Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Încă n-am pierdut, spuse ea. El este încă pe acolo, pe undeva. Asta-nseamnă că pot câştiga.

— Ai pierdut totul. Aşa-zişii tăi colegi evacuează zgârie-stelele. Consiliul tău nu mai există. Din micul imperiu al Kierei nu va mai rămâne nimic, cu şleahta asta scăpată de sub control.

— Aşa-i, nu mai rămâne nimic. Doar eu şi băieţaşul. O să-l prind înainte să poată evada. Am dedus-o deja. Îl ajuţi s-ajungă la spaţioport. Dumnezeu ştie de ce, totuşi îţi pot strica jocul, la fel cum mi-ai făcut şi tu. Asta-nseamnă justiţie. Şi-n plus e amuzant.

E nebună de legat, comentă Dariat.

În acelaşi timp însă e un pericol real. Întotdeauna a fost, spuse Rubra.

Şi se pare că va continua. Mai ales dacă ajunge înaintea mea la fus. Ceea ce este o posibilitate reală.

Apa era acum la etajul doi. Dariat putea zări vârful traiectului de ingerare; tubul negru se termina printr-o bulă de lumină roz ceţoasă.

Alte nouăzeci de secunde îl aduseră la nivelul podelei incintei-rezervor. Ieşise în centrul unei caverne emisferice mari, ai cărei pereţi erau străpunşi de şase ieşiri uriaşe de conducte. Panglici de apă încă şiroiau peste podeaua înclinată către buza traiectului.

Începu să înoate viguros spre margine, remorcând-o pe Tatiana. Femeia era aproape inconştientă; frigul îi pătrunsese adânc în corp. Chiar şi beneficiind de puterea sa energistică, lui Dariat îi fu foarte greu s-o tragă afară din apă. După aceea se lăsă să cadă lângă ea, dorind să fie uscaţi şi încălziţi. Aburi începură să li se ridice din haine.

Tatiana legăna capul într-o parte şi alta, gemând ca şi cum ar fi fost prinsă într-un coşmar. Se sculă în capul oaselor cuprinsă de spasme musculare şi cele câteva brăţări care-i rămăseseră zornăiră sonor. Vapori continuau să-i sfârâie din veşminte şi codiţele subţiri împletite. Clipi spre ei, uluită.

— Mi-este cald, rosti apoi uimită. N-am crezut că-mi va mai fi vreodată cald.

— Măcar atât am putut face.

— Acum s-a terminat?

Tonul ei copilăros şi plin de speranţă îl făcu pe bărbat să strângă din buze cu regret.

— Nu tocmai. Tot trebuie s-ajungem la spaţioport; există o rută prin conductele astea care ne va duce în cele din urmă la un tunel pentru tuburi şi nu va mai trebui să ieşim la suprafaţă. Însă Bonney a supravieţuit. Va-ncerca să ne oprească.

Tatiana îşi rezemă bărbia în palme.

— Stăpânul Thoale ne pune la-ncercare mai mult decât pe majoritatea oamenilor. Sunt convinsă că are motivele sale.

— Eu nu sunt convins. Dariat se sculă cu greu în picioare şi desfăcu harnaşamentul de perne: îmi pare rău, dar trebuie să pornim.

Femeia încuviinţă jalnic.

— Vin.

Echipele de căutare organizate de Bonney şi locţiitorii ei se îndepărtau de zgârie-stelele din Valisk. Şocul inundării era vădit în paşii târşâiţi şi în ochii îngroziţi. Posedaţii ieşeau din recepţii, consolându-se unii pe alţii în măsura în care puteau.

Asta n-ar fi trebuit să se întâmple, fu gândul care răsună printre ei aidoma unui Consens Edenist. Reveniseră la realitatea mântuitoare. Ei erau cei aleşi, norocoşii, binecuvântaţii. Viaţa eternă şi darul preţios al senzaţiilor le fuseseră la îndemână. Rubra le arătase însă cât de fragilă era revendicarea aceea.

