Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Glumeşti! Să aducem peste cinci milioane de oameni?

— Da. Va dura, totuşi se poate face.

— Să aducem nişte oameni – da, însă aşa mulţi… Cu siguranţă şi populaţia noastră va creşte.

— În nici un caz cu cinci milioane. Va trebui ca în următorii zece ani să introducem obligativitatea sarcinii permanente pentru toate femeile. Poate că acum consiliul se află la conducere, dar ia-ncercaţi să implementaţi măsura asta şi veţi vedea cât vom rezista.

— Nu mă refer la momentul de acum, ci la cel ulterior. Vom avea copii după ce plecăm.

— Oare? Acestea nu sunt corpurile noastre adevărate şi ei nu vor fi niciodată copiii noştri. Imperativul biologic nu ne mai impulsionează; corpurile acestea sunt receptori senzoriali pentru conştiinţele noastre şi nimic altceva. Eu nu intenţionez în nici un caz să am copii.

— Bine, însă chiar presupunând că ai dreptate, iar eu nu spun că ai, cum vei căpăta genul acela de influx? O să lansezi şoimii-de-iad în zboruri de piraterie pentru a captura oameni?

— Nu, răspunse ea ferm. Îi voi invita. Aţi văzut triburile Puntea-stelară. În toate societăţile din Confederaţie există nemulţumiţi, la fel ca ei. O ştiu pentru că una dintre societăţile caritabile pentru care am lucrat ajuta la reabilitarea tinerilor ce nu puteau face faţă vieţii contemporane. Dacă i-am aduna pe toţi, am putea umple douăzeci de habitate de mărimea asta.

— Dar cum? Ce anume i-ar putea determina să dorească să vină aici, în Valisk?

— Trebuie doar să găsim mesajul corect, asta-i tot.

Chiar şi în timpul zilei, palatul Burley ieşea în evidenţă faţă de oraşul Atherstone; aflat în vârful unei coline mici şi înconjurat de parcuri întinse, supraveghea cartierele de jos cu o detaşare regală pe potrivă. Iar noaptea izolarea îl făcea realmente dominant.

Luminile din Atherstone transformau autostrăzile, bulevardele şi pieţele măreţe într-o strălucire sidefie puternică, care tremura ca vie. Chiar în centrul său însă domeniul palatului era un lac întunecat ca miezul nopţii. Iar palatul Burley sclipea în mijlocul său mai intens decât o făcea vreodată sub soarele amiezii, iluminat de o salbă de cinci sute de spoturi. Era vizibil de aproape oriunde din oraş.

Ralph Hiltch îl observă prin suita de senzori a avionetei Marinei Regale, pe când se apropiau. O clădire în stil neoclasic, cu numeroase aripi care se adunau laolaltă sub unghiuri nu tocmai geometrice, şi cinci curţi interioare pătrate ce împrejmuiau grădini verzi. Deşi era aproape ora unu noaptea, o mulţime de vehicule foloseau aleea lungă de acces care traversa parcurile, iar farurile lor creau o bandă aproape continuă de lumină albă. Deşi foarte ornamental, palatul constituia centrul autentic al guvernării; ţinând seama de actuala stare de alertă, activitatea aceea era cât se poate de firească.

Pilotul aşeză avioneta pe una dintre platformele de asolizare discret amplasate pe terasa de pe acoperiş. Când Ralph coborî din aparatul de zbor, Roche Skark îi ieşi în întâmpinare, asistat de doi bodyguarzi care rămăseseră discret la câţiva metri în spate.

— În ce stare te găseşti? întrebă directorul ASE.

Ralph clătină din cap.

— Încă sunt întreg, domnule. Spre deosebire de Mortonridge.

— Cazul ăsta de învinovăţire nu-mi place deloc. Sper că nu-ţi afectează judecata.

— Nu, domnule. În tot cazul, nu-i vorba despre învinovăţire. Doar nemulţumire. Aproape că pusesem mâna pe ei… am fost atât de aproape…

Roche îl privi înţelegător pe mai tânărul agent operativ.

