Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Am înţeles. A fost doar o idee. Rhoecus, vreau să păstrăm doi şoimi-de-vid pe orbita lui Mirchusko, astfel încât să monitorizeze navele stelare care se materializează în exteriorul razei senzorilor noştri. Ce efect ar avea asupra investigaţiei?

— Îi va creşte durata cu aproximativ şase ore.

— La naiba, asta ne poate afecta graficul temporal.

Consultă din nou display-ul situaţiei tactice şi rulă programe de analiză, pentru a calcula opţiunea cea mai eficientă.

Un puna roşu înflori la nici zece mii de kilometri depărtare, înconjurat de simboluri: un terminus de gaură-de-vierme din care se materializa o navă. Şi nu se găsea deloc în preajma zonelor de ieşire desemnate ale Seninătăţii. După nici o secundă apăru alt punct roşu. Un al treilea. Al patrulea. Alte trei.

— Ce dracu'?

— Nu sunt şoimi-de-vid, domnule amiral, rosti locotenentul Rhoecus. Nu emit în afinitate şi nici nu răspund la interpelările Seninătăţii sau ale escadrilei de şoimi-de-vid.

— Comandor Kroeber, trece escadrila pe statut de luptă. Rhoecus, recheamă şoimii-de-vid. Îmi poate oferi cineva o identificare vizuală?

— Imediat, domnule amiral, dataviză locotenentul Grese. Doi intruşi sunt în apropierea unui satelit DS de senzori.

Şi mai multe terminusuri de găuri-de-vierme se deschideau. Panourile de termopurjare şi bateriile de senzori pe rază mare din Arikara reveniră în nişele lor de pe fuzelaj. Acceleraţia navei de război crescu, când goni spre coordonatele formaţiei globulare.

— I-am identificat, domnule amiral. Doamne, sunt ostili în mod clar!

Imaginea retransmisă în nanonicele neurale ale lui Meredith îi arăta un şoim sur-cărbune, cu o anvergură a aripilor de aproape două sute de metri; ochii îi sclipeau galbeni deasupra ciocului lung din argint cromat. Amiralul se încordă reflex, adâncindu-se şi mai mult în cuşeta de acceleraţie. Creatura aceea masivă avea un aspect de-a dreptul malign.

— Şoim-de-iad, domnule amiral. Probabil de la Valisk.

— Mulţumesc, Grese. Confirmă, te rog, identităţile celorlalţi intruşi.

Display-ul situaţiei tactice îi arătă că douăzeci şi şapte de nave stelare bitek se materializaseră din găurile lor de vierme. Alte cincisprezece terminusuri se deschideau. Nu trecuseră decât şapte secunde de la apariţia primului şoim-de-iad.

— Toţi sunt şoimi-de-iad, domnule amiral: opt tipuri de păsări, patru nave stelare false, iar restul în conformitate cu profilul şoimilor-negri standard.

— Domnule amiral, rosti Rhoecus, toţi şoimii-de-vid au revenit la Seninătate. Se desfăşoară pentru a ran-forsa formaţia globulară.

Meredith le privi liniile purpurii ale vectorilor brăzdând display-ul situaţiei tactice, răsucindu-se una în jurul celeilalte pentru a ajunge la restul navelor din escadrilă. „Zadarnic”, gândi el, „absolut zadarnic.” Cincizeci şi opt de şoimi-de-iad erau înşiruiţi acum împotriva lor, formând un inel aproximativ în jurul habitatului. Programele de analiză tactică îi oferiră lui Meredith o probabilitate foarte redusă a unui succes defensiv, chiar dacă escadrila avea să fie susţinută de platformele DS ale Seninătăţii. Iar probabilitatea respectivă se reducea mereu, pe măsură ce se materializau şi alţi şoimi-de-iad.

— Comandor Kroeber, adu-i cât mai repede aici pe şoimii-negri utilizaţi de Seninătate ca nave de patrulare.

— Am înţeles, domnule amiral.

— Domnule amiral! strigă Grese. Se înregistrează şi mai multe distorsionări gravitonice. De data aceasta, nave adamiste. Configuraţii multiple de materializare.

