Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Înţeleg. Presupun însă că are legătură cu activitatea dumitale pentru Marina garissană înainte de Genocid?

— Da.

— Ei bine, scuză-mă, dar eu o să plec de la distracţie înainte s-ajungem pân-acolo.

Alkad se gândi la dispozitivele care-i rămăseseră în raniţă şi la cât de îngustă devenise marja ei de siguranţă.

— Nimeni nu te va sili să faci nimic.

— Mă bucur s-aud asta. Îi aruncă lui Voy altă privire pătrunzătoare. Ar fi, oricum, pentru prima dată.

— Ce coordonate de salt ne oferă cursul acesta? întrebă Alkad.

— Nyvan. Se află la o sută treizeci de ani-lumină depărtare, însă pot obţine o aliniere rezonabilă pe ea fără să consum prea mult combustibil. Voy mi-a spus că doreşti o planetă cu facilităţi industriale militare şi care să nu pună prea multe întrebări.

Când Joshua ieşi din spaţioport, ultima dintre navele stelare cu autorizaţii oficiale de zbor decolase de nouăzeci de minute. Personalul de service şi întreţinere plecase acasă, pentru a fi alături de familii. Ombilicalele utilitare ce alimentau navele stelare rămase deveneau mai puţin demne de încredere.

Trei agenţi îşi treceau timpul în incinta axială, sporovăind pe tonuri scăzute. Erau singurii oameni de acolo şi Joshua flutură plictisit din braţ către ei, când ieşi din liftul de navetă împreună cu escorta sa de trei gardişti.

O agentă se încruntă.

— Te-ntorci acolo? întrebă ea fără să vină să-i creadă.

— Ia-ncearcă să m-opreşti s-ajung la o petrecere.

Putu auzi discuţiile contradictorii începând în urma lui după ce se închiseseră uşile liftului. Majoretele de pe abţibildurile holomorfe îşi începură scandările în jurul său.

— Dacă este într-atât de îngrijorată, încât să te întrebe în mod direct, înseamnă că posedaţii câştigă teren, spuse un gardist.

— Am mai discutat despre asta. Mă duc doar să văd ce-i cu concertul şi dacă a venit Kole. Dacă n-o găsesc, ne-ntoarcem imediat.

— Ar fi fost mult mai puţin periculos dacă aş fi mers singură.

— Nu cred.

Joshua ar fi spus mai multe, însă probabil că liftul era supraîncărcat cu spioni nanonici. Dataviză reţelei pentru un canal spre Lady Mac.

— Da, Joshua? răspunse Dahybi.

— Indivizii de pe aici devin uşor agitaţi în privinţa posedaţilor. Vreau să monitorizezi sistemele interne ale asteroidului: transporturile, alimentarea cu energie, mediul, reţeaua, totul. Vreau să ştiu imediat cum începe să se deprecieze vreunul dintre ele.

— Bine.

Joshua privi chipul rigid, lipsit de expresie, al gardistului cel mai apropiat. În clipa aceasta o dorea cu adevărat pe Ione, căreia să i se destăinuie, pe care s-o poată întreba asupra opiniei ei, cu care să discute. O prejudecată adânc înrădăcinată îl împiedică să le spună ceva gardiştilor.

— Încă ceva, Dahybi. Apelează-l pe Liol şi spune-i să vină imediat la Lady Mac. Dă-i o cabină pentru pasageri din capsula C. Nu-l lăsa pe punte. Nu-i da vreun cod de acces la calculatorul de zbor şi ai grijă să-l verifici împotriva posedării la sosire.

— Da, căpitane. O să am grijă.

O datavizare nu putea transmite tonuri emoţionale, dar el îl cunoştea pe Dahybi îndeajuns de bine ca să bănuiască aprobarea amuzată.

— Aşadar îi accepţi pretenţia? întrebă Ione.

— Profilul ADN pare similar cu al meu, zise Joshua fără chef.

— Da, aş zice şi eu că o compatibilitate de nouăzeci şi şapte la sută este aproximativ în zona-ţintă. Nu-i neobişnuit ca echipajele navelor stelare să aibă familii mari, întinse pe câteva sisteme stelare.