— Ştiu, Ralph. I-ai alungat însă din Pasto, iar asta este o realizare colosală. Gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi căzut în mâinile unora ca Annette Ekelund! Mortonridge multiplicată de o sută de ori. Iar dacă ei ar fi posedat atât de mulţi oameni, nu s-ar fi mulţumit să stea locului, aşa cum simt pe peninsulă.

— Da, domnule.

Intrară în palat.

— Ideea asta pe care aţi avut-o voi doi este fezabilă? întrebă Roche.

— Aşa cred, domnule. Şi vă sunt recunoscător că-mi îngăduiţi s-o prezint chiar eu Prinţesei.

Ideea evoluase din câteva examinări strategice pe care le ţinuse cu colonelul Palmer în decursul ocazionalelor momente de linişte din cele două zile frenetice ale evacuării lui Mortonridge. Ralph ştia că implica sugestii pe care trebuia să le facă el personal Prinţesei, deoarece se temea că ar fi fost diluată de analiştii şi tacticienii Marinei, dacă ar fi înaintat-o prin canalele procedurale corecte. Minţi convingătoare, care ar fi lustruit substanţa brută pentru a prezenta un concept acceptabil din punct de vedere politic. Iar asta n-ar fi funcţionat, succesul nu putea fi produs decât prin o adeziune de sută la sută la propunere.

Uneori, când se retrăgea puţin şi privea personajul acesta obsedat în care se transformase, se întreba dacă nu cumva pur şi simplu se supradoza cu aroganţă.

— Ţinând seama de circumstanţe, a fost lucrul cel mai mărunt pe care l-am putut face, spuse Roche Skark. După cum ţi-am spus, eforturile tale n-au trecut neobservate.

Sylvester Geray îi aştepta în sala de recepţie decagonală cu pilaştri de aur şi platină sclipitori. În uniforma sa perfectă, Marele Comis privi mai degrabă şovăitor combinezonul împrumutat de Ralph de la puşcaşii marini, apoi deschise o pereche de uşi.

După opulenţa saloanelor de până atunci, cabinetul privat al prinţesei Kirsten părea aproape sărăcăcios. Genul de studio discret şi în acelaşi timp rafinat din care şi-ar fi condus domeniul un nobil latifundiar. Lui Ralph îi veni realmente greu să accepte că întregul sistem stelar Ombey era condus din odaia aceasta.

Se apropie de birou, simţind că ar fi trebuit să salute, dar ştiind în acelaşi timp că ar fi părut ridicol – la urma urmelor, el nu era militar. Prinţesa nu diferea mult de imaginile ei de la ştiri, o lady plină de demnitate, care părea încremenită într-o perpetuă vârstă mijlocie. Oricât de multă disciplină i-ar fi fost inoculată, lui Ralph îi fu imposibil să nu-i examineze cercetător chipul. Zări bineînţeles nasul Saldana clasic, subţire şi cu vârful arcuit în jos, care era aproape singura ei trăsătură delicată, deoarece avea o robusteţe generală care făcea imposibil să şi-o imagineze vreodată ajungând o bunicuţă fragilă.

Prinţesa Kirsten îl salută cu o înclinare generoasă din cap.

— Domnul Hiltch! În came şi oase, în cele din urmă.

— Da, Alteţă.

— Îţi mulţumesc foarte mult că ai venit. Dacă vrei, te rog, să iei loc, am putea începe.

Ralph se aşeză pe scaunul de lângă Roche Skark, recunoscător pentru iluzia de protecţie pe care i-o transmitea şeful său. Jannike Dermot îl privea aproape amuzată. În afară de Marele Comis, în încăpere se mai găsea doar Ryle Thorne, care părea complet indiferent faţă de prezenţa lui Ralph.

— Îl vom aduce acum pe amiralul Farquar, rosti Kirsten.

Dataviză procesorului desktop pentru o conferinţă senzambiental cu nivelul I de securitate. Incinta în formă de bulă albă se ivi, cuprinzându-i.

