Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Ne ameninţi? se încruntă Cabral.

— Am fost tot timpul o ameninţare pentru viaţa voastră tihnită, deşi n-aţi ştiut nici o clipă de existenţa mea.

— Ce anume doreşti, întrebă Feira He, în mod exact?

— Două lucruri. O navă stelară capabilă de luptă, cu un echipaj decent de naţionalişti dedicaţi. Şi un loc sigur pentru mine, până când mi-o puneţi la dispoziţie. Nu subestimaţi agenţiile. Ele ştiu acum cu certitudine că Alchimistul este real, ceea ce înseamnă că nu se vor da în lături de la nimic pentru a pune mâna pe mine.

Ikela se ridică, aşeză palmele pe masă şi se aplecă în faţă.

— Eu zic că nu putem face asta. Maică Maria, vorbim despre distrugerea unui sistem stelar de parcă ar fi o simplă propunere de afaceri, ceva mai dificilă. Vremurile s-au schimbat şi noi nu mai suntem garissani. Îmi pare rău, dr. Mzu, dacă este dureros s-o auzi, dar asta-i realitatea: nu mai suntem garissani. Trebuie să privim spre viitor, nu spre trecut. Asta-i o nebunie!

— Iar asta-i trădare, rosti Cabral.

— Trădare… faţă de cine? Faţă de o planetă care a fost distrusă acum treizeci de ani? Dacă aşa-i, atunci eu sunt un trădător faţă de ea. Nu-mi pasă!

— Altora s-ar putea să le pese, când vor auzi.

— Ikela, spuse Feira Ile, nu cred realmente că te afli într-o poziţie care să-ţi mai îngăduie acum să baţi în retragere. Ţinând seama de misiunea ta, eşti încă ofiţer activ. Asta înseamnă că ţi se cere să-ţi respecţi obligaţiile.

— Atunci mă retrag din toată afacerea asta.

— Perfect. În cazul acesta, trebuie să-ţi cer să-mi predai compania T'Opingtu.

— Poftim?

— Tocmai am auzit cu toţii că a fost înfiinţată pe bani asiguraţi de Marina garissană. Asta înseamnă că nu-i proprietatea ta.

— Du-te-n pizda mă-tii!

— S-o luăm uşor, interveni Kaliua Lamu. Să nu ne pripim. Ikela are dreptate: vorbim despre distrugerea unui întreg sistem planetar.

— Ar fi trebuit să fi ştiut c-o să adopţi poziţia asta, rosti Dan Malindi.

— Pardon?

— Ai auzit foarte bine. Eu sunt dispus să ofer tot ajutorul pe care-l doreşte dr. Mzu. Ce dracu' ne va face Confederaţia, dacă suntem înarmaţi cu Alchimişti?

— Nu există decât unul, preciză Alkad.

— Poţi să construieşti mai mulţi, nu?

Femeia şovăi, stingher.

— Dacă apare nevoia, poate fi duplicat.

— Asta-i deci! Nu poţi lăsa neprotejat ce a mai rămas din naţiunea şi cultura garissană, nu?

— Vrei să-ncepi şi o cursă a-narmărilor? urlă Ikela. Eşti la fel de nebun ca ea!

— Vezi cum vorbeşti. Ai uitat de posedaţi?

— În numele Fecioarei Maria, ce legătură au ei cu asta?

— Dacă noi suntem înarmaţi cu Alchimişti, ticălosul ăla de Capone se va gândi de două ori înainte de a-şi trimite flota-ncoace.

— Şi cine va avea în grijă Alchimiştii ăştia?

— Consiliul Guvernator Dorado, bineînţeles, pufni dispreţuitor Dan Malindi.

— Exact – şi ştim cu toţii câtă influenţă ai tu acolo.

— Ajunge! izbi Alkad cu pumnul în masă. Nu voi da Alchimistul nimănui. Voi nu-nţelegeţi pur şi simplu care-i sunt capacităţile. Nu-i un fel de bombă mai mare şi mai bună pe care s-o puteţi utiliza pentru avantaje politice. A fost construit pentru un scop: să distrugă poporul care ne-a ameninţat planeta. Va fi utilizat într-un singur scop: de a ne răzbuna împotriva sa.

