Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Oui, dar nu vom fi siguri până când nu eliminaţi toate celelalte opţiuni. Cine poate şti, cu asemenea ticăloşi trădători?

— Grozav. Cât mai avem până la Amstadt? – încă cinci salturi. Două nave de escortă manevrează greoi, ceea ce ne oferă timp suplimentar. Probabil că şi cei de acolo caută ca noi. Mai aveţi poate încă cincisprezece, maximum douăzeci de ore.

Erick ştia că nu era nici pe departe suficient. Vrând-nevrând, aveau să ajungă la Amstadt. Şi nu-i plăcea ce urma să le ceară după aceea Organizaţia. Nimic atât de simplu ca sarcini de escortare, asta era cert.

— Bine, căpitane. Pornesc spre 5-12-D.

Încăperea utilizată de dinastia Saldana pentru întrunirile Consiliului de Coroană se numea Sala Fântânii şi era un octogon din marmură albă cu plafonul în mozaic de aur şi opal. Statui impunătoare, înalte de trei metri, sculptate dintr-o rocă întunecată adusă din Nova Kong, se înşiruiau în lungul pereţilor şi prezentau un orator în togă, în diverse posturi de inspiraţie. Sala Fântânii nu era la fel de grandioasă ca alte săli funcţionale ce fuseseră adăugate Palatului Apollo în secolele recente, ci fusese construită de Gerald Saldana la scurtă vreme după încoronarea sa, ca sală destinată şedinţelor de Cabinet. Continuitatea puterii fusese neîntreruptă de atunci; Saldana respectau cu străşnicie tradiţiile propriei lor istorii.

Actualul Consiliu de Coroană era format din patruzeci şi cinci de membri, incluzându-i pe prinţii şi prinţesele care conduceau principatele, iar şedinţele în efectiv complet se ţineau la fiecare optsprezece luni. Regele apela în mod uzual la douăzeci-douăzeci şi cinci de persoane care să-l consilieze, dintre care membrii familiei reprezentau aproape întotdeauna mai bine de jumătate. Astăzi nu erau decât şase aşezaţi în jurul mesei triunghiulare din mahon în care era incrustat un fenix încoronat. Era Cabinetul de Război, condus de Alastair al II-lea personal, cu ducele de Salion în stânga, urmat de lord Kelman Mountjoy, ministrul Afacerilor Externe; în dreapta regelui se găseau prim-ministrul, lady Phillipa Oshin, amiralul Lavaquar, şeful Apărării, şi prinţul Howard, preşedintele Corporaţiei Kulu. Nu erau prezenţi nici consilieri, nici aghiotanţi.

Alastair ridică un ciocănel şi atinse clopotul de argint uzat aflat pe masă în faţa sa.

— Declar deschisă a cincea şedinţă a acestui comitet de Cabinet. Cred că toţi aţi accesat cele mai recente rapoarte despre Amstadt.

Membrii Cabinetului aprobară, murmurând.

— Perfect. Domnule amiral, aprecierea dumitale?

— A naibii de îngrijorătoare, Maiestate. Aşa cum ştim, cuceririle interstelare au fost privite mereu ca fiind complet nepractice. Marina din prezent există pentru a proteja navele stelare civile împotriva actelor de piraterie şi pentru a-i împiedica pe agresorii potenţiali să comită asalturi aleatorii sau clandestine. Dacă cineva ne atacă din considerente politice sau economice, ştie foarte bine că vom riposta încă şi mai dur. Totuşi cucerirea reală a populaţiei dintr-un sistem întreg n-a fost un concept la care măcar să se fi gândit până azi vreunul dintre grupurile noastre strategice. Populaţiile separate pe criterii etnice sunt extrem de diverse; practic nu poţi impune o cultură diferită unei populaţii indigene învinse, deoarece nu va fi acceptată niciodată, şi încercând s-o impui cu forţa, vei pierde pacea. Prin urmare, cuceririle sunt imposibile. Posedarea a schimbat însă totul. Toate planetele din Confederaţie sunt vulnerabile înaintea ei, până şi Kulu. Deşi dacă flota Organizaţiei Capone ar fi apărut pe orbita noastră, ar fi fost înfrântă.

