Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Şi nu-i putem opri, se plânse cu amărăciune Monica.

Stătea în partea din spate a încăperii folosite de edenişti şi sorbea dintr-o cană cu ceai instant. În clipa de faţă nu avea mare lucru de făcut, ceea ce-i agrava iritarea. Toţi informatorii ASE fuseseră activaţi, însă niciunul nu avea idee despre locul unde ar fi fost Mzu şi puţini auziseră măcar de existenţa lui Voy, cu atât mai puţin de vreun grup clandestin cu care să fi avut ea legături.

Localizarea lui Mzu se rezuma acum la operaţiunea de observare a edeniştilor şi la speranţa slabă de a avea noroc.

— Nu s-a îmbarcat în nici o navă stelară, spuse Samuel. În privinţa asta suntem siguri. Ambele incinte axiale au fost sub observare constantă şi nu numai de către noi. Nimeni care să difere cu minimum douăzeci şi cinci la sută din înălţimea şi masa lui Mzu n-a intrat în spaţioporturi fără să fi fost identificat.

— Da, da, încuviinţă Monica iritată.

— Dacă n-o găsim în alte patru ore, va trebui să ne retragem din Ayacucho.

Femeia ştiuse că aşa se va întâmpla, dar asta nu-i diminua neplăcerea.

— Este atât de rău?

— Da. Mă tem că da.

Prin intermediul unui păianjen, Samuel tocmai terminase de urmărit altă posedare petrecută în una dintre secţiunile rezidenţiale. Era apartamentul unei (amilii obişnuite de cinci persoane, care făcuse exact aşa cum sunaseră recomandările: stătuse în casă şi nu îngăduise nimănui să intre. Până la sosirea poliţiei… Toţi cei trei ofiţeri erau posedaţi; şi după şapte minute acelaşi lucru se întâmplă cu familia.

— Estimăm că până clipa de faţă a fost posedată opt la sută din populaţie. Deoarece toţi locuitorii simt izolaţi şi nu fac nici o mişcare, posedaţilor le este mai uşor să se răspândească. Au preluat complet forţa poliţienească.

— Nenorociţii! De când Capone a folosit poliţia şi administraţia civilă ca să preia controlul asupra Noii Califomii, atacă oficialităţile de fiecare dată.

— Domnul Capone este un bărbat remarcabil de perceptiv.

— Nu cred că emiterea unei avertizări generale ar mai ajuta acum pe cineva, nu?

— Noi apreciem că nu. Puţine arme sunt disponibile pentru populaţia generală şi majoritatea lor sunt energetice, ceea ce-i mai rău decât inutil. N-am face altceva decât să sporim suferinţele.

— Iar după nenorocita aia de campanie media, nimeni n-ar mai avea încredere în noi.

— Exact.

— Ce facem dacă Mzu nu evadează?

— Depinde de ce se va întâmpla aici. Dacă posedaţii îl scot pe Ayacucho din universul acesta, problema este rezolvată, deşi, desigur, nu foarte satisfăcător. Dacă ei rămân aici, atunci şoimii-de-vid vor impune o blocadă permanentă.

Femeia scrâşni din dinţi, detestând sentimentul crescător de frustrare.

— Am putea încerca să emitem un mesaj către ea, să ne oferim s-o evacuăm.

— M-am gândit la ideea asta şi s-ar putea s-o folosesc ca ultimă măsură înainte de plecare.

— Grozav! Deci acum stăm locului şi ne rugăm ca ea să treacă prin faţa unui păianjen.

— Ai o alternativă?

— Nu. Cred că niciunul dintre noi nu are.

— Poate că nu, deşi continuă să mă nedumerească ce căutau Joshua Calvert şi echipajul lui în clubul acela.

— Se părea că încercau să agaţe nişte fete.

— Nu. Calvert este şmecher. Dacă vrei să ştii părerea mea, el încearcă să o abordeze pe Voy prin intermediul prietenelor ei.

— Nu poate să ştie cine sunt prietenele fetei, nu dispune de resursele necesare. Pe lista noastră nu avem decât trei asemenea prietene şi am avut nevoie de cinci ore ca să le aflăm numele.