Ralph constată că se găsea în dreapta amiralului, în capătul îndepărtat al mesei faţă de Prinţesă.

— Domnule Hiltch, poţi să ne rezumi situaţia curentă de pe Mortonridge, spuse Kirsten.

— Da, Alteţă. Actualmente principala noastră operaţie de evacuare s-a încheiat. Graţie avertizărilor pe care le-am trimis, am izbutit să evacuăm peste optsprezece mii de oameni cu avioanele şi avionetele de transport ale Marinei Regale. Alte şaizeci de mii au plecat pe M6 şi au scăpat pe acolo înainte ca autostrada să devină nefuncţională. Sateliţii cu senzori ne arată că aproximativ opt sute de ambarcaţiuni cu refugiaţi se îndreaptă spre continentul principal. În momentul de faţă prioritatea noastră este de a încerca să ridicăm oamenii de pe ambarcaţiunile cele mai mici, care sunt îngrozitor de supraaglomerate.

— Ceea ce înseamnă că pe Mortonridge au rămas abandonaţi aproape două milioane de oameni, rosti amiralul Farquar. Şi nu putem face absolut nimic în privinţa lor.

— Credem că cei mai mulţi sunt deja posedaţi, zise Ralph. La urma urmelor, oamenii lui Ekelund au beneficiat de două zile. Iar cei care nu sunt posedaţi vor fi până mâine. Ne ciocnim mereu de curba asta exponenţială. Este o ecuaţie înspăimântătoare când este tradusă în viaţa reală.

— Eşti absolut sigur că sunt posedaţi? întrebă prinţesa Kirsten.

— Mă tem că da, Alteţă. Imaginile din sateliţi simt neclare, desigur, deasupra întregii peninsule. Mai putem totuşi utiliza secţiuni din reţeaua de comunicaţii. Se pare că posedaţii au uitat de ea sau au ignorat-o. IA-urile au extras din senzori şi camere toate imaginile posibile. Tiparul de ansamblu este constant. Non-posedaţii sunt căutaţi, apoi făcuţi să sufere până se înclină în faţa posedării. Sunt destul de nemiloşi în privinţa aceasta, deşi par să manifeste reticenţe în cazul copiilor. Majoritatea celor care mai ajung acum la punctele de evacuare sunt sub şaisprezece ani.

— Doamne Dumnezeule! murmură Prinţesa.

— Vreun posedat a încercat să iasă? întrebă Ryle Thome.

— Nu, domnule, răspunse Ralph. Din câte putem spune, deocamdată par să respecte acordul. Unica anomalie din clipa de faţă este vremea. De azi-dimineaţă deasupra lui Mortonridge se adună o cantitate considerabilă de nori, care nu sunt defel naturali.

— Nişte nori care nu sunt naturali? se încruntă Ryle Thome.

— Da, domnule. Este o pătură aproape uniformă, care se întinde dinspre sud şi nu pare să fie afectată de vânt. Şi care a început să strălucească roşu. Credem că ar putea fi o formă suplimentară de protecţie împotriva sateliţilor cu senzori. Dacă va continua să se extindă cu viteza actuală, Mortonridge va fi complet învăluită în treizeci şi şase de ore. După aceea vom dispune doar de senzorii conectaţi la reţea şi nu cred că ei îi vor trece mult timp cu vederea.

— Un nor roşu? întrebă prinţesa Kirsten. Este toxic?

— Nu, Alteţă. Am trecut cu câteva drone prin el ca să culegem eşantioane. Nu sunt decât vapori de apă. Totuşi ei îl controlează într-un fel neştiut.

— Care este potenţialul său ca armă?

— Nu văd cum ar putea fi utilizat în mod agresiv. Cantitatea de energie necesară pentru a-l genera este realmente impresionantă, dar asta-i tot. Oricum, frontiera pe care am stabilit-o în partea de sus a lui Mortonridge este un blocaj eficient. Soldaţii au numit-o „parafoc”. Laserele DS au cauterizat solul pe o fâşie lată de doi kilometri, de-a curmezişul gâtului peninsulei. Pentru monitorizarea ei, combinăm observaţiile sateliţilor cu patrulele de sol; dacă ceva se mişcă acolo, va fi ţintit instantaneu.