Pe display-ul situaţiei tactice al lui Meredith se aprinseseră două constelaţii micuţe de puncte roşii. Prima se găsea la cincisprezece mii de kilometri în faţa Seninătăţii, pe când a doua era în urma habitatului la aproximativ aceeaşi distanţă. „Dumnezeule, şi eu care spuneam că Lalonde a fost îngrozitoare!”

— Locotenent Rhoecus.

— Da, domnule amiral.

— Ilex şi Myoho se vor desprinde şi vor pleca imediat la Avon, pentru a anunţa Trafalgar ce s-a întâmplat aici. Amiralul Kolhammer nu trebuie în nici un caz să-şi aducă trupele la Mirchusko.

— Dar, domnule amiral…

— Acesta a fost un ordin, locotenente!

— Am înţeles, domnule amiral.

— Grese, îi poţi identifica pe noii intruşi?

— Aşa cred, domnule amiral. Presupun că este flota Organizaţiei. Senzorii vizuali arată nave de război de prima linie; am identificat fregate, câteva crucişătoare, distrugătoare şi foarte multe nave comerciale apte de luptă.

Secţiuni largi din display-ul situaţiei tactice se dizolvară în ecouri parazite galbene şi purpurii, când modulele de bruiaj electronic se desprinseră de şoimii-de-iad, activându-se imediat ce ieşiseră din raza de acţiune a efectului energistic. Şoimii-de-vid continuară să difuzeze informaţii despre navele stelare ce se materializau. Seninătatea era înconjurată acum de şaptezeci de şoimi-de-iad, iar o sută treizeci de nave adamiste erau dispuse de o parte şi cealaltă a ei.

Puntea din Arikara amuţise complet.

— Domnule amiral, vorbi Rhoecus, Ilex şi Myoho au plecat.

— Perfect, încuviinţă Meredith. Comandor Kroeber, te rog apelează flota inamică. Întreabă-i… Intrea-bă-i ce vor.

— Am înţeles, domnule amiral.

Calculatorul de situaţie tactică dataviză o alarmă.

— Lansări de viespi de luptă! strigă Lowie. Şoi-mii-de-iad au tras!

De la o distanţă aşa mică, bruiajul electronic nu putea ascunde de senzorii escadrilei lui Meredith rafala de jeturi de evacuare galbene ale rachetelor cu combustibil solid. Fiecare şoim-de-iad lansase câte cincisprezece viespi de luptă. Rachetele cu combustibil solid consumat se separară când ţâşniră penajele orbitoare de foc de fuziune şi viespile începură să accelereze spre habitat cu douăzeci şi cinci ge. Peste o mie de drone formau un laţ imens de lumină care se contracta rapid.

Programe tactice intrară în mod primar în nanonicele neurale ale lui Meredith. Teoretic aveau capacitatea de a respinge asaltul acela, după care ar fi rămas practic cu zero rezerve. Şi trebuia să ia o decizie imediat.

Era o situaţie lipsită de speranţe, în care instinctul lupta împotriva datoriei. Însă erau atacaţi cetăţeni ai Confederaţiei, iar pentru un Saldana datoria însemna instinct.

— Salvă defensivă integrală, comandă Meredith. Foc!

Viespi de luptă ţâşniră din tuburile lor de lansare din toate navele escadrilei. Platformele DS ale Seninătăţii lansară simultan. Pentru scurt timp, spaţiul din jurul carcasei habitatului încetă să mai fie vid absolut. Jeturi fierbinţi de vapori provenite de la evacuările a patru mii de viespi de luptă se deschiseră în evantai spre Seninătate, creând o nebuloasă vag irizată, copleşită de linii ameţitoare de ioni turcoaz şi chihlimbarii. Petale zdrenţuite de fulgere înfloriră din vârfurile tuturor zgârie-stelelor, ridicându-se în vârtejul haotic de instabil.

