Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Aşa sfârşesc întotdeauna confruntările religioase, nu?

Fu doar vag conştient de gardistul care-l târa de sub potop. Nanonicele neurale i se reactivară şi începură imediat să ridice blocade axonice. Era o amorţeală de un tip diferit decât cel adus de zăpadă, mai puţin sever. Gardistul îi înveli mâna într-un pachet nanonic medical. Un program stimulator readuse creierul lui Joshua la alertă completă şi tânărul clipi spre cele trei feţe care-l priveau de sus. Kole şi Shea se strângeau una în braţele celeilalte, ambele arătând jalnic, ude leoarcă şi stupefiate. Gardistul încasase destule, arsuri adânci îi brăzdau corpul în toate direcţiile şi sânge extrem de omenesc bolborosea din rănile acoperite cu cruste.

Joshua se sculă încet în picioare. Ar fi dorit să le surâdă liniştitor fetelor, dar pur şi simplu nu avea puterea.

— Eşti bine? îl întrebă pe gardist.

— Sunt mobil.

— Bun. Voi două aţi păţit ceva?

Shea clătină timid din cap, Kole continua să scâncească.

— Mulţumesc pentru ajutor, îi spuse el lui Shea. Ai gândit iute. Nu ştiu ce-aş fi făcut fără apă. A fost niţel cam prea aproape de disconfort. Totuşi acum am trecut de ce era mai rău.

— Joshua, rosti gardistul, Dahybi spune că tocmai au sosit trei nave de război ale Organizaţiei Capone.

Şapte edenişti în armuri corporale integrale păzeau sala de plecări a terasei de andocare. Monica fu extrem de bucuroasă să-i vadă. Împreună cu Samuel, ea acoperise retragerea din Terminal Terminus şi nu fusese deloc uşor. Pe drum avuseseră trei întâlniri cu posedaţii, iar magicienii aceia metamorfozatori o terifiau. Nervii şi nanonicele neurale îi erau amplificate la maximum. Nu le permisese nici măcar o singură dată oportunitatea de a se preda sau retrage. „Localizează şi împuşcă”, aceea era regula generală. Şi observase că, în ciuda demnităţii şi respectului său pentru viaţă, Samuel era cablat aproape la fel.

Panourile luminescente pâlpâiau şi se diminuau când grupul traversă în fugă sala spre uşa ecluzei şi autobuzul personalului de întreţinere care aştepta afară. Monica stătu până ce trapa ecluzei glisă şi se închise, şi abia apoi îşi comută programele de luptă off-line. Puse piedica pistolului-mitralieră şi după aceea îşi lăsă pe spate fără grabă gluga costumului cameleonic. Aerul răcoros din autobuz se simţi minunat de înviorător când se revărsă peste părul ei îmbibat de sudoare.

— Pân-aici a fost uşor, zise ea.

Autobuzul se legăna către Hoya, ultimul şoim-de-vid rămas pe terasă. Nimic altceva nu se clintea pe pragul de rocă neagră şi lustruită.

— Din păcate, s-ar putea să ai dreptate, spuse Samuel, care era aplecat peste trupul lipsit de cunoştinţă al lui Adok Dala şi-l controla cu senzorul unui bloc medical. Navele lui Capone sunt aici.

— Poftim?!

— Nu te teme. Consensul Duida a trimis o escadrilă de şoimi-de-vid care să ne ajute. Pericolul de natură fizică este redus pentru noi.

Un impuls prostesc o făcu pe Monica să privească afară prin ferestrele autobuzului în căutarea navelor Organizaţiei. Abia dacă putea distinge spaţioportul non-rotativ; o semilună eclipsată cu pâclă roşie-lugubră a discului se învolbura în jurul perimetrului său.

— Suntem departe de Noua Californie. Este altă invazie?

— Nu, sunt numai trei nave.

— Atunci de ce… Oh, Doamne, doar nu crezi că şi el o caută pe Mzu?

— Este posibilitatea cea mai evidentă.

Ajunseră la şoimul-de-vid şi autobuzul îşi extinse tubul ecluză peste carcasa superioară. În ciuda situaţiei, Monica privi în jur, curioasă, imediat ce ajunse la bord. Ca tehnologie, toroidul pentru echipaj nu diferea chiar aşa mult de capsula de susţinere biotică a unei nave stelare adamiste, însă era mult mai spaţios.