— Chiar şi dacă ar fi fost înarmată cu antimaterie? întrebă prinţul Howard.

— Da. Am fi suferit şi noi, în privinţa asta nu-ncape îndoială, dar am fi învins: în termenii puterii de foc, reţeaua noastră DS este întrecută doar de cea a Pământului. Ceea ce-i îngrijorează cel mai mult pe strategii noştri este rata teoretică de expansiune a Organizaţiei. Cucerind Amstadt, ea şi-a dublat practic mărimea flotei. Dacă alte cinci-şase sisteme stelare vor cădea în mâinile lui Capone, ne vom confrunta în cazul cel mai fericit cu paritatea.

— Distanţele simt de partea noastră, spuse lady Phillipa. Kulu se află la aproape trei sute ani-lumină de Noua Californie. Desfăşurarea oricărei flote pe o asemenea distanţă ar prezenta dificultăţi extraordinare. Iar Capone are probleme în reaprovizionarea cuceririlor cu He3, fiindcă pur şi simplu nu-l capătă de la edenişti.

— Scuză-mă, doamnă prim-ministru, rosti amiralul, dar interpretezi prea literal evenimentele acestea. Da, lui Capone i-ar fi dificil din punct de vedere fizic să subjuge Kulu, însă tendinţa pe care o declanşează el este cu totul altceva. Alţii care vor reveni din lumea de dincolo vor fi la fel de capabili şi unii vor avea o experienţă considerabil mai mare decât el în clădirea de imperii. Cu excepţia cazului în care guvernele planetare rămân excepţional de vigilente în căutarea cazurilor de posedare, ceea ce s-a întâmplat pe Noua Californie se poate repeta cu uşurinţă. Cu toată sinceritatea, aş fi foarte uşurat dacă n-am avea decât grija lui Capone. Cât despre penuria de He3 cu care se confruntă Organizaţia – deuteriul poate şi va fi utilizat ca monocombustibil pentru propulsiile navelor stelare. Are randamentul mai scăzut, iar outputul său de radiaţii are un efect progresiv nociv asupra echipamentelor tuburilor de propulsii, dar să nu vă imaginaţi nici măcar o clipă că asta îi va împiedica să-l folosească. Marina Regală are planuri de rezervă pentru continuarea operaţiunilor la nivel ridicat în eventualitatea în care Kulu va pierde toţi norii-de-căuşe He3 din Regat. Dacă va fi cazul, vom putea zbura ani de zile, probabil chiar decenii, utilizând exclusiv deuteriu.

— Prin urmare lipsa de He3 nu-l va opri? întrebă regele.

— Nu, Maiestate. Analiştii noştri apreciază că ţinând seama de natura internă a Organizaţiei, Capone va trebui să-şi continue eforturile de expansiune pentru a supravieţui. Organizaţia nu are un alt scop, nu este orientată decât pentru creşterea prin cucerire. Ca strategie pentru menţinerea controlului asupra propriilor săi oameni, este excelentă, totuşi mai devreme sau mai târziu se va confrunta cu probleme de management cauzate de mărime. Chiar dacă Al Capone înţelege asta şi încearcă să se oprească, locotenenţii săi vor organiza o lovitură de palat. Dacă n-o vor face, îşi vor pierde statutul alături de el.

— Pare să conducă destul de eficient Noua Californie, comentă lord Mountjoy.