Şoimi-negri se înălţară de pe terasele de andocare ale Seninătăţii şi peste cincizeci dintre ei accelerară pentru a se alătura bătăliei. Programul de analiză tactică al lui Meredith începu să examineze probabilităţile de victorie. Apoi îi văzu pe câţiva dispărând în găuri-de-vierme. În adâncul inimii nu-i învinui.

— Am primit un mesaj, domnule amiral, anunţă ofiţerul de comunicaţii, din partea unui anume Luigi Balsmao, care afirmă că este comandorul flotei Organizaţiei. Ne transmite: „Predaţi-vă şi alăturaţi-vă nouă, sau muriţi şi alăturaţi-vă nouă.”

— Un găozar melodramatic, mormăi Meredith. Te rog, înştiinţeaz-o pe Lordul Ruinelor – este şi decizia ei în aceeaşi măsură ca a mea. La urma urmelor, vor suferi supuşii ei.

— Căcat! Scuzaţi-mă, domnule amiral! Altă lansare de viespi de luptă. De data aceasta de la navele adamiste.

Sub comanda lui Luigi, toate cele o sută optzeci de nave stelare ale Organizaţiei traseră salve de câte douăzeci şi cinci de viespi de luptă fiecare. Propulsiile lor cu antimaterie le accelerară spre Seninătate la patruzeci ge.

Steaua nu era suficient de importantă pentru a avea un nume. Almanahul astronomic al Marinei Confederaţiei o denumea simplu DRL0755-09-BG.

Era de tip K mediu, cu emisie întunecată în extremitatea inferioară a spectrului portocaliu. Prima navă de cercetare care-i explorase planetele, în anul 2396, nu avusese nevoie de nici două săptămâni pentru a termina investigarea. Existau doar trei planete solide interioare, cu totul neremarcabile; niciuna terracompatibilă. Dintre cele două gigante gazoase exterioare, cea mai îndepărtată de stea avea diametrul ecuatorial de patruzeci şi trei de mii de kilometri, iar stratul exterior de nori verde-pal nu prezenta obişnuitele condiţii atmosferice furtunoase. Giganta gazoasă interioară stârnise pentru scurt timp interesul echipajului navei de cercetare. Diametrul său ecuatorial era de o sută cincizeci şi trei de mii de kilometri, fiind astfel mai mare ca Jupiter, şi planeta era colorată de numeroase benzi de furtuni feroce. Avea optsprezece sateliţi naturali, dintre care doi cu atmosfere de azot şi metan de înaltă presiune. Interacţiunea complexă a câmpurilor lor gravitaţionale interzicea formarea oricărui sistem major de inele, totuşi pe orbitele lunilor mai mari se adunaseră cantităţi substanţiale de sfărâmături asteroidale.

Echipajul navei de cercetare apreciase că resursele abundente de minerale şi minereuri uşor accesibile aveau să atragă habitatele edeniste. Compania sa reuşise chiar să vândă la Jupiter rezultatele preliminare ale explorării. O dată în plus însă, mediocritatea lui DRL0755-09-BG acţionă împotriva sa. Giganta gazoasă reprezenta un amplasament bun pentru habitate, totuşi nu excepţional; edeniştii nu erau interesaţi, dacă nu exista şi o planetă terracompatibilă. DRL0755-09-BG fusese ignorată în următorii două sute cincisprezece ani, cu excepţia vizitelor intermitente ale navelor de patrulare ale Marinei Confederaţiei, care verificau dacă nu existau staţii de producere a antimateriei.

Când bateriile de senzori ale lui Lady Mac îi oferiră o panoramă vizuală a sistemului stelar sărăcăcios, Joshua se întrebă de ce-şi mai irosea timpul Marina.

Anulă imaginea şi privi în jurul punţii. Alkad Mzu era întinsă pe una dintre cuşetele de acceleraţie libere, cu ochii strâns închişi, şi absorbea panorama externă. Monica şi Samuel pluteau în planul îndepărtat, ca întotdeauna. Joshua nu şi-i dorea pe punte, însă agenţiile nu erau dispuse s-o mai lase neobservată nici o clipă pe Mzu.

— Ce facem acum, dr. Mzu? întrebă el.