— Mulţumesc că mi-ai reamintit.

— Dacă tatăl tău a fost măcar pe departe ca tine, atunci este posibil ca Liol să nu-ţi fie singurul frate.

— Iisuse!

— Nu fac altceva decât să te pregătesc pentru eventualitatea respectivă. Înregistrarea lui Kelly Tirrel ţi-a crescut considerabil ratingul în vizibilitatea publică. Şi alţii te pot căuta în acelaşi fel.

Joshua făcu o strâmbătură ironică.

— N-ar fi grozav? Reuniunea clanului Calvert! Mă-ntreb dacă suntem mai mulţi decât Saldanii.

— Mă-ndoiesc în mod serios în privinţa asta; în nici un caz, dacă i-ai include şi pe nelegitimii noştri.

— Şi pe oile negre.

— Exact. Ce intenţionezi în privinţa lui Liol?

— N-am nici o idee. Oricum n-o să-l las s-o atingă pe Lady Mac. Iţi poţi imagina să avem şedinţe ale consiliului de administraţie de fiecare dată când îi decidem următoarea destinaţie? Este opusul a tot ceea ce simt eu, ca să nu mai amintesc de navă-n sine.

— Probabil c-o să-şi dea seama şi singur de asta. Sunt convinsă că poţi să ajungi la o înţelegere. Pare să fie destul de inteligent.

— Mai degrabă e băgăcios pe sub piele.

— Intre voi doi nu-i mare diferenţă.

Liftul îl lăsă într-un spaţiu public la două sute de metri de clubul Terminal Terminus, unde avea loc concertul de binefacere. Nu toţi respectau recomandarea Consiliului Guvernator de a rămâne în casă. Adolescenţii umpleau locul cu râsete şi strigăte. Toţi purtau eşarfe roşii legate la glezne.

Pentru o clipă Joshua se simţi lipsit de orice legătură cu propria sa generaţie. El avea responsabilităţi (ca să nu mai amintească de probleme), pe când ei erau doar nişte hiperstimulaţi care lunecau pe circuitul lor perpetuu de la un moment plăcut, dar fără conţinut, la următorul, şi care nu înţelegeau deloc universul.

Apoi doi dintre ei îl recunoscură pe „Lagrange” Calvert şi doriră să afle despre salvarea copiilor de pe Lalonde şi dacă în Bar KF-T fuseseră într-adevăr posedaţi. Erau plini de viaţă, iar fetele din grup îi aruncau ocheade. Începu să se destindă; la urma urmelor, barierele nu erau atât de solide.

Terminal Terminus semăna cu un soi de joncţiune abisală între tunele. Maşini uriaşe de minerit erau adăpostite în nişe arcuite, cu mecanismele de perforare conice, tocite, ieşind aidoma unor proeminenţe în sala principală. Mecanoizi vetuşti atârnau de plafon, cu membrele telecomandate ca nişte picioare de păianjeni legănându-se în jos, inerte. Băuturile erau servite pe o secţiune lungă de şenilă de excavator industrial.

O gaură-de-vierme fantezistă se căsca în centru: o coloană negru-strălucitor unduitoare, lată de cinci metri, între podea şi tavan. La interior erau captive nenumărate forme, creaturi nedefinite care zgâriau cu ghearele spre efectul de distorsiune în tentative disperate de evadare; suprafaţa neagră se curba şi se deforma, dar nu se rupea niciodată.

— De bun-gust, ţinând seama de circumstanţe, murmură Joshua spre un gardist.

Intre două utilaje miniere fusese instalată o scenă. De fiecare parte a ei se aflau proiectoare AV îndeajuns de puternice pentru a acoperi un stadion.

Un gardist se duse să păzească o ieşire pentru cazuri de urgenţă. Ceilalţi doi rămaseră lângă Joshua.

O găsi pe Kole împreună cu un grup de prieteni, sub un utilaj minier. Îşi întreţesuse părul cu fire de argint şi crom stacojiu, care, la răstimpuri, se deschideau în evantai ca o coadă de păun.

