Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Foarte nobil, comentă Sarha, din partea cuiva care era pregătit să-l utilizeze pentru a ucide o planetă întreagă.

— N-aş fi ucis pe nimeni, răspunse Alkad obosită. Ţinta era stingerea stelei Omutei, nu transformarea ei în nova. Nu sunt o barbară omutană; ei sunt cei care ucid planete întregi.

— Să stingă o stea? repetă Samuel derutat.

— Te rog, nu cere detalii.

— Propun ca dr. Mzu să fie dusă înapoi în Seninătate, zise gardistul. Putem oficializa observarea ei, pentru asigurarea că nu va transmite informaţii. Oricum nu cred c-o vei face, dr. Mzu, însă agenţiile de contrainformaţii sunt entităţi extrem de suspicioase.

Monica se consultă cu Samuel.

— Pot să accept asta, rosti ea. Seninătatea este teritoriu neutru. Nu diferă prea mult de înţelegerea noastră iniţială.

— Nu, încuviinţă Samuel. Dr. Mzu, înţelegi însă că nu ţi se poate îngădui să mori? În tot cazul, nu înainte de a se rezolva problema posedării.

— Perfect din partea mea, spuse Alkad.

— Vreau să spun că atunci când vei fi foarte bătrână, vei fi plasată în tau-zero, pentru a-ţi opri sufletul să intre în lumea de dincolo.

— Nu voi da nimănui tehnologia Alchimistului, indiferent care ar fi circumstanţele.

— Sunt sigur că aceasta îţi este intenţia în clipa de faţă, dar cum te vei simţi oare după o sută de ani de încătuşare în lumea de dincolo? Apoi, deşi voi fi lipsit de delicateţe, opţiunea nu-ţi aparţine. Noi vom decide. Ţi-ai pierdut dreptul la autodeterminare când ai construit Alchimistul. Dacă îţi acorzi suficientă putere pentru ca o galaxie întreagă să se teamă de tine şi de ceea ce poţi realiza, îţi abrogi dreptul acela pentru cei afectaţi de acţiunile tale.

— Subscriu, zise gardistul. Vei fi plasată în tau-zero înainte de a muri.

— De ce nu mă puneţi de acum acolo? întrebă Alkad morocănoasă.

— Nu mă ispiti s-o fac, replică Monica. Cunosc genul de dispreţ pe care voi, intelectualii idioţi, îl nutriţi faţă de serviciile guvernamentale. Ei bine, dr. Mzu, ascultă cu atenţie – noi existăm pentru a proteja majoritatea, pentru ca oamenii aceia să poată continua să-şi trăiască vieţile atât de decent şi de bine o pot face. Noi îi protejăm de rahaţi ca tine, care nu se-opresc nici măcar o clipă pentru a se gândi la ceea ce fac.

— Voi nu mi-aţi protejat planeta, da? răcni Alkad. Şi să nu-ndrăzneşti să-mi faci mie morală despre responsabilitate! Eu sunt pregătită să mor pentru a împiedica utilizarea Alchimistului de oricine altcineva, mai ales de Regatul tău imperialist. Îmi cunosc responsabilităţile!

— Ţi le cunoşti acum. Abia acum înţelegi ce greşeală ai făcut, acum, când oamenii mor doar pentru a-ţi salva curul tău preţios.

— Gata, asta a fost! interveni Joshua. Am convenit toţi unde va merge dr. Mzu, aşa că punem punct discuţiei. Pe puntea mea nu strigă nimeni despre filosofia moralei. Suntem toţi obosiţi şi sub imperiul emoţiilor. Gata, strângeţi-vă bagajele de aici! Vreau să stabilesc un curs spre Seninătate, iar voi duceţi-vă în cabinele voastre şi calmaţi-vă. În două zile ajungem acasă.

— Am înţeles, mormăi Monica printre dinţii încleştaţi. Şi… mulţumesc că ne-ai scos de acolo. A fost…

— Profesionist?

Ea fu cât pe aici să-l repeadă, totuşi zâmbetul bărbatului…

— Profesionist.

Alkad îşi drese glasul.