Urmase instrucţiunile lui Alkad, astfel că Lady Mac ieşise la o jumătate de milion de kilometri deasupra polului sudic al gigantei gazoase interioare, în apropierea frontierelor unduitoare ale enormei magneto-sfere planetare. De aici aveau o vedere excelentă peste întregul sistem de sateliţi.

Alkad se foi pe cuşetă, fără să deschidă ochii.

— Configurează, te rog, antena navei pentru a emite cel mai puternic semnal posibil spre banda ecuatorială de o sută douăzeci şi cinci de mii de kilometri. Când eşti gata, îţi voi da codul pe care să-l transmiţi.

— Aceea era orbita de parcare a lui Beezling?

— Da.

— Bine. Sarha, pregăteşte, te rog, antena. Cred c-ar fi mai bine să prevezi o marjă de eroare de douăzeci de mii de kilometri la programarea fasciculului. Nu se poate şti în ce stare erau când au ajuns acolo. Dacă nu răspund, va trebui să lărgim baleierea până la satelitul cel mai îndepărtat.

— Am înţeles, căpitane.

— Dr. Mzu, întrebă Joshua, câţi oameni rămăseseră în nava aceea veche a voastră?

Alkad se desprinse de la fluxul de imagini care-i pătrundea în nanonicele neurale. N-ar fi vrut s-o facă. Acesta era locul, steaua reprezentată prin înşiruirea stupidă de alfanumerice pe care le purtase cu ea ca pe un talisman timp de treizeci de ani. Se gândise mereu că el o va aştepta aici; în deceniile scurse repetase un milion de fraze de deschidere, un milion de priviri iubitoare. Însă acum după ce sosise, după ce văzuse cu ochii ei steaua de un chihlimbariu-deschis, îndoiala o cuprindea aidoma degerăturilor. Toate celelalte aspecte ale planului lor disperat se transformaseră în praf şi pulbere din cauza sorţii şi a imperfecţiunilor omeneşti. Oare partea aceasta avea să fie realmente altfel? Un voiaj de doi ani-lumină şi jumătate, cu viteză sub-luminică. Cum spusese tânărul căpitan? „Imposibil.”

— Nouă, răspunse ea încet. Ar trebui să fie nouă. Este vreo problemă?

— Nu. Lady Mac îi poate îmbarca pe toţi.

— E bine atunci.

— Te-ai gândit ce le vei spune?

— Poftim?

— Iisuse, dr. Mzu, planeta lor natală a fost distrusă, nu puteţi utiliza Alchimistul pentru răzbunare, morţii au început să cucerească treptat universul, iar ei îşi vor petrece restul vieţii închişi în Seninătate! Tu ai beneficiat de treizeci de ani în care să te obişnuieşti cu ideea Genocidului, plus vreo două săptămâni în care să te pregăteşti pentru posedaţi. Pentru ei este încă bunul şi vechiul an 2581 şi se află într-o misiune de luptă a Marinei. Crezi că vor accepta totul cu calm?

— Oh, Maică Maria!

O altă problemă, chiar înainte de a şti dacă ei supravieţuiseră.

— Antena este gata, anunţă Sarha.

— Mulţumesc, zise Joshua. Dr. Mzu, poţi dataviza codul în calculatorul de zbor. Iar după aceea începe să te gândeşti ce le vei spune. Şi gândeşte-te bine, fiindcă n-o voi apropia pe Lady Mac de o navă înarmată cu antimaterie care nu-i extrem de încântată să mă vadă.

Codul lui Mzu fu emis de Lady Macbeth într-un evantai subţire de radiaţii de microunde. Sarha monitoriză operaţia, pe când descria lent traiectoria orbitală stabilită. Nu primi un răspuns imediat – nici nu se aşteptase la aşa ceva. Îngădui fasciculului să mai descrie două baleieri, după care îl trecu pe un cerc nou, aflat imediat în exteriorul primului.