O putuse face deoarece ei rămăseseră într-un univers în care puterile sale erau pe măsura puterilor lor. N-ar fi trebuit să se întâmple aşa. Planete întregi scăpaseră de cerurile deschise şi de represaliile Confederaţiei, în timp ce ei rămăseseră pe loc pentru a momi corpuri noi. Ideea Kierei… şi fusese o idee bună, îndrăzneaţă şi viguroasă. Veşnicia petrecută între limitele unui singur habitat ar fi fost grea, iar ea întrezărise o cale de înaintare.

De aceea se supuseseră conducerii ei şi a consiliului pe care-l înfiinţase, fiindcă avusese dreptate. La început. Acum însă ei îşi sporiseră numărul, Kiera plecase să le negocieze participarea într-un război periculos şi Bonney îi asmuţise împotriva lui Rubra pentru a-şi satisface vendeta personală.

Gata! Se terminase cu riscurile. Se terminase cu aventurile prosteşti. Se terminase cu sălbăticiile bolnave ale vânătorii. Sosise timpul să lase în urmă toate astea.

Camioneta gonea pe făgaşele bătătorite de nenumărate roţi peste câmpia semiaridă ce înconjura calota polară nordică a Valiskului. Bonney ambalase la maximum şi motoarele axiale erau suplimentate de puterea ei energistică. Bolovanii şi şanţurile puţin adânci ce-i brăzdau drumul trimiteau vehiculul prin aer în salturi lungi, puţin înalte.

Bonney nici măcar nu sesiza zgâlţâiturile, ce ar fi cauzat leziuni interne oricărui non-posedat care ar fi stat alături de ea. Mintea îi era concentrată complet asupra calotei polare a cărei bază se afla la cinci kilometri în faţă. Îşi imagina cum camioneta ei veche şi greoaie depăşea capsula aerodinamică de tub care luneca pe şină magnetică prin tunelul de dedesubt. Cea în care ştia că ar fi fost Dariat.

Abia putea distinge hăt în faţă linia întunecată a drumului în serpentine, care suia până la platoul mic aflat la doi kilometri deasupra câmpiei. Dacă ar fi putut ajunge la intrarea în pasaj înainte ca Dariat să fi ieşit din tunelurile de canalizare şi să se fi îmbarcat într-un vagonet de tub, ar fi putut într-adevăr să ajungă înaintea lui la incinta axială.

Un sentiment de mulţumire începu să i se infiltreze în minte. O insinuare insidioasă, care-i cerea să răspundă, să-şi genereze propria satisfacţie visătoare, s-o dedice întregului.

— Ticăloşii!

Izbi furioasă cu palma în volan şi mânia o izolă de îmbrăţişarea iubitoare ce creştea împrejurul ei. Începuseră – începuseră adunarea puterii, partajarea, reuniunea dorinţelor. Cedaseră, capitulaseră înaintea temerii lor de laşi. În scurt timp Valiskul avea să navigheze calm în afara acestui univers, ferindu-i de orice ameninţare posibilă, dedicându-i unei existenţe de plictiseală veşnică.

Ei bine, nu şi pentru ea! Un şoim-de-iad o putea lua de aici, ducând-o departe, acolo unde existau lupte şi incitare. Însă asta numai după ce avea să se ocupe de Dariat. Avea să fie timp. Trebuia să fie.

Camioneta îşi spori viteza. Insistenţa încăpăţânată a femeii devia o fracţiune din prodigioasa disfuncţie a realităţii care se coagula în jurul habitatului. Himera absolută devenea realitate concretă.

Bonney râse încântată în timp ce vehiculul gonea pe drumeag, ridicând în urmă un nor învolburat de praf ocru des, în vreme ce în jurul ei, pâlcurile micuţe de iarbă, cactuşi şi licheni deschideau muguri mari de flori adventive. Deşertul banal se transforma în mod discret şi miraculos într-o grădină bogată şi dezlănţuită de culori, pe când noii stăpâni ai Valiskului se pregăteau să-şi pună în scenă viziunea asupra paradisului.