— Posibil. Uite însă că el s-a infiltrat în pătura ei socială, cu invitaţia aceea la o petrecere. Şi este un asteroid mic.

— Dacă Voy o ascunde pe Mzu, nu va ieşi la iveală.

— Exact.

Zâmbetul lui era copilăros de ştrengar.

— Ce-i? întrebă Monica iritată.

— Ironia sorţii. De la amator iritant, Calvert a ajuns acum unica noastră pistă.

Ashly spuse foarte puţine în timp ce reveneau la spaţioport şi Joshua bănui că programele nanonice neurale ale pilotului erau ocupate cu suprimarea şocului. Sarha nu părea însă foarte îngrijorată şi monitoriza pachetul medical din jurul coapsei bărbatului.

Melvyn se străduia din răsputeri să se trezească rapid. Un gardist îi dăduse un pachet nanonic medical, care îi înconjura acum gâtul ca un guler gros, filtrând toate urmele de alcool din sânge care-i intrau în creier.

Unica nelinişte a lui Joshua era cauzată de fluidul care continua să supureze din gaura de glonţ din placa pectorală a lui Beaulieu. Nanonicele medicale ar fi fost complet inutile, pentru că nici un cosmonik nu avea sisteme interne standard; fiecare era unic şi mândru pentru asta. Joshua nu ştia nici măcar dacă Beaulieu era majoritar mecanică sau biologică sub carapacea din aramă.

— Cum merge? o întrebă.

— Glonţul mi-a lezat câteva glande de sinteză nutritivă. Nimic esenţial.

— Ai vreo… ăăă… piesă de schimb?

— Nu. Funcţia respectivă are copii de rezervă multiplu redundante. Arată mai rău decât este în realitate.

— Nu-mi spune, icni Ashly, o banală rană-n carne.

— Exact.

Uşile liftului de navetă se deschiseră. Doi gardişti ieşiră primii în coridor, verificând dacă între ei şi tubul ecluzei pneumatice al silozului de andocare nu exista vreun posedat.

— Joshua, rosti unul dintre ei.

Blocul său detector nu avea probleme.

— Ce este?

— Te caută cineva.

Tânărul nu desprinse nimic din tonul vocii, aşa că se împinse în picioare şi lunecă afară, în coridor.

— Iisuse Hristoase!

Doamna Nateghi şi cele două gorile de la Tayari, Usoro & Wang aşteptau lângă ecluză. Alt bărbat plutea imediat în spatele lor.

Echipajul îl urmă pe Joshua afară din lift.

— Căpitane Calvert!

Vocea doamnei Nateghi era indecent de încântată.

— N-aţi muls destul de la mine, nu-i aşa? Ce mai este acum? O amendă de un milion de fuzidolari, fiindcă am aruncat hârtii pe jos? Zece ani de muncă silnică, pentru că n-am returnat sticlele goale la bar? Exilul pe o planetă-penitenciar, pentru că m-am băşit în public?

— Umorul este un mecanism defensiv excelent, căpitane Calvert, totuşi te-aş sfătui să prezinţi ceva mai solid la tribunal.

— Tocmai v-am salvat asteroidul de a nu fi preluat de posedaţi. Asta ajunge?

— Am accesat înregistrarea Newsgalactic. Ai zăcut tot timpul pe podea, acoperindu-ţi capul cu mâinile. Căpitane Calvert, am pentru dumneata o citaţie de a te prezenta la o audiere preliminară, prin care să se stabilească procedurile ce vor determina proprietarul navei stelare Lady Macbeth, în conformitate cu revendicarea pe care clientul meu a depus-o referitor la numita navă.

Joshua se holbă la ea, prea buimăcit pentru a putea vorbi.

— Proprietar? repetă Sarha. Dar e nava lui Joshua şi aşa a fost dintotdeauna.

— Incorect, rosti doamna Nateghi. A fost nava lui Marcus Calvert. Am o înregistrare multisenzorială a căpitanului Calvert care recunoaşte acest lucru.