Avură nevoie de cinci ore până să primească un răspuns. Încordarea şi anticipaţia care dominaseră puntea în primele treizeci de minute dispăruseră de mult. Ashly, Monica şi Voy se aflau în chicinetă şi pregăteau pliculeţe cu hrană, când o steluţă verde artificială apăru pe display-ul afişat de calculatorul de zbor în nanonicele neurale ale Sarhei. Programe de analiză şi discriminare se activară, filtrând ţiuiturile radio permanente ale gigantei gazoase, pentru a focaliza pe semnal. Două tije auxiliare glisară din carcasa lui Lady Macbeth şi depliară plase receptoare mari, din mai multe elemente şi pe spectru larg, care să suplimenteze antena principală de comunicaţii.

— Da, rosti femeia, acolo este cineva. Semnal slab, dar constant. Cod de răspuns de transponder BAC standard, dar fără numărul de înmatriculare al navei. Se găseşte pe o orbită eliptică, nouăzeci şi unu pe o sută şaptezeci de mii de kilometri, înclinarea patru grade. În momentul acesta se află la nouăzeci şi cinci de kilometri deasupra atmosferei superioare.

Un icnet înăbuşit în mod straniu o făcu să abandoneze display-ul calculatorului de zbor pentru a privi puntea.

Întinsă pe cuşeta ei de acceleraţie, Alkad Mzu avea toţi muşchii nefiresc de încordaţi. Nanonicele neurale se străduiau din răsputeri să-i cenzureze limbajul corpului prin comenzi prioritare asupra nervilor. Sarha văzu totuşi peste ochii injectaţi ai femeii o peliculă de lichid care se îngroşa treptat. Când ea clipi, picături infime se desprinseră şi plutiră prin compartiment.

— Impresionant, dr. Mzu! fluieră Joshua. Vechii tăi colegi de echipaj au sânge-n ei, trebuie să recunosc.

— Simt vii! strigă Alkad. Oh, Maică Maria, simt vii!

— Beezling a ajuns până aici, rosti Joshua cât mai sec cu putinţă. Haide să nu sărim la concluzii, până nu ştim toate faptele. Deocamdată nu avem decât semnalul unui transponder. Ce ar trebui să se întâmple în continuare – căpitanul iese din tau-zero?

— Da.

— Perfect. Sarha, continuă monitorizarea lui Beezling. Beaulieu şi Liol, vă rog să reveniţi la statutul de zbor. Dahybi, alimentează nodurile; dacă ceva nu merge bine, vreau să fim pregătiţi să efectuăm un salt.

Începu să conceapă un vector care să-i ducă la Beezling.

Propulsia triplă cu fuziune a lui Lady Mac se activă şi crescu iute acceleraţia până la trei ge. Nava urmă un arc aplatizat deasupra gigantei gazoase, coborând spre penumbră.

— Modificare de semnal, anunţă Sarha. Acum este mult mai puternic, dar continuă să fie emisie omnidirecţională – nu focalizează pe noi. Soseşte un mesaj, exclusiv AV.

— Gata, dr. Mzu, zise Joshua. Eşti în direct. Fii convingătoare.

Continuau să fie la patru sute cincizeci de mii de kilometri depărtare de Beezling, ceea ce producea un defazaj temporal stânjenitor. Apăsată pe spate în cuşeta ei, Alkad putu mişca doar ochii într-o parte, privind în sus la holoecranul care se înclină din plafon deasupra ei. O pâclă magenta se rarefie şi-i arătă puntea lui Beezling. Părea ca şi cum o echipă de recuperatori răscolise locul: console fuseseră deschise cu forţa şi arătau măruntaie electronice din care lipseau plăcile de circuite, panourile murale fuseseră îndepărtate şi expuneau maşinării pe jumătate demontate. Toate suprafeţele erau acoperite de chiciură murdară, care semăna cu un colb sur şi sporea aspectul de dezordine. De-a lungul anilor, bucăţi de ambalaje, ştifturi, unelte mici, obiecte de îmbrăcăminte şi alte mărunţişuri şi gunoaie din navă se prinseseră de locurile în care se opriseră din plutire, astfel încât lăsau impresia unor crisalide anorganice încremenite în actul metamorfozei. Umbre stranii, ascuţite, se suprapuneau prin compartiment, completând imaginea de anarhie gotică. Exista o singură sursă de iluminat: un tub subţire de lumină de avarie, purtat de cineva în costum IIS.