— Ce se întâmplă dacă norul încearcă să se deplaseze?

— Atunci vom încerca să-l ardem cu laserele DS. Dacă nu vom reuşi, vom avea nevoie de autoritatea dumneavoastră, Alteţă, de a lansa lovituri punitive.

— Am înţeles. Cum veţi şti în ce fel să ţintiţi aceste lovituri punitive, dacă norul roşu acoperă complet Mortonridge?

— Va trebui să trimitem înăuntru echipe de recunoaştere.

— Să ne rugăm atunci ca norul să poată fi oprit de lasere.

— Văd că sunteţi pregătiţi pentru a împiedica orice tentative de evadare în masă, rosti Ryle Thorne. Ce aţi făcut pentru a-i împiedica pe posedaţi să se strecoare individual printre refugiaţi? Ştim cu toţii că-i suficient unul singur pentru a reîncepe întregul coşmar. Am monitorizat aspecte ale evacuării şi la răstimpuri a fost destul de haotică.

— Haosul a fost în partea evacuării refugiaţilor, domnule, răspunse Ralph. În capătul celălalt procedurile au fost mult mai bine implementate. Toţi au fost testaţi pentru a vedea dacă deţin efectul acesta energistic. N-am găsit pe niciunul. Şi chiar dacă ar fi reuşit să se infiltreze, toţi refugiaţii sunt ţinuţi în izolare. Credem că singurii posedaţi de pe Ombey sunt pe Mortonridge.

— E bine, încuviinţă prinţesa Kirsten. Ştiu că Roche Skark te-a felicitat deja, domnule Hiltch, totuşi doresc să-mi exprim recunoştinţa pentru felul în care te-ai ocupat de criza aceasta. Comportamentul dumitale a fost exemplar.

— Vă mulţumesc, Alteţă.

— Nu-mi face plăcere s-o spun, însă cred că femeia aceea, Ekelund, a avut dreptate. Rezultatul final nu va fi decis aici.

— Scuzaţi-mă, Alteţă, dar i-am spus lui Ekelund că afirmaţia aceea mi s-a părut incorectă şi continui să cred asta.

— Continuă, domnule Hiltch, îi spuse Kirsten cordial. Nu muşc şi aş dori din tot sufletul să mi se arate că m-am înşelat în această privinţă. Ai vreo idee?

— Da, Alteţă. Cred că simpla aşteptare pasivă pentru ca problema aceasta să fie rezolvată altundeva ar fi o greşeală de proporţii. Pentru propria noastră linişte a minţii, dacă nu pentru altceva, trebuie să ştim că posedaţii pot fi înfrânţi, pot fi făcuţi să renunţe la ceea ce au luat. Ştim că tau-zero îi poate sili să abandoneze corpurile pe care le-au furat şi este posibil ca pe Kulu, ori pe Pământ, sau în alt loc cu resurse ştiinţifice realmente de vârf să poată fi găsită o metodă mai rapidă şi mai eficientă. Ideea însă este că, indiferent de soluţia la care vom ajunge, va trebui totuşi să coborâm pe sol şi s-o implementăm.

— Ai dori aşadar să începem acum? întrebă amiralul Farquar

— Etapa de pregătire, da, domnule. Sunt foarte multe detalii ce trebuie puse la punct la sol. Colonelul Palmer şi eu credem că posedaţii au comis deja o greşeală critică. Deoarece i-au posedat pe toţi cei rămaşi în Mortonridge, au renunţat la arma lor de şantaj. Nu ne mai pot ameninţa cu un masacru aşa cum au făcut în Exnall, fiindcă nu le-au mai rămas ostatici. Acum suntem doar noi şi ei.