— Aceasta este o iluzie propagandistică, rosti ducele de Salion. Agenţiile au oferit o interpretare similară cu a Marinei. Capone se laudă că a stabilit un guvern funcţional, dar în esenţă este o dictatură susţinută de ameninţarea forţei finale. Supravieţuieşte în principal pentru că economia planetară prosperă de pe urma efortului de război, care deformează întotdeauna realitatea financiară pentru o vreme. Ideea unei valute bazate pe simboluri magice este complet greşită. Abilitatea energistică a posedaţilor este în esenţă nelimitată, nu poate fi împachetată şi redistribuită săracilor, ca şi cum ar fi un bun tangibil. Şi deocamdată nimeni nu i-a pus probleme lui Capone, care s-a mişcat prea repede pentru aşa ceva. Însă situaţia politică din interiorul Organizaţiei nu va dura. De îndată ce se va stabili o rutină, oamenii vor începe să examineze felul în care sunt siliţi să trăiască şi să-l judece obiectiv. Noi estimăm că în cel mult două săptămâni în rândul ambelor comunităţi vor începe să se formeze grupuri clandestine de opoziţie serioase. Din câte am văzut şi din ceea ce putem filtra din materialele de propagandă, ar fi foarte dificil ca posedaţii şi non-posedaţii să trăiască în pace unii lângă ceilalţi. Societatea construită de Capone este extrem de artificială şi de aceea este uşor de distrus, mai ales din interior.

Lord Mountjoy surâse slab.

— Vrei să spui că n-ar trebui să mai facem nimic altceva decât să aşteptăm? Că posedaţii se vor distruge singuri, uşurându-ne soarta?

— Nu, nu spun aşa ceva. Psihologii noştri consideră că posedaţii nu pot forma societăţi atât de mari sau atât de complexe ca ale noastre. Noi avem civilizaţii industriale întinse pe sisteme planetare întregi, deoarece asta este necesar pentru a ne menţine indicele socio-economic. Însă atunci când poţi trăi într-un palat mai măreţ decât acesta pur şi simplu prin faptul că ţi-o doreşti, ce rost mai are să ai state cu populaţii de sute de milioane? Asta îl va stopa în cele din urmă pe Capone, dar nu va îndepărta şi problema generală pe care o prezintă posedaţii. Nu pentru noi.

— Oricum n-am crezut nici o clipă că o soluţie militară ar fi cea corectă, spuse Alastair şi încuviinţă cu regret spre amiral. Nu pe termen lung. Prin urmare, cu ce fel de ameninţare ne confruntăm la infiltrarea posedaţilor printre noi? I-am prins cu adevărat pe toţi care erau liberi în Regat? Simon?

— Maiestate, în proporţie de nouăzeci şi nouă virgulă nouă la sută, cu certitudine aşa stau lucrurile aici, pe Kulu. Din păcate, nu vă pot oferi garanţii absolute. Simpla lege a probabilităţii dictează că ne-au scăpat câţiva. Însă IA-urile devin tot mai experte în urmărirea lor prin reţele. Şi, desigur, dacă vor începe să se grupeze în număr mare, devin mai uşor de detectat şi eradicat.

— Nu este însă prea grozav pentru moral, zise lady Phillipa. Guvernul nu poate garanta că nu vei fi posedat, dar dacă se întâmplă totuşi, nu te-ngrijora, rezolvăm noi…

— Recunosc, aprobă prinţul Howard, este neconvenabil pentru indivizi. Nu ne afectează însă capacitatea globală de a răspunde la ameninţare. Iar Corporaţia Kulu a realizat deja un prototip de monitor personal, care să protejeze împotriva posedării.

— Este adevărat?

— Da. Este vorba despre o brăţară simplă prevăzută cu senzori, care este conectată permanent la reţeaua de comunicaţii. Ne va taxa lăţimea de bandă, însă două IA-uri pot monitoriza în timp real toate persoanele de pe planetă. Vom şti imediat dacă o scoţi sau dacă eşti posedat, ca şi locul unde s-a petrecut acţiunea respectivă.

— Grupările pentru drepturi civile vor fi încântate, murmură femeia.

— Dar nu şi posedaţii, replică sec prinţul Howard. Iar opinia lor contează cel mai mult.

— Aşa este, rosti Alastair. Îmi voi pune în mod public prima brăţară. Ar trebui să ajute la destinderea atitudinii supuşilor faţă de ideea aceasta. La urma urmelor, este în folosul lor.