Consensul Kohistan avea o mie şi una de întrebări despre natura posedării şi a lumii de dincolo. Dariat stătea liniştit în vagonetul de tub care-l ducea spre incinta axială şi încerca să ofere răspunsuri la cât putea de multe. Îi lăsă chiar şi să asculte strigătele teribile ale sufletelor pierdute care-i infestau fiecare gând, astfel încât să ştie şi ei, să înţeleagă constrângerea teribilă care-i mâna pe toţi posesorii.

Mă simt bizar, anunţă Rubra. Este ca şi cum aş fi beat sau ameţit. Cred că ei încep să-mi pătrundă în rutinele de gândire.

Nu, spuse Dariat. El însuşi conştientiza acum disfuncţia realităţii care penetra în polipul învelişului. În depărtare un cor de minţi cânta un imn de fericire adresat înălţării. Ei se pregătesc să părăsească universul. Nu mai dispunem de mult timp.

Putem confirma asta, interveni Consensul. Şoimii noştri de vid aflaţi în misiune de observare anunţă că pe carcasa ta, Rubra, apar pete mari de lumină roşie. Şoimii-de-iad par foarte agitaţi. Îşi părăsesc piedestalele de andocare.

Nu lăsa să se-ntâmple asta, băiete, zise Rubra. Vino-n mine, te rog, transferă-te acum. Putem învinge, îi putem opri să ducă Valiskul în limanul lor nenorocit. Încă-i mai putem beli.

În nici un caz cu Tatiana aici. N-o voi condamna la aşa ceva. Mai avem timp.

Bonney aproape c-a ajuns la platou.

Iar noi aproape c-am ajuns la baza calotei polare. Vagonetul ăsta poate sui direct până la incinta axială. Ea trebuie să urce trei kilometri pe scări. O vom întrece cu uşurinţă.

Fum albastru răbufni din cauciucurile camionetei când Bonney frână, derapând, în exteriorul intrării întunecate a pasajului. Sări de pe locul şoferului, cu dinţii superiori ascuţiţi coborâţi peste buza inferioară într-un rânjet sălbatic permanent. Ochii tiviţi cu roşu se mijiră în fante letargice şi femeia privi în sus la stânca abruptă de polip cenuşiu din faţă, parcă derutată de apariţia ei. Toate mişcările aveau lentoarea unui nătâng. Răsuflarea îi şuiera zgomotos pe nări.

Ignoră pasajul şi rămase perfect nemişcată, coborându-şi braţele şi aducându-le în faţă, astfel încât palmele i se încrucişară peste vintre. Capul i se plecă mult şi ochii se închiseră complet.

Ce dracu' mai face? întrebă Dariat. Pân-acum a fost disperată s-ajungă sus.

Pare ca şi cum s-ar ruga.

Cumva mă-ndoiesc în privinţa asta.

Vagonul tubului ajunse la baza calotei polare şi porni să urce panta spre butuc. Un ţiuit ascuţit pătrunse la interior. Dariat simţi că încetiniră, apoi accelerară din nou.

La naiba, am căderi energetice prin tot habitatul. Mă refer la acele secţiuni ale mele pe care încă le mai pot percepe. Mă micşorez, băiete, există locuri în care gândurile mele au încetat. Ajută-mă!

Disfuncţia realităţii se consolidează. Cinci minute! Mai rezistă cinci minute!

Costumul kaki al lui Bonney se întuneca şi simultan textura sa căpăta un aspect lucios. Începea să se gârbovească, iar picioarele i se crăcănară şi subţiară. Urechi ascuţite apărură din părul tot mai scurt de pe ţeastă. De acum nu mai exista costum, ci doar o blăniţă neagră.

Ridică brusc capul de rozător şi emise un ţipăt asurzitor prin gura rotundă ticsită de colţi. Ochii sclipeau roşu drăcesc. Depărtă fostele braţe şi-şi deschise larg aripile noi. Membrana pieloasă era îndeajuns de subţire pentru a fi translucidă, dezvăluind o dantelă de vinişoare negre minuscule sub suprafaţa chihlimbariu-închis.

