Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Ia zi, care-i duma? Ar fi bine să fie o veste bună-n pula mea.

— Cred că s-ar putea să fie. Din lumea de dincolo a venit cineva cu o informaţie interesantă pentru noi. Ł un tip african pe nume Ambar, surâse Silvano amintindu-ţi-l. A ajuns într-un corp de creţtin alb ţi blond, nenică, şi era şucărit varză; are nevoie de eforturi serioase ca să se transforme înapoi într-un frăţior adevărat.

— Uite pe cineva care ar putea profita de bănuţii de ciocolată ai lui Leroy, comentă Jezzibella inocent.

Băgă altă bucăţică de rahat turcesc în gură şi-i făcu cu ochiul lui Al, când Silvano se strâmbă.

— Aşa-i, chicoti Al. Ce are de oferit?

— A fost mort numai treizeci de ani, zise Silvano. A venit de pe o planetă numită Garissa şi zice c-a fost aruncată-n aer, c-a explodat toată. A atacat-o un fel de navă stelară care a utilizat antimaterie. Nu ştiu dacă să-l cred sau nu.

— Ştii ceva despre asta? o întrebă Al pe Jezzibella.

— Sigur că da, iubitule. Odată aproape c-am făcut un album conceptual despre Genocidul Garissan. Era totuşi prea deprimant. Da, aşa a fost.

— Să-mi bag picioarele, o planetă-ntreagă! Şi tipu' ăsta, Ambar, a fost acolo?

— Aşa zice.

— Chiar poate să facă asta antimateria? Să radă o planetă-ntreagă?

— Da. Treaba însă este că el zice că guvernul garissan lucra la propria sa armă atunci când au fost raşi, la ceva cu care să atace Omuta. Jură că era cea mai mare armă care a fost construită vreodată. Şi ar trebui să ştie ce vorbeşte, fiindcă a fost savant de rachete barosan în Marina lor.

— Altă armă?

— Da. O botezaseră Alchimistul. Ambar zice c-o construiseră, da' că n-a fost utilizată niciodată. Zice că tot căcatu' de Confederaţie ar fi ştiut dac-ar fi fost utilizată, fiindcă drăcia aia avea putere, nu glumă.

— Deci arma aia există pe undeva, rosti Al. Ia să ghicesc – ne poate conduce la ea, este?

— Nu. Zice însă că ştie pe cineva care o poate face. Vechea lui profesoară de colegiu – o gagicuţă pe nume Alkad Mzu.

Lady Macbeth era programată să plece peste opt ore, deşi nimeni n-ar fi putut ghici asta vreodată, dacă ar fi văzut-o. Douăzeci la sută din carcasă continua să-i fie deschisă spre spaţiul cosmic, expunând structura hexagonală de rezistenţă; platforme telecomandate înconjuraseră complet deschizăturile şi mecanicii de pe ele lucrau metodic şi repede pentru a integra sistemele noi pe care le instalaseră în locul unităţilor avariate în luptă.

În capsulele de susţinere biotică se desfăşurau aceleaşi eforturi ordonate; echipe din cinci companii de service şi astroinginerie lucrau să aducă nava la statutul apt de bătălie. Un statut ale cărui cifre de randament i-ar fi surprins pe mulţi căpitani de nave de război convenţionale. Un statut de care Lady Macbeth nu se bucurase de decenii. Dotările interne standard fuseseră demontate şi înlocuite cu echivalentele lor de grad militar.

Joshua dorea să fie pregătită pentru performanţe de vârf, iar dacă tot plătea Ione… Cu cât se gândea mai mult la ceea ce acceptase, cu atât îşi făcea mai multe griji. Adâncirea în detaliile reechipării însemna o evadare pentru el, aproape la fel de bună ca zborul.

Petrecuse cea mai mare parte a zilei anterioare în discuţii cu managerii companiei de astroinginerie, pentru a vedea cum puteau comprima munca de două săptămâni în patruzeci şi opt de ore. Acum urmărea cu atenţie tehnicienii de la console care manipulau braţele telecomandate ce înconjurau nava.