— El n-a încercat niciodată s-o nege. Tatăl lui este mort şi înregistrarea proprietăţii lui Lady Mac este depusă la BAC. Nu poţi ataca aşa ceva.

— Ba da, eu pot.

Bărbatul care se păstrase în spatele celor două gorile înaintă lent.

— Tu! exclamă Sarha.

— Eu.

Joshua îl privi fix şi un fior foarte neplăcut i se strecură în minte. Chipul de abanos, dăltuit în unghiuri, era… „Iisuse, îl ştiu! Dar de unde?”

— Tu cine dracu' mai eşti?

— Mă numesc Liol. Mai exact, Liol Calvert. Sunt fratele tău vitreg mai mare, Joshua.

Ultimul loc în care Joshua ar fi dorit să-l aducă pe acest… acest impostor era cabina căpitanului. Era cabina tatălui său, pentru numele lui Hristos, deşi majoritatea vechilor dotări şi mementourile personale fuseseră înlăturate la ultima reechipare. Era locul cel mai apropiat de un cămin pe care-l cunoscuse tânărul.

Însă Ashly avea nevoie de pachetele de invaziune profundă din infirmeria lui Lady Mac pentru a-i extrage glonţul din coapsă. Scârba scârbelor de Nateghi n-avea să se lase abătută şi citaţia era absolut reală. În acelaşi timp, el avea de îndeplinit o misiune. Prin urmare revenea la bază.

Imediat ce trapa cabinei se închise în spatele lor, Joshua întrebă:

— Bine, cap-de-miel, zi, cât?

Liol nu răspunse imediat, deoarece privea în jurul cabinei. Chipul său purta o expresie care se apropia de teamă.

— Am ajuns în cele din urmă aici, rosti el tremurător. Cred că totul trebuie să fie foarte straniu pentru tine, Joshua. Pentru mine, aşa este.

— Termină cu rahaturile, cât vrei?

Liol îşi schimbă expresia.

— Cât să vreau… pentru ce?

— Ca să renunţi la revendicare şi s-o ştergi, bineînţeles. Este o şmecherie isteaţă, de acord. În mod normal, aş fi lăsat tribunalul să te facă praf, dar în clipa de faţă sunt cam presat de timp. N-am nevoie de complicaţii. Aşa că numeşte-ţi preţul, însă fă bine să nu sari de cincizeci de miare.

— Ai fost tare, Josh, surâse Liol şi-şi ridică discul de credit Banca Joviană cu faţa argintie în sus.

Cifre verzi străluceau pe suprafaţă. Joshua clipi când citi suma afişată: opt sute de mii de fuzidolari.

— Nu-nţeleg.

— Este foarte simplu: sunt cu adevărat fratele tău. Am dreptul cel puţin la proprietate comună.

— Nici o şansă! Eşti un escroc care ştie cum să folosească un pachet de adaptare cosmetică, atâta tot. În clipa de faţă, chipul meu este la fel de faimos ca al Jezzibellei. Ai întrezărit o oportunitate de a fi o pacoste şi ţi-ai remodelat trăsăturile.

— Ăsta-i chipul meu. L-am avut de când m-am născut, adică dinaintea ta. Dacă vrei dovezi, îmi poţi accesa fişierul public.

— Sunt sigur că cineva atât de inteligent ca tine a implantat toate datele cuvenite în nucleele de memorie din Ayacucho. Te-ai documentat bine şi mi-ai arătat că ai bani ca să cumperi codurile de acces oficiale.

— Serios? Şi tu?

— Ce-i cu mine?

— Tu cum ai ajuns să cumperi nava asta după ce a murit tatăl meu? De fapt, cum a murit? Sau, este realmente mort? Dovedeşte-mi că eşti un Calvert. Dovedeşte-mi că eşti fiul lui Marcus.

— N-am cumpărat-o, ci am moştenit-o. Tata a dorit întotdeauna s-o am eu. Testamentul lui este în fişier, în Seninătate. Oricine îl poate accesa.