Îi privi pe toţi pe rând, furioasă şi îngreţoşată că doar atât mai rămăsese din planeta de care fusese cândva atât de mândră. Unde le era demnitatea, hotărârea? Oare niciunul dintre ei nu era capabil de un simplu act de aducere aminte?

— Vă voi acorda treizeci de minute pentru a discuta între voi. După aceea îmi veţi spune cine mă susţine şi cine nu.

— Eu te susţin în mod clar, rosti Kaliua Lamu cu glas tare, însă femeia se îndepărtase deja, şchiopătând.

Strigătele reîncepură înainte ca uşa să se închidă în spatele ei. Toţi bodyguarzii şi secretarii din anticameră se holbară la femeie; Alkad abia dacă îi zări. Dacă ar fi ştiut sau anticipat măsura în care decăzuseră partizanii, s-ar fi pregătit mintal pentru aşa ceva.

— Alkad?

Voy se aplecase şi o privea cu îngrijorare.

— Nu-ţi face griji, n-am păţit nimic.

— Vino, te rog, trebuie să-ţi arăt ceva. Imediat!

Fata o prinse de braţ şi o trase prin anticameră, ieşind pe coridor. Alkad nu se sinchisea să protesteze, totuşi forţa obişnuinţei o făcu să activeze un program de analiză a ameninţării. Retinele ei amplificate începură să scaneze coridorul.

— Uite! rosti triumfător Voy şi deschise palma, arătându-i un păianjen micuţ, strivit.

— Maică Maria! Ţi-ai pierdut complet minţile?

— Nu, ascultă-mă. Ai zis că te crezi urmărită de agenţiile de contrainformaţii.

— N-ar fi trebuit să ţi-o spun niciodată. N-ai habar în ce te bagi.

— Ba da, ba da, ştiu prea bine. Am început să verificăm arhiva de intrări a spaţioportului şi am aflat că a sosit o delegaţie de edenişti pentru a discuta despre întărirea defensivei noastre. Trei şoimi-de-vid au adus treizeci de oameni.

— Şi?

— La Mapire a sosit doar un singur şoim-de-vid şi şase edenişti care să discute cu Consiliul despre apărările noastre reciproce. Ar fi trebuit să fi fost invers – delegaţia mai mare ar fi trebuit să fi ajuns în capitală, nu în Ayacucho.

Alkad privi pata mică şi maronie din mâna fetei şi se simţi străbătută de un sentiment rău prevestitor.

— Zi mai departe.

— De aceea ne-am întrebat cum te-ar putea căuta edeniştii prin asteroid. Adamiştii ar utiliza lentile-spion şi ar intra în reţeaua de comunicaţii pentru a ajunge la videocamerele de securitate pentru monitorizare publică. Edeniştii ar utiliza sisteme bitek, fie simulante, fie animale legate prin afinitate. Am început să le căutăm. Şi – iată-le! Păianjeni! Sunt peste tot. Am verificat. Ayacucho este complet infestat.

— Asta nu dovedeşte neapărat… rosti ea încet.

— Ba da. Mâna cu pata strivită tremura violent. Acesta este un păianjen din familia Lycosidae. Ecologii lui Ayacucho n-au introdus niciodată un Lycosidae în biosferă. Dacă nu mă crezi, verifică arhivele publice.

— Prin biocarantină pot trece tot felul de chestii; paravanele de iradiere nu sunt perfecte.

— Şi atunci, de ce sunt toţi masculi? N-am găsit nici o femelă, nici măcar una! Trebuie să existe şi femele, altfel nu s-ar putea împerechea, nu s-ar putea înmulţi. Ar muri fără să cauzeze nici un dezechilibru ecologic. Nimeni nu i-ar observa niciodată.

În mod straniu, Alkad fu aproape impresionată.

— Mulţumesc, Voy. Ar fi bine să mă-ntorc şi să le spun că am nevoie de mai multă securitate.

— Să le spui lor? Glasul fetei era dispreţuitor: Au sărit să te ajute? Nu. Bineînţeles că nu! Ţi-am spus că n-o s-o facă.

— Ei au ceea ce-mi trebuie mie.