— Sunt căpitanul Kyle Prager. Calculatorul de zbor raportează că am receptat codul nostru de activare. Alkad, îmi doresc să fii tu. Recepţionezi mesajul ăsta? Mi-au rămas foarte puţini senzori funcţionali. La dracu', mi-au rămas foarte puţine elemente funcţionale în sine!

— Te-am recepţionat, Kyle, spuse Mzu. Şi sunt în-tr-adevăr eu, Alkad. Am venit după voi. Am promis c-o voi face.

— Maică Maria, asta eşti chiar tu, Alkad? Imaginea pe care o receptez este slabă, arăţi… diferit.

— Sunt bătrână, Kyle. Acum sunt foarte, foarte bătrână.

— N-au trecut decât treizeci de ani, dacă nu cumva relativitatea este mai stranie decât crezuserăm noi.

— Kyle, te rog, Peter este acolo? A supravieţuit?

— Da, este aici şi este bine.

— Maria Atotputernică! Eşti sigur?

— Da. Tocmai i-am verificat modulul tau-zero. Şase dintre noi au supravieţuit.

— Numai şase? Ce s-a-ntâmplat?

— Acum doi ani l-am pierdut pe Tane Ogilie, după ce a ieşit în spaţiu să lucreze la tubul propulsiei. Trebuia reparat înainte de a decelera pe orbita asta; în douăzeci şi opt de ani au apărut multe defecţiuni la sisteme. Necazul este că acum toată unitatea de antimaterie este foarte radioactivă. Nici chiar armura nu l-a putut proteja de primirea unei doze letale.

— Maică Maria, îmi pare atât de rău… Şi ceilalţi doi?

— Cum spuneam, am avut multe defecţiuni la sisteme. Tau-zero te poate păstra în stază perfectă, dar propriile lui componente se uzează. S-a întâmplat la un moment dat în timpul voiajului, însă am desco-perit-o doar când am ieşit ca să-ncepem decelerarea. Amândoi s-au sinucis.

A _

— Înţeleg, rosti femeia cu glas tremurat.

— Ce s-a-ntâmplat, Alkad? Nu porţi vreo uniformă cunoscută a Marinei garissane.

— Omutanii au făcut-o, Kyle, exact aşa cum crezusem noi că vor face… Nemernicii n-au ezitat.

— Cât de rău este?

— Cel mai rău. Şase distrugătoare de planete.

Joshua îşi anulă legătura cu circuitul de comunicaţii, revenind cu atenţia la detaliile mai prozaice ale zborului navei. Existau unele lucruri pe care nu dorea să le audă, de pildă reacţia unui om căruia i se spune că planeta natală i-a fost distrusă.

Senzorii lui Lady Mac acumulau încetişor mai multe informaţii despre Beezling, îngăduind calculatorului de zbor să precizeze poziţia navei de război faţă de estimarea iniţială aproximativă a Sarhei. Emisiile magnetice şi electromagnetice violente ale gigantei gazoase le îngreunau activitatea. Chiar şi atât de sus deasupra atmosferei exterioare, spaţiul era o supă ionică groasă, aglomerată de curenţi energetici severi, care reduceau eficienţa senzorilor.

Joshua modifică de câteva ori vectorul de zbor, pe măsură ce primi cifre noi. Lady Mac înaintase de acum mult deasupra feţei întunecate, iar vârtejul de particule din jurul fuzelajului anterior strălucea trandafiriu slab, când nava era zguduită prin magnetosfera planetei. Făceau ravagii prin circuitele de susţinere.

Beaulieu şi Liol datavizau rafale de instrucţiuni pentru a limita căderile şi a readuce sistemele la statut operaţional. Joshua monitoriză activitatea lui Liol şi nu găsi nici o eroare. Avea să fie un bun membru de echipaj. „I-aş putea oferi postul lui Melvyn, dar mândria nu i-ar îngădui niciodată să accepte. Trebuie să existe un mod prin care să putem rezolva situaţia asta.”

