Peter F. Hamilton Zorii noptii

Dariat era peste măsură de încântat de noul său corp, captiv. Aproape că uitase ce însemna să fii slăbănog, să te mişti iute, să luneci abil printre uşile glisante ale unui lift, să poţi purta haine corespunzătoare în locul unei togi ponosite. Iar tinereţea, bineînţeles, constituia alt avantaj. Un fizic mai energic, vânos şi puternic. Faptul că Horgan avea doar cincisprezece ani era cu totul lipsit de importanţă, deoarece puterea energistică compensa orice. El alese aspectul unui tânăr de douăzeci şi unu de ani, un mascul în formă perfectă, cu piele închisă la culoare, catifelată şi strălucitoare, păr des, lung şi negru precum cărbunele. Hainele lui erau o pereche de pantaloni şi o cămaşă din bumbac alb, simplu, îndeajuns de subţire pentru a dezvălui flexiunile ca de panteră ale muşchilor. Nimic exagerat ca trupul ridicol de macho al lui Bospoort, pe care-l purta Ross Nash, dar care atrăsese privirile multor fete.

De fapt posedarea cu toate splendorile ei era aproape îndeajuns ca să-l facă să-şi renege misiunea. Aproape, totuşi nu îndeajuns. Obiectivele lui rămâneau separate de ale celorlalţi, pentru că, spre deosebire de ei, Dariat nu se temea de moarte, de revenirea în lumea de dincolo. Acum mai mult ca niciodată el credea în spiritualitatea pe care o propovăduise Anastasia. Lumea de dincolo era doar o parte din misterul morţii; creativitatea Domnului era nelimitată şi bineînţeles că exista o continuare, o viaţă după viaţa de apoi.

Reflecta la toate acestea în vreme ce mergea alături de camarazii săi posedatori către taverna Tacoul.

Ceilalţi erau teribil de concentraţi asupra misiunii lor şi de aceea lipsiţi de umor.

Taverna Tacoul era un microcosmos perfect al vieţii din Valisk. Interiorul său din cristal negru şi argintiu, cândva elegant, era o formă abandonată acum până şi de designerii de retro-şic, mâncarea pe care o servea era cumpărată sub formă de semipreparate, pe când altădată fusese pregătită de maeştri bucătari într-o bucătărie de cinci stele, chelneriţele erau prea bătrâne pentru fustiţele scurte pe care le purtau, iar clientela nici nu se interesa de declinul său inexorabil, şi nici nu-i păsa de el. Precum majoritatea barurilor, tindea să atragă un singur tip de clienţi – în cazul acesta, echipajele navelor stelare.

Mai bine de douăzeci de persoane erau aşezate la mesele din piatră în formă de ciuperci, când Dariat o urmă pe Kiera Salter înăuntru. Femeia se apropie de bar şi-şi comandă o băutură. Doi bărbaţi se oferiră să i-o plătească. În timp ce se derula sceneta, Dariat alese o masă lângă uşă şi studie încăperea largă. Procedaseră bine, pentru că cinci dintre băutori aveau ochii indigo care anunţau că se numărau printre descendenţii lui Rubra şi toţi purtau uniforme-combinezon cu steaua argintie pe epolet care le anunţa calitatea de căpitani de şoimi-negri.

Dariat se concentră asupra rutinelor de observare ce operau în straturile neurale dinapoia pereţilor, podelei şi plafonului tavernei. Abraham, Matkin şi Grad, care posedau de asemenea corpuri capabile de afinitate, făceau la fel şi toţi patru expediau o mulţime de comenzi subversive pentru a izola încăperea şi tot ce avea să se petreacă în ea de personalitatea principală a lui Rubra.

Dariat îi instruise bine. Nu avură nevoie decât de un minut pentru a submina rutinele principale, transformând taverna Tacoul într-o zonă de percepţii nule. Ca act final, uşa din membrană musculară se contractă silenţios, iar suprafaţa ei ca de piatră ponce gri deveni o barieră fermă, închizându-i etanş pe toţi înăuntru.

