Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Doreşti susţinere cu atac de pe orbită? întrebă Farquar.

— Nu încă, domnule amiral. Retinele amplificate îi arătau uşi care se deschideau pe toată strada, oameni care ieşeau pe trotuare.

La semnalul invizibil al lui Ekelund, posedaţii îşi aduceau ostaticii afară. Corpurile iluzorii etalate erau în mod deliberat bătătoare la ochi, de la despoţi războinici din istorie până la creaturi fictive, monştri distrugători şi semizei necromanţi. Fantezii alese pentru a sublinia hăul imposibil dintre ei şi prizonierii lor înspăimântaţi.

Fiecare apariţie supranaturală era însoţită de un locuitor neposedat din Exnall. Aidoma celor care-i capturaseră, aceştia erau un eşantion reprezentativ al comunităţii: tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în cămăşi de noapte, pijamale, tricouri trase în grabă, sau chiar în pielea goală. Unii se zbăteau, încăpăţânaţi şi fatalişti, dar majoritatea fusese tiranizată în supunere.

Posedaţii îi ţinură în frâu cu uşurinţă, pe când îi împinseră înainte, întrucât abilitatea lor energistică le conferea puteri de mecanoizi. Copiii scânceau îngroziţi când erau strânşi de mâini şi gheare tari ca piatra. Bărbaţii se strâmbau de furie, totuşi subjugaţi.

O simfonie de ţipete şi zbierete neajutorate asedie urechile lui Ralph.

— Ce dracu' faceţi? urlă el spre Ekelund şi roti braţul. Pentru numele lui Hristos, îi doare!

— Asta nu-i tot, replică impasibil femeia. Spune-le oamenilor tăi să se uite la patru kilometri sud-vest de oraş, unde este lacul Otsuo. Acolo se află o autorulotă abandonată, care aparţine unui locuitor din Exnall.

— Stai aşa, Ralph, dataviză Deborah Unwin. Scanăm chiar acum. Da, aşa-i, acolo staţionează un vehicul. Aparţine lui Hanly Nowell, care lucrează la o uzină agrochimică din districtul industrial al oraşului.

— Bine, rosti Ralph. Este acolo. Acum spune-le alor tăi să elibereze ostaticii.

— Nu, Ralph, zise Annette Ekelund. Nu-i vor elibera. Vreau să vă atrag atenţia asupra faptului că noi ne-am răspândit în afara aşezării acesteia. Am ştiut unde era vehiculul, pentru că eu i-am ordonat şoferului să-l abandoneze acolo. Şi nu este unicul – nici din aşezarea asta, nici din celelalte. Am scăpat din ghearele puşcaşilor tăi marini, Ralph. Am organizat cu foarte multă atenţie cele patru localităţi prin care a trecut autobuzul Longhound; am fost ocupaţi ieri-noapte, în timp ce voi îi urmăreaţi pe posedaţii din Pasto. Adepţii mei s-au răspândit pe toată peninsula, pe jos, călări, pe biciclete, în vehicule cu comandă manuală. Nici eu nu mai ştiu unde sunt toţi. Puşcaşii marini care baricadează aşezările sunt inutili. Acum va trebui să blocaţi Mortonridge în întregime, pentru a ne opri să contaminăm restul continentului.

— Nici o problemă.

— Sunt sigură. Dar nu veţi mai recâştiga niciodată terenul acesta de la noi. Nu puteţi nici măcar revendica acest singur oraş… nu fără a comite genocid. Tu ai văzut deja ce poate face unul dintre noi, când trebuie să ne apărăm. Imaginează-ţi puterea aceea distructivă focalizată cu intenţii rele. Uzine de fuziune suburbane avariate, spitale incinerate, grădiniţe prăbuşindu-se peste copiii dinăuntru. Deocamdată n-am omorât pe nimeni, dar dacă optăm s-o facem, dacă ne lăsaţi fără alternativă, planeta asta va suferi enorm.

— Monstrule!