Reveni cu atenţia la legătura de comunicaţii. După şocurile primite, Kyle Prager nu reacţiona bine la vestea că Mzu căzuse la înţelegere cu agenţiile şi cu Ione.

— Ştii că nu-l pot preda nimănui altcuiva, spuse bărbatul. Nu trebuia să-i fi adus aici, indiferent ce ai fi convenit cu ei.

— Şi să vă las să putreziţi? replică Alkad. N-aş fi putut face asta. În nici un caz cu Peter aici.

— De ce nu? Existau planuri şi pentru eventualitatea asta. Am fi distrus Alchimistul şi am fi apelat Marina Confederaţiei, cerându-i ajutorul. O ştii prea bine. Cât despre aiureala cu morţii care au înviat…

— Maică Maria! Abia îţi putem recepţiona semnalul, şi asta fiindcă am ştiut unde să caut. În ce stare veţi fi peste cinci ani? În plus, s-ar putea să nici nu mai existe Confederaţia peste cinci luni, nu mai vorbesc de cinci ani!

— Mai bine aşa decât să riscăm ca alţii să înveţe cum să construiască un Alchimist.

— De la mine n-o va învăţa nimeni.

— Bineînţeles că nu, dar acum, când s-a aflat despre existenţa lui, există enorm de multe tentaţii pentru guverne.

— Despre existenţa lui s-a aflat de treizeci de ani şi tehnologia respectivă a rămas tot secretă. Misiunea aceasta de salvare are scopul de a rezolva şi ultimul căpeţel deşirat.

— Alkad, ceri prea multe. Îmi pare rău, dar răspunsul meu este „nu”. Dacă încercaţi să faceţi joncţiune cu noi, o să dezactivez incintele delimitatoare. Ne-a mai rămas ceva antimaterie.

— Nu! ţipă Alkad. Peter este la bord!

— Atunci rămâneţi departe.

— Căpitane Prager, sunt căpitanul Calvert. Aş dori să ofer o soluţie simplă.

— Te rog, fă-o, răspunse Prager.

— Lansează Alchimistul în giganta gazoasă şi vă vom prelua imediat după aceea. Fiindcă, îţi garantez, eu n-o să mă apropii în nici un caz de Beezling cu genul ăsta de ameninţare plutindu-mi deasupra capului.

— Mi-ar plăcea s-o pot face, căpitane, dar verificarea vehiculului purtător al Alchimistului va dura destul. Apoi trebuie reîncărcată antimateria. Şi chiar dacă toate astea vor funcţiona, voi aţi putea să-l interceptaţi.

— Căpitane, acesta mi se pare un caz foarte nesănătos de paranoia.

— Însă care mă ţine în viaţă de treizeci de ani.

— În regulă, atunci ascultă-mă! Dacă noi am fi posedaţi sau am dori pur şi simplu să punem mâna pe tehnologia Alchimistului, nici măcar n-am fi venit aici. O avem deja pe dr. Mzu. Eşti militar şi ştii că există o sumedenie de moduri prin care informaţiile pot fi extrase de la cei necooperanţi. Şi cu siguranţă n-am fi introdus o poveste nebună ca a posedaţilor, pentru a zăpăci totul. Însă nu suntem posedaţi şi nici măcar nu vă suntem ostili, aşa că ţi-am spus adevărul. Uite ce-ţi sugerez. Dacă tot nu eşti convins că dorim să punem capăt ameninţării reprezentate de Alchimist, dă-i drumul şi fii kamikaze.

— Nu! ţipă Alkad.

— Linişte, dr. Mzu. Mai întâi însă, căpitane, pune-l pe acest Peter Adul într-un costum spaţial, scoate-l prin ecluză şi lasă-ne să-l recuperăm. Lui nu i se poate îngădui să moară, întrucât el ştie cum poate fi construit un Alchimist. Dacă moare, va ajunge la posedaţi. Protecţia împotriva scurgerii respective de informaţii tehnologice face de asemenea parte din îndatorirea ta. După ce-l aducem la bord, o să vă fac eu însumi praf, dacă asta trebuie.