— Da, Maiestate, recunoscu lady Phillipa cu graţie rezonabilă.

— Perfect. Nu putem garanta siguranţa absolută pentru populaţie, dar, aşa cum a spus fratele meu, putem totuşi duce o politică mai largă. Pentru moment va trebui să fiu mulţumit cu asta. Cât despre direcţia principală a acelei politici mai largi, trebuie să luăm o decizie în privinţa lui Mortonridge. Domnule amiral?

— Ofiţerii tactici din statul-major au rulat simulări de bătălii în direcţiile sugerate de tânărul Hiltch. Experienţa lui a fost de foarte mare ajutor, dar din punctul meu de vedere acolo există un număr enorm de variabile şi necunoscute.

— Învingem în vreuna dintre simulările respective? întrebă ducele de Salion.

— Da. Aproape în toate, cu condiţia alocării de resurse suficiente. Acesta pare să fie de fiecare dată factorul-cheie. Îl privi pe rege îngrijorat: Va fi riscant, Maiestate. Şi va fi foarte costisitor. Trebuie să ne menţinem actualul statut defensiv în tot Regatul, simultan cu derularea acestei campanii. Va implica toate rezervele militare pe care le avem, ca să nu mai amintesc de eforturile de producţie industriale.

— Asta cu siguranţă ar trebui să încânte baroniile, zise lady Phillipa.

Alastair se prefăcu că nu auzise.

— Dar se poate face? insistă el spre amiral.

— Aşa credem, Maiestate. Va necesita însă susţinere completă din partea edeniştilor. În mod ideal, aş dori de asemenea cooperarea materială a Marinei Confederaţiei şi aliaţilor noştri. Cu cât suntem mai mulţi, cu atât ne cresc şansele de victorie.

— Perfect. Kelman, acesta este domeniul dumitale. Cum s-a desfăşurat audienţa cu ambasadorul edenist?

Ministrul Afacerilor Externe încercă să nu zâmbească la amintirea aceea; nici acum nu era sigur care dintre ei fusese mai surprins.

— De fapt, ambasadorul Astor a fost extrem de receptiv faţă de propunere. Aşa cum ştim, el nu are chiar cea mai uşoară slujbă aici, dar odată ce am întrebat, a pus imediat întreaga ambasadă la treabă ca să lucreze în privinţa aspectelor practice. Ataşaţii lor militar şi tehnologic sunt de acord că habitatele jupiteriene deţin capacitatea de a produce gardişti Seninătate în cantităţile pe care le avem noi în vedere.

— Şi în privinţa angajamentului? întrebă prinţul Howard.

— Solicitarea respectivă trebuie adusă înaintea Consensului lor, dar el era sigur că, ţinând seama de circumstanţe, Jupiter va lua o decizie favorabilă. S-a oferit chiar să însoţească orice delegaţie am trimite şi s-o ajute să prezinte argumentele pentru noi. Poate că nu pare mare lucru, dar eu consider că o asemenea ofertă este semnificativă.

— De ce anume? întrebă regele.

— Din cauza naturii culturii lor. Edeniştii hotărăsc foarte rar un Consens; în mod normal, nu este nevoie. Ei împărtăşesc atât de multe ca etică şi motivaţie, încât deciziile lor în privinţa majorităţii subiectelor sunt identice. Consensul este necesar doar când se confruntă cu ceva nou şi radical, sau când sunt ameninţaţi şi trebuie să selecteze un nivel de răspuns. Faptul că ambasadorul însuşi este de acord cu solicitarea noastră şi dispus să ne susţină cazul este un (actor pozitiv. Mai mult ca oricine, el înţelege cât ne costă în primul rând să le cerem ajutorul, mândria pe care a trebuit să ne-o înghiţim. Poate să transmită sentimentele acestea în numele nostru.

— Cu alte cuvinte, spuse prinţul Howard, poate înclina balanţa.

— Consider că probabilitatea este însemnată.

Regele tăcu câteva clipe, cântărind chipurile îngrijorate care-l confruntau.