Tânărul se opri pentru o clipă. Părea artificială; bogată, dar fără verva cosmopolită a lui Dominique, şi absolut ţipătoare pe lângă onestitatea simplă a Louisei.

Louise…

Kole îl zări şi chiui fericită, îl sărută şi se frecă de el.

— Ai păţit ceva? Am accesat ce s-a întâmplat după plecarea noastră.

El rânji sigur pe sine, ca o adevărată întrupare a legendei.

— N-am păţit absolut nimic. Aăă… cosmonikii mei sunt nişte tipi duri. Am văzut şi chestii mai nasoale.

— Serios? Fata îi privi cu respect pe cei doi gardişti: Sunteţi masculi?

— Nu.

Joshua nu putea spune dacă Ione era iritată, amuzată sau pur şi simplu nu-i păsa. Dacă se gândea însă mai bine, probabil că nu era ultima variantă.

Kole îl sărută din nou.

— Haide să-i cunoşti pe ceilalţi. Nu le vine să creadă că te-am agăţat. Maică, mie însămi nu-mi vine să cred că te-am agăţat!

El se pregăti pentru tot ce putea fi mai rău.

Din locul ei de observaţie, tolănită nepăsător pe o conductă de alimentare cu lichid de răcire aflată în prima treime a unui utilaj minier, Monica Foulkes îl privi pe Joshua salutând grupul de prieteni al Kolei. Tânărul ştia exact ce atitudine să adopte pentru a fi acceptat în câteva secunde. Sorbi din apa minerală cu gheaţă şi retinele ei amplificate scanară chipurile tinere de dedesubt. Îi era foarte cald în costumul cameleonic, dar acesta îi conferea pielii tonul populaţiei de etnie kenyană din Ayacucho; „agenţii străini” erau la fel de puţin populari ca posedaţii. Cu excepţia lui Calvert, desigur, gândi ea iritată, care era salutat ca un mare erou. Programul ei de caracterizare-recunoaştere rulă o comparaţie cu tinerii pe care-i scana şi semnală o potrivire cu probabilitatea de nouăzeci şi cinci la sută.

— La dracu'!

Samuel (cu pielea neagră, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani şi purtând haine sport ţipător de purpurii) ridică ochii de la baza utilajului.

— Ce-i?

— Ai avut dreptate. Kole tocmai i l-a prezentat lui Adok Dala.

— Aha! Am ştiut eu. El a fost prietenul lui Voy până acum optsprezece luni, când fata i-a dat papucii.

— Da, da, pot accesa fişierul şi singură, mulţumesc.

— Poţi auzi ce se spune?

Ea privi în jos dispreţuitor.

— Nici o şansă. Locul s-a umplut şi programele mele de discriminare audio nu pot filtra peste distanţa aceea.

— Monica, coboară, te rog.

Ceva din tonul lui interzicea orice proteste şi femeia se lăsă să lunece pe carcasa din titan scrijelit, vopsit în galben, a utilajului.

— Trebuie să decidem ce să facem. Acum!

Ea se crispă la faţă.

— Oh, Doamne!

— Crezi că Adok Dala ar şti unde-i Voy?

— Nu cred, dar nici nu pot băga mâna-n foc. Iar dacă-l răpim pe Dala acum, nu va conta prea mult în privinţa repercusiunilor oficiale. Nu cred că el se va plânge că este scos din Ayacucho, nu?

— Ai dreptate. Şi-l va împiedica pe Calvert să afle ceva.

Nanonicele neurale ale lui Joshua anunţară un apel din partea lui Dahybi.

— Doi şoimi-de-vid din delegaţia de defensivă tocmai au plecat de pe terasa de andocare, căpitane. Din interiorul silozului, senzorii noştri nu pot vedea mare lucru, dar bănuim că staţionează la cinci kilometri de spaţioport.

— Bine, continuă să-i monitorizezi.