Futu-i! exclamă Rubra. Nu se poate, 'tu-i maica mă-sii! Nu-mi pasă cum arată, dar are greutate prea mare ca să poată zbura.

Asta nu va mai conta, spuse Dariat. Disfuncţia realităţii e-ndeajuns de puternică pentru a o susţine; acum ne găsim într-un univers de legendă. Dacă vrea să zboare, va zbura.

Bonney alergă câţiva paşi pe platou, după care aripile îi coborâră o dată, iute, şi ea se înălţă în aer. Bătu întruna din aripi, ridicându-se repede şi ţipătul ei triumfător răsună peste polipul orb. Zborul i se transformă într-o curbă strânsă pe măsură ce câştigă înălţime, evoluând într-o spirală, odată cu fâlfâiturile mai line şi în acelaşi timp mai apăsate.

Mă va prinde, rosti Dariat îngrozit. Va ajunge înaintea mea la incinta axială. N-o s-o pot scoate pe Tatiana de aici.

— Anastasia! strigă el. Iubirea mea, nu se poate sfârşi aşa! Nu din nou. Nu se poate să-ţi înşel iarăşi aşteptările.

Tatiana îl privi speriată, neînţelegând.

Fă ceva, imploră el.

Ce? Glasul mintal al lui Rubra era slab şi lipsit de interes.

Aminteşte-ţi de clasici, zise Consensul Kohistan. Până azi Icar şi Dedal au fost singurii oameni care au zburat vreodată cu propriile lor aripi. Numai unul a supravieţuit. Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat cu Icar.

Bonney se afla deja la trei sute de metri deasupra platoului, plutind în sus pe un curent termic furtunos, când observă schimbarea. Lumina se modifica, ceva ce nu se putea întâmpla niciodată într-un habitat. Îşi deplasă echilibrul, răsucindu-se pe vârful unei aripi, şi zbieră înaintea încântării pure cauzate de vântul care-i lovea faţa. Peisajul cilindric se întindea înaintea ei, presărat de mânjeli curbe de nori roşii. Pentru prima dată absenta scânteierea vie dinspre rezervorul circular. Toată banda de apă părea întunecată; femeia abia dacă putea distinge vreo trăsătură pe calota polară sudică. În acelaşi timp însă lumina sporea de jur împrejur. Asta n-ar fi trebuit să se întâmple. Ambele calote polare erau menţinute permanent într-o umbră pestriţă, un efect care se datora naturii tubului de lumină axial: o plasă din conductori organici în formă de cilindru subţire care copia forma habitatului în sine. Plasa se îngusta la ambele capete, transformându-se într-un mănunchi aproape solid de cabluri ce suspendau segmentul principal între cei doi butuci. La opt sute de metri de butuc în sine, plasma pe care o conţinea se diminua la nivelul unei pâcle uşor violete.

Bonney putea acum să vadă cornul acela din ioni retrăgându-se din butucul sudic, pe măsură ce Rubra creştea energia care trecea prin cablurile din capătul respectiv. Câmpul magnetic se extindea pentru a comprima plasma în lungul tubului. În capătul nordic, Rubra opri complet energia dintr-o secţiune precisă a plasei. Plasma răbufni prin orificiul acela, dilatându-se strălucitor când se eliberă din liniile de flux restrictive.

Din locul în care se afla Bonney, păru ca şi cum o mică bombă cu fuziune detonase deasupra ei, expediindu-şi în jos norul în formă de ciupercă ce se lăţea rapid.

— Toate astea, strigă ea nevenindu-i să creadă, doar pentru mine?!

Aerul prins în căuşul calotei polare fu sfâşiat de plasma care gonea şi o rostogoli nebuneşte pe femeie, cu aripile rupte, învelindu-i trupul ca o mantie de catifea. Apoi frontul de undă din atomi mistuitori o mătură aidoma răsuflării unui zeu solar furios. Nu avea nimic din mânia şi puterea unei explozii de fuziune autentice; până ajunse la ea, plasma nu mai era decât o ceaţă rarefiată încărcată electric care-şi pierdea rapid coeziunea. Cu toate acestea se deplasa de cinci ori mai rapid decât orice tornadă naturală şi avea temperatura de zeci de mii de grade. Corpul femeii se dezintegră în aşchii de lumină arămie ce lăsară în urmă dâre de fum negru, până jos de tot, pe deşertul plin de splendoare.