Kiera Salter se ridică în picioare, înlăturându-i pe pretendenţi printr-un gest dispreţuitor. Când unul dintre ei se sculă şi dădu să spună ceva, ea îl lovi parcă în joacă cu palma peste tâmplă. Lovitura îl aruncă înapoi, cu braţele răşchirate. Bărbatul căzu cu un bufnet sonor pe podeaua din polip şi zbieră de durere. Ea râse şi-i suflă o sărutare din vârful degetelor, pe când îşi tampona sângele care-i curgea din nas.

— Nici o şansă, iubiţel.

Poşeta lunguiaţă de piele din mâna ei se metamorfoză într-o carabină. Kiera Salter o roti, îndreptând-o către clienţii stupefiaţi, şi făcu ţăndări una dintre lumisferele pâlpâitoare de sub tavan.

Toţi se ghemuiră instinctiv sub cascada de cioburi şi aşchii de compozit alb-perlat. Câţiva încercară să datavizeze apeluri de urgenţă în procesorul de reţea al tavernei, dar electronicele fuseseră primele dezactivate de posedaţi.

— Gura mică! anunţă Kiera cu un accent american exagerat de apăsat. Ăsta-i un jaf armat. Nimeni nu face nici o mişcare, decât ca să-şi pună toate lucrurile de preţ în sacu-ăsta.

Dariat oftă dispreţuitor. Părea cu totul nelalocul său ca o căţea afurisită cum era Kiera să posede corpul unei fete sublime fizic ca Marie Skibbow.

— Nu-i nevoie de aşa ceva, zise el. Am venit doar pentru căpitanii de şoimi-negri. Să ne concentrăm exclusiv asupra lor, da?

— Poate că n-o fi nevoie, rosti ea, însă dorinţă e din plin.

— Ştii ceva? Eşti pur şi simplu o idioată.

— Serios?

Ea lansă un fulger de foc alb în direcţia lui.

Chelneriţele şi clienţii răcniră alarmaţi şi se aruncară pe jos. Dariat abia izbuti să devieze rafala, lovind-o din lateral cu pumnul pe care şi-l imagină sub forma unei rachete de tenis masive. Focul alb ricoşă entuziast prin sală, brăzdând mese şi scaune, dar nu înainte ca lovitura să-i transmită un şoc electric, care-i vibră prin toţi nervii braţului.

— Potoleşte-te cu morala, spuse Kiera. Noi facem ceea ce suntem împinşi să facem.

— Nimeni nu te-a-mpins să faci asta. M-a durut.

— Revino cu picioarele pe pământ, smiorcăilă! Te-ai distra mult mai bine, dacă n-ai avea-n cur morcovul ăsta moralist.

Klaus Schiller şi Matkin rânjiră văzându-l că nu-i convenea ce aude.

— Strici totul cu copilăriile astea, rosti Dariat. Dacă vrem să punem mâna pe şoimii-negri, nu ne putem îngădui indisciplina ta. Tarrug te-mpinge să dansezi după muzica lui. Stăpâneşte-te şi ascultă propria-ţi muzică.

Ea puse carabina pe umăr şi îndreptă furioasă un deget spre el:

— Dacă mai aud un singur cuvânt din căcatul ăsta de New Age, jur că-ţi rup capul de pe umeri. Te-am adus doar ca să te ocupi de personalitatea habitatului, nu din alt motiv. Eu sunt cea care stabileşte obiectivele noastre. Am metode al dracu' de concrete, care ne vor ajuta să ieşim bine. Metode îndrăzneţe. Tu ce pizda mă-sii ne-ai putut oferi, smiorcăilă? Să ciopârţim un secol în podeaua habitatului până găsim creierul lui Rubra ăsta şi dup-aia să-l călcăm în picioare. Asta-i? Ăsta-i planul tău grozav şi util?