— Şi o voi face, Ralph. Le voi ordona adepţilor mei să înceapă campania. O voi face imediat după ordinul de a-i ucide pe toţi non-posedaţii din Exnall. Vor fi omorâţi chiar aici, pe stradă, în faţa ta, Ralph. Le vom zdrobi ţestele, le vom frânge gâturile, le vom spinteca pântecele şi-i vom lăsa să sângereze până la moarte.

— Nu te cred.

— Nu, Ralph, de fapt nu vrei să mă crezi. Asta-i cu totul altceva. Glasul ei deveni mătăsos, zeflemisindu-l: Ce avem noi de pierdut? Oamenii pe care-i vezi în jurul tău ni se vor alătura într-un fel sau altul. Asta încerc să-ţi spun. Fie că trupurile le vor fi posedate, fie că ei vor muri şi vor poseda la rândul lor. Te rog, Ralph, nu îngădui ţie şi altora să sufere din cauza credinţelor tale prosteşti. Noi vom învinge.

Ralph ar fi dorit s-o ucidă, detestând şi în acelaşi timp temându-se de modul senin în care-i povestea despre măcel, ştiind că nu era o cacealma. Imboldul uman cel mai fundamental, de a-ţi distruge inamicul iute şi definitiv, îi năvălea din subconştient. Nanonicele neurale se văzură nevoite să-i reducă ritmul bătăilor inimii. O mână se mişcă infim către tocul pistolului de la centură.

„N-o pot face. N-o pot ucide. Nu pot sfârşi totul prin acel unic act de barbarism la care am recurs dintotdeauna. Doamne Dumnezeule, ea este deja moartă!”

Ochii Annettei Ekelund îi urmăriră gestul abia schiţat al mâinii. Femeia surâse, se întoarse şi chemă una dintre siluetele care ieşiseră din local.

Ralph privi amorţit o mumie cu chipiu ascuţit de poliţist, care apăru târşâindu-şi picioarele. Fata pe care o ţinea în îmbrăţişarea-i strânsă nu putea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Purta doar un tricou mov, lung. Picioarele desculţe îi erau zgâriate şi mânjite de murdărie. Plânsese abundent. Acum nu putea decât să scâncească pe când era târâtă spre el.

— Drăguţă fată, rosti Annette Ekelund. Un corp excelent, chiar dacă niţel cam tânăr. Însă eu pot să modific asta. Vezi tu, Ralph, dacă tu vei trage în acest corp al Angelinei Gallagher, fata va fi următoarea pe care o voi poseda. Colegul meu de aici îi va fărâma oasele, o va silui, îi va jupui pielea de pe faţă, o va răni atât de rău, încât ea va fi în stare să facă un pact cu Lucifer însuşi, numai ca să-l oprească. Dar cel care-i va răspunde din viaţa de apoi nu va fi Lucifer, ci eu. Voi ieşi din nou, iar noi doi vom fi iarăşi acolo de unde am pornit, cu singura excepţie că trupul lui Gallagher va fi mort. Crezi că ea îţi va mulţumi pentru asta?

Impulsuri nervoase prioritare împiedicară mâinile lui Ralph să-i smulgă capul lui Ekelund de pe umeri.

— Ce vreţi să-i spun? dataviză el către Comitetul de Securitate.

— Nu cred că avem vreo opţiune, replică prinţesa Kirsten. Nu pot îngădui uciderea lipsită de orice control a mii de supuşi ai mei.

— Dacă plecăm, o avertiză Ralph, ei vor fi posedaţi. Ekelund îi va (ace fetei acesteia şi tuturor celorlalţi exact ce a descris. Nu numai aici, ci pe toată lungimea lui Mortonridge.

— Ştiu, dar trebuie să ţin seama de majoritate. Dacă posedaţii sunt în exteriorul cordoanelor de puşcaşi marini, am pierdut deja peninsula. Nu pot să permit şi pierderea lui Xingu.

— Pe Mortonridge trăiesc două milioane de oameni!

— Ştiu. Însă dacă vor fi posedaţi, cel puţin vor rămâne în viaţă. Cred că Ekelund are dreptate; problema generală a posedării nu va fi rezolvată aici.

Urmă un moment de pauză.