— Ei n-au nimic ce n-avem şi noi. Nimic! De ce n-ai încredere în noi? În mine? Ce dovadă îţi trebuie să te facă să crezi în noi?

— Să ştii că cred în sinceritatea ta.

— Atunci vino cu mine! Era o implorare disperată. Te pot scoate de aici. Ei nici măcar n-au o cale prin care să te scoată, fără să te vadă păianjenii.

— Asta, fiindcă nu ştiu despre ei.

— Nu ştiu pentru că nu-şi fac griji în privinţa securităţii. Uită-te – au acolo destui bodyguarzi ca să formeze o armată. Toţi din asteroid ştiu cine-s ei.

— Serios?

— Bine, bine, nu toţi, dar cu certitudine toţi reporterii şi din cauza lui Cabral ei nu suflă o vorbă. Oricine vine în Dorado şi doreşte într-adevăr să ia legătura cu mişcarea partizanilor n-ar avea nevoie de mai mult de două ore ca să găsească un nume.

— Ferească Maria!

Alkad privi în spate către uşa anticamerei, apoi spre fata înaltă. Voy era antiteza tatălui ei: dedicată, determinată, arzând de dorinţa de a ajuta.

— Tu ai o cale sigură de a ieşi de aici?

— Da.

— Bine. Mă poţi scoate din secţiunea asta. După aceea îl voi contacta din nou pe tatăl tău şi voi vedea ce au convenit ei să facă pentru mine.

— Şi dacă nu te vor ajuta?

— Atunci se pare că voi merge pe mâna ta.

— Da? Am întârziat, şi? Dă-mă-n judecată! Fii atentă, întrunirea asta mi-a cauzat o grămadă de necazuri. N-am nevoie de dăscăleli ASE despre procedurile de contact.

— Da, e aici, în carne şi oase. Maică Maria, da' chiar că are ascuns Alchimistul pe undeva! Nu glumeşte. Vreau să zic, să dea dracii, chiar că vrea să distrugă steaua Omutei.

— Bineînţeles că nu ştiu unde-i, n-a vrut să ne spună. Dar în numele Fecioarei Maria, Ikela a fost căpitan de fregată în Marina garissană şi a făcut parte din escorta misiunii Alchimistului. Habar n-avusesem. Douăzeci de ani am plănuit laolaltă şi n-am ştiut niciodată.

— Normal că vrei să ştii unde suntem. Uite ce-i, o s-apăreţi aici trăgând, este? Vreau să zic, de unde ştiu eu că n-o să-mi faceţi felul? Ăsta-i un căcat al dracu' de nasol.

— Bine, dar dacă minţi, ar fi mai bine să te asiguri că m-ai lichidat. O să-ţi iau gâtul dacă n-o faci tu mai întâi, indiferent cât ar costa. Şi, auzi, chiar dacă m-omori, mă pot întoarce şi să te rad. Aha… Aşa c-ar fi bine să nu-mi tragi ţeapă.

— Oho-ho, cum să nu! întotdeauna cred fiecare cuvinţel al vostru. Bine, fii atentă, suntem în sala de conferinţe Laxa & Ahmad. Toţi bodyguarzii sunt în anticameră. Spune-le alor tăi să fie atenţi în pula mea când o să intre. Să ştie că-s de partea voastră, da?

— Nu, ea-i afară, în anticameră. A ieşit acolo acum douăzeci de minute, pentru ca noi să putem discuta despre ce să facem. Votul a fost de trei la doi pentru distrugerea Omutei. Ghici cum am votat eu.

— Laxa & Ahmad, sala de conferinţe, rosti Monica. Mzu e-n anticameră, cu bodyguarzii.

Porniţi, ordonă Samuel.

Cei douăzeci de agenţi edenişti se apropiară de birourile Laxa & Ahmad. Planurile nivelurilor fură extrase din nucleele de memorie de inginerie civilă ale asteroidului. Rute de pătrundere şi tactici fură formulate şi finalizate în timp ce alergau spre obiectiv, iar banda generală de afinitate abunda în schimburi încordate de cuvinte.