— Perfect, atunci cred că ar trebui să trecem la etapa următoare. Domnule amiral, începe să pregăteşti trupele de care ai nevoie pentru a susţine eliberarea lui Mortonridge.

— Da, Maiestate.

— Kelman, povara imediată cade pe ministerul dumitale. Amiralul spune că are nevoie de susţinere din partea Marinei Confederaţiei şi a aliaţilor noştri, iar asta poate fi asigurată doar de serviciul diplomatic. Iţi sugerez să stai de vorbă cu ASE şi să vezi ce presiuni pot fi exercitate asupra celor care nu afişează un entuziasm din toată inima.

— Ce nivel de investiţii doriţi să activăm? întrebă precaut ducele de Salion.

— Pe toate, Simon. Fie facem asta aşa cum se cuvine, fie n-o mai facem deloc. Nu sunt pregătit să arunc întregul nostru potenţial militar împotriva unui inamic atât de puternic, decât dacă deţinem superioritate totală. Ar fi inacceptabil din punct de vedere moral şi în acelaşi timp greşit din punct de vedere politic.

— Da, Maiestate, am înţeles.

— Excelent, atunci totul este stabilit.

— Ăăă, rosti lady Phillipa, cum rămâne cu Ione?

Alastair aproape că izbucni în râs pe faţă înaintea sfiiciunii prim-ministrului. N-o caracteriza deloc. În prezenţa sa, toţi preferau să umble pe vârfuri când se ajungea la subiectul Seninătăţii.

— Aşa este. Cred că în cazul acesta ar fi cel mai bine să-i folosim pe membrii familiei, care să-i completeze pe oamenii lui Kelman. Îl vom trimite pe prinţul Noton.

— Da, Maiestate, zise precaut lord Mountjoy.

— Alte subiecte? îi privi regele.

— Cred că le-am parcurs pe toate, Maiestate, spuse lady Phillipa. Aş dori să anunţ că simt elaborate planuri pentru eliberarea lui Mortonridge. Un pas pozitiv în direcţia recâştigării iniţiativei va fi exact ceea ce au nevoie oamenii să audă.

— Dar fără menţionarea edeniştilor, interveni iute lord Mountjoy. Nu încă; subiectul acela trebuie tratat cu multă grijă.

— Bineînţeles, încuviinţă prim-ministrul.

— Luaţi măsurile pe care le consideraţi cuvenite, le spuse Alastair. Vă doresc tuturor noroc în sarcinile pe care vi le veţi asuma. Să sperăm că Domnul Nostru ne va surâde, fiindcă lumina soarelui pare realmente să lipsească în ultima vreme. Era doar a treia oară când Parker Higgens fusese invitat în apartamentul Ionei şi prima dată când era singur. Se simţi tulburat de fereastra enormă din foaierul de intrare pe două niveluri care dădea spre marea circulară; zburdălniciile bancurilor de peştişori care-şi fulgerau culorile de arlechini, gonind prin apă, nu-l amuzau. „Ciudat”, gândi el, „că ameninţarea pe care o reprezintă presiunea volumului acestuia uriaş de apă este mult mai intimidantă decât vidul de după ferestrele din zgârie-stele.”

Ione îl întâmpină cu un zâmbet şi o strângere de mână delicată. Purta un halat galben peste un bikini purpuriu-strălucitor, cu părul încă ud după partida de înot. O dată în plus, aşa cum se întâmplase în prima clipă când o zărise, Parker Higgens fu captivat de ochii albaştri încântători. Unica sa alinare fu că nu era singurul din Confederaţie, ci că milioane de bărbaţi sufereau în aceeaşi măsură ca el.

— Eşti bine, Parker? întrebă ea nonşalant.

— Da, mulţumesc.

Ione aruncă o privire bănuitoare spre fereastră, care se opaciză.

— Să luăm loc.

Alese o măsuţă circulară făcută dintr-un lemn atât de întunecat de vreme, încât era imposibil de identificat. Doi cimpicasnici tăcuţi începură să servească ceai într-un serviciu de porţelan alb.