— Nu, răspunse el cu calm împietrit. Îţi repet, Rubra nu poate fi învins prin mijloace fizice. Metoda aceasta pe care o intenţionezi pentru a prelua populaţia habitatului nu va funcţiona decât după ce am terminat cu Rubra. Cred că facem o greşeală cu şoimii-negri, fiindcă nici măcar puterea lor fizică nu ne poate ajuta să-l înfrângem. Iar dacă începem prin a-i prelua, riscăm să atragem atenţia asupra noastră.

— Cum e voia lui Allah, murmură Matkin.

— Chiar nu-nţelegi? se întoarse Dariat către el. Dacă ne concentrăm spre anihilarea lui Rubra şi posedarea straturilor neurale, vom putea obţine orice. Vom fi aidoma zeilor.

— Asta se apropie de blasfemie, fiule, rosti Abraham Canaan. Ar trebui să fii ceva mai grijuliu cu ceea ce spui.

— Căcat! Ca zeii, da? Ideea este…

— Ideea este, interveni Kiera îndreptând carabina către el pentru a-şi sublinia spusele, că tu clocoteşti de dorul răzbunării. Nu-ncerca să susţii altceva, fiindcă ai fost chiar într-atât de nebun ca să te sinucizi pentru a-ţi atinge ţelul. Noi ştim ce facem – ne multiplicăm numărul pentru a ne proteja. Dacă nu vrei să faci aşa, atunci poate că ai nevoie de ceva mai mult timp în lumea de dincolo pentru a-ţi pune gândurile în ordine.

Chiar în timp ce se pregătea să riposteze, Dariat înţelese că pierduse. Putea zări cum se încordau chipurile inexpresive ale celorlalţi posedaţi, simultan cu îngheţarea emoţiilor lor, pe care i-o percepu mintea. Nişte idioţi slabi! De fapt, nu le păsa de nimic altceva decât de clipa prezentă. Erau animale. Însă animale de al căror ajutor el avea nevoie.

Kiera învinsese din nou, exact aşa cum se întâmplase când insistase ca Dariat să-şi dovedească loialitatea prin sacrificiul de sine. Posedaţii se întorseseră spre ea pentru a-i conduce, nu spre bărbat.

— Bine, zise Dariat. Voi face cum vrei tu.

„Deocamdată.”

— Mulţumesc, rosti Kiera cu ironie apăsată.

Rânji şi pomi către primul căpitan de şoim-negru.

În decursul altercaţiei, restul tavernei Tacoul se cufundase în tăcerea care apare invariabil când nişte persoane total necunoscute îţi discuţi soarta la doi metri în faţa ta. Acum discuţia se terminase. Soarta fusese decişi.

Chelneriţele ţipară şi se strânseră laolaltă înapoia barului. Şapte membri din echipajele navelor stelare se repeziră la uşa din membrană musculară închisă. Cinci se năpustiră realmente spre posedaţi, atacându-i cu orice aveau la îndemână: lame cu fisiune (care nu funcţionau), sticle sparte, paralizatoare corticale (de asemenea, inutile) şi pumni goi.

Foc alb fu lansat drept răspuns: globuri aţintite spre genunchi şi glezne, care scoaseră din lupţi şi schilodiri, tentacule şfichiuitoare care se înfăşurară în jurul picioarelor aidoma unor cătuşe înroşite în foc.

Cu victimele lor zvârcolindu-se pe podea şi duhoarea de carne arsă ridicându-se în aer, posedaţii se apropiară.

Rocio Condra se afla de cinci secole în lumea de dincolo când sosi timpul miracolelor. O existenţi înfiorătoare, pe care o putea asemui doar cu ultima clipi de sufocare, prelungiţi mereu şi mereu şi mereu… Şi mereu în beznă totali, tăcere, lipsi de senzaţii. Viaţa i se rederulase de un milion de ori în minte, însă nu fusese nici pe departe suficient.

