volan, întorcând vehiculul. Apoi se îndepărtă de recepţie, pornind către calota polară nordică.

Walkie-talkie-ul emise un piuit.

— Ce mai vrei acum? întrebă Rubra. Haide, a fost o vânătoare minunată, dar ai pierdut. Du-te la un bar decent şi bea ceva. Fac cinste.