— Îmi pare rău, rosti pe un ton de scuză, dar există o problemă. Nu putem merge direct la Seninătate.

Joshua îşi masă tâmplele şi întrebă:

— De ce?

O făcu doar pentru a o opri pe Monica să sară la beregata lui Mzu.

— Din cauza Alchimistului în sine.

— Ce-i cu el? întrebă Samuel.

— Trebuie să-l luăm.

— Bine, spuse Joshua pe un ton nici pe departe rezonabil. De ce?

— Fiindcă nu-i în siguranţă acolo unde se află.

— A reuşit să stea-n siguranţă treizeci de ani. Iisuse, du secretul locului ăla cu tine în tau-zero! Dacă agenţiile nu l-au găsit până acum, nu-l vor găsi niciodată.

— Nu vor mai trebui să-l caute, nici ele şi nici posedaţii, mai ales dacă situaţia noastră curentă va continua mai mult de câţiva ani.

— Zi mai departe, măcar s-aflăm totul.

— Din misiunea noastră de atac asupra Omutei, rosti Alkad, au făcut parte trei nave: Beezling, Chengho şi Gombari. Beezling urma să lanseze Alchimistul şi eu eram la bordul ei; celelalte două erau fregatele noastre de escortă. Am fost însă interceptaţi de şoimi-negri care au distrus-o pe Gombari şi ne-au avariat rău pe noi şi pe Chengho. Am fost abandonaţi să murim în spaţiul interstelar, deoarece niciuna dintre nave nu mai putea efectua vreun salt, iar cea mai apropiată stea locuită se găsea la şapte ani-lumină depărtare. După atac am petrecut două zile reparându-ne sistemele interne, după care am făcut joncţiunea între nave. Ideea soluţiei finale l-a aparţinut lui Ikela şi căpitanului Prager. Chengho era mai mică decât Beezling şi n-avea nevoie de aşa multe noduri configuratoare pentru a executa un salt TTZ. De aceea echipajele au demontat o parte din nodurile intacte ale lui Beezling şi le-au instalat în Chengho. Nu aveam echipamentele adecvate pentru operaţiunile respective, iar nodurile aveau capacităţi energetice şi factori de randament diferiţi, astfel că au necesitat reprogramare completă. Ne-au trebuit trei săptămâni şi jumătate, dar în cele din urmă am făcut-o. Practic am reconstruit o navă capabilă de executarea unui salt TTZ – nu foarte bine şi nici foarte departe, totuşi un salt. Mai departe însă situaţia se complica. Nava Chengho era prea mică pentru a îmbarca ambele echipaje, fie şi numai pentru un salt scurt. Exista o singură capsulă de susţinere biotică, în care opt oameni stăteau înghesuiţi. Ştiam că nu puteam risca un zbor înapoi la Garissa, fiindcă nodurile n-ar fi rezistat şi în plus bănuiam că Omuta ar fi lansat deja un atac pe scară mare. La urma urmelor, acela fusese motivul pentru care ne trimiseseră pe noi: de a-i opri. Am efectuat un salt până la cel mai apropiat sistem stelar locuit, Crotone, în ideea de a închiria de acolo o navă cu care să ajungem la Garissa, dar când am ajuns la Crotone, am aflat despre Genocid. Ikela şi Prager aveau totuşi şi un plan de rezervă pentru varianta cea mai defavorabilă. Pentru orice eventualitate, spuseseră ei. Luaserăm antimaterie la bordul lui Chengho; dacă o vindeam, împreună cu fregata, ne-ar fi putut aduce câteva milioane. Presupunând că guvernul garissan nu mai exista, am fi avut banii necesari pentru a opera independent multe decenii.

— Consiliul Separatist Stromboli, rosti brusc Samuel.

— Exact, încuviinţă Alkad. Lor le-am vândut.

— Niciodată n-am putut afla de unde făcuseră rost de antimaterie. Cu ea au aruncat în aer două staţii-port de orbită joasă de la Crotone.

— După plecarea noastră, da.

— Aşadar Ikela a luat banii şi a înfiinţat T'Opingtu.