O sirenă începu să fluiere imediat ce Dariat rupse sigiliul trapei; jumătate din panourile luminescente de pe coridor se înroşiră şi pâlpâiră agitat. El ignoră vacarmul şi pluti prin mica ecluză metalică.

Capsula de salvare era o sferă simplă cu diametrul de patru metri, cu o singură punte pe care douăsprezece cuşete de acceleraţie gros capitonate erau dispuse ca petalele dintr-o corolă. Dariat ieşi dintr-o trapă dispusă în centrul lor. Exista un singur panou de comenzi şi instrumente, însumând practic o serie de comutatoare de alimentare cu energie. Le deschise pe toate şi văzu cum indicatoarele de statut se înverziră.

Tatiana se trase cu grijă prin ecluză, părând periculos de aproape de a vomita. Codiţele împletite îi roiau în jurul capului, iar mărgelele lor clincăneau încetişor când se loveau între ele.

— Aşează-te în oricare cuşetă, o instrui Dariat. Sistemele navetei se activează.

Femeia se roti precaut într-o cuşetă. Plasele de siguranţă se depliară din ambele părţi şi o cuprinseră.

Dariat se aşeză în cuşeta din faţa ei, astfel încât picioarele îi erau orientate către picioarele Tatianei. Celelalte capsule sunt armate?

Da. Majoritatea. Dariat, eu nu mai exist de acum de cealaltă parte a zgârie-stelelor; nu văd nimic, nu simt nimic, nici măcar nu gândesc acolo.

Încă un minut, asta-i tot. Se ridică şi tastă secvenţa de lansare. Trapa ecluzei coborî.

— Eu voi pleca în curând, Tatiana, şi Horgan îşi va recăpăta controlul asupra trupului său. Ai grijă de el, n-are decât cincisprezece ani. Va suferi.

— Sigur că da.

— Eu… eu ştiu că Rubra ne-a silit practic să fim împreună pentru a pune presiune pe mine. Mă bucur totuşi că te-am cunoscut.

— Şi eu mă bucur. În felul ăsta s-au domolit o mulţime de demoni. Mi-ai arătat că mă-nşelasem.

— În ce fel?

— Crezusem că ea a greşit cu tine. N-a fost aşa. Atât doar că tratamentul a durat foarte mult. Va fi mândră de tine când vei ajunge finalmente la ea.

Două treimi din carcasa Valiskului strălucea fluorescent în stacojiu scânteietor; lumină roşiatică orbitoare sclipea prin ferestrele zgârie-stelelor. La interior posedaţii erau uniţi şi puteau percepe acum întregul habitat. Curgerea fluidelor şi gazelor sale prin reţeaua de tuburi şi conducte le era la fel de familiară ca şi sângele care le era pompat prin vene şi artere. Deveniseră de asemenea vizibile şi rutinele de gândire ale lui Rubra, care trosneau prin straturile neurale ca nişte rafale de perdele de fulgere. Gândurile lui încetineau şi se diminuau, retrăgându-se prin lungimea cilindrului, pe măsură ce devenea dominantă voinţa posedaţilor de a-i alunga blestemul din vieţile lor.

Ei ştiau acum despre toţi non-posedaţii supravieţuitori pe care Rubra îi ascunsese prin interior. Douăzeci şi opt scăpaseră de vânătoarea lui Bonney şi tremurau în nişe şi alcovuri obscure ce presărau structura carcasei; erau speriaţi şi în acelaşi timp nesiguri faţă de strălucirea rubinie care ieşea din polip. Posedaţii nu mai erau însă interesaţi de soarta lor. Strădaniile anterioare de a-i găsi luaseră sfârşit. Îi percepeau până şi pe Dariat şi Tatiana care zăceau răstigniţi pe cuşetele de acceleraţie din capsula de salvare, aşteptând calculatorul să numere secundele până la lansare. Nimeni nu obiecta dacă ei doreau să plece.