Samuel o conduse prin coridorul central spre punte şi o prezentă căpitanului Niveu.

— Mulţumirile mele pentru Hoya, rosti ea amintindu-şi eticheta.

— Plăcerea este de partea noastră. Ai reuşit o misiune dificilă în circumstanţe extreme.

— Mie-mi spui? Ce se-ntâmplă cu navele lui Capone?

— Accelerează în jos, în disc, deşi n-au întreprins nici o mişcare ameninţătoare. Escadrila din habitatele Duida este aici şi acum ne deplasăm pentru a face joncţiunea cu ea. Ce se va întâmpla în continuare depinde de navele Capone.

— Am şi pornit? întrebă Monica.

Câmpul gravitaţional era complet nemişcat.

— Da.

— Există senzori electronici pe care să-i pot accesa?

— Bineînţeles.

Nanonicele neurale ale Monicăi receptară o datavizare de la matricea de procesoare bitek a punţii. Hoya luneca deja în sus prin periferia discului, aidoma unei păsări care iese dintr-un nor de ploaie. Simboluri purpurii şi verzi conturau cele trei nave ale Organizaţiei Capone, care se aflau la o jumătate de milion de kilometri depărtare şi înaintau cu acceleraţia constantă de 0,3 ge. Escadrila de şoimi-de-vid era grupată imediat în exteriorul părţii superioare a discului.

— Nu se grăbesc deloc, observă Monica.

— Probabil că nu vor să pară ostili, zise Niveu. Dacă se va ajunge la o bătălie cu noi, vor pierde.

— Le veţi îngădui să andocheze?

Niveu îl privi pe Samuel.

— Consensul nu este decis, spuse Samuel. Nu avem deocamdată suficiente informaţii. Nu aprobăm cu atâta uşurinţă atacarea lor fără motiv.

— Nu pot să fie aici într-o misiune de asalt, zise Niveu. Ayacucho este aproape complet cucerit acum, aşa că atacarea lui ar fi lipsită de sens. Probabil că noii stăpâni ai asteroidului vor saluta o alianţă cu Capone.

— Pe termen lung, rosti Monica, distrugerea lor imediată ar fi cursul cel mai bun pentru noi toţi. Dacă intră acolo, vor putea stoarce toţi biţii de date de la prietenii lui Voy. Iar dacă Voy şi Mzu n-au plecat, atunci chiar că suntem în budă.

— Asta-i o observaţie corectă, încuviinţă Samuel. Trebuie să aflăm tot ce putem. E momentul să vorbim cu musafirul nostru.

Doar Sarha, Beaulieu şi Dahybi se aflau pe punte când Joshua pluti în sus prin trapa din podea. Le spusese gardiştilor să le ducă pe ambele fete în capsula C, unde Melvyn, Liol şi Ashly aşteptau în infirmerie.

Expresia Sarhei era un amestec de furie şi îngrijorare când Joshua trecu pe lângă cuşeta ei de acceleraţie.

— Dumnezeule!

— N-am nimic, realmente, îi arătă el nanonicele medicale care-i înfăşuraseră complet mâna dreaptă. Totu-i sub control.

Ea făcu o grimasă, când bărbatul se îndepărtă lăsând în urmă picături fine de apă rece. O răsucire elegantă prin aer şi se întinse pe cuşeta de acceleraţie, cu plasa de reţinere pliindu-se deasupra.

— Reţeaua a căzut complet, anunţă Dahybi. Nu putem monitoriza sistemele asteroidului.

— Nu contează, răspunse Joshua. Ştiu exact ce se-ntâmplă acolo. De aia şi plecăm.

— Fata ţi-a fost de ajutor? întrebă Beaulieu.

— Nu încă. Vreau în primul rând să scăpăm de aici. Dahybi, există vreun şoim-de-vid prin jur, care să ne destabilizeze nodurile?

— Nu, căpitane, putem executa saltul.

— Bun.

Plin de optimism, Joshua comandă calculatorului de zbor să elibereze clemele de reţinere ale suportului. Fu destul de încântat să le vadă desfăcându-se; în spaţioport mai erau şi procesoare care funcţionau.