O pereche de picioare lunecă prin trapa centrului de control, zbătându-se, ca şi cum deţinătorul lor n-ar fi fost tocmai obişnuit cu manevrele în imponderabilitate. Joshua înhăţă iute pantalonii şi-l trase în lături pe bărbat, înainte ca pantofii săi să lovească în cap un operator de consolă.

— Mulţumesc, rosti roşu la faţă Horst Elwes pe când Joshua îl direcţionă către un covoraş adeziv. Clipi iute din ochii apoşi şi privi în jur: Mi s-a spus că te voi găsi aici. Am auzit că ai căpătat un contract charter.

În glasul preotului nu se detecta nici un fel de ironie, aşa că Joshua răspunse:

— Da, Lordul Ruinelor m-a contactat pentru transportul unor componente speciale, esenţiale pentru îmbunătăţirea defensivei Seninătăţii. Staţiile industriale din exterior nu fabrică chiar toate componentele pentru platformele DS.

Nu auzi pe nimeni pufnind batjocoritor, dar la câteva console licăriră în mod limpede surâsuri amuzate. Nimeni nu cunoştea cu exactitate obiectivul zborului, însă toţi ştiau destul de bine care nu era. Iar pretextul transportului de componente era destul de străveziu. Ione anunţase că toate agenţiile de contrainformaţii din habitat dovediseră un interes brusc faţă de plecarea sa iminentă.

— Se pare totuşi că pot construi viespi de luptă, comentă Horst uşor amuzat.

Suporturile de pe pereţii hangarului susţineau şaizeci şi cinci de viespi de luptă, pregătite pentru încărcare în tuburile de lansare din Lady Macbeth.

— Ăsta-i unul dintre motivele pentru care am câştigat licitaţia contractului, părinte. Lady Mac poate transporta marfă şi-n acelaşi timp se poate lupta pentru a scăpa din buclucuri.

— Cum spui tu, tinere Joshua. Te rog însă să nu-ncerci scuza asta cu Sf. Petru, dacă vei ajunge vreodată la porţile cele mari şi albe.

— O să ţin minte. Doreai ceva anume?

— Nimic important. M-am bucurat să aud că ţi se repară nava. Lady Macbeth a suferit multe avarii în operaţiunea noastră de salvare şi-mi dau seama cât de scumpe sunt astfel de maşinării. N-aş fi dorit să suferi o pierdere financiară pentru asemenea act altruist.

— Mulţumesc, părinte.

— Copiii ar dori să te vadă înainte de plecare.

— Ăăă… De ce?

— Cred că vor să-ţi mulţumească.

— Ah, da. Aruncă o privire spre Melvyn, care părea la fel de stingherit. O să-ncerc, părinte.

— M-am gândit că ai putea combina acţiunea aceea cu slujba de pomenire. Vor fi prezenţi toţi acolo.

— Care slujbă?

— Cum, nu ţi-a spus Sarha? Episcopul a fost de acord să ţin o slujbă de pomenire pentru toţi cei care s-au sacrificat pentru copii. Cred că echipa domnului Mălin şi Warlow merită rugăciunile noastre. Va începe peste trei ore.

Buna dispoziţie a lui Joshua dispăru ca prin farmec. „Nu vreau să mă gândesc la moarte şi la ce urmează după ea… nu în clipa asta.”

Horst îi studie chipul şi citi atât tulburarea, cât şi vinovăţia oglindite în trăsăturile menţinute atent inexpresive.

— Joshua, rosti el încet, moartea înseamnă mai mult decât lumea de dincolo. Crede-mă, am văzut cu propriii mei ochi cât de mult înseamnă. Deşi simt adevărate, înregistrările făcute de prietena ta Kelly nu conţin nici pe departe întreaga istorie. Crezi că eu mi-aş mai putea păstra credinţa în Domnul nostru, dacă Shaun Wallace ar fi avut dreptate?

— Ce ai văzut?

— Singurul lucru care m-ar fi putut convinge. Pentru tine, mă aştept să fie un lucru diferit.

— Înţeleg. Fiecare om trebuie să ajungă la credinţă în felul lui.