— Ralph, tu ştii din experienţă personală cât de teribil luptă ei. Ne-ar costa câte doi puşcaşi marini pentru fiecare patru-cinci posedaţi capturaţi. Nu-i deloc un raport încurajator.

Ralph îşi întoarse atenţia către Prinţesă, dorindu-şi să fi fost în afara mediului senzambiental. Dorea contact vizual real, pentru a-i spune adevărul în care el credea cu tărie.

— Domnule, nu cred că ar trebui să ne folosim puşcaşii marini. În nici un caz în prima linie. După cum aţi spus, ar fi ucişi. Ştim că posedaţii trebuie să fie copleşiţi înainte de a putea fi subjugaţi, iar genul acela de bătălii ar demoraliza trupele cu mult înainte să fi avansat în mod real.

— Şi atunci ce doreşti să folosim? întrebă Kirsten curioasă.

— Alteţă, există o tehnologie care poate funcţiona eficient în vecinătatea unui posedat şi care, în plus, este disponibilă în cantităţile necesare pentru eliberarea lui Mortonridge.

— Bitekul, spuse Kirsten iute, uşor încântată că făcuse conexiunea.

— Da, Alteţă, încuviinţă Ralph şi se strădui să-şi ascundă surprinderea. Probabil că edeniştii ar putea produce un tip de luptător care să facă asta.

— Există chiar şi o secvenţă ADN adecvată pe care ar putea-o utiliza, zise Prinţesa încântată de jocul acela, cu gândurile gonindu-i deja şi examinând posibilităţi. Gardiştii din Seninătate! Am accesat senzavizări ale lor. Nişte brute cu aspect teribil. Iar Ione ne este verişoară şi sunt convinsă că achiziţia n-ar fi o problemă.

Restul Comitetului de Securitate rămase tăcut, surprins de aparenta ei dorinţă de a abandona tabuurile.

— Vom avea totuşi nevoie de o armată convenţională masivă care să ocupe şi să păstreze terenul pe care l-am recâştigat şi să asigure susţinerea luptătorilor bitek, preciză precaut Ralph.

— Da. Prinţesa era pierdută în gânduri. Domnule Hiltch, reluă ea, ai oferit într-adevăr o propunere validă. Din păcate, aşa cum sunt convinsă că ştii, eu nu i-aş putea aborda pe edenişti cu o asemenea cerere. Implicaţiile politice ale unei asemenea alianţe ar submina unele principii de bază ale politicii externe a Regatului, care au fost menţinute de secole.

— Am înţeles, Alteţă, rosti Ralph rigid.

— Nu le pot adresa o petiţie, urmă Kirsten extrem de încântată. Doar regele Alastair poate face asta. Aşa că ar fi mai bine să mergi şi să-l rogi pe fratele meu mai mare în numele meu, da, domnule Hiltch?

Imediat după ce Noua Californie căzuse în faţa Organizaţiei Capone, Consensul celor treizeci de habitate de pe orbita lui Yosemite începuse să se pregătească de război. Era o situaţie care nu se mai ivise niciodată în cele cinci secole de la înfiinţarea edenismului. Doar Laton îi mai ameninţase vreodată în trecut, dar el fusese singur; impresionantele lor resurse pan-Confederaţie fuseseră adecvate pentru a-i face faţă (aşa consideraseră ei atunci). Cazul acesta era cu totul diferit.

Adamiştii din toată Confederaţia îngăduiau aproape întotdeauna prejudecăţilor să le contamineze gândirea vizavi de cultura edenistă. Ei presupuneau că, întrucât era simultan bogată şi izolată, ar fi fost dacă nu neapărat decadentă, atunci cel puţin şovăielnică. Greşeau în privinţa aceasta. Edeniştii se mândreau cu abordarea lor raţională faţă de toate aspectele vieţii. Ei detestau violenţa, favorizând interminabile negocieri diplomatice şi sancţiuni economice în locul oricăror forme de conflict, însă, dacă nu exista alternativă, se angajau în luptă. Şi luptau cu precizie rece, logică, care era înfricoşătoare.