Modificări profunde se propagau în exteriorul habitatului. Interstiţii de dimensiuni nanonice se deschideau pe neaşteptate, doar pentru a se închide după câteva milisecunde. Spuma necontenită de fluctuaţii crea valuri de distorsiune similare celor generate de şoimii-de-vid. Le lipsea totuşi orice fel de ordine sau focalizare. Haosul vizitase continuumul spaţio-temporal local, slăbindu-i ţesătura în jurul carcasei. Şoimi-de-iad furioşi roiau deasupra calotei polare nordice. Harpii şi nave stelare hiperspaţiale se roteau şi se învârteau una în jurul celeilalte cu viteze extrem de riscante. Traiectoriile le erau periculos de instabile, deoarece efectele masive de distorsiune le izbeau ca pe nişte frunze prinse în furtună.

Corpurile! răcneau ei spre posedaţii protejaţi din interior care erau capabili de afinitate. Kiera ne-a promis corpurile din tau-zero! Dacă plecaţi acum, nu le vom mai avea niciodată. Ne condamnaţi la existenţă în construcţiile astea.

Ne pare rău, era unicul răspuns stingherit, dar ferm.

Senzori de luptă fură activaţi, când setea de răzbunare reverberă prin banda de afinitate. Coduri de activare fură încărcate în viespi de luptă.

Dacă ni se neagă eternitatea în formă umană, atunci vă veţi alătura nouă în acelaşi abis.

Unicele rutine de gândire funcţionale care-i rămăseseră lui Rubra erau cele din calota polară nordică. În rest, totul era invizibil pentru el, simţurile îi fuseseră amputate. Câteva imagini misterioase continuau să-i parvină de la procesoarele bitek care interfaţau cu arhitectura electronică a spaţioportului invers rotativ. Imagini sepia tremurătoare de coridoare goale, capsule de tranzit staţionare şi secţiuni grile-externe pustii. Odată cu ele soseau fluxurile de date de la reţeaua de comunicaţii a spaţioportului.

Şi Rubra pierduse aproape orice interes faţă de ele. „Dariat”, se gândea, „a amânat prea mult transferul; băiatul este prea împotmolit în obsesiile şi sentimentele lui de vinovăţie. A sosit sfârşitul, noaptea mă eclipsează finalmente după atâtea secole. Păcat! Mare păcat. Cel puţin însă ei îşi vor reaminti numele meu cu un blestem, în timp ce vor vegeta pentru eternitate.”

Lansă toate capsulele de salvare din spaţioport.

Acum, suspină Dariat.

Doisprezece ge îl izbiră în cuşeta de acceleraţie. Vederea îi dispăru într-o scânteiere purpurie. Şi după treizeci de ani straturile neurale nu i se mai împotriviră.

Două entităţi – două ego-uri – se ciocniră. Memorii şi şabloane de personalitate fuzionară la un nivel fundamental. Ostilitate, antipatie, furie, regret, ruşine, toate se revărsară abundent din ambele părţi, iar acum nu te mai puteai ascunde de ele. Straturile neurale vibrară de momente colective de iritare scandalizată când secrete de mult tăinuite fură dezvăluite scrutărilor pârjolitoare. Însă indignarea se domoli când cele două fire distincte de gândire începură procesul de împletire şi integrare într-un tot funcţional.

O jumătate aduse în împerechere mărimea fizică, uriaşele straturi neurale, vii, totuşi inerte sub vraja disfuncţiei realităţii; din cealaltă jumătate sosi efectul energistic, mic într-un singur om, dar cu potenţial nelimitat. În primele cinci secunde ale transferului, esenţa lui Dariat operă într-o secţiune cu volumul de numai câţiva metri cubi din straturile neurale. La nivelul acela era suficient pentru a opri disfuncţia realităţii posedaţilor să paralizeze şi mai mult din straturile neurale. Pe măsură ce integrarea progresă şi rutinele de gândire se amalgamară şi se multiplicară, începu să se extindă. Porţiuni tot mai mari din straturile neurale se treziră pentru a o găzdui.