Apoi sosiră miracolele, senzaţii ce se infiltrau din universul de afară. Fisuri în neantul lumii de dincolo care se deschideau şi se închideau în fracţiuni de secundă, asemănătoare cu nori negri de furtună care se despărţeau pentru a lisa şi pătrundă razele delicios de aurii ale zorilor. Şi de fiecare dată un singur suflet pierdut zbura în potopul orbitor şi asurzitor de realitate, ieşea în libertate şi frumuseţe. Împreună cu toţi ceilalţi rămaşi în urmă, Rocio îşi urla frustrarea în genune. După aceea îşi redublau rugile, implorările şi făgăduielile către viii indiferenţi şi insensibili, oferindu-le mântuire şi înnobilare în schimbul unui simplu ajutor.

Poate că asemenea promisiuni chiar aveau succes. Tot mai multe fisuri apăreau, atât de multe, încât deveniseră ele însele un chin. Să ştii că există o cale de ieşire, dar care să-ţi fie mereu refuzată…

Mai puţin acum. De data aceasta… De data aceasta gloria se înălţă împrejurul lui Rocio Condra atât de sonoră şi luminoasă, încât aproape că-l copleşi. În torent era strâns cineva care striga după ajutor, care implora oprirea agoniei.

— O să te ajut eu, minţi periculos Rocio. O să opresc ceea ce se-ntâmplă.

Durerea îl inundă, când gândurile disperate se agăţară de cuvintele lui false. Era mult, mult peste obişnuita angrenare a sufletelor în căutarea de subzistenţă amară. Se putu simţi câştigând greutate şi forţă, pe măsură ce gândurile lor se împletiră. Iar durerea urcă abrupt spre extaz. Rocio simţi realmente picioare şi braţe zvâcnind, când un pârjol dătător de agonie trecu peste piele, un gâtlej care fusese transformat în carne vie de atâtea urlete. Totul era aproape delicios, genul de încântare ce l-ar fi bucurat pe un masochist.

Gândurile bărbatului deveneau mai slabe, mai mici, pe măsură ce Rocio se împinse şi se înşurubă adânc în căile neurale ale creierului. Când o făcu, mai multe dintre vechile experienţe omeneşti reapărură salutar, aerul care-i năvălea în plămâni, bubuiturile unei inimi. Şi în tot acest timp noua lui gazdă se diminua. Felul în care Rocio o apăsa, întemniţându-i sufletul, era aproape instinctiv şi devenea tot mai simplu de la o secundă la următoarea.

Putea auzi celelalte suflete pierdute din lumea de dincolo zbierându-şi furia pentru că el fusese cel care câştigase salvarea. Ameninţări amare, acuzaţii de lipsă de merite.

Apoi rămaseră doar protestele slabe ale gazdei lui şi un al doilea glas straniu de îndepărtat, care implora să ştie ce se întâmpla cu iubitul lui. Îmbrânci sufletul gazdei şi-şi extinse propria minte pentru a umple întregul creier.

— Ajunge! spuse o voce de femeie. Avem nevoie de tine pentru ceva mai important.

— Lasă-mă! tuşi el. Sunt aproape înăuntru, aproape…

Forţele îi creşteau, corpul captiv începea să răspundă. Ochii scăldaţi în lacrimi dezvăluiră contururile tremurătoare a trei siluete aplecate peste el. Siluete care trebuia cu certitudine să fie îngeri. O fată superb de frumoasă, înveşmântată doar într-o corona strălucitor de albă.

— Nu, zise ea. Intră în şoimul-negru. Acum.

Trebuia să fi fost vreo greşeală teribilă. Ei nu-nţelegeau? Acesta era miracolul. Mântuirea!

— Sunt înăuntru, le spuse Rocio. Uite, nu vedeţi? Am reuşit.

Ridică una dintre mâinile sale noi şi văzu atârnându-i de toate degetele băşici ca nişte fungi mari, translucizi.

— Atunci, ieşi.

Mâna se dezintegră. Sânge îi împroşcă chipul, ocultându-i vederea. Voia să urle, dar coardele vocale îi erau prea vătămate ca să-i dea ascultare.

— Intră-n şoimul-negru, băi, pulică, altfel te trimitem imediat înapoi în lumea de dincolo. Şi dup-aia n-o să te mai lăsăm să te mai întorci niciodată.