— Ne reducem pierderile, Ralph. Spune-i că poate să aibă Mortonridge. Deocamdată.

— Da, Alteţă, şopti el.

Annette Ekelund surâse.

— A fost de acord, nu?

— Puteţi avea Mortonridge, transmise Ralph imperturbabil în timp ce Prinţesa începu să schiţeze condiţiile. Vom declanşa imediat o procedură de evacuare pentru oamenii din zonele în care n-aţi ajuns deocamdată; orice încercare de a sabota vehiculele va duce la lovituri DS împotriva zonelor în care ştim că sunteţi concentraţi. Dacă vreunul dintre voi încearcă să treacă de cordonul pe care-l stabilim între Mortonridge şi continent, va fi pus în tau-zero. Dacă are loc vreun atac terorist împotriva oricărei aşezări sau clădiri de pe Ombey, vom trimite o expediţie de pedepsire şi vom trece câteva sute dintre voi în tau-zero. Dacă încercaţi să comunicaţi cu alţi posedaţi extraplanetari, veţi fi de asemenea pedepsiţi.

— Bineînţeles, rosti Ekelund pe un ton batjocoritor. Sunt de acord cu condiţiile voastre.

— Iar fata vine cu mine, anunţă Ralph.

— Haide, haide, Ralph, nu cred că autorităţile au spus şi asta.

— Ia pune-mă la încercare, zise bărbatul provocator.

Ekelund se uită la fata care suspina, apoi la Ralph.

— Te-ai fi sinchisit dacă ar fi fost o bunicuţă zbârcită? întrebă ea sarcastic.

— Insă tu n-ai ales o bunicuţă zbârcită, nu? Ai ales-o pe ea fiindcă ştiai cât de protectori suntem faţă de tineri. Greşeala ta!

Ekelund nu spuse nimic, dar făcu un gest brusc de iritare spre mumie, care o eliberă pe fată. Aceasta se împletici, tremurând atât de tare, încât abia putea să stea în picioare. Ralph o prinse înainte să cadă şi făcu o grimasă din cauza greutăţii suplimentare la care-i supuse piciorul rănit.

— Abia aştept ziua în care ni te vei alătura, rosti Ekelund. Indiferent cât de mult ar dura. Vei fi un adevărat câştig pentru noi. Să vii să mă cauţi, când sufletul tău va obţine finalmente un corp nou în care să trăiască.

— Du-te-n pizda mă-tii.

Ralph o ridică pe fată şi porni pe drum. Ignoră sutele de oameni care stăteau în faţa clădirilor, posedaţii indiferenţi şi victimele lor care zbierau îngrozite, oamenii pe care nu izbutise să-i ajute în nici un fel. Privind decis înainte, se concentră să pună un picior în faţa celuilalt. Ştia că dacă avea să vadă totul, dacă avea să recunoască magnitudinea dezastrului la care contribuise, nu va mai putea continua niciodată.

— Bucură-te de victoria ta magnifică cu fata! strigă Annette Ekelund după el.

— Ăsta-i doar începutul, promise bărbatul înverşunat.

La patru ani-lumină depărtare de steaua în jurul căreia orbita Mirchusko, densitatea gravitaţională cunoscu un vârf brusc într-un punct din spaţiul cosmic. Iniţial zona afectată era mai mică decât un quarc, dar odată stabilită, distorsionarea crescu rapid în mărime şi putere. Mănunchiuri vagi de lumină stelară se curbară în jurul periferiei sale, doar pentru a fi absorbite spre centru, pe măsură ce gravitaţia spori şi mai mult.

La zece picosecunde după ce fusese creată, forma distorsiunii se preschimbă dintr-o zonă sferică într-un disc bidimensional. De acum diametrul său era de peste două sute de metri. În centrul uneia dintre părţi, gravitaţia fluctuă din nou, plasând o tensiune enormă asupra spaţiului local. Apăru o spărtură perfect circulară, care se deschise rapid aidoma unui iris.