Oripilaţi, posedaţii văzură, realmente literal, cum visurile li se spărgeau de jur împrejur.

Gata, lăbarilor, rosti noua personalitate a Valiskului. BAIRAMUL S-A TERMINAT.

O sută de şoimi-de-vid de la Consensul Kohistan se materializară imediat după lansarea capsulelor de salvare. Apariţia lor la zece kilometri de spaţioportul invers rotativ al Valiskului îi luă prin surprindere pe şoimii-de-iad deja agitaţi. Vidul cosmic dintre cele două roiuri duşmane de nave stelare bitek fu brăzdat de lasere de ţintire şi impulsuri radar.

Nu angajaţi nici o ţintă, ordonară şoimii-de-vid. Habitatul trebuie lăsat intact, capsulele de evadare nu trebuie vătămate.

Doi şoimi-de-iad lansară imediat o salvă de viespi de luptă. Rachetele cu combustibil solid abia le îndepărtaseră de suporturile lor de lansare, înainte de a fi lovite de laserele cu raze X ale şoimilor-de-vid. Fu o demonstraţie perfectă a dezavantajului de care sufereau şoimii-de-iad în orice situaţie de luptă la distanţă mică. Efectul energistic le reducea sistemele electronice la o inferioritate jalnică.

Interstiţii de găuri-de-vierme se deschiseră şi şoimii-de-iad plonjară în ele, evitând alte confruntări, abandonându-şi vechiul sălaş într-un siaj de obscenităţi şi ameninţări.

Peste două sute de capsule de salvare se îndepărtau de spaţioportul Valiskului. Rachete cu combustibil solid ardeau topaz strălucitor, dăruind grilajului sur şi mohorât al spaţioportului un răsărit de zori fără egal. Când trenele dilatate de flăcări şi fum muriră, un pâlc de cinci şoimi-de-vid se repezi pentru a intercepta o singură capsulă.

Tatiana ştia că Dariat dispăruse; corpul i se micşorase cumva, nu ca mărime, dar cu certitudine ca prezenţă. Părea ca şi cum teribila strivire a acceleraţiei îl lăsase în urmă, diminuând adolescentul de pe cuşetă. Horgan începu să se tânguie. Femeia se eliberă din plasele de reţinere şi pluti spre el, uitând de propria-i greaţă cauzată de imponderabilitate înaintea cuiva ale cărui suferinţe erau încă şi mai teribile.

— Gata, gata, şopti Tatiana strângându-l la piept. S-a terminat acum. Te-a părăsit pentru totdeauna.

Fu ea însăşi surprinsă faţă de nota de regret care i se strecurase în voce.

Şoimii-de-vid făcură joncţiunea cu capsula Tatianei, îi recuperară ocupanţii, apoi se îndepărtară de habitat cu şapte ge. Valisk găzduia acum un război de lumini. Fluorescenţa roşie iniţială era asediată de o pâlpâire purpurie viguroasă care baleia carcasa începând de la calota polară nordică. Odată cu creşterea în mărime, zona purpurie sporea şi în intensitate.

La zece minute după lansarea capsulelor de salvare, ultima sclipire de roşu fu stinsă. În momentul acela şoimii-de-vid se aflau la şapte sute de kilometri depărtare şi continuau să se îndepărteze cu doi ge. Nimeni nu ştia cu exactitate care ar fi fost o distanţă sigură. După aceea câmpurile lor de distorsiune detectară reducerea masei Valiskului. Ultima imagine a habitatului pe care o primiră blisterele lor senzoriale fu a unei microstele alb-purpurie care lucea rece. În miezul rupturii fotonice, spaţiul în sine fu perforat sub tensiunea incredibilă exercitată de tipare energetice bizare.