Altă rafală de durere neaşteptat de intensă, urmată de o amorţeală la fel de înspăimântătoare, îi spuse că laba piciorului drept îi fusese distrusă. Îi rodeau carnea-i frumoasă şi nouă, nemailăsându-i nimic. Turbă zadarnic faţă de nedreptatea celor ce i se întâmplau. După care senzaţii cu ecouri stranii îi înfloriră în minte.

Vezi? întrebă Dariat. Este simplu, aplică-ţi gândurile în felul ăsta.

O făcu şi afinitatea se deschise, unindu-l cu Mindori.

Ce se întâmplă? întrebă agitat şoimul-negru.

Întregul picior stâng al lui Rocio fusese distrus. Foc alb îi cuprindea vintrele şi ciotul rămas din piciorul drept.

Peran! strigă şoimul-negru.

Rocio suprapuse tonul mintal al căpitanului peste propriile sale gânduri. Ajută-mă, Mindori.

Cum? Ce se întâmplă? Nu te-am putut simţi. Te-ai închis faţă de mine. De ce? N-ai mai făcut asta niciodată.

Iartă-mi. De vină-i durerea, un infarct. Cred că mor. Lasă-mă să fiu cu tine, prietene.

Haide. Repede!

Simţi cum legătura de afinitate se lărgeşte şi şoimul-negru era acolo, aşteptându-şi căpitanul, cu mintea plină de iubire şi înţelegere, o creatură blândă şi încrezătoare, în ciuda mărimii şi puterii sale incontestabile. Kiera Salter exercită încă şi mai mult din genul ei specific de presiune.

Cu un ultim blestem la adresa diavolilor care nu-i lăsau alternativă, Rocio abandonă corpul omenesc drag şi lunecă prin legătura de afinitate. Transferul acesta era diferit de cel care-l adusese din lumea de dincolo. Aceea fusese o intrare forţată, pe când aceasta era o îmbrăţişare primitoare din partea unei iubite lipsite de sofisticare, care-l trăgea pentru a-l feri de rău.

Centrul energistic pe care-l generase sufletul lui se stabili în interiorul celulelor neurale ce aşteptau în miezul şoimului-negru, iar legătura care-l conecta de corpul căpitanului se rupse când craniul fu zdrobit de pumnul triumfător al Kierei.

Mindori stătea pe piedestalul său de pe a doua dintre cele trei terase de andocare ale Valiskului, absorbind răbdător fluid nutritiv în vezicile sale de stocare. Dincolo de eclipsa spaţioportului non-rotativ a habitatului, giganta gazoasă Opuntia era un păienjeniş decolorat de benzi de furtună verde-limoniu. Imaginea era confortabilă pentru şoimul-negru, care se născuse în inelele Opuntiei şi avusese nevoie de optsprezece ani pentru a ajunge la conul lung de o sută douăzeci şi cinci de metri a formei sale mature. Constituia o ciudăţenie chiar şi printre şoimii-negri, ale căror profiluri se abăteau considerabil de la forma discoidală standard a şoimilor-de-vid. Carcasa din polip era verde-întunecat, presărată de inele purpurii, iar trei protuberanţe groase aidoma unor aripioare se ridicau din sfertul posterior. Ţinând seama de aspectul de proiectil turtit, unica opţiune pentru modulul sistemului de susţinere biotică era forma de picătură alungită spre înapoi, care stătea ca o şa metalică peste secţiunea mediană a carcasei superioare.

Ca la toţi şoimii-negri şi şoimii-de-vid, câmpul său de distorsiune era pliat în jurul carcasei, abia fiind operativ în timp ce era andocat. Starea aceea luă însă sfârşit imediat ce sufletul lui Rocio Condra îi invadă celulele neurale. Numărul de neuroni pe care-i poseda acum era considerabil mai mare decât al creierului omenesc, sporind volumul de putere energistică produs de distorsiunea transdimensională. Rocio se extinse din zona de stocare alocată de Mindori, trecând direct prin subrutinele concepute pentru a-l susţine.