— Ce mişcător! Aşadar înregistrările publice ale Seninătăţii sunt mai presus de orice reproş, pe când orice este stocat în Dorado a fost implantat acolo de delincvenţi. Foarte convenabil! În locul tău, n-aş încerca să zic chestia asta în tribunal.

— Este tatăl meu! răcni Joshua furios.

— Şi al meu. Şi o ştii.

— Ştiu că eşti un impostor.

— Dacă ai fi fost un Calvert adevărat, ai fi ştiut.

— Ce vrei să spui?

— Intuiţia… Ce-ţi spune intuiţia despre mine, Josh?

Pentru prima dată în viaţa sa, Joshua simţi ce înseamnă ameţeala. Să te datini pe muchia unui hău monstruos de adânc.

— Aha! rânji Liol triumfător. Stranietatea asta din familia noastră poate fi uneori realmente descurajatoare. La urma urmelor, am înţeles că eşti fratele meu din clipa în care am accesat reportajul lui Kelly Tirrel. Ştiu de asemenea prin ce treci. Am simţit exact la fel despre tine. Toată furia aia teribilă… refuzul de a crede… în ciuda dovezilor. Suntem mai mult decât fraţi, suntem aproape gemeni.

— Greşit! Nu provenim nici măcar din acelaşi univers.

— De fapt, ce te îngrijorează cel mai mult, Josh? Că sunt fratele tău… sau că nu sunt?

— O s-o sabordez pe Lady Mac înainte de a-l lăsa pe altul s-o aibă. Dacă ai într-adevăr intuiţie, ştii cât de adevărată e afirmaţia asta.

— Greşeala mea… Liol mângâie cuşeta de acceleraţie de lângă trapă, cu un dor vădit în ochi. Înţeleg că nava înseamnă pentru tine la fel de mult pe cât înseamnă pentru mine. Nu-i de mirare, fiindcă amândoi avem dorul de hoinăreală Calvert. În mod inevitabil, atacarea ta în justiţie avea să creeze ostilitate. Însă am aşteptat toată viaţa ca nava asta să andocheze aici. Tata a plecat din Ayacucho înainte să mă fi născut. În mintea mea, Lady Macbeth mi-a aparţinut dintotdeauna. Este şi moştenirea mea, Josh. Aparţin navei ăsteia în aceeaşi măsură ca şi tine.

— O navă stelară n-are decât un singur căpitan! Iar tu, un băiat de asteroid, n-ai ce-nseamnă să fii pilot sau căpitan. Nu că ar fi relevant, dar nu vei fi niciodată în stare să zbori cu Lady Mac.

— Nu te-mpotrivi, Josh. Eşti fratele meu, nu vreau să te îndepărtez. Hristoase, simplul fapt că am aflat că existai a fost un şoc tare al dracu'! Duşmăniile din interiorul unei familii sunt cele mai nenorocite. Haide să nu-ncepem una din clipa în care ne-am întâlnit. Gândeşte-te ce ar simţi tata, văzându-şi fiii cum se atacă în felul acesta.

— Tu nu faci parte din familie.

— Unde a andocat Lady Macbeth în 2586, Josh? În ce porturi?

Joshua încleştă pumnii şi un program de atac în imponderabilitate calculă traiectorii posibile pe care s-ar fi putut lansa. Detesta îngâmfarea nenorocitului ăluia arogant. Ar fi fost minunat să-i poată şterge superioritatea aceea cunoscătoare de pe chipul lui urât, plat.

— Dezavantajul unei pieli albe ca a ta, Joshua, este faptul că pot să văd orice îmbujorate. Te trădează imediat. Eu? Câştig întotdeauna la pocher.

Joshua clocoti în tăcere.

— Vrei aşadar să discutăm în mod raţional despre asta? întrebă Liol. Personal, aş detesta să mă confrunt cu doamna Nateghi într-o sală de tribunal.

— Nu cred că impulsul ăsta brusc de a dobândi o navă stelară are vreo legătură cu faptul că asteroidul tău este ocupat de posedaţi…

— Excelent! aplaudă Liol entuziast. Eşti un Calvert, aşa-i! Nu vezi niciodată o centură fără să nu-ţi doreşti să loveşti sub ea.