Rachetele cu combustibil chimic declanşară şi-i ridicară perfect vertical din siloz. Sarha se strâmbă când metalul monoton al peretelui trecu pe lângă vârfurile bateriilor de senzori, la nici cinci metri depărtare, însă Lady Mac nici măcar nu se clătină. Imediat ce ieşiră din siloz, Joshua dezactivă rachetele, lăsând nava să zboare liberă. Bateriile de senzori se retraseră în nişele lor pentru salt. Un orizont de evenimente acoperi carcasa. Efectuară un salt de jumătate de an-lumină. La o secundă după ce reveniră în spaţiu, energia fulgeră din nou prin nodurile configuratoare. De data aceasta saltul fu de trei ani-lumină.

Joshua emise un suspin prelungit.

Sarha, Beaulieu şi Dahybi îl priviră. Tânărul stătea complet nemişcat şi fixa plafonul cu ochii.

— De ce nu te duci în infirmerie? rosti Sarha grijulie. Mâna aia ar trebui să-ţi fie controlată cu atenţie.

— Am auzit, să ştiţi.

Sarha îl privi îngrijorată pe Dahybi. Specialistul în noduri făcu un gest scurt din mână.

— Pe cine ai auzit? întrebă ea.

Plasa de siguranţă i se deschise, îngăduindu-i să se ridice deasupra lui Joshua. Covoraşul adeziv de lângă cuşeta lui îi fixă tălpile.

El nu-i băgă în seamă prezenţa.

— Pe sufletele din lumea de dincolo. Iisuse, sunt reale, cu adevărat, simt acolo şi-aşteaptă! O manifestare cât de mică de slăbiciune, asta-i tot ce trebuie şi te-au înhăţat.

Degetele femeii îi mângâiară părul plin de apă.

— Pe tine nu te-au înhăţat.

— Nu. Însă ele mint, şi mint întruna despre cum pot ajuta. Am fost furios şi-ndeajuns de prost ca să cred că blestemata de cruce a lui Horst mă va salva. Ridică micul crucifix şi pufni la el: Iisuse, ăla era musulman!

— Nu vorbeşti logic.

El o privi cu ochi injectaţi.

— Scuză-mă. Ştii, posedaţii te pot răni foarte, foarte rău. El abia începuse cu mâna mea, era doar o-ncălzire. Nu ştiu dac-aş fi putut rezista. Mi-am spus că voi putea, sau că nu voi ceda. Cred că singurul mod prin care s-o faci este să mori.

— Dar tu n-ai cedat şi eşti încă viu, iar în interiorul craniului tău eşti tu singur. Ai învins, Joshua.

— Cu noroc, şi rezervoru-i aproape gol.

— N-a fost noroc faptul că ai avut trei gardişti cu tine. A fost paranoia sănătoasă şi planificare bună. Ştiai că posedaţii sunt extrem de periculoşi şi ai ţinut seama de asta. Exact asta vom face şi data viitoare.

Tânărul râse nervos.

— Dacă o să mai reuşesc o „data viitoare”. Să ştii că-i tare al naibii să priveşti drept în abis şi să vezi ce te aşteaptă acolo, într-un fel sau altul, ca posedat sau posesor.

— Ne-am confruntat cu asta şi la Lalonde şi tot mai zburăm.

— Acolo a fost altceva. Atunci eram ignorant. Dar acum ştiu în mod sigur. Vom muri şi suntem condamnaţi să trăim în lumea de dincolo. Toţi! Toate entităţile înzestrate cu raţiune din univers. Chipul i se schimonosi de durere şi mânie. Iisuse, nu pot să cred că asta-i totul: viaţă şi purgatoriu! După zeci de mii de ani, universul dezvăluie finalmente că noi avem suflete, pentru ca apoi splendoarea aceea să ne fie smulsă imediat şi înlocuită cu teroare. Trebuie să existe ceva şi mai mult, trebuie! El nu ne-ar face aşa ceva.

— Cine?