— Ca întotdeauna, da.

Catedrala Seninătăţii fusese proiectată după vechiul arhetip european. Era una dintre puţinele clădiri din interiorul habitatului şi se ridica din parc la câţiva kilometri depărtare de cercul recepţiilor de zgârie-stele de la jumătatea lungimii cilindrului. Pereţii din polip erau albi ca nuferii, cu plafonul arcuit şi nervurat de muchii poligonale line, care lăsau impresia unui stup de mult abandonat. Deschizături înalte în pereţi fuseseră etanşate cu vitralii tradiţionale, cu o rozasă gigantică la capătul naosului, deasupra altarului din piatră. Fecioara Maria, cu pruncul Iisus în braţe, privea de sus către lespedea din granit adusă de Michael Saldana de pe Pământ.

Joshua căpătase un loc în strana din faţă, lângă Ione. Nu avusese timp să-şi schimbe uniforma-combinezon, pe când femeia purta o rochie neagră extrem de elegantă, cu pălărie complexă asortată. Cel puţin restul echipajului din Lady Mac avea aceeaşi vestimentaţie ca Joshua.

Slujba fu scurtă, poate din cauza copiilor care se foiau şi şuşoteau. Pe Joshua nu-l deranjau. Cântă imnurile, ascultă predica lui Horst şi se alătură rugilor de mulţumire.

Nu era chiar catarsisul pe care-l dorise, totuşi simţi o senzaţie de uşurare. Oameni care se adunau pentru a le mulţumi răposaţilor. „Oare cum ar fi început ritualul acesta”, se întrebă el, „dacă am fi ştiut dintotdeauna că ei ne privesc?”

După terminarea ceremoniei, Ione îl împinse către grupul de copii. Părintele Horst şi câteva asistente pediatre încercau să păstreze ordinea. Joshua decise că puştii arătau altfel. Gălăgioşii care se strânseră imediat în jurul lui puteau fi orice club de preşcolari ieşit la picnic. În tot cazul, niciunul nu semăna cu copiii speriaţi şi tăcuţi care se revărsaseră la bordul lui Lady Mac cu nici o săptămână în urmă.

În vreme ce ei chicoteau şi-şi recitau mulţumirile repetate cu grijă din timp, tânărul îşi dădu seama că pe chip i se întipărise un surâs larg. La urma urmelor, misiunea aceea avusese şi un rezultat bun. În spatele lor, părintele Horst încuviinţa aprobator. „Moş afurisit şi şmecher”, gândi Joshua, „tu ai pus totul la cale.”

Şi alţii ieşeau din catedrală: obişnuiţii reporteri de teren, edeniştii (surprinzător?) din Aethra, un număr mare de clienţi din Harkey's şi alte localuri frecventate de lucrătorii din industria spaţială, câţiva amplificaţi pentru luptă, Kelly Tirrel… Joshua se scuză faţă de copii şi o ajunse pe reporteră în nartex.

— Lady Mac pleacă diseară, rosti el jalnic.

— Ştiu.

— Am văzut câte ceva din emisiunile de ştiri Collins. Te-ai descurcat foarte bine.

— Da. În sfârşit sunt în mod oficial mai populară decât Matthias Rems.

Tonul glasului îi era amuzat, dar nu şi ochii.

— Dacă doreşti, am un loc liber.

— Nu, mulţumesc. Privi spre Ione, care discuta cu Horst Elwes. Nu ştiu ce te-a convins să faci pentru ea, dar nu vreau să am vreo legătură cu aşa ceva.

— Nu-i decât o cursă charter care va lua componente pentru…

— Hai sictir! Dacă asta-i tot, de ce-mi mai oferi un loc? Şi de ce o burduşeşti pe Lady Mac cu viespi de luptă de ultima generaţie? Vă-ndreptaţi direct spre necazuri serioase, nu-i aşa?

— Sper în mod sincer să nu fie aşa.

— N-am nevoie de asta, Joshua. N-am nevoie de faimă. N-am nevoie de risc. Să-mi bag picioarele, tu ştii ce-o să ţi se-ntâmple dacă mori? N-ai accesat niciuna dintre înregistrările mele?