Monica se păstră permanent la trei paşi îndărătul lui Samuel. O enerva şi nu-şi aştepta cu plăcere nici propria-i interogare. Să facă echipă cu edeniştii! Cel puţin însă în felul acela Alchimistul avea să fie neutralizat, cu condiţia ca Samuel să-şi respecte partea de înţelegere. Iar Monica era sigură că bărbatul n-avea s-o înşele. Deşi politica la nivel înalt putea să ducă totul de râpă… Doamne!

Avură nevoie de patru minute ca să ajungă la Laxa & Ahmad, printr-o succesiune de coridoare lipsite de caracteristici. Din fericire, oamenii erau puţini la ora aceasta; mai rămăsese doar câţiva obsedaţi de muncă. Se năpustiră pe lângă un bătrân care ducea câteva cutii cu flekuri, un bărbat şi o femeie care aveau un aspect atât de vinovat, încât era evident că aveau o relaţie clandestină, şi două adolescente, una foarte înaltă, slabă şi neagră, cealaltă micuţă şi albă, ambele purtând batiste roşii în jurul gleznei.

Când Monica ajunse la Laxa & Ahmad, echipa de edenişti intrase deja. Doi agenţi stăteau de pază pe coridor. Monica păşi obosită prin uşa dărâmată, scoţându-şi pistolul.

Samuel inspiră brusc şi sonor:

— La naiba!

— Ce este? întrebă ea.

Ajunseseră de acum în anticamera sălii de conferinţe. Toţi bodyguarzii partizanilor erau răşchiraţi pe jos, zvâcnind aleatoriu din membre, iar şase edenişti stăteau lângă ei, aţintindu-i cu pistoalele PIT. Trei linii de arsură brăzdau pereţii, acolo unde focul laserelor arsese compozitul. Două grenade de scurtcircuitare nervoasă se rostogoleau goale pe mochetă.

— Unde-i Mzu? întrebă Monica.

Samuel îi făcu semn să intre în sala de conferinţe. Conducătorii partizanilor fuseseră atinşi de impulsurile de scurtcircuitare nervoasă, însă uşa şi paravanele de securitate îi feriseră de efectele cele mai rele. Erau încă conştienţi. Patru dintre ei. Al cincilea era mort.

Monica făcu o strâmbătură, când văzu arsura lată de pe tâmpla lui Ikela. Fasciculul îi fracturase osul în câteva locuri, prăjind creierul şi transformându-l într-o masă informă, neagră. Cineva avusese grijă să-i distrugă nanonicele neurale.

— Dumnezeule, ce s-a-ntâmplat aici?

Doi agenţi edenişti stăteau înapoia lui Feira Ile, apăsându-l pe gât cu ţevile pistoalelor. Încheieturile îi fuseseră prinse la spate în cătuşe de compozit. Stropi de vomă îi erau lipiţi de buză; transpira abundent din cauza grenadei de asalt, dar altfel era sfidător. Pe masa din faţa lui se afla un pistol laser.

— L-a împuşcat pe Ikela, rosti Samuel stupefiat şi se lăsă pe vine lângă scaunul mortului. De ce? Ce rost a avut? Era unul de-al vostru.

Feira Ile rânji sălbatic.

— Ultima mea îndatorire pentru Marina garissană.

— Ce vrei să spui?

— Ikela a făcut parte din escorta Alchimistului. Probabil că ştia unde se află. Acum nu vă mai poate spune.

Monica şi Samuel schimbară priviri încruntate.

— A fugit, nu-i aşa? întrebă Monica mohorâtă.

— Aşa s-ar părea.

— Băga-mi-aş picioarele!

Se apropie de Kaliua Lamu, pe care un agent îl ţinea în poziţie verticală în scaunul său.

— Unde a plecat Mzu?

— Să te fut în gură.

Monica privi amuzată spre ceilalţi partizani din jurul mesei.

— Haide, haide, Kaliua, rosti ea mieros. Ai fost destul de prompt în a ne spune unde se ţine întrunirea asta.

— Mincinoaso!

Ea scoase un disc de credit Banca Regală Kulu.

— O sută de mii de lire, da?

— Curva dracu'! N-am făcut niciodat-aşa ceva! zbieră bărbatul spre camarazii lui. N-am fost eu ăla! În numele Fecioarei Maria, n-am fost eu!