— Exact. Prin urmare, ne vedem în tribunalul de aici peste o săptămână. Cum ţi se pare?

— Ai fi realmente în stare să-ţi abandonezi propriul frate în mâinile posedaţilor?

— Dacă aş avea unul… probabil că nu.

— Cred c-o să-mi placă totuşi de tine, Josh. Crezusem că ai fi moale; la urma urmelor, tu ai căpătat nava foarte uşor. Dar nu eşti aşa.

— Uşor?

— Prin comparaţie cu mine. Tu l-ai cunoscut pe tata. Pe tine te aştepta moştenirea cea mare. Aş zice c-a fost uşor.

— Eu aş zice „rahat”!

— Dacă nu crezi în propria-ţi intuiţie, un simplu profil ADN îţi va spune dacă suntem înrudiţi. Sunt sigur că infirmeria ta îţi poate rula unul.

Joshua rămase absolut perplex, auzind asta. Ceva din bărbatul acesta cu totul necunoscut era profund tulburător, dar deopotrivă liniştitor în mod obscur. „Iisuse, chiar că seamănă cu mine şi ştie despre intuiţie, iar tata a şters jurnalul pentru 2586. Nu-i cu totul imposibil. Totuşi Lady Mac este a mea. N-aş putea s-o-mpart niciodată.”

Îl mai privi pe Liol câteva clipe, după care luă o decizie.

Întregul echipaj se găsea pe punte, împreună cu doamna Nateghi. Niciunul nu îl privi în ochi. Joshua ieşi brusc din cabina căpitanului, se roti nouăzeci de grade şi-şi fixă picioarele pe un covoraş adeziv.

— Sarha, du-l pe oaspetele nostru la infirmerie. Ia-i o mostră de sânge, poţi să foloseşti şi un şiş dacă doreşti, şi rulează un profil ADN. Împunse un deget spre doamna Nateghi: Tu însă pleci. Imediat!

Femeia îl ignoră, izbutind în acelaşi timp să-şi afişeze dispreţul absolut.

— Domnule Calvert, care vă sunt instrucţiunile?

— Abia ţi-am spus… Ah…

— Mulţumesc foarte mult pentru ajutor, rosti Liol cu politeţe impecabilă. Voi ţine legătura cu firma dumneavoastră, dacă voi decide că alte acţiuni legale sunt necesare împotriva fratelui meu.

— Perfect. Tayari, Usoro & Wang va fi încântată să vă ajute. Obligarea recidiviştilor de a-şi recunoaşte responsabilităţile este întotdeauna răsplătitoare.

Înfrânându-şi amuzamentul, Sarha ridică un deget de avertizare, când chipul lui Joshua se învăpăie ca focul.

— Dahybi, spuse el, condu-o, te rog, pe doamna.

— Am înţeles, căpitane.

Specialistul în noduri gesticulă către trapa din podea şi o urmă pe doamna Nateghi prin ea.

Liol flutură un surâs angajator spre Sarha.

— N-ai folosi totuşi un şiş asupra mea, nu-i aşa?

Ea îi făcu cu ochiul.

— Depinde de circumstanţe.

— Ca să vezi, Joshua, zise unul dintre gardişti când cei doi părăsiră puntea. Sunteţi doi.

Joshua se încruntă spre constructul bitek, după care execută un salt mortal perfect prin aer şi dispăru în cabină.

— Mulţumesc foarte mult, spuse usturător Ashly. Dar nu trebuie să v-agitaţi. Mă simt perfect.

Programul tranchilizant al lui Alkad nu era nici pe departe suficient de puternic pentru a ţine claustrofobia la distanţă. În cele din urmă trebuise să se recunoască înfrântă şi comutase pe primar un program de adormire. Singurul ei gând înainte de a cădea în uitare fusese: „Mă-ntreb cine va fi acolo când o să mă trezesc.

Acţiunea era complexă, ceea ce reducea şansele de succes, dar nici chiar aceea nu constituia principala ei grijă. Marea problemă era să iasă nedetectată din Ayacucho.