Aproape părea că-l imploră.

— Ba da, am accesat câteva. Ştiu ce se-ntâmplă când mori. Totuşi nu poţi abandona speranţa pentru ceva mai bun. Nu poţi înceta să mai trăieşti, doar pentru că ţi-este frică. Tu ai continuat să mergi mai departe pe Lalonde, în ciuda asalturilor morţilor. Şi ai triumfat.

— Ha! emise ea un hohot de râs amar. În locul tău, nu l-aş numi triumf: am salvat treizeci de copii. Este cea mai jalnică înfrângere din istorie. Până şi Custer s-a descurcat mai bine.

Joshua o privi, încercând să înţeleagă unde dispăruse fosta lui Kelly.

— Să ştii că-mi pare realmente rău că simţi aşa. Cred că ne-am descurcat bine la Lalonde şi mulţi îmi împărtăşesc opinia.

— Atunci sunt nişte idioţi şi vor vedea singuri care-i adevărul! Fiindcă acum totu-i temporar. Totul! Când eşti blestemat să exişti pentru eternitate, nimic din ceea ce simţi nu durează prea mult.

— Exact. Tocmai de aia merită să trăieşti din plin.

— Nu, surâse ea slab. Ştii ce o să fac în continuare?

— Ce?

— O să mă alătur lui Ashly, care are ideea corectă despre petrecerea timpului. O să rămân un milion de ani în tau-zero. O să dorm pe tot restul existenţei universului.

— Iisuse, asta-i o tâmpenie! Care-i scopul?

— Să nu suferi în lumea de dincolo.

Joshua îşi etală celebrul zâmbet Calvert, apoi se aplecă şi o sărută iute.

— Mulţumesc, Kelly.

— Pentru ce, cap-de-miel?

— Este o chestie de credinţă. Ai ajuns la ea singură… aparent.

— Dac-o să continui aşa, o să mori tânăr.

— Şi o să las un cadavru frumos. Da, ştiu. O să pilotez totuşi charterul Ionei.

Ochii ei trişti îl priviră răniţi şi în acelaşi timp cu durerea veche a dorului. Ea ştia însă că hăul era prea larg acum. Amândoi o ştiau.

— Nu m-am îndoit niciodată de asta.

Îi răspunse sărutului; atât de platonic, încât era aproape formal.

— Ai grijă de tine.

— A fost plăcut cât a durat, totuşi, nu? rosti el către spatele femeii care se îndepărta.

Mâna ei flutură nepăsător, în semn de adio, fără să se întoarcă.

— Ah, Joshua, ce bine! Doream să mai schimbăm două vorbe.

Tânărul se întoarse către Horst.

— A fost o slujbă frumoasă, părinte.

— Mulţumesc foarte mult. Mi-am cam ieşit din mână pe Lalonde şi m-am bucurat să văd că nu m-a părăsit complet vechea artă.

— Copiii arată bine.

— Ar fi fost de sperat să fie aşa, după atenţia pe care o capătă. Seninătatea este un loc extraordinar pentru un bătrân locuitor de arcologie ca mine. Ştii, Biserica s-a înşelat profund în privinţa bitekului. Este o tehnologie minunată.

— Altă cauză, părinte?

Horst chicoti.

— Sunt ocupat până peste cap, mulţumesc. Apropo… Scoase din buzunarul sutanei un crucifix mic de lemn. Aş vrea să-l iei cu tine în călătorie. L-am avut asupra mea tot timpul pe Lalonde. Nu sunt sigur dacă îţi va aduce noroc, totuşi bănuiesc că vei avea nevoie de el mai mult decât mine.

Joshua acceptă darul stingherit, nu tocmai sigur dacă să-l pună în jurul gâtului sau să-l îndese într-un buzunar.

— Mulţumesc, părinte. Mă va însoţi.

— Drum bun! Domnul să te aibă în pază. Şi încearcă să fii bun de data asta.

Joshua rânji larg.

— O să mă străduiesc.