O arteziană lungă, alb-cenuşie, irupse din epicentrul terminusului găurii-de-vierme. Vaporii de apă pe care-i conţinea se transformară imediat în cristale minuscule de gheaţă, care se rotiră şi se îndepărtară de panaşul central, sclipind slab în lumina stelară. Bucăţi de materie solidă începură să ţâşnească din jetul gazos, rostogolindu-se în vid. Era o colecţie curioasă de obiecte: nori sculptaţi din nisip, smocuri de stuf cu rădăcinile mişcându-se dezordonat precum picioarele de păianjeni, mici dendrite fracturate de corali albi şi albaştri, palmieri rupţi, globule de apă sărată care oscilau, un banc de peşti ce se agitau disperaţi şi ale căror corpuri spectaculos colorate plesniră sub decompresia explozivă, câţiva pescăruşi care împroşcau sânge din ciocuri şi recturi.

Apoi revărsarea aceea nebunească se reduse drastic, blocată de un corp mai mare care înainta prin gaura-de-vierme. Udat lunecă în spaţiul normal: o picătură turtită, lungă de peste o sută treizeci de metri, a cărei carcasă din polip albastru era înviorată de o reţea purpurie oscilantă. Şoimul-negru schimbă imediat fluxul energetic prin fagurele său vast de celule configuratoare care-i alcătuiau mare parte din corp, modificându-i câmpul de distorsiune gravitaţional. Terminusul găurii-de-vierme începu să se închidă în urma sa.

Aproape ultimul obiect care ieşi din deschiderea transdimensională fu o siluetă umană mică. O femeie: greu de distins din cauza costumului spaţial IIS negru pe care-l purta, agitându-şi zadarnic membrele, aproape ca şi cum s-ar fi agăţat cu nişte gheare de structura continuumului spaţio-temporal pentru a urma şoimul-negru mare care se îndepărta de ea. Mişcările i se calmară lent, când gulerul de senzori al costumului dezvălui din nou stele şi nebuloase îndepărtate, înlocuind pseudoţesătura ameninţător de imaterială a găurii-de-vierme.

Dr. Alkad Mzu se simţi cutremurându-se incontrolabil, într-atât de ameţitoare era uşurarea. „Energie eliberată de strânsoarea ecuaţiilor. Înţeleg configuraţia realităţii prea bine pentru a îndura o asemenea expunere directă. Gaura-de-vierme are prea multe imperfecţiuni, prea multe capcane ascunse. Un cvasicontinuum în care săgeata timpului trebuie să fie direcţionată de un flux artificial de energie; destinele posibile ce pândesc în interiorul unui asemenea non-loc te-ar face să saluţi moartea ca pe cea mai frumoasă dintre consoarte.”

Senzorii gulerului îi arătară că după ce scăpase din mâini scara de frânghie, începuse să se rostogolească necontrolat şi accelerat. Ca o precauţie împotriva greţei, nanonicele neurale îi blocaseră în mod automat impulsurile provenite de la urechea internă şi ridicaseră mai multe blocaje analgezice pe căile nervoase dinspre antebraţe. Un afişaj de statut fiziologic îi arăta leziunile cauzate tendoanelor şi muşchilor atunci când se silise să se ţină agăţată de Udat, care plonjase către siguranţă. Din fericire, nimic drastic. Pachetele medicale aveau să poată rezolva totul, după ce-şi scotea costumul.

— Mă poţi recupera? dataviză spre calculatorul de zbor al lui Udat. Nu-mi pot opri rostogolirea. De parcă ei înşişi n-ar fi putut vedea asta! Totuşi, nava stelară bitek se afla deja la şapte sute de metri depărtare şi continua să se îndepărteze. Ar fi dorit un răspuns, ar fi dorit să-i vorbească cineva. O dovadă că nu era singură. Situaţia aceasta declanşa prea multe amintiri vechi de treizeci de ani. „Maică Maria, i-aş spune déjŕ-vu…”

— Apel către Udat, mă poţi recupera?

„Haide, răspunde!”

Pe puntea lui Udat, Haltam era preocupat să programeze pachetele medicale ce se împleteau la baza craniului lui Meyer. Haltam era specialistul în fuziune al lui Udat şi în acelaşi timp şi medicul navei.