Monica îl prinse de bărbie şi-şi exercită lent strânsoarea amplificată. Kaliua Lamu horcăi îngrozit înaintea forţei care ameninţa să-i rupă falca.

— Ai zis c-ar fi mai bine să m-asigur când te termin. Să ştii că intenţionez să fiu foarte meticuloasă în omorârea ta, dacă nu aflu unde a plecat Mzu.

— Nu ştiu.

— Nanonicele de interogare ar fi opţiunea plăcută, dar n-avem timp pentru aşa ceva. Din fericire, durerea de modă veche poate să producă şi acum unele rezultate impresionante în interogarea pe teren. Iar eu am fost bine antrenată. Îşi apropie faţa la numai câţiva centimetri de ochii bulbucaţi ai bărbatului. Vrei să vezi dacă nu cumva încerc o cacealma? Sau poate că te crezi îndeajuns de puternic ca să-mi rezişti două ore după ce ţi-am transformat în cenuşă nanonicele neurale? Odată ce sunt moarte, nu mai poţi bloca durerile. Iar pe teren, arderea nanonicelor neurale se face cu electrozi. Primitiv, dar dă rezultate. Ia ghici unde-i aplicăm?

— Nu. Te rog! Nu!

Ochii i se umeziră când începu să tremure.

— Zi unde a plecat!

— Nu ştiu. Îmi dau cuvântul. Când am terminat, ea nu mai era. Ţi-am spus că trebuia s-aştepte afară până când terminam. Da' nu mai era acolo.

— Cu cine a plecat?

— C-o fată, aşa mi-a spus bodyguardul. Cu fata lui Ikela – Voy. E-naltă şi tânără. Au ieşit, vorbind, şi nu s-au mai întors. Îmi dau cuvântul, asta-i tot ce ştiu!

Monica îi eliberă bărbia şi bărbatul căzu pe spate în scaun, tremurând de uşurare.

— O fată înaltă, murmură femeia.

Îl privi pe Samuel, îngrozită, când amintirea îi înflori în minte. Accesă iute celula de memorie nanonică neurală pe care o menţinuse rulând pentru a înregistra operaţiunea.

Pe coridor, pe când veneau încoace… Două fete, una înaltă şi neagră, cealaltă albă şi mică… Se lipiseră de perete, speriate, când ea şi Samuel trecuseră alergând pe lângă ele… Imaginea din celula de memorie încremeni. Linii de grilă verde fosforescent se suprapuseră peste fata mai scundă, calculându-i înălţimea. Se potrivea cu a lui Mzu. Ca şi greutatea aproximativă.

Un rucsac cu o curea lungă de umăr îi atârna pe lângă corp.

Monica mai văzuse odată rucsacul acela şi n-ar mai fi avut niciodată nevoie de ajutorul nanonicelor neurale ca să-şi reamintească ocazia respectivă. Rucsacul fluturase înapoia unei siluete micuţe în costum spaţial, care se agăţase disperată de o scară din frânghie.

— Doamne Dumnezeule, se adresă lui Samuel care încremenise, am trecut chiar pe lângă ea! Căţeaua poartă un costum cameleonic.

Lady Macbeth lunecă lent deasupra suportului de andocare şi rachetele ei ecuatoriale de poziţionare scânteiară scurt, când Joshua compensă deriva. Senzorii de bandă optică ofereau aici date de calitate slabă; strălucirea rubinie a lui Tunja era insipidă chiar şi în spaţiul cosmic lipsit de interferenţe, iar jos, unde Ayacucho pândea printre particulele din disc, domnea un trandafiriu crepuscular persistent. Radare laser direcţionară nava stelară până ce contactele cu blocare ale suportului se închiseră ferm.

Luminile de pe periferia silozului crescură la intensitate maximă, evidenţiind carcasa, cu razele reflectate răsucindu-se sub unghiuri neregulate când panourile de termopurjare se pliară înapoi în fuzelaj. Apoi suportul începu să coboare.

Pe punte nimeni nu rosti nici un cuvânt. Era starea generală care-i apăsase încă de la Narok, ca o infecţie transmisă de la căpitan la echipaj.