Horst se întoarse grăbit la copii.

— Căpitanul Calvert?

Joshua trase aer în piept. „Ce mai este?”

— M-ai găsit.

Se adresase unui piept de alamă strălucitoare, cu contururi distinctiv feminine. Aparţinea unui cosmonik care aducea cu conceptul de robot din epoca aburului: corp din metal şi articulaţii flexibile din cauciuc. În mod clar un cosmonik, determină Joshua după o examinare rapidă, nu un amplificat pentru luptă, fiindcă sistemele auxiliare care încadrau ambele antebraţe erau prea fine. Acesta era un lucrător, nu un luptător.

— Mă numesc Beaulieu, rosti ea, şi am fost prietenă cu Warlow. Dacă eşti în căutarea unui înlocuitor pentru postul lui, aş dori să te gândeşti şi la mine.

— Iisuse, eşti la fel de directă ca el, asta nu se poate nega. Totuşi, nu cred că te-a menţionat vreodată.

— Cât din trecutul lui a menţionat?

— Mda, nu prea mult.

— Atunci?

— Pardon?

— Am primit deci postul?

Îi dataviză fişierul cu CV-ul ei.

Matricea cu informaţii se roti lent în interiorul craniului lui Joshua. Îşi disputa spaţiul cu sentimentul de indignare că ea trebuia să facă asta tocmai la pomenirea lui Warlow, alături de recunoaşterea mormăită a faptului că orice persoană atât de directă deţinea probabil calităţile necesare; ea n-ar fi rezistat mult cu o atitudine care să nu fi fost susţinută de competenţă. Trecând iute în revistă fişierul, văzu că avea şaptezeci şi şapte de ani.

— Ai servit în Marina Confederaţiei?

— Da, căpitane. Acum treizeci şi doi de ani; sunt calificată pentru lucrul cu viespi de luptă.

— Am văzut. Pe Lalonde, Marina a emis un mandat de arestare pentru mine şi Lady Mac.

— Simt sigură c-a avut un motiv întemeiat. Eu însă servesc doar un căpitan la un moment dat.

— Mmm, da. Asta-i bine.

Joshua zări alţi trei cosmoniki aşezaţi în ultima strană, care aşteptau să vadă rezultatul discuţiei. Dataviză spre blocul procesor al reţelei catedralei.

— Seninătate?

— Da, Joshua.

— Plecăm peste trei ore şi n-am timp de jocuri. Beaulieu asta e curată?

— Din câte pot evalua, da. A lucrat cincisprezece luni în spaţioportul meu şi n-a avut contacte cu nici o agenţie de contrainformaţii. Nici nu fraternizează cu amplificaţii pentru luptă sau cu traderii mai puţin respectabili. Stă doar cu cei asemenea ei; de fapt, cosmonikii au tendinţa să stea împreună. Natura sociabilă a lui Warlow a fost mai degrabă o excepţie decât regula.

— Sociabilă”? arcui Joshua sprâncenele.

— Da. Ţie nu ţi s-a părut aşa?

— Mulţumesc, Seninătate.

— Mă bucur să fiu de ajutor.

Joshua anulă datavizarea.

— Va trebui să plecăm fără un nod configurator până când o să-l pot înlocui, iar în timpul cursei pot apărea unele necazuri, îi spuse lui Beaulieu. Nu-ţi pot oferi specificaţii.

— Nu-mi fac griji. Cred că abilitatea ta va minimiza orice ameninţare, „Lagrange” Calvert.

— Iisuse! În regulă, bun sosit la bord. Ai la dispoziţie două ore să-ţi strângi lucrurile şi să le aduci în navă.

Suportul de andocare o ridică lin pe Lady Macbeth din silozul CA 5-099. Câteva sute de persoane accesaseră senzorii spaţioportului pentru a-i urmări plecarea: agenţi de contrainformaţii, lucrători din industria spaţială stârniţi de zvonuri, oficii de ştiri care înregistrau fişiere pentru bibliotecile lor în eventualitatea în care s-ar fi întâmplat ceva interesant.