— Exact. După ce am aflat că Adunarea Confederaţiei acordase asteroizii Dorado supravieţuitorilor Genocidului, cei şapte ofiţeri de Marină au căpătat părţi egale. Planul prevedea ca ei să investească banii în diverse companii, ale căror profituri să fie utilizate pentru finanţarea partizanilor. Aveam nevoie de naţionalişti dedicaţi care să formeze echipajul navei pe care trebuia să mi-o pregătească. După aceea trebuia să cumpere sau să închirieze o navă stelară capabilă de luptă, pentru a încheia misiunea Alchimistului. Aşa cum ştiţi, Ikela n-a îndeplinit acea ultimă parte a planului. Nu ştiu nimic despre ceilalţi.

— Dar de ce aţi aşteptat treizeci de ani? întrebă Joshua. De ce n-aţi închiriat o navă stelară capabilă de luptă imediat cum aţi încasat banii pe antimaterie, după care să mergeţi direct la Beezling?

— Pentru că nu puteam fi siguri asupra coordonatelor sale exacte. Noi nu ne-am ocupat exclusiv de repararea lui Chengho. În Beezling au fost lăsaţi treizeci de oameni şi Alchimistul. Dacă Chengho nu reuşea să-şi îndeplinească planul? Sau dacă noi eram prinşi şi interogaţi de SCNC, ori de altă agenţie? Exista până şi posibilitatea revenirii şoimilor-negri. Trebuia să ţinem seama şi de factorii respectivi, iar echipajul rămas trebuia să beneficieze şi el de o şansă.

— Au intrat în tau-zero, încuviinţă Joshua. Totuşi în ce fel te împiedică asta să le ştii coordonatele exacte?

— Evident că au intrat în tau-zero, însă asta n-a fost tot. Le-am reparat şi propulsia reactivă. Au zburat pe un vector spre o stea nelocuită, care se găsea la numai doi ani-lumină şi jumătate depărtare.

— Iisuse, un zbor subluminic prin spaţiul interstelar! Cred că glumeşti. Este imposibil, ar dura…

— Noi am estimat că ar dura douăzeci şi opt de ani.

— Aha!

Înţelegerea căzu peste Joshua ca detonarea silenţioasă a Lacrimilor Norfolk după ce ajungeau în stomac.

Simţi un val de admiraţie pentru echipajele naufragiate şi disperate de acum treizeci de ani. Cărora nu le păsase cât de mică era şansa reuşitei, ci şi-o jucaseră oricum.

— Au utilizat propulsie cu antimaterie.

— Da. Am transferat toate resturile din viespile de luptă care ne mai rămăseseră în incintele delimitatoare din Beezling. Era suficient ca s-o accelereze până. La nouă la sută din viteza luminii. Spune-mi, căpitane, cât de dificilă ar fi localizarea unei nave care se deplasează de la ultima coordonată cunoscută cu opt-nouă la sută din viteza luminii? Şi dacă ai găsi-o, cum ai face joncţiunea?

— N-ar fi posibil. Bun, va trebui să aştepţi până ce Beezling decelerează şi soseşte la steaua aceea nelocuită. Cum se face că n-ai încercat să ajungi la ea acum doi ani?

— Fiindcă nu eram siguri de eficienţa propulsiei pe o perioadă de utilizare atât de lungă. Doi ani reprezentau o marjă de siguranţă adecvată şi, desigur, aşa cum s-a dovedit, sancţiunile aveau să fi fost ridicate până atunci. Exista probabilitatea infimă să fim detectaţi de escadrila Marinei Confederaţiei care aplica blocada; la urma urmelor, misiunea ei era de a fi cu ochii-n patru după nave stelare dispuse să încalce embargoul şi care ar fi apărut în locuri neaşteptate din jurul Omutei. De aceea, după ce am vândut Chengho, am decis pentru treizeci de ani.

— Vrei să spui că Beezling se află pe orbita acelei stele şi te aşteaptă să stabileşti contactul? întrebă Liol.