Căpitanul zăcea răşchirat pe cuşeta lui de acceleraţie, lipsit de cunoştinţă. Degetele continuau să-i fie afundate în capitonaj, încremenite în postura ghearelor, cu unghiile rupte de forţa cu care sfâşiase ţesătura. Sângele care-i cursese din nas îi lăsase pete lipicioase pe obraji. Lui Haltam nu-i plăcea să se gândească la scâncetele care ieşiseră din gura lui Meyer chiar înainte ca şoimul-negru să fi efectuat saltul afară din Seninătate, răpind-o pe Alkad Mzu de lângă agenţii de informaţii care o întemniţaseră în habitat. Nu-i plăcea de asemenea nici display-ul fiziologic pe care-l accesa din nanonicele neurale ale lui Meyer.

— Cum îi merge? întrebă Aziz, pilotul avionului spaţial al lui Udat.

— Cred că nu prea bine. A suferit un stres cerebral masiv, care l-a împins în stare de şoc. Dacă interpretez corect display-ul ăsta, simbionţii neuronali i-au fost supuşi la o traumă puternică. O parte din sinapsele bitek sunt moarte şi la interfaţa cu medulla oblongata există hemoragii minore.

— Hristoase!

— Mda. Iar noi nu avem la bord nici un pachet medical care să poată ajunge atât de profund. Deşi chiar dacă am avea, nu ne-ar ajuta cine ştie ce. Trebuie să fii specialist ca să operezi cu aşa ceva.

— Nu-i pot simţi visele, dataviză Udat. Eu îi simt întotdeauna visele. Întotdeauna.

Haltam şi Aziz schimbară o privire semnificativă. Nava stelară bitek îşi utiliza rareori legătura cu calculatorul de zbor în scopul comunicării cu restul echipajului.

— Nu cred că leziunile sunt permanente, îi spuse Haltam şoimului-negru. Orice spital decent le poate repara.

— Se va trezi?

— Absolut. Deocamdată nanonicele lui neurale îl ţin în stare de inconştienţă. De altfel până nu se fixează pachetele, nici nu vreau să-şi recapete cunoştinţa. Ele ar trebui să ajute la stabilizarea lui şi la diminuarea şocului.

— Mulţumesc, Haltam.

— Este lucrul cel mai mărunt pe care-l pot face. Dar tu? Eşti bine?

— A fost o manevră foarte dură. Încerc dureri în minte. Până acum n-am mai cunoscut aşa ceva.

— Şi structura fizică?

— Intactă. Rămân funcţional.

O răsuflare şuierată ieşi din gura lui Haltam. După aceea calculatorul de zbor îl informă că Alkad Mzu dataviza după ajutor.

— La dracu', murmură el.

Acoperirea asigurată de suita de senzori electronici montată în exteriorul potcoavei sistemului de susţinere biotică al navei stelare era limitată. În mod normal, Misterele de senzori ale lui Udat îi asigurau lui Meyer toate informaţiile de care avea nevoie. Când însă Haltam accesă suita, baleierea în infraroşu o găsi pe Mzu cu uşurinţă, rostogolindu-se în mijlocul norului rarefiat de sfărâmături care fuseseră absorbite în gaura-de-vierme odată cu ei şi care acum se împrăştiau.

— Te-am localizat, îi dataviză. Fii pregătită.

— Udat? întrebă Aziz. Ne poţi duce la ea, te rog?

— O voi face.

Haltam izbuti să afişeze un zâmbet nervos, de uşurare. Cel puţin şoimul-negru coopera. Testul cu adevărat important avea să vină atunci când ei doreau o manevră de înghiţire.

Udat se apropie la cincizeci de metri de Mzu şi urmă o traiectorie paralelă cu a femeii. Apoi Cherri Barnes îşi fixă pe costum o unitate de direcţionare cu gaze reci şi o aduse înăuntru.

— Trebuie să plecăm, dataviză Alkad de cum ajunse în ecluză. Imediat!

— Nu ne-ai avertizat despre amicii tăi de pe plajă, răspunse Cherri pe un ton de reproş.