— Nici o problemă. Ar trebui să mai ştii însă că Ayacucho suferă de pe urma unor pene de curent locale. Sunt complet aleatorii şi programele supervizoare nu pot localiza nici o problemă de natură fizică în sistemul de alimentare. Până şi un studio de ştiri a fost deconectat.

— Iisuse! începe pregătirea de decolare a lui Lady Mac; grăbesc lucrurile pe aici şi mă-ntorc la voi în treizeci de minute.

— Am înţeles. A sosit şi Liol. Nu este posedat.

— Minunat.

Kole continua să se lipească magnetic de el. Nimeni dintre tinerii pe care-i prezentase lui Joshua n-o menţionase pe Voy. Ideea lui iniţială fusese să-i întrebe despre moartea lui Ikela şi să le vadă reacţiile, dar acum nu mai avea timp pentru aşa ceva. Privi în jur ca să vadă unde erau gardiştii, sperând că Ione n-avea să facă probleme la auzul plecării. „Ce dracu', am făcut tot ce am putut!”

Prezentatoarea ieşi pe scenă, ridicând braţele pentru a cere tăcere, însă mulţimea gălăgioasă ovaţiona şi striga. Începu prezentarea lui Fuckmasters.

— Ea-i Shea, spuse Kole.

Lui Joshua îi veni greu să zâmbească; Shea era înaltă şi slăbănoagă, aproape la fel ca Voy ca înălţime şi siluetă. Îi dataviză blocului său electronic s-o scaneze, dar era curată. Ceea ce vedea era realitatea, nu un costum cameleonic. Nu era Voy.

— El este Joshua Calvert, se lăudă Kole ridicând glasul pentru a acoperi şuieratul tot mai intens al giganticelor proiectoare AV. E căpitanul meu de navă stelară.

Melancolia lui Shea deveni suferinţă evidentă. Începu să plângă.

Kole o privi uluită.

— Ce s-a-ntâmplat?

Shea clătină din cap, cu buzele strâns lipite.

— Îmi pare rău, zise Joshua simţind realmente simpatie pentru fată. Ce am făcut?

Shea zâmbi curajos.

— Nu-i vorba despre tine. Atât doar că… prietenul meu a plecat în după-amiaza asta. Şi el este căpitan de navă stelară, iar asta mi-a reamintit… Nu ştiu când o să-l mai revăd. N-a vrut să-mi spună.

Intuiţia începu să clocotească în mintea lui Joshua. Prima formaţie StF ieşea pe scenă. Tânărul o cuprinse pe Shea protector cu braţul pe după umeri, ignorând fulgerul de iritare din ochii Kolei.

— Haide să-ţi fac cinste cu ceva de băut şi-mi poţi povesti despre ce-i vorba. Nu se ştie niciodată, poate c-aş putea fi de ajutor. În spaţiu se-ntâmplă lucruri şi mai stranii.

Făcu semne frenetice celor doi gardişti şi se întoarse cu spatele la scenă exact în clipa în care înviară proiectoarele AV. O pâclă deasă de lumină coerentă umplu Terminal Terminus. Deşi nu privea într-acolo, senzaţiile îi goniră în lungul nervilor: semnale fragmentate, saturate cu secvenţe activante primitive. Se simţea bine. Se simţea încins. Se simţea excitat. Se simţea viclean.

O privire aruncată peste umăr îl arătă pe o şa, călărind un penis gigantic pe care-l îndemna înainte.

Puştii din ziua de azi! La începutul tinereţii sale, StF însemna numai urmărirea ameţitoare, felul în care te simţeai când partenerul te adora la rândul său, ori te îmboldea fără motiv cu pintenii. Împrieteniri şi despărţiri. Stările infinite ale inimii, nu sula.

Puştii din jurul lui râdeau şi chicoteau cu expresii fericite pe feţele lor sceptice, în timp ce orbirea AV li se revărsa prin ochi. Toţi se legănau într-o parte şi-n alta la unison.

— Joshua, avertiză un gardist, se apropie patru edenişti.

Joshua îi putea zări în norul de lumină scânteietoare care cuprinsese publicul. Erau mai înalţi decât toţi ceilalţi, aveau un fel de vizoare peste ochi şi înaintau decis prin mulţimea care se legăna.