— Da. Cu condiţia ca totul să se desfăşoare aşa cum ar fi trebuit. Ei ar trebui să aştepte încă cinci ani; timpul este irelevant în tau-zero, însă sistemele de întreţinere nu pot funcţiona la infinit. Dacă până atunci nu erau contactaţi nici de mine şi echipajul din Chengho, nici de guvernul garissan, trebuia să distrugă Alchimistul şi să înceapă să emită semnale de ajutor. Sistemele stelare din interiorul frontierelor Confederaţiei sunt inspectate cu regularitate de nave de patrulare ale Marinei, care vor să se asigure că nu sunt utilizate de staţii de producere a antimateriei. În cele din urmă aveau să fie salvaţi.

Joshua îl privi pe gardist, dorindu-şi ca acesta să dispună de vreo modalitate de a-şi afişa emoţiile; ar fi vrut să ştie ce gândea Ione despre povestea aceea.

— Pare logic, aprobă el. Ce vrei să faci?

— Trebuie să vedem dacă Beezling şi-a încheiat călătoria, rosti gardistul.

— Şi dacă şi-a încheiat-o? întrebă Samuel.

— Atunci Alchimistul trebuie distrus. După aceea membrii supravieţuitori ai echipajului vor fi aduşi în Seninătate.

— Am o întrebare, dr. Mzu, zise Joshua. Dacă cineva vede Alchimistul, are vreun indiciu asupra funcţiei sale?

— Nu. În privinţa aceasta nu trebuie să-ţi faci griji, căpitane. Pe de altă parte, din echipaj face parte cineva care ţi-ar putea spune cum să construieşti altul. El se numeşte Peter Adul şi va trebui să rămână în Seninătate împreună cu mine. Apoi veţi fi din nou în siguranţă.

— Perfect, care-s coordonatele stelei?

Alkad tăcu mult timp, după care rosti:

— Maică Maria, nu aşa trebuia să se întâmple lucrurile.

— Niciodată lucrurile nu se întâmplă aşa cum trebuie, dr. Mzu. Am învăţat asta cu mult timp în urmă.

— Ha! Eşti prea tânăr ca să vorbeşti aşa.

— Depinde de felul în care-ţi umpli anii, nu?

Alkad Mzu îi dataviză coordonatele.

Se deschide terminusul unei găuri-de-vierme, anunţă Seninătatea.

Ione stătea până la genunchi în apa caldă a golfului şi freca trupul lui Haile cu un burete mare, galben. Îşi îndreptă spinarea şi începu să stoarcă buretele. Atenţia reală îi era focalizată asupra unui punct din spaţiu aflat la o sută douăzeci de mii de kilometri de habitat, unde densitatea gravitaţională a vidului creştea rapid. Trei platforme DS de pe orbita zonei de ieşire îşi aţintiră laserele cu raze X asupra terminusului care îşi mărea dimensiunile. Cinci şoimi-negri de patrulare accelerară, apropiindu-se la patru ge.

Un şoim-de-vid masiv ieşi din fisura bidimensională. Oenone, nava Marinei Confederaţiei SLV-66150, solicită permisiunea de apropiere şi andocare, se prezentă el. Urmează codul nostru de autentificare oficială de zbor.

Se acordă, replică Seninătatea după ce verifică codul. Platformele DS reveniră la statutul de alertă. Trei şoimi-negri îşi reluară patrularea, iar ceilalţi doi virară şi formară o escortă pentru Oenone care acceleră spre habitat.

— Trebuie să te părăsesc, spuse Ione.

Chipul derutat al lui Jay Hilton apăru dincolo de spinarea alb-strălucitoare a Hailei.

— Acum ce mai este? întrebă ea bosumflată.

— Afaceri de stat.

Ione porni către ţărm. Ridică apă în căuşul palmelor şi încercă să-şi îndepărteze nisipul de pe sutienul costumului de baie.

— Mereu zici aşa…

Ione surâse nefericită spre fetiţa necăjită.

— Pentru că-n zilele astea aşa se-ntâmplă mereu, îmi cer scuze, adăugă ea.

Haile metamorfoză vârful unui braţ într-o mână umană şi o flutură. La revedere, Ione Saldana. Am multă tristeţe la plecarea ta, picioarele mi se umflă ca ouţele.

Haile!

Eroare de comunicare? Am ruşine.