Ione văzu panourile de termopurjare ale lui Lady Macbeth glisând din nişele lor ca o parodie a aripilor de păsări ce se întind în pregătirea zborului. Minuscule rachete de poziţionare cu combustibil chimic se activară în jurul mijlocului navei, înălţând-o uşor de pe suport.

Îşi folosi afinitatea ca să recepteze un montaj despre echipele obosite ale companiilor inginereşti care se felicitau reciproc, cu ofiţerii de control al traficului ce coordonau vectorul navei stelare, şi cu Kelly Tirrel singură în odaia ei, accesând imagini de la senzorii spaţioportului.

Faptul ci Kelly Tirrel n-a dorit să meargă cu el a fost un noroc, spuse Seninătatea. Ar fi trebuit s-o opreşti, ceea ce ar fi atras atenţia şi mai mult asupra zborului.

Aşa este.

El nu va avea probleme, Ione. Noi suntem acolo cu el pentru a-l ajuta şi chiar, parţial, pentru a muri ca să-l protejăm.

Exact.

Rachetele ionice cu foc albastru-strălucitor ale lui Lady Macbeth declanşară, acoperind lumina proiectoarelor din siloz. Ione utiliză platformele de defensivă strategică pentru a urmări nava stelară, care pomi către Mirchusko. Joshua o pilotă pe o orbită de o sută optzeci şi cinci de mii de kilometri perfect circulară, dezactivând propulsia triplă cu fuziune în momentul precis al injecţiei. Rachetele ionice mai declanşară doar de două ori, pentru a regla fin traiectoria, înainte ca panourile de termopurjare să înceapă să se plieze.

Seninătatea percepu pulsaţia gravitonică în momentul descărcării nodurilor configuratoare ale navei stelare. Apoi grăuntele masic minuscul dispăru.

Ione reveni la celelalte probleme ale ei.

Demaris Coligan aprecia că se descurcase bine cu costumul său, imaginând o ţesătură maro-căprioară cu dunguliţe argintii şi o croială sobră, care nu era nici pe jumătate atât de ţipătoare pe cât purtau unii dintre locotenenţii Organizaţiei.

În ultima clipă adăugă un trandafir stacojiu mic la rever, apoi încuviinţă din cap spre mierosul Bernhard Allsop, care-l conduse în apartamentul Nixon.

Al Capone îl aştepta în salonul vast; costumul lui nu diferea prea mult de al lui Demaris, atât doar că Al îl purta cu mai multă vitalitate. Nici chiar locotenenţii seniori la fel de eleganţi care-l flancau nu-i puteau egala stilul.

Vederea atâtor personaje cu greutate nu avu rolul de a spori nivelul de încredere al lui Demaris. El însă nu făcuse nimic greşit, în privinţa asta era sigur.

Al îi oferi un surâs larg de bun venit şi-i strânse mâna cu căldură.

— Mă bucur să te văd, Demaris. Băieţii mi-au spus că faci treabă bună pentru mine.

— Fac tot ce pot, Al. Şi nu-i o minciună. Tu şi Organizaţia aţi fost buni cu mine.

— Mă bucur tare mult să aud asta. Vino-ncoace, am să-ţi arăt ceva. Îşi trecu braţul peste umărul celuilalt cu un gest camaraderesc şi-l conduse la peretele transparent: Ia zi, ce părere ai de imaginea asta?

Demaris privi afară. Noua Californie în sine era ascunsă după masa asteroidului, aşa că se uită în sus. Roca de culoare sepia, cu aspect de hârtie creponată, se curba, îndepărtându-se către un vârf conic bont. La trei kilometri depărtare, sute de panouri de termopurjare de mărimea unor terenuri de fotbal atârnau din stâncă, formând un guler zbârlit în jurul gâtului asteroidului. Dincolo de el se afla discul non-rotativ al spaţioportului, care, precum stelele, părea să se rotească. O constelaţie neliniştitor de mare de nave adamiste plutea într-o formaţie riguros menţinută, imediat dincolo de marginea discului. Demaris petrecuse toată săptămâna anterioară ajutând la pregătirea lor pentru zbor, iar constelaţia nu reprezenta decât treizeci la sută din flota de nave de război a Organizaţiei.