O strânse puternic de mână pe Shea.

— Pe aici! şuieră apăsat şi se îndreptă către simulacrul de gaură-de-vierme din centrul clubului.

Un gardist îi deschise o potecă, împingând adolescenţii în lături. Încruntături şi mârâituri îi mărginiră drumul.

— Dahybi, dataviză el, scoate-i rapid pe ceilalţi gardişti din tau-zero! Asigură o rută prin spaţioport din incinta axială până la Lady Mac. S-ar putea să am nevoie de ea.

— Am înţeles, căpitane. Cad porţiuni din reţeaua asteroidului.

— Iisuse! Nu-i nimic, dacă o să cadă toată reţeaua, avem afinitatea gardiştilor care să ţină comunicaţiile deschise. Ar fi bine să păstrezi pe unul pe punte cu tine.

Ajunse la coloana neagră şi zvârcolitoare şi privi în urmă. Shea era cu răsuflarea tăiată şi confuză, dar nu protesta. Edeniştii nu-l urmăreau pe el.

— Ce-?

În locul unde-i lăsase pe prietenii Kolei izbucnise un soi de conflict. Doi dintre agenţii înalţi târau între ei un trup inert. Era Adok Dala, lipsit de cunoştinţă şi tremurând, victimă a unui paralizator cortical. Ceilalţi doi agenţi, plus încă o persoană, îi ţineau la respect pe nişte puşti scoşi din minţi. Un paralizator cortical fu ridicat şi declanşat.

Joshua întoarse capul puţin prea mult şi simţi gust de sfârc, în timp ce lunecă peste pigmentarea întunecată, de parcă ar fi făcut slalom pe snow-board, lăsând în urmă o dâră uriaşă de salivă sclipitoare. Muşchii gâtului îi zvâcniră două grade spre înapoi, iar edeniştii se retrăgeau, complet neobservaţi de audienţa intrată în transă euforică prin care îşi croiau drum cu forţa. Înapoia lor, prietenii Kolei se strânseseră laolaltă; cei rămaşi încă în picioare plângeau fără să înţeleagă peste cei prăbuşiţi de violenţa care izbise atât de neaşteptat în momentul lor de extaz erotic.

Shea icni, văzându-i, şi dădu să se repeadă într-acolo.

— Nu! răcni Joshua.

O trase înapoi şi fata tresări violent, la fel de speriată de el ca de agenţi.

— Ascultă-mă, trebuie să ieşim de aici! Se va-nrăutăţi şi mai mult.

— Au venit posedaţii?

— Da. Haide!

Continuând s-o ţină de mână, dădu ocol găurii-de-vierme. O simţi ca pe un cauciuc uscat care-i atinse pielea, flexionând în mişcări dezgustătoare.

— Ieşirea cea mai apropiată, îi spuse gardistului din faţa sa. Hai!

Cu o viteză alarmantă, gardistul începu să deschidă brazdă printre trupurile strâns lipite. Indivizi pierduţi în euforie fură expediaţi într-o parte şi alta, rostogolindu-se. Joshua îl urmă încruntat. Probabil că edeniştii îl doriseră pe Adok Dala pentru acelaşi motiv pentru care el o dorise pe Shea. Oare se alesese cu prietena greşită? La naiba!

Peretele cavernei se vedea acum la numai zece metri în faţa lui, iar un cerc roşu strălucea deasupra unei ieşiri. Blocul de bruiaj şi război electronic dataviză o alarmă.

Iisuse!

— Ione.

— Ştiu! strigă gardistul din frunte şi-şi scoase arma.

— Nu! rosti tânărul. Nu poţi, nu aici, înăuntru.

— Nu sunt inuman, replică silueta mătăhăloasă.

Ajunseră la perete şi se grăbiră în lungul lui, spre ieşire. În clipa aceea îşi dădu seama că erau însoţiţi de Kole.

— Stai aici, îi spuse. Vei fi în siguranţă cu atâţia oameni.