Nu chiar eroare.

Bucurie. Aceea era o expresie Joshua Calvert. Mult favorizată.

Ione scrâşni din dinţi. Afurisitul de Calvert! Furia lăsă locul unui sentiment mai confuz, un soi de resentiment… poate. Intervine chiar de la sute de ani-lumină depărtare. Se poate. Te rog, n-o folosi în prezenţa lui Jay.

Sunt înţelegere. Am foarte multe fraze omeneşti rostite de Joshua Calvert. Sunt convinsă.

Doresc corectitudine în comunicarea mea. Cer ajutorul tău în examinarea colecţiei mele de cuvinte. O poţi edita.

Da, în regulă.

Multă mulţumire!

Ione mai făcu un pas, apoi izbucni în râs. Ar fi avut nevoie de multe ore pentru a trece în revistă tot ce-i spusese Joshua tinerei kiinte. Ore pe care, în ultima vreme, nu le mai petrecuse pe plajă. Haile devenea foarte abilă.

Jay se rezemă de prietena ei şi o privi pe Ione cum îşi încalţă sandalele şi porneşte pe poteca spre staţia de tub. Pe chipul femeii se vedea o expresie uşor distrasă, despre care Jay ştia că apărea atunci când vorbea preocupată cu personalitatea habitatului. Nu dorise să discute despre subiectul respectiv. Mai mult ca sigur, era vorba tot despre posedaţi. Adulţii nu discutau în zilele acestea şi conversaţiile lor nu erau niciodată liniştitoare.

Braţul Hailei trecu pe sub al lui Jay, mângâind-o uşor.

Gustul tău este de tristeţe.

— Nu cred că posedaţii ăştia oribili vor dispărea vreodată.

Vor dispărea. Oamenii sunt inteligenţi. Voi veţi găsi o cale.

— Sper. Îmi doresc mult să se-ntoarcă mama.

Construim acum castele de nisip?

— Da!

Jay surâse entuziast şi porni spre plajă, plescăind vesel în apă. Împreună descoperiseră că Haile cu braţele ei tractamorfice era cel mai bun constructor de castele de nisip din toate timpurile. Îndrumată de Jay, ridicase în lungul ţărmului o serie de turnuri uluitoare.

Haile ieşi din apă într-o mică explozie de picuri de apă. Mai bine. Ai din nou fericire.

— Şi tu. Ione a promis că se va-ntoarce pentru cuvinte.

Cel mai bine frumuseţe este când noi trei ne jucăm împreună. Ea ştie asta adevărat.

Jay chicoti.

— S-a-nroşit la faţă când ai spus cuvântul ăla. Bine că n-ai spus „fut”.

Oenone, reflectă Ione. De ce cunosc numele acesta?

Atlantis.

Ah, da.

Şi o anumită interceptare în sistemul stelar Puerto de Santa Maria. Anul trecut am primit o actualizare informativă de la Marina Confederaţiei.

Da, fir-ar a dracu'!

Căpitanul Syrinx vrea să vorbească cu tine.

Ione se aşeză în vagonul tubului şi începu să-şi usuce părul cu prosopul. Sigur că da. Contactul afinitate se lărgi, îngăduindu-i lui Syrinx să-şi ofere particularităţile de identitate.

Bună ziua, căpitane, rosti Ione.

Îmi cer scuze pentru grabă, dar trebuie să anunţ că o escadrilă a Marinei Confederaţiei va începe să sosească peste nouă minute şi jumătate… din clipa aceasta.

Am înţeles. Seninătatea se află în pericol?

Nu.

Despre ce-i vorba, atunci?

La bordul meu se află amiralul Meredith Saldana, comandantul escadrilei. El îţi solicită o întrevedere în care să-ţi explice situaţia noastră strategică.

Întrevederea este acordată. Bun sosit în Seninătate! Căpitanul dispăru din banda de afinitate.

Era curioasă în privinţa ta, spuse Seninătatea. Din conţinutul emoţional a fost destul de limpede.