— Aţi fost înştiinţaţi asupra agenţilor de observaţie, îmi cer scuze dacă nu v-aţi dat seama cât de doritori erau să mă împiedice să evadez, dar am crezut că asta era implicit în mesajul meu. Acum, vă rog, trebuie să efectuăm o manevră de înghiţire pentru a ne îndepărta de locul acesta.

Incinta ecluzei se presuriză imediat după etanşarea trapei exterioare, umplându-se cu aer rece. Cherri o urmări pe Mzu, care atinse cu mişcări stângace închizătorile de sigilare ale vechii ei raniţe uzate. Rucsacul mic şi ridicol căzu pe podea, iar costumul EIS al lui Mzu începu să-i curgă de pe piele; substanţa sa precum uleiul se acumula sub forma unui glob care atârna la baza gulerului. Cherri o privi curioasă pe pasagera lor, în timp ce propriul ei costum reveni la modul neutru de stocare. Negresa scundă tremura uşor, cu pielea acoperită de transpiraţie. Ambele mâini îi erau îndoite spre interior, ca şi cum ar fi fost afectate de artrită; degetele deformate şi umflate nu se mişcau.

— Căpitanul nostru este incapabil de pilotare, spuse Cherri. Şi nu sunt prea sigură nici în privinţa lui Udat.

Alkad făcu o grimasă şi scutură din cap. „Ce mai ironie a sorţii! Dintre toate navele stelare să depind tocmai de bunăvoinţa lui Udat”

— Vor trimite nave stelare după noi, zise ea. Dacă rămânem aici, eu voi fi capturată şi voi veţi fi probabil ucişi.

— Auzi, de fapt ce dracu' ai făcut ca să şucăreşti în halul ăsta Regatul pe tine?

— Mai bine să nu ştii

— Mai bine să ştiu, fiindcă atunci o să ştiu şi cu ce ne-am putea confrunta.

— Destule necazuri.

— Încearcă să fii niţel mai specifică.

— Perfect – toţi agenţii ASE care pot fi activaţi în Confederaţie vor fi utilizaţi pentru a mă găsi, dacă asta vă face să vă simţiţi mai fericiţi. N-aţi vrea să zăboviţi prea mult în preajma mea. Dacă o veţi face, veţi muri. E clar?

Cherri nu ştiu ce să răspundă. Era adevărat, ei ştiuseră că Mzu era un fel de disidentă aflată sub supraveghere, dar nu şi că putea să atragă genul acela de atenţie. Şi de ce ar fi dorit Seninătatea, probabil în conjuncţie cu Lordul Ruinelor, să ajute Regatul Kulu să-i restricţioneze mişcările? Mzu se dovedea un personaj tot mai periculos.

Alkad dataviză calculatorului de zbor, solicitând o legătură directă cu şoimul-negru însuşi.

— Udat?

— Da, dr. Mzu.

— Trebuie să pleci din locul acesta.

— Căpitanul meu este rănit. Mintea i s-a întunecat şi ofilit. Când încerc să gândesc mă străbat durerile.

— Îmi pare rău de Meyer, însă nu putem rămâne aici. Şoimii-negri de la Seninătate ştiu spre ce loc ai înghiţit. Lordul Ruinelor îi va trimite după mine. Ne vor readuce pe toţi în habitat.

— Nu vreau să mă întorc. Seninătatea mă sperie. Crezusem că-mi era prieten.

— O manevră de înghiţire, doar atât. Una mică. Va fi suficient un an-lumină, iar direcţia nu este importantă. Nici un şoim-negru nu va fi în stare să ne urmărească. După aceea putem vedea ce să facem în continuare.

— Perfect. Un an-lumină.

Cherri îşi desfăcuse deja gulerul costumului spaţial când simţi minuscula şi familiara perturbare a gravitaţiei aparente care însemna că câmpul de distorsiune al lui Udat se modifica pentru a deschide un interstiţiu gaură-de-vierme.

— Foarte inteligent, se adresă ea sardonic lui Mzu. Sper că ştii ce dracu' faci. De obicei navele stelare bitek nu fac înghiţiri fără supervizarea căpitanilor lor.