— Nu mă poţi lăsa aici! icni ea implorator. Te rog, Joshua! Ştiu ce se-ntâmplă. Nu mă poţi abandona. Nu vreau să mi se-ntâmple asta. Nu-i poţi lăsa. Ia-mă cu tine, în numele Mariei!

Era o fată, tânără, disperată, al cărei păr flutura sălbatic.

Primul gardist deschise uşa în forţă şi ieşi.

— Eu voi rămâne aici, anunţă al doilea.

Într-o mână ţinea un pistol-mitralieră. Cu cealaltă scoase un pistol automat.

— Ăsta-i un bonus, fiindcă ei sunt ambidextri. Nu-ţi face griji, Joshua. Vor suferi dacă încearcă să treacă pe lângă mine.

— Mulţumesc, Ione.

Apoi ieşi pe coridor, îmboldindu-le pe cele două fete.

— Dahybi, dataviză el, dar nanonicele neurale îl anunţară că nu puteau găsi nici un procesor de reţea. La naiba!

— Ceilalţi gardişti păzesc spaţioportul, îi spuse gardistul, iar Lady Mac a fost pregătită de decolare. Totul este gata.

— Grozav.

Blocul de război electronic continua să-şi datavizeze alarma. Joshua îşi scoase pistolul de nouă milimetri din toc. Programul lui de proceduri operative intră în modul primar.

Ajunseră la o răspântie a coridorului şi Joshua irosi o secundă pentru a interoga reţeaua asupra direcţiei pe care o dorea. Blestemând, apelă planul lui Ayacucho pe care-l stocase într-o celulă de memorie. Acum ar fi fost prea riscant să folosească un lift; alimentările cu energie erau nesigure şi cu atât mai mult procesoarele de management al transportului. Nanonicele neurale îi trasară ruta cea mai scurtă până la incinta axială, care părea deprimant de îndepărtată.

— Pe aici, arătă el spre coridorul din stânga.

— Scuză-mă, rosti cineva.

Blocul de război electronic al lui Joshua urlă o ultimă avertizare, apoi se închise. Tânărul se roti. La zece metri depărtare, în celălalt coridor se găseau o femeie şi un bărbat, îmbrăcaţi în jachete şi pantaloni din piele neagră cu un număr incredibil de mare de fermoare şi catarame scânteietoare.

— Fugiţi! ordonă gardistul.

Se poziţionă exact în centrul coridorului şi-şi ridică pistolul-mitralieră compact.

Joshua nu şovăi. Le împinse pe fete şi o luă la goană. Auzi înapoia lui un schimb tensionat de cuvinte. După aceea pistolul-mitralieră trase.

Coti la prima intersecţie, disperat să scape din linia de foc. Imediat, nanonicele neurale îi recalculară ruta.

Toate coridoarele erau identice: înalte de trei metri, largi de trei metri şi aparent nesfârşite. Joshua detesta asta – să fie prins într-un labirint şi să fie complet dependent de un program de direcţionare sensibil la prezenţa posedaţilor. Dorea să ştie unde anume se găsea cu exactitate şi s-o poată dovedi. Neştiinţa poziţiei sale precise reprezenta o experienţă necunoscută. Îndoiala omenească lua locul dibăciei tehnologice.

Privi peste umăr când coti din nou, asigurându-se că fetele ţineau pasul şi că nu se vedea nici un semn de urmărire. Programul de monitorizare a vederii periferice indexă silueta care venea spre el prin coridor cu câteva milisecunde înainte ca nanonicele neurale să-i cadă.

Era un bărbat în veşminte arabe albe. Surâse simplu şi recunoscător când Joshua şi fetele i se opriră în faţă, împleticindu-se.

Joshua roti pistolul, dar lipsa programelor procedurale îl făcu să-i aprecieze greşit greutatea. Curba fu mult prea largă. Înainte să fi putut reveni asupra ţintei, o sferă de foc alb îi lovi mâna.

Tânărul urlă înaintea exploziei de durere teribilă şi pistolul îi căzu dintre degete. Indiferent cu câtă vigoare ar fi scuturat braţul, nu putea desface strânsoarea văpăii aceleia albe şi ucigaşe. Pielea începu să fumege unsuros şi puturos.