Toţi sunt întotdeauna curioşi în privinţa mea. Ione împrumută simţurile externe ale habitatului pentru a privi spaţiul cosmic local. Se găseau în umbra lui Mirchusko, cu Choisya şi Falsia aflate imediat deasupra orizontului în semilună al gigantei gazoase. Cu excepţia flotilei de şoimi-negri care patrula în jurul habitatului, activităţile navelor spaţiale erau aproape inexistente. Oenone era prima navă stelară care sosise în ultimele şaptezeci şi şase de ore. Câteva VSM-uri şi navete personale continuau să se deplaseze între spaţioportul invers rotativ şi colierul de staţii industriale al Seninătăţii, însă şi programul zborurilor lor fusese mult redus. Un vârf singuratic şi orbitor de flacără de fuziune se ridica pe lângă bucla cenuşiu-murdară a Inelului Ruinelor, o navă-cisternă cu He3 care mergea de la norul-de-căuşe al habitatului spre spaţioport. Programează sosirea escadrilei în platformele DS, rosti ea. Şi avertizează şoimii-negri; nu dorim să apară erori.

Evident.

Meredith Saldana… în mai puţin de o lună, deja a doua vizită de familie.

Nu cred că asta este o vizită de familie.

Probabil că ai dreptate.

Suspiciunea aceea se dovedi neplăcut de corectă la scurt timp după ce Syrinx şi amiralul fură introduşi în sala de audienţe din palatul De Beauvoir. Ascultându-l pe Meredith Saldana, care explica planul de ambuscadă a flotei lui Capone la Toi-Hoi, un roi de sentimente ambigui asedie mintea Ionei.

Nu vreau să ne implicăm în campanii de linia întâi, îi mărturisi ea Seninătăţii.

Eradicarea flotei Organizaţiei nu este o oportunitate strategică pe care s-o trecem cu vederea.

Fără opţiuni?

Fără opţiuni.

Eu tot cred că suntem prea importanţi pentru a ne băga în aşa ceva.

Şi în acelaşi timp în siguranţă. Locul cel mai sigur din Confederaţie, nu uita asta.

Asta sperăm noi. Aş detesta să testez speranţa asta în clipa de faţă.

Nu văd cum ai putea s-o faci. În nici un caz prin acţiunea asta. În esenţă, noi vom fi o bază de alimentare şi rendez-vous.

— Perfect, se adresă Ione amiralului. Ai permisiunea mea să utilizaţi Seninătatea ca port pentru trupele voastre. Voi avea grijă să căpătaţi tot He3 de care aveţi nevoie.

— Mulţumesc, doamnă, spuse Meredith.

— Sunt uşor îngrijorată de această restricţie de zboruri pe care doriţi s-o impuneţi navelor stelare până la ambuscadă, deşi îi înţeleg raţiunea. Actualmente am peste douăzeci de şoimi-negri care plasează sateliţi cu senzori în jurul orbitei pe care a existat planeta natală a laymililor. Este o activitate de cercetare foarte importantă şi nu mi-ar plăcea s-o văd periclitată.

— Ar trebui rechemaţi doar pentru trei, maximum patru zile, zise Syrinx. Graficul nostru temporal este foarte strict aici. O întârziere atât de mică ar putea afecta major cercetarea?

— Îi voi rechema, însă dacă şi peste o săptămână veţi fi tot aici, va trebui să-mi revizuiesc politica. După cum am spus, este o parte din eforturile pentru găsirea unei soluţii generale. Nu trebuie tratată cu superficialitate.

— Crede-mă, doamnă, n-o tratăm cu superficialitate, spuse Meredith.

Ea îl privi fix, încercând să ghicească ce se ascundea înapoia ochilor săi albaştri. Nu descoperi însă nici un indiciu.

— Trebuie să spun, rosti ea, că mi se pare o ironie a sorţii ca Seninătatea să devină după atâta vreme aşa importantă pentru Confederaţie şi Regat.

— O ironie, sau o plăcere? Şansa ţi-a adus finalmente ocazia de a reabilita acţiunile bunicului tău.

Tonul bărbatului nu conţinea nici urmă de umor, ceea ce o surprinse pe Ione. Presupusese că el avea să fie mai înţelegător decât prinţul Noton.