Odată ce decizia fusese luată, Consensul începuse activitatea de coordonare a resurselor şi priorităţilor gigantei gazoase. Pâlcurile întinse de staţii industriale care înconjurau fiecare habitat fuseseră comutate imediat şi în totalitate pentru fabricarea de armament. Producţia de componente fusese integrată de Consens, care în numai câteva ore asigurase concordanţa dintre cerere şi capacitate, după care trecuse la armonizarea procedurilor finale de fabricaţie. La numai patru ore după începerea operaţiunii, primele viespi de luptă noi ieşiseră din secţiile de asamblare.

După ce cucerise Noua Californie, Capone îşi începuse campania împotriva aşezărilor asteroidale din sistem. Consensul ştiuse atunci că va fi numai o chestiune de timp. Yosemite era sursa de He3 pentru întregul sistem, poziţia strategică principală.

Poate că dacă prima sa acţiune ar fi fost un atac cu toate forţele împotriva lui Yosemite, Al Capone ar fi putut avea succes. Aşa însă cucerirea aşezărilor asteroidale a fost o eroare tactică. Ea i-a permis Consensului zile preţioase în care să consolideze defensiva gigantei gazoase. Nici chiar Emmet Mordden nu a priceput pe de-a-ntregul potenţialul impresionant al unei întregi civilizaţii convertite la susţinerea unui război, mai ales una care dispunea de resursele tehnologice ale edenismului. Cum ar fi putut? Nu se mai întâmplase niciodată.

Şoimii-de-vid care pluteau staţionar la şapte sute de mii de kilometri deasupra polilor Noii Californii au observat cele trei escadrile noi asamblate la cei cincizeci şi trei de asteroizi de pe orbita planetei. Alcătuirea lor, numărul de nave şi în unele cazuri până şi specificaţiile de armament au fost notate cu grijă şi trimise la Yosemite. Neştiuţi de Organizaţie, şoimii-de-vid nu reprezentau întreaga operaţie edenistă de culegere a informaţiilor, ci pur şi simplu o coordonau. Mii de globuri-spion senzoriale de mărimea unor tomate cădeau în mod stealth pe lângă asteroizi aidoma unei ninsori negre permanente. Toate informaţiile pe care le culegeau erau retransmise şoimilor-de-vid prin intermediul legăturilor de afinitate cu procesoarele lor bitek. Posedaţii nu puteau detecta afinitatea, care nu era susceptibilă nici la bruiajul electronic convenţional, şi nici la interferenţe din partea abilităţii energistice, iar toate acestea permiteau globurilor să relateze minut cu minut dezvoltarea flotei.

Dacă cineva din Organizaţie ar fi ştiut cât de detaliată era cunoaşterea edenistă, n-ar fi trimis niciodată navele.

La treizeci şi nouă de ore după ce Capone aprobase încercarea de capturare a norilor-de-căuşe Yosemite, două dintre cele trei escadrile de nave andocate în asteroizi au plecat la drum. Consensul ştia atât vectorii navelor, cât şi momentul sosirii.

Yosemite se afla la şapte sute optzeci şi unu de milioane de kilometri depărtare de steaua de tip G5 a sistemului Noua Californie. Cu diametrul de o sută douăzeci şi şapte de mii de kilometri, planeta era puţin mai mică decât Jupiter, deşi benzile sale de furtună nu aveau vigoarea asociată în mod normal unei asemenea mase; până şi culorile erau neinteresante, dungi de limonit şi caramel, care unduiau printre rafale imaculat de albe de cristale de amoniac.

Cele treizeci de habitate edeniste se aflau la trei sferturi de milion de kilometri deasupra Ecuatorului, cu orbitele perturbate doar de rezonanţe blânde cu cei opt sateliţi interiori mari. Consensul îşi concentrase noua structură defensivă în banda aceea radială. Fiecare habitat era înconjurat de platforme defensive strategice consolidate; ţinând totuşi seama de duritatea atacatorilor, Consensul încerca să împiedice orice nave ale Organizaţiei să se apropie îndeajuns de mult pentru a lansa o salvă de viespi de luptă.