— E timpul să-ţi iei rămas-bun de la viaţă, surâse posedatul.

— 'te-n pula mea!

Auzea fetele plângând înapoia lui, ţipete de repulsie şi oroare. Şocul îi diminuă puţin durerea din mână. Simţea voma urcându-i prin gâtlej, pe măsură ce i se carboniza tot mai multă came. Întregul braţ drept îi devenea rigid. Undeva în spatele atacatorului său, nenumăraţi oameni invizibili şopteau toţi simultan.

— Nu.

Nu fusese un cuvânt coerent, ci doar un mârâit sfidător, denaturat de muşchii contorsionaţi ai gâtului. „Nu voi ceda în faţa lor. Niciodată!”

O cascadă de apă răbufni din plafonul coridorului în zgomotul însoţitor al unei sirene ascuţite. Perimetrul panourilor luminescente se înroşi şi începu să pâlpâie.

Shea râdea în accese de isterie răguşită, când retrase pumnul din panoul pentru alarmă de incendiu. Puncte de sânge îi înfloriseră pe încheieturile crestate. Joshua ridică brusc braţul sub o duză şi mugi triumfător. Flacăra albă dispăru într-o trâmbă de aburi, iar tânărul se prăbuşi în genunchi, tremurând violent din tot corpul.

Arabul îi privi pe cei trei cu un grad de iritare aristocratică, de parcă orice urmă de sfidare ar fi fost ceva fără precedent. Apa curgea pe acoperământul său întunecat de cap şi mantia îi deveni translucidă, când i se lipi de corp.

Joshua ridică fruntea împotriva torentului îngheţat şi mârâi către inamicul său. Mâna dreaptă îi era moartă acum; un cleşte suprem de ger îi devorase încheietura. Câteva picături de vomă îi ieşiră printre buze înainte de a izbuti să mormăie:

— Aşa, cap-de-miel, acum e rândul meu.

Arabul se încruntă când Joshua vârî mâna stângă în buzunar şi scoase crucifixul micuţ al lui Horst Elwes. Tânărul îl repezi înainte.

— Sfinte Tată, stăpânul cerurilor şi al tuturor celor muritoare, cu umilinţă şi supunere ajută-mă, rogu-te, în actul acesta de sanctificare, prin Iisus Hristosul carele a păşit printre noi pentru a ne cunoaşte slăbiciunile şi dă-mi mie binecuvântarea Ta în lucrarea aceasta!

— Eu sunt musulman sunnit, comentă amuzat arabul.

— Hă?

— Sunt musulman. Nu cred în falsul vostru profet evreu.

Ridică braţele, cu palmele în sus, şi cascada de apă din duze se preschimbă în zăpadă. Toţi fulgii se lipiră de uniforma-combinezon a lui Joshua, mânjindu-l cu un înveliş de zloată. Aproape toată pielea îi era amorţită.

— Eu însă cred, scrâşni tânărul printre dinţi.

Şi aşa era. Revelaţia fu la fel de şocantă ca frigul şi durerea. El ajunsese însă la momentul acela de claritate pură prin intermediul raţiunii şi al încercărilor grele. Tot ce cunoştea, tot ce văzuse, tot ce făcuse îi spunea că în univers exista ordine. Realitatea era prea complexă pentru o evoluţie întâmplătoare.

Profeţii medievali erau o minciună convenabilă, dar ceva dăduse înţeles haosului care existase înainte de începerea timpului. Ceva pornise fluxul timpului în sine.

— Doamne Dumnezeul meu, pleacă-Ţi privirea asupra acestui slujitor al Tău dinaintea mea, căzut pradă unui spirit impur şi pornit pe căi greşite!

— Pe căi greşite”? Ochii arabului fulgerară şi pârâiaşe de electricitate statică îi suiră pe veşminte: Păgân cu creier mort! Allah este singurul… Căcat!

Gardistul trase direct în ţeasta arabului.

Joshua se lăsă să cadă moale pe podea.