Sarha se uită peste punte spre Joshua, căutând un semn de… orice! Îi adusese până aici, scoţând ca de obicei un timp excelent, dar cu excepţia instrucţiunilor necesare pentru ca nava să funcţioneze perfect, nu rostise nici zece cuvinte. Ba chiar mâncase singur în cabina sa.

Beaulieu şi Dahybi povestiseră restului echipajului despre posedarea Norfolkului şi despre îngrijorarea manifestată de Joshua faţă de soarta Louisei, astfel că Sarha cunoştea cel puţin motivul pentru starea lui de spirit, deşi i se părea aproape incredibil. Anul trecut, ea avusese cu Joshua o relaţie timp de şase luni. Tânărul fusese atât de firesc în relaţia aceea, încât, atunci când încetaseră în cele din urmă să mai facă dragoste, ea continuase să facă parte din echipaj fără nici un fel de stinghereală din partea vreunuia.

De aceea i se părea greu de acceptat ca Joshua să fie atât de afectat de cele ce i se întâmplaseră Louisei, care, potrivit relatărilor, era o ţărăncuţă simplă. El nu fusese niciodată atât de prins în mreje şi conceptul devotamentului îi era mai degrabă străin. O parte din atracţia lui era exact natura aceea nepăsătoare. Joshua nu te înşela niciodată, cu el ştiai pur şi simplu întotdeauna ce statut ai.

Poate că Louise nu era totuşi o fată atât de simplă. „Poate că sunt eu geloasă.”

— Acum o să ne spui, căpitane? întrebă Sarha.

— Poftim? întoarse Joshua capul în direcţia ei.

— De ce ne aflăm aici? De acum nu-l mai urmărim pe Meyer, deci cine-i această dr. Mzu?

— Mai bine să nu-ntrebi.

Privind iute în jurul punţii, femeia văzu cât de iritaţi deveneau toţi de atitudinea lui.

— Sigur că da, Joshua. Nu poţi avea încredere în noi, aşa este? În nici un caz după atâta vreme.

Joshua o fixă cu privirea. Din fericire, intuiţia izbuti până la urmă să-şi croiască drum prin gândurile care i se învârteau prin minte şi dezvălui exasperarea zăgăzuită a echipajului.

— Rahat! se strâmbă el.

Sarha avea dreptate; după toate prin câte trecuseră împreună, oamenii aceştia meritau un stil mai bun de conducere. „Iisuse, m-am molipsit de paranoia Ionei! Slavă Domnului că n-am de luat decizii cu adevărat dificile.”

— Iertaţi-mă, m-a lovit zdravăn chestia cu Norfolkul. Nu m-aşteptasem…

— Nimeni nu s-a aşteptat la nimic din toate astea, rosti Sarha cu înţelegere.

— Da, aşa-i. Bun, dr. Mzu este o fiziciană care a lucrat cândva pentru Marina garissană…

Nimeni nu comentă prea mult, în timp ce le povesti tot ce ştia. Ceea ce probabil că era bine, aprecie Joshua. Era o misiune tare a dracului, pe care o acceptase şi în numele lor. „Eu cum m-aş simţi, dac-aş fi târât în ceva fără să cunosc motivele?”

Când termină, zări un surâs uşor pe chipul lui Ashly, totuşi bătrânul pilot afirmase dintotdeauna că urmărea aventura. Ceilalţi acceptară totul cu destul stoicism, deşi Sarha îl privea cu un soi de iritare uimită.

Joshua îşi compuse trăsăturile în unul dintre vechile sale zâmbete de încurajare.

— Ţi-am zis că-i mai bine să nu ştii.

Femeia pufni spre el, apoi cedă.

— La dracu', da' Lordul Ruinelor nu s-a putut folosi de altcineva?

— Tu în cine ai fi avut încredere?

Sarha încercă să găsească un răspuns şi eşuă fără speranţe.

— Daci vine cineva şi mă-nlocuiască, anunţaţi-mă, spuse Joshua. Chestia asta nu era tocmai prevăzuţi în fişa postului meu, când v-am angajat.

— Şi nici Lalonde, replici Melvyn sec.

— Beaulieu? întrebi Joshua.