Surprins, şoimul-negru izbuti doar să întrebe: Cine eşti? înainte ca el să-i supună mintea. Nu putea totuşi să preia controlul funcţiilor enorm de complexe ale unui şoim-negru cu uşurinţa cu care ar fi procedat într-un corp omenesc. Nu exista un instinct care să-l călăuzească, nu exista o succesiune veche şi familiară de impulsuri nervoase pe care s-o urmeze. Acesta era un teritoriu necunoscut; în timpul vieţii lui nu existase nici o navă stelară, cu atât mai puţin una organică.

Rutinele autonome care reglementau organele lui Mindori funcţionau perfect, aşa încât le îngădui să opereze în continuare. Pe de altă parte însă câmpul de distorsiune era controlat în mod direct de gândirea conştientă.

La două secunde după posedare, câmpul se dilată scăpat de sub control şi şoimul-negru se înclină spre spate, smulgând tuburile de alimentare ale piedestalului din orificiile lor. Fluidul nutritiv se revărsă ca o arteziană, inundând terasa, până ce habitatul închise iute valvele musculare.

Mindori se legănă apoi în faţă, după care se ridică trei metri deasupra piedestalului în formă de ciupercă, în timp ce Rocio se străduia cu disperare să stopeze fluxurile oscilante care-i goneau sălbatic prin celulele configuratoare. Din nefericire nu putea coordona prea bine procesul. Detecţia masică, simţul primar al şoimului-negru, provenea dintr-o manipulare secundară sofisticată a câmpului de distorsiune. Rocio nu-şi putea da seama nici măcar unde se afla, cu atât mai puţin să revină acolo unde fusese.

Ce dracu' faci? întrebă Rubra iritat.

Pupa lui Mindori se roti într-un arc rapid, aproape zgâriind suprafaţa terasei cu aripioarele inferioare. Şoferul unui vehicul de service frână violent, după aceea băgă iute în marşarier, când uriaşa navă stelară bitek vâjâi la nici cinci metri de parbrizul bombat al cabinei sale.

Scuze, rosti Rocio, scotocind cu disperare prin memoriile restricţionate ale şoimului-negru în căutarea unei rutine de comandă. Este un flux de putere. Îl stopez imediat.

Alţi doi şoimi-negri începură giraţii similare, cu neuronii invadaţi de sufletele revenite. Rubra le expedie de asemenea întrebări nervoase.

Rocio izbuti să regleze ceva mai eficient câmpul şi să asocieze formele masice pe care le percepea cu imaginile provenite de la blisterele senzoriale. Carcasa îi luneca periculos de aproape de marginea terasei de andocare.

Reconfigură câmpul de distorsiune pentru a-l impulsiona în direcţia opusă. Ceea ce fu perfect… până când îşi dădu seama exact cât de repede se îndrepta către peretele habitatului. Iar alt şoim-negru (neposedat) îi stătea în cale.

Nu mă pot opri, răbufni spre el.

Şoimul-negru se ridică iute şi lin, ţâşnind şaizeci de metri drept în sus, şi protestă indignat. Mindori lunecă pe sub el şi reuşi să se oprească cu o clipă înainte ca aripioarele posterioare să-i lovească învelişul Valiskului.

Ultimii doi căpitani de şoimi-negri din taverna Tacoul fură sacrificaţi finalmente pentru strategia Kierei şi navele li se ridicară de pe piedestale ca nişte artificii supraalimentate. Rubra şi ceilalţi şoimi-negri trimiseră întrebări alarmate după ei. Trei şoimi-negri neposedaţi, enervaţi realmente de comportamentul verilor lor, se lansară de asemenea de pe terasă. O coliziune păru iminentă când navele gigantice dansară în interstiţiul de un kilometru dintre cele două terase. Rubra începu să emită spre ele vectori de zbor, încercând să le menţină la distanţe reciproce sigure, solicitând supunere instantanee.

De acum Rocio stăpânea elementele de bază ale dinamicii câmpului de distorsiune şi îşi manevră forma mătăhăloasă înapoi către piedestalul iniţial. După cinci tentative, în care-l ocolise printr-o spirală smucită, izbuti să se instaleze.