— Se pare că ţi-ai făcut mulţi prieteni noi în Trafalgar. Ai fost escortat de nu mai puţin de patru şoimi-de-vid.

Parker făcu o grimasă. Oare femeia avea idee cât de pătrunzătoare putea fi remarca ei ironică?

— Da, doamnă. Analiştii ştiinţifici ai Marinei au sosit aici pentru a ne ajuta la interpretările înregistrărilor laymili. Personalul Primului-amiral a sugerat procedura şi a trebuit să fiu de acord cu raţiunea de la baza ei. Posedarea este un eveniment teribil, iar dacă laymilii au avut o soluţie, nu ar trebui să precupeţim nici un efort în a o găsi.

— Parker, te rog, relaxează-te. N-a fost o critică. Ai procedat corect. Mi se pare foarte mulţumitor că proiectul laymili a căpătat brusc atâta importanţă. Bunicul Michael a avut dreptate la urma urmelor; ceva ce trebuie să-l bucure. Oriunde s-ar afla.

— Aşadar, nu ai nici o obiecţie faţă de examinarea înregistrărilor de către Marină?

— Absolut niciuna. Dacă am izbuti să descoperim răspunsul, ar fi o realizare deosebită, cu care să ne mândrim. Deşi în privinţa asta îmi menţin unele îndoieli.

— Şi eu, doamnă. Nu cred că problema aceasta are un singur răspuns. Ne confruntăm cu natura intrinsecă a universului în sine, care poate fi modificată numai de către Dumnezeu.

— Hmm. Ione sorbi din ceai şi căzu pe gânduri. Se pare totuşi că kiintii au găsit o cale. Moartea şi posedarea nu-i deranjează.

Pentru prima dată, femeia văzu iritare reală pe chipul blând al bătrânului director.

— Ei mai lucrează aici?

— Da. De ce întrebi?

— Nu izbutesc să înţeleg motivul. Ei au ştiut din capul locului ce s-a întâmplat cu laymilii. Întreaga lor prezenţă aici este o şaradă absurdă. N-au avut niciodată vreo intenţie de a ne ajuta.

— Kiintii nu sunt ostili rasei umane, Parker. Indiferent care le-ar fi motivele, sunt sigură că-s bune. Poate că încearcă în mod discret să ne împingă în direcţia cea bună. Cine ştie? Intelectul lor ne este superior, ca şi corpurile, în majoritatea privinţelor. Tocmai mi-am dat seama că noi nu ştim nici măcar cât trăiesc ei. Poate că nici nu mor, poate că-n felul acesta au rezolvat problema.

— Caz în care nu ne prea pot ajuta.

Ea îl privi cu răceală peste marginea ceştii.

— Asta-i o problemă pentru tine?

— Nu, rosti Parker şi muşchii maxilarului îi unduiră de indignare. Nu, doamnă, dacă le preţuieşti inputul pentru proiect, voi fi încântat să-mi ignor obiecţiile personale.

— Mă bucur s-aud asta. În modulul de electronice laymili există patru mii de înregistrări senzoriale pe care încă nu le-am accesat. Chiar şi cu echipele noi pe care le-ai adus, va dura destul până ce le vom examina pe toate. Va trebui să accelerăm procesul.

— Oski Katsura poate construi echipamente suplimentare pentru reformatare, care ar trebui să iuţească procesul. Singurul domeniu de conflict pe care-l pot întrevedea este tehnologia armamentului. Ai spus că doreşti să-ţi păstrezi dreptul la embargo.

— Aşa este. Are dreptate. Vreau cu adevărat să dau în mâinile Confederaţiei arme laymili, indiferent cât de nobilă ar fi cauza?

De acum întrebarea nu mai este relevantă, spuse Seninătatea. Noi ştim de ce s-au sinucis insulele-spaţiale. Se poate demonstra incorectitudinea ipotezei noastre anterioare: că au fost afectate de o forţă exterioară. Prin urmare, temerea ta că există date pentru un tip de superarmă nu mai este aplicabilă. Nu a fost proiectată sau construită nici o superarmă.