— Întotdeauna mi-am slujit căpitanul pe cât am putut de bine, rosti cosmonika. Nu vid nici un motiv pentru a mi opri acum.

— Mulţumesc. Vi mulţumesc tuturor. Bun, haideţi s-o oprim pe Lady Mac. După aceea o să dăm un tur scurt în căutarea lui dr. Mzu.

Serviciul Vamal şi de Imigraţii Dorado avu nevoie de şaptezeci şi cinci de minute pentru procesarea echipajului de pe Lady Mac. Ţinând seama de carantină, Joshua se aşteptase la unele frecuşuri, însă ofiţerii aceştia păreau decişi şi analizeze absolut toate moleculele din nava stelari. Documentele lor fură examinate de patru ori, în mod separat. Joshua sfârşi prin a plăti o taxă administrativă de cinci mii de fuzidolari inspectorului-şef, înainte de a li se confirma că erau non-posedaţi, şi aveau autorizaţia guvernamentali pentru zbor cuveniţi emisă de Seninătate şi de a fi declaraţi cetăţeni ce puteau intra în Ayacucho.

Avocaţii îl aşteptau la capătul tubului ecluzei pneumatice a silozului de andocare. Erau trei, doi bărbaţi şi o femeie, cu costume bleumarin simple ce păreau donate de programul de design al unui lanţ de magazine conservatoare.

— Căpitanul Calvert? întrebă femeia.

Se încruntă scurt către el, ca şi cum n-ar fi fost convinsă că era persoana pe care o dorea.

Joshua se roti uşor, pentru a-şi pune în evidenţă steaua de argint de pe epolet.

— M-ai prins.

— Căpitanul lui Lady Macbeth?

Aceeaşi nesiguranţă.

— Da.

— Sunt doamna Nateghi de la Tayari, Usoro & Wang şi reprezentăm compania Zaman de Service şi Echipamente care operează în spaţioportul acesta.

— Îmi pare rău, n-am nevoie de un contract de întreţinere. Abia am fost reechipaţi.

Femeia întinse un flek, imprimat pe o parte cu simbolul din aur al balanţei justiţiei.

— Marcus Calvert, aceasta este o citaţie pentru onorarii datorate clientului nostru începând cu luna august a anului 2586. Trebuie să te prezinţi în faţa tribunalului civil Ayacucho la o dată care va fi stabilită în vederea rezolvării situaţiei.

Flekul fu apăsat în palma lui Joshua.

— Ceee… izbuti el să icnească.

Sarha începu să chicotească, ceea ce-i atrase o privire tăioasă din partea doamnei Nateghi.

— Există de asemenea un ordin de sechestru judecătoresc pe Lady Macbeth, rosti ea îngheţat. Te rog să nu încerci să pleci aşa cum ai făcut ultima dată.

Joshua sărută flamboaiant flekul şi-i surâse radios femeii.

— Eu simt Joshua Calvert şi cred c-ar trebui să stai de vorbă cu tatăl meu. El este Marcus Calvert.

Dacă afirmaţia aceea o luă prin surprindere pe femeie, ea nu se trădă în nici un fel.

— Eşti proprietarul actual al lui Lady Macbeth?

— Bineînţeles.

— Atunci rămâi pasibil pentru datorie. Voi revizui citaţia pentru a reflecta starea curentă. Ordinul de sechestru îşi păstrează valabilitatea.

Joshua îşi menţinu zâmbetul. Dataviză calculatorului de zbor pentru o afişare a tuturor intrărilor din anul 2586. Nu exista niciuna.

— Iisuse, tată, mulţumesc foarte mult, mormăi el în barbă. În nici un caz – absolut în nici un caz – nu avea să le arate celor trei nemernici cât era de derutat. Mi se pare în mod evident o neglijenţă, o eroare de calculator… ceva în direcţia asta. Nu am nici o intenţie să contest datoria şi voi fi de acord să plătesc orice bani datoraţi în contul lui Lady Mac. Sunt sigur că nimeni nu doreşte ca neînţelegerea aceasta regretabilă să ajungă la tribunal.

O lovi cu vârful piciorului pe Sarha, ale cărei chicote se transformaseră în râs făţiş.