Asteroidul avea două spaţioporturi invers rotative, câte unul la fiecare extremitate. Cel principal era utilizat de navele stelare şi vehiculele interorbitale mai mari, în vreme ce al doilea era destinat în principal pentru cargouri grele şi nave-tanc utilitare care livrau apă şi oxigen lichid pentru biosferă. Constituia de asemenea baza de operaţiuni pentru personalul navetist, VSM-urile şi remorcherele ce făceau legătura între asteroid şi salba sa de staţii industriale.

Ambele se găseau sub supravegherea intensă a agenţilor. Era imposibil să treacă prin incintele axiale şi să meargă cu un lift de navetă până la silozurile de andocare, aşa încât Voy aranjase ca Alkad şi cu ea să iasă în containere de marfă.

Într-o facilitate de depozitare din T'Opingtu, Lodi şi un alt tânăr pe nume Eriba, care afirma că este student în structură moleculară, modificaseră două containere standard, transformându-le în sicrie gros căptuşite şi astfel fasonate încât să poată conţine o persoană în costum IIS. Ambii juraseră că izolaţia va împiedica orice pierderi termice sau electromagnetice. Containerele pentru mărfuri aveau să apară perfect inerte la orice baleieri senzoriale.

Pe de altă parte, izolaţia însemna că Alkad nu putea să datavizeze pentru ajutor, dacă avea vreun necaz şi nimeni nu-i deschidea containerul. Femeia apreciase că-şi păstrase destul de bine sângele rece, în timp ce le îngăduise s-o etanşeze. După aceea nu mai urmase nimic, decât programul tranchilizant pentru cele douăzeci de minute înainte de a-şi căuta refugiul în somn.

Un remorcher fusese programat să transporte containerele la una dintre staţiile metalurgice ale lui TOpingtu, de unde aveau să fie transferate într-un vehicul interorbital care se îndrepta către Mapire.

Când se trezi, Alkad se pomeni în imponderabilitate. „Cel puţin am ieşit din asteroid.”

Nanonicele neurale o anunţară imediat că receptau o datavizare.

— Stai liniştită, acum desfacem containerul.

Simţi vibraţii prin costum, apoi senzorii din guler îi arătară linii de lumină roşie dansând în jur. Partea superioară a containerului dispăru şi în faţa ei lunecă o persoană în costum EIS şi unitate de direcţionare.

— Salut, sunt eu, Lodi. Ai reuşit, am scăpat.

— Unde-i Voy? dataviză ea.

— Sunt aici. Pe numele Manei, a fost oribil! Eşti bine?

— Da. Bine, mulţumesc.

Pe lângă uşurarea pe care o simţea pentru sine, era neaşteptat de bucuroasă că fata scăpase nevătămată.

Se asigură că strângea zdravăn raniţa ei veche şi boţită, înainte de a-l lăsa pe Lodi s-o tragă afară din container. Ţinută în faţa tânărului, a cărui unitate de direcţionare proiecta jeturi rapide de gaz, Alkad se afundă într-un déjŕ-vu cu Cherri Bames remorcând-o spre Udat. Atunci, spaţiul cosmic fusese înspăimântător de pustiu, cu atât de puţină lumină, încât senzorii din gulerul ei se chinuiseră să definească ceva. Acum se găsea adânc în interiorul discului lui Tunja, lunecând printr-un viscol care-i înroşea câmpul vizual. Nici o stea nu era vizibilă nicăieri, deoarece particulele erau prea dese. Dimensiunile lor erau incredibil de greu de apreciat: un fir de nisip aflat la un centimetru de nasul ei sau un bolovan de la un kilometru depărtare arătau exact la fel.

În faţă putea distinge nava stelară care îi aştepta. Fuzelajul îi strălucea burgund-stins, mult mai întunecat decât particulele ce lunecau peste ea aidoma unor tornade de interferenţe într-o proiecţie AV. Două panouri de termopurjare erau extinse şi semănau cu pale de ventilator care se mişcau în ralanti, în jurul cărora se învolburau râuri de praf. Trapa ecluzei era deschisă şi emitea un fascicul salutar de lumină albă.