— Crezi că bunicul Michael a greşit?

— Cred că a greşit când a urmat un curs atât de neortodox.

— Neortodox poate pentru familie, dar te asigur că nu şansa ne-a adus laolaltă aici. Întreaga situaţie va dovedi câtă dreptate a avut el să acţioneze pe baza previziunilor sale.

— Îţi doresc mult succes.

— Mulţumesc. Şi, cine ştie, poate că-ntr-o bună zi aş putea câştiga şi aprobarea ta.

Pentru prima dată bărbatul afişă un surâs pizmaş.

— Nu-ţi place să pierzi în dispute, aşa-i, verişoară Ione?

— Sunt o Saldana.

— În mod dureros de evident.

— La fel ca tine. Nu cred că orice amiral din Confederaţie s-ar fi descurcat la Lalonde pe atât de bine pe cât ai făcut-o tu.

— Nu m-am descurcat bine. M-am asigurat de supravieţuirea escadrilei mele… a majorităţii ei.

— Prima îndatorire a unui ofiţer al Confederaţiei este să îndeplinească ordinele. A doua îndatorire este faţă de echipajul lui. Aşa cred eu, spuse Ione. Întrucât ordinele pe care le primiseşi la plecarea în misiune nu acopereau situaţia cu care te-ai confruntat, aş zice că te-ai descurcat bine.

— Lalonde a fost… dificilă, zise el încruntat.

— Da. Ştiu chiar totul despre Lalonde de la Joshua Calvert.

Syrinx, care păruse considerabil stânjenită pe toată durata duelului verbal dintre cei doi Saldana, o privi brusc pe Ione şi arcui interesată sprâncenele.

— Ah, da, reflectă Meredith. „Lagrange” Calvert. Cine l-ar putea uita?

— Este aici? întrebă Syrinx. Acesta este portul lui de înmatriculare.

— Mă tem că pentru moment este plecat, răspunse Ione. Îl aştept însă dintr-o zi în alta.

— Aha.

Ione nu putea descifra atitudinea edenistei. De ce crezi că este interesată de Joshua?

Habar n-am. Decât numai dacă nu vrea să-i tragă un pumn în nas pentru Puerto de Santa Maria.

Mă-ndoiesc. Este o edenistă şi ele nu fac aşa ceva. Doar nu crezi că ea şi Joshua…?

Mă-ndoiesc. Este o edenistă şi ele au gusturi mai bune.

Athene nu dorise ca el să vină la casă. Îi spusese că ar fi fost prea deconcertant pentru copii. Deşi amândoi ştiau că ea era cea deconcertată de idee în sine; ţinerea lui la distanţă era o cale de stabilire a unei bariere psihologice.

În loc de aşa ceva, optase pentru unul dintre saloanele de recepţie ale spaţioportului de la calota polară a habitatului. Când sosi acolo, în sala spaţioasă nu mai era altcineva, dar era imposibil să fi greşit locul. Silueta mătăhăloasă stătea pe un fotoliu pentru două persoane în faţa ferestrei lungi şi privea echipele de service care se agitau în jurul şoimilor-de-vid de pe piedestalele de afară.

Le-am dus dorul, spuse el fără să se întoarcă. Mă uit la şoimii-de-vid, bineînţeles, prin intermediul celulelor senzitive, totuşi duc dorul imaginilor ăstora. Percepţia habitatului nu transmite sentimentul de grabă şi importanţă. Iar emoţiile mele erau nu tocmai suprimate, ci mai degrabă mai puţin colorate, mai puţin intense. Ştii, cred că mă excită realmente.

Ea se apropie de fotoliu, simţind cum în minte îi clocotea o anxietate incredibilă. Silueta se ridică, dezvăluindu-şi adevărata înălţime, cu câţiva centimetri peste ea. Ca şi în cazul gardiştilor Seninătăţii, exoscheletul avea o culoare vag roşcată, deşi cel puţin patruzeci la sută din corp era acoperit cu pachete nanonice medicale verde-strălucitor. Ridică ambele mâini şi le răsuci, studiindu-le cu atenţie; ochii abia îi erau vizibili în fundul fantelor protectoare.