— Este, ăăă… frumuşel, rosti bărbatul.

Nu putea percepe prea clar gândurile lui Al, aşa că nu ştia dacă era sau nu în rahat. Totuşi, şeful părea destul de încântat.

— Frumuşel!

Al păru să găsească expresia incredibil de amuzantă şi izbucni într-un hohot de râs ca un muget. Îl pocni plin de entuziasm pe Demaris pe spinare. Ceilalţi locotenenţi zâmbiră politicos.

— E o ditamai minune-n pizda mă-sii, Demaris! Sută la sută! Ştii că o singură navă din alea are atâta putere de foc încât să distrugă toată vechea flotă a Marinei americane? Eh, ce zici – nu-i o comparaţie care să te facă să te caci pe tine?

— Aşa-i, Al.

— Ceea ce vezi acolo e ceva ce n-a mai încercat nimeni pân-acum. E o cruciadă, Demaris, în pula mea! O să salvăm universul pentru cei ca noi, o să-i restabilim drepturile. Iar tu ai ajutat la asta şi-ţi sunt extrem de recunoscător. Da, da. Extrem de recunoscător.

— Am făcut ce am putut, Al. Aşa facem toţi.

— Da, dar tu ai ajutat la pregătirea rachetelor ălora stelare. Asta necesită talent.

Demaris îşi ciocăni tâmpla cu vârful degetului arătător.

— Am posedat pe cineva care ştie, şi care nu ascunde nimic. Cu un gest plin de îndrăzneală, lovi uşor cu pumnul în antebraţul lui Al şi adăugă: Asta dacă-nţelege ce-i bun pentru el.

O tăcere de numai o secundă, după care Al hohoti iarăşi.

— Ai dreptate, ce dracu'! Trebuie să ştie şi ei cine-i şefu'. Ridică apoi un deget cu un gest de precauţie şi spuse: Trebuie totuşi să recunosc că mă confrunt c-o problemă tare a dracu'.

— Hristoase, Al, ştii bine că fac tot ce pot ca s-ajut.

— Sigur, sigur, ştiu asta. Chestia-i că odată ce-ncepem cruciada, tipii din Confederaţie ne vor răspunde prin luptă. Iar ei simt mai puternici ca noi.

Demaris îşi coborî glasul cu o octavă, uitându-se într-o parte şi-n alta.

— Clar că sunt, dar noi avem acum antimateria.

— Da, aşa-i, o avem. Să ştii însă că asta nu-i face pe ei nici mai slabi, şi nici mai puţini ca număr.

Lui Demaris îi veni din ce în ce mai greu să-şi păstreze zâmbetul.

— Nu-nţeleg… Ce doreşti, Al?

— Tipul pe care l-ai posedat – cum îl cheamă?

— Prostovanu-şi zice Kingsley Pryor şi a fost inginer barosan în Marina Confederaţiei, locotenent-comandor.

— Exact, Kingsley Pryor.

Al întinse un deget spre Leroy Octavius.

— Locotenent-comandor Kingsley Pryor, recită Leroy privind ecranul de pe blocul său procesor. Absolvent al Universităţii Columbus în anul 2590 cu diplomă în fizica restricţionărilor magnetice. În acelaşi an a intrat în Marina Confederaţiei şi a fost şef de promoţie al ofiţerilor cădeţi de la Trafalgar. În anul 2598 şi-a luat doctoratul în ingineria fuziunii la Montgomery Tech. Repartizat la divizia inginerie din cartierul general al Flotei a Ii-a. Promovare rapidă. Lucra la proiectul Marinei de a reduce dimensiunile rachetelor de fuziune. Căsătorit, un fiu.

— Mda, încuviinţă Demaris precaut. Ăsta-i. Şi?

— Am o slujbă pentru el, Demaris, zise AL O slujbă specială, înţelegi? îmi pare rău, realmente, dar nu văd altă ieşire din situaţia asta.

— N-are de ce să-ţi pară rău, Al. Cum am zis, orice pot face.