Alkad porni în lungul său, bucurându-se de revenirea culorilor normale. Intrară într-o incintă cilindrică cu inele de prindere, mufe utilitare, tuburi luminescente ce străluceau orbitor, grile ambientale şi panouri micuţe cu instrumente distribuite aleatoriu. Nu-şi putea alunga senzaţia de solidificare a realităţii în jurul ei.

Trapa se închise şi ea înhăţă un inel de prindere, când aerul năvăli înăuntru. Costumul IIS reveni la forma şi dimensiunile unui glob care-i atârna de guler şi femeia fu asaltată de sunete.

— Am făcut-o! jubilă Voy. Ţi-am spus că te putem scoate!

— Da, aşa este.

Privi în jur. Voy, Lodi şi Eriba – toţi groaznic de tineri pentru a fi absorbiţi în lumea aceasta de subterfugii, ură şi moarte. Chipuri radioase care-i aşteptau cu disperare aprobarea.

— Şi vreau să vă mulţumesc. Aţi făcut toţi o treabă extraordinară.

Râsetele şi recunoştinţa lor o făcură să clatine din cap uimită. Ce vremuri ciudate!

După cinci minute, Alkad era îmbrăcată în vechea ei uniformă-combinezon, cu raniţa lipită strâns de talie, şi o urma pe Voy în salonul de pe puntea superioară a lui Tekas. Iahtul era doar îndeajuns de mare pentru o capsulă de susţinere biotică, cu trei punţi. În ciuda lipsei de volum, accesoriile erau compacte şi elegante; totul se contopea fără îmbinări şi oferea iluzia de spaţiu amplu.

Prince Lambert era afundat într-un scaun rotund şi dataviza un flux constant de instrucţiuni către calculatorul de zbor. Tekas pornise şi accelera la o două zecimi de ge, deşi planul gravitaţional pâlpâia.

— Mulţumesc pentru că ne-ai oferit posibilitatea de a-ţi utiliza nava, rosti Alkad după ce fură făcute prezentările.

Bărbatul o privi cu subînţeles pe Voy.

— Pentru puţin, măcar atâta am putut face pentru o eroină naţională.

Alkad ignoră sarcasmul şi se întrebă ce legătură exista între el şi Voy.

— Care este statutul nostru actual? Te-a urmărit cineva?

— Nu. În privinţa asta sunt destul de sigur. Am zburat un milion de kilometri în exteriorul discului, înainte de a trece prin el. Vehiculul vostru interorbital a făcut aceeaşi manevră, dar de cealaltă parte. Teoretic nimeni nu-şi va da seama că am făcut joncţiune. Nici chiar şoimii-de-vid nu pot percepe ce se-ntâmplă în interiorul discului, în nici un caz de la un milion de kilometri depărtare, fiindcă zona-i prea aglomerată.

„Decât dacă vor să mă urmărească până la Alchimist”, gândi Alkad.

— Un şoim-de-vid stealth nu s-ar putea ascunde imediat în exteriorul discului, sau chiar înăuntrul lui, ca noi? întrebă ea.

— Atunci ne-ar putea prinde în mod clar, replică Prince Lambert. Senzorii noştri sunt buni, dar nu de capacitate militară.

— De acum am fi ştiut dacă am fi fost urmăriţi, zise Voy. Ei ar fi încercat să ne intercepteze imediat ce am fi ajuns la punctul de joncţiune.

— Probabil că da, încuviinţă Alkad. În cât timp putem ieşi din disc şi efectua un salt afară din sistemul acesta?

— Peste patruzeci de minute. O manevră ca asta nu trebuie grăbită; simt prea multe pietroaie ascuţite pe acolo. Şi aşa va trebui să-nlocuiesc spuma de pe carcasă, fiindcă abraziunea prafului o toceşte până la siliciul gol. Surâse neconvingător spre Alkad: Acum pot afla care-i misiunea?

— Am nevoie de o navă capabilă de luptă, asta-i tot.