După ce vectorii au fost identificaţi şi sincronizaţi temporal, Consensul a realocat douăsprezece mii de viespi din totalul de trei sute şaptezeci de mii pe care le amplasase deja în zona ecuatorială a gigantei gazoase. Propulsiile lor cu fuziune au declanşat pentru câteva minute, trimiţându-le pe o traiectorie de intercepţie cu zona din spaţiu unde era cel mai probabil să se materializeze atacatorii. O sută de şoimi-de-vid de patrulare au fost deplasaţi mai aproape.

Primii şapte atacatori care au apărut au fost, în conformitate cu programele tactice standard, fregate de linia întâi de reacţie rapidă. Misiunea lor era să evalueze nivelul opoziţiei şi, dacă era necesar, să cureţe zona de ieşire desemnată a escadrilei de orice hardware ostil. Chiar în clipa în care orizonturile de evenimente le dispăreau, lăsându-le în imponderabilitate, douăzeci şi cinci de şoimi-de-vid accelerau spre ele cu zece ge. Câmpurile de distorsiune s-au fixat, distrugând echilibrul spaţiului din jurul carcaselor şi împiedicându-le să efectueze salturi de evadare. Viespile de luptă se năpusteau deja peste distanţa care le separa, la douăzeci şi cinci ge. Imediat fregatele au lansat salve defensive, dar, cu senzorii obstrucţionaţi de fluxul energistic al propriilor lor echipaje, răspunsul dorit a fost prea lent şi oricum erau copleşite numeric fără speranţe. Fiecare fregată era ţinta a minimum o sută cincizeci de viespi de luptă, care atacau din toate direcţiile. În cazul cel mai bun, puteau lansa patruzeci de apărători. Pentru a fi avut o şansă viabilă, ar fi avut nevoie fiecare de aproape cinci sute.

Într-o sută de secunde toate cele şapte fregate au fost distruse.

Peste zece minute restul navelor Organizaţiei au început să iasă din salturile TTZ. Soarta le-a fost încă şi mai teribilă. Se aşteptau ca fregatele specializate să fi stabilit un cordon defensiv. O navă stelară adamistă obişnuită avea nevoie de timp pentru a-şi desfăşura bateriile de senzori şi să scaneze spaţiul local pentru posibile pericole; timp care, în cazul acesta, a fost prelungit de echipamentele necooperante, cu funcţionare neregulată. Când senzorii au expediat în cele din urmă o imagine a arenei externe, a părut ca şi cum o mică galaxie se găsea în mişcare. Yosemite era aproape invizibilă înapoia unei nebuloase scânteietoare de propulsii cu fuziune; mii de viespi de luptă şi zeci de mii de submuniţii generau un revărsat de zori fals peste jumătate din faţa întunecată a planetei colosale. Iar nebuloasa se contracta, cu volburile gemene centrale rotindu-se leneş în două spirale dense care se ridicau inexorabil spre zonele de urgenţă.

Una câte una, navele stelare ale Organizaţiei s-au izbit de munţii de lumină teribili, de mărimea unor luni, detonând în avalanşe fotonice care s-au rostogolit în bezna căscată aidoma unui bot gigantic.

După două ore, şoimii-de-vid aflaţi în misiune de observare deasupra Noii Californii raportară că a treia escadrilă a lui Capone părăsea asteroizii orbitali. Când ajunseră la un sfert de milion de kilometri deasupra planetei, navele stelare îşi activară nodurile configuratoare energetic şi dispărură. Consensul fu derutat de vector; navele nu erau aliniate spre nici o planetă locuită cunoscută.

Nici chiar sfârşitul ameninţării fizice nu aduse vreo uşurare în tumultul din capul Louisei. Zburaseră fără probleme până pe orbită, pentru a andoca la Tărâmul îndepărtat. Asta deşi Furay mormăise întruna despre diverse componente care făcuseră probleme în decursul ascensiunii.