Asta speri tu! Dacă insulele-spaţiale au construit una pentru a încerca să oprească apropierea navelor laymili posedate?

Ţinând seama de nivelul cunoaşterii lor la momentul când au fost distruse, orice arme construite pentru apărarea insulelor-spaţiale nu ar fi diferit în mod notabil de ale noastre. Laymilii nu gândeau în termenii armamentului, în vreme ce istoria omenească poate fi descrisă binişor în termenii dezvoltării armelor. Este perfect posibil ca orice invenţie a laymililor să fie inferioară armelor noastre.

Nu poţi garanta asta. Biotehnologia lor era considerabil mai avansată decât bitekul edenist.

Era impresionantă din cauza scării ei, totuşi dezvoltarea lor reală n-a fost mult diferită de a edeniştilor. Riscul de a înrăutăţi situaţia dacă le îngădui acces nelimitat la înregistrări este foarte redus.

Dar nu zero?

Bineînţeles că nu. O ştii şi tu.

O ştiu.

— Cred că ar fi mai bine să revoc pentru moment interdicţia aceea, i se adresă ea lui Parker Higgens.

— Da, doamnă.

— Mai putem face ceva pentru a ajuta Marina Confederaţiei? Poziţia unică pe care o avem aici ar trebui să conteze cumva.

— Investigatorul lor şef a venit cu două sugestii. Joshua Calvert afirmase că găsise modulul de electronice într-un soi de fortăreaţă. Dacă ne-ar oferi coordonatele structurii, am putea să o explorăm pentru a vedea ce alte electronice au mai supravieţuit. Dacă un modul a rezistat neavariat, atunci trebuie să existe şi altele, sau măcar părţi din ele. Datele din cristalele acelea sunt nepreţuite pentru noi.

Oh, vai, spuse Seninătatea.

Să nu-ndrăzneşti să fii sarcastic cu mine; în nici un caz după ce Joshua a acceptat să găsească Alchimistul. Amândoi am fost de acord c-a evoluat mult de atunci.

Din păcate, moştenirea lui dăinuie.

Ione izbuti la timp să-şi înfrâneze o grimasă de dispreţ.

— Căpitanul Calvert nu este actualmente în habitat. Eu însă te-aş sfătui să nu fii prea optimist, Parker. Scotocitorii sunt lăudăroşi notorii şi aş fi foarte surprinsă dacă fortăreaţa despre care a vorbit el există chiar în aceeaşi condiţie pe care a descris-o.

Este posibil ca Neeves şi Sipika să aibă coordonatele, spuse Seninătatea. Ei ar putea coopera. Dacă nu, ne găsim în stare oficială de urgenţă; pot fi utilizate nanonicele de interogare.

Bine gândit. Trimite un gardist să-i interogheze. Să le transmită clar că dacă nu ne spun coordonatele în mod voluntar, le vor fi extrase oricum.

— Voi vedea ce pot face, zise ea sperând să anuleze expresia de dezamăgire a bărbatului. Care era cealaltă sugestie?

— O scanare amănunţită a traseului orbital al lui Unimeron. Dacă planeta a fost dusă în altă dimensiune de laymilii posedaţi, este posibil să fi rămas vreo urmă.

— Cred că nu te gândeşti la una de natură fizică. Am impresia că am mai purtat discuţia asta.

— Nu, nu mă refer la o urmă de natură fizică. Noi ne-am gândit mai degrabă că ar putea să existe un exces de energie reziduală similar cu felul în care posedaţii îşi trădează prezenţa, poate chiar să existe o zonă de distorsiune detectabilă.

— Am înţeles. Perfect, căutaţi-o. Voi autoriza orice cheltuieli rezonabile pentru sondele cu senzori. Companiile de astroinginerie ar trebui să salute orice comandă acum, când am stopat achiziţiile de arme pentru reţeaua DS. Este posibil chiar să obţinem nişte preţuri competitive.