Sper că acum aţi terminat toţi, spuse Rubra după ce stolul agitat de şoimi-negri asoliză nervos.

Cu un aer plouat, Rocio acceptă admonestarea. El şi ceilalţi patru şoimi-negri posedaţi schimbară saluturi private, transmiţând fragmente de informaţii despre felul în care să-şi controleze corpurile.

După ce experimentă o jumătate de oră, Rocio fu plăcut surprins de ceea ce putea să vadă şi să simtă. Mediul gigantei gazoase era ticsit de energie de multe tipuri şi de foarte multă masă liberă. Talazurile de magnetism, electromagnetism şi particule energetice se suprapuneau. Percepea douăzeci de sateliţi şi sute de asteroizi mici. Toate trasau linii delicate peste conştiinţa sa, ivindu-se într-o sumedenie de feluri: unde armonice, culori, mirosuri. Dispunea de mult mai multe percepţii decât cele produse de aparatul senzorial uman. Şi de fapt orice percepţie ar fi fost mult mai bine decât lumea de dincolo.

Banda de afinitate se cufundă într-o tăcere domolită, pe când ei aşteptau să vadă ce se va întâmpla în continuare.

Avionul spaţial supraîncărcat urcă destul de sigur prin stratosfera Lalondei, îndepărtându-se de coasta muntoasă estică a lui Amarisk. Abia după ce ajunse la o sută de kilometri altitudine, acolo unde ionii se rarefiaseră la un nivel cu puţin peste cel al vidului aglomerat de electricitate statică, Ashly Hanson comută de la statoreactoarele inductive la propulsia reactivă. Atunci începură problemele. Trebui să ambaleze la maximum motoarele-rachetă gemene din coadă, crescând voltajul de la celulele energetice şi aducând temperatura plasmei la plafoane periculoase. Circuitele de răcire emiseră avertizări, pe care Ashly le examină comparativ cu funcţionarea avionului, ţinând seama de unele şi ignorându-le pe altele. Pilotarea era mediul lui de existenţă: să ştie cât de departe putea împinge sistemele şi când să-şi asume riscuri calculate.

Rezervele de putere, nivelurile de combustibil şi marjele de siguranţă formau desene multitexturale fabulos de elaborate ce interacţionau în mintea lui, pe când bărbatul îşi continua jongleria magică. Factorii începeau să concorde lent, îngăduindu-i să decidă asupra celei mai bune opţiuni: viteza de învingere a atracţiei gravitaţionale la altitudinea de o sută douăzeci de kilometri. În mod teoretic, în felul acela ar mai fi rămas în rezervoare cu şapte kilograme de masă de reacţie.

— Nu-i totuşi o înălţime prea grozavă, mormăi el în barbă. Avea totuşi să le ofere posibilitatea joncţiunii cu Lady Mac.

Cele douăzeci şi nouă de motive pentru parametrii de supraîncărcare ai avionului spaţial pălăvrăgeau şi chiuiau voios înapoia lui, indiferente la eforturile părintelui Elwes şi ale lui Kelly Tirrel de a le domoli. N-avea să dureze prea mult, gândi Ashly cu un aer de posomoreală inevitabilă; puştii vomitau întotdeauna în imponderabilitate, mai ales cei atât de mici ca actualii lui pasageri.

Dataviză calculatorului de zbor, solicitând un canal spre Lady Mac. Procesorul de comunicaţii avu nevoie de ceva timp să se fixeze pe satelitul Lalondei, şi chiar şi atunci lăţimea de bandă era redusă. Dovezi sumbre ale forţelor maligne ce se roteau invizibil în jurul planetei sortite pieirii.

— Joshua?

— Te monitorizez, Ashly.

— Va trebui să faci nişte manevre în vederea joncţiunii. Eu voi fi nevoit chiar să-mi cheltuiesc masa de reacţie a propulsorului pentru a ajunge pe orbită. Ăsta-i vectorul.