— Asta-i o autoamăgire la care ar trebui să renunţi, rosti Alkad obosită. Şoimii-de-vid şi şoimii-negri sunt considerabil mai inteligenţi decât oamenii.

— Totuşi, personalităţile lor sunt complet diferite.

— De acum saltul a fost făcut. Şi s-ar părea că am rămas în viaţă. Ar mai fi şi alte plângeri?

Cherri o ignoră şi începu să îmbrace o uniformă-combinezon de navă.

— Mi-ai putea trece raniţa peste umăr, te rog? întrebă Alkad. Nu-mi pot folosi mâinile deocamdată. Ieşirea noastră din Seninătate a fost mai năvalnică decât îmi imaginasem. Şi am nevoie de nişte pachete medicale.

— Perfect. Haltam îţi poate aplica pachetele respective; este pe punte, unde se îngrijeşte de Meyer. Îţi iau eu raniţa.

— Nu, pune-mi-o pe umăr. O s-o car eu.

Cherri suspină printre dinţii încleştaţi. Dorea cât mai repede să vadă cu propriii ei ochi care era starea lui Meyer. Era îngrijorată cu privire la felul în care avea să reacţioneze Udat, în cazul în care căpitanul rămânea prea mult fără cunoştinţă. Ea cobora acum de la vârful indus de adrenalina evadării şi se simţea ca lovită de o doză de deprimare pură. Iar femeia aceasta micuţă prezenta tot atâta siguranţă cât propria ei greutate în plutoniu.

— Ce ai în ea?

— Nu-ţi face griji în privinţa asta.

Cherri prinse raniţa de curele şi o ridică înaintea chipului impasibil al lui Mzu. Judecând după greutate, înăuntru nu putea fi mare lucru.

— Ia vezi…!

— Foarte mulţi bani. Şi un volum încă şi mai mare de informaţii, dar niciuna cu însemnătate pentru voi. Voi mă adăpostiţi deja la bord, ceea ce în sine este îndeajuns pentru a vă atrage moartea, dacă sunt descoperită. Iar dacă agenţii ar fi ştiut că tu personal ai ţinut raniţa cu ceea ce conţine, te-ar trimite direct la interogare de personalitate, doar pentru a afla ce greutate avea. Chiar doreşti să complici lucrurile, uitându-te înăuntru?

Cherri dorea de fapt s-o lovească pe Mzu în cap cu raniţa. Meyer comisese cea mai gravă eroare de apreciere din viaţa lui când fusese de acord cu misiunea asta absurdă de salvare. Tot ce putea face acum era să se roage ca eroarea să nu fi fost şi fatală.

— Cum doreşti, rosti ea cu calm fragil.

Spaţioportul San Angeles se afla la marginea sudică a metropolei. Un pătrat cu latura de zece kilometri, un oraş miniatural format din maşinării. Fâşii uriaşe şi sterpe de beton-carbon fuseseră turnate peste pământul nivelat, iar după aceea fuseseră divizate în drumuri, refugii pentru taxiuri şi platforme pentru asolizare. Sute de hangare ale companiilor de linie şi terminale pentru cargouri se ocupau de o afacere care reprezenta o cincime din traficul sol-orbită al întregii planete.

Printre şirurile anesteziant de constante ale hangarelor cu pereţi din compozite şi cuburilor de birouri, doar terminalului principal pentru pasageri îi fusese îngăduită excentricitate arhitecturală. Semăna cu genul de navă stelară care ar fi putut să fi fost construită dacă aspectele practice ale propulsiei TTZ nu le-ar fi obligat pe companiile de astroinginerie la carcasa uniform sferică. Domina orizontul cu imperioasa ei siluetă tehno-gotică, o fuziune cu întrepătrunderi line între o rafinărie industrială în condiţii de microgravitaţie şi un biplan hipersonic. Pe lunga autostradă care făcea legătura cu oraşul, şoferii care se apropiau aveau impresia că era gata să înhaţe în gheare, plină de invidie, micuţele avioane spaţiale delta ce mişunau pe sub aripile ei vaste, pentru a-i îmbarca pe pasageri.