— Dumnezeu… El… Ea… Entitatea… ce-o fi. Tortura asta-i prea… nu ştiu. Personală. De ce pizda mă-sii să construieşti un univers care le face asta oamenilor? Dacă eşti atât de puternic, de ce nu faci ca moartea să fie finală, sau de ce nu-i faci pe toţi nemuritori?

De ce chestia asta? Trebuie să ştim, trebuie să aflăm de ce funcţionează-n felul în care o face. Aşa vom putea şti care-i răspunsul pentru toate astea. Trebuie să găsim ceva care să fie permanent, ceva care să dureze până la sfârşitul timpului.

— Şi cum propui să facem asta? întrebă încetişor Sarha.

— Nu ştiu, se răsti el, pentru ca apoi, la fel de brusc, să cadă iarăşi pe gânduri. Poate kiintii… Ei spun c-au rezolvat toate astea. Nu vor să ne spună direct, dar ar putea cel puţin să mă-ndrepte în direcţia cea bună.

Sarha îi privi uluită expresia intensă. Un Joshua care să privească viaţa cu atâta seriozitate era ciudat, iar un Joshua care să declanşeze o cruciadă era de-a dreptul stupefiant. Pentru o secundă se întrebă dacă nu cumva tânărul fusese totuşi posedat.

— Pe tine? izbuti să spună în cele din urmă.

Toată suferinţa şi anxietatea dispărură de pe chipul cu trăsături ascuţite, şi reapăru vechiul Joshua, care începu să chicotească.

— Mda, pe mine. Poate că mă prinde religia niţel cam târziu în viaţă, dar cei convertiţi recent sunt întotdeauna cei mai antipatici… şi mai zeloşi.

— Cred că-n infirmerie ar trebui să-ţi examineze nu numai mâna.

— Mulţumesc, echipajul meu loial! Plasa de reţinere se desfăcu, îngăduindu-i să se ridice. Cu toate acestea, vom merge să-i întrebăm pe kiinti.

Comandă calculatorului de zbor să ruleze o determinare completă a stelelor şi să le determine poziţia exactă. După aceea rulă o căutare-almanah după fişierul lui Jobis.

— Chiar acum? întrebă Dahybi caustic. O să renunţi pur şi simplu la tot ce ai obţinut în Ayacucho?

— Bineînţeles că nu, contracară Joshua împăciuitor.

— Asta-i bine, fiindcă dacă n-o găsim pe Mzu şi Alchimistul înaintea posedaţilor, probabil că n-o să mai rămână nici o Confederaţie pe care s-o salvezi.

Adok Dala îşi recăpătă cunoştinţa cu un strigăt sonor. Privi în jur, înfricoşat, prin infirmeria din Hoya. Ceea ce văzu nu-l linişti. Câtuşi de puţin.

Samuel îi îndepărtă pachetul nanonic medical de pe ceafă.

— Uşurel. Aici eşti în siguranţă, Adok. Nimeni nu-ţi va face nici un rău. Şi trebuie să-mi cer scuze pentru felul în care te-am tratat în club, dar eşti destul de important pentru noi.

— Nu sunteţi posedaţi?

— Nu. Suntem edenişti. Mă rog, cu excepţia ei, a Monicăi; ea este din Regatul Kulu.

Monica se strădui din răsputeri să-i surâdă băiatului agitat.

— Atunci, sunteţi agenţi străini?

— Da.

— N-o să vă spun nimic. Nu v-ajut s-o prindeţi pe Mzu.

— Foarte patriotic din partea ta. Nu ne interesează însă Mzu. Să fiu sincer, sperăm c-a izbutit să fugă la timp de aici. Vezi tu, posedaţii au preluat de acum controlul lui Ayacucho.

Adok gemu îngrozit şi-şi acoperi gura cu palma.

— Pe noi ne interesează Voy, urmă Samuel.

— Voy?

— Da. Ştii unde este?

— N-am mai văzut-o de câteva zile. Ne-a trecut pe toţi în standby. A fost o prostie, trebuia să-i organizăm pe puştii din cluburile de zi s-omoare păianjeni. A zis că Lodi şi-a dat seama că-i utilizaţi pentru a ne spiona.

— Inteligent individ, Lodi ăsta. Despre el ştii unde poate să fie?

— Nu. De două zile nu l-am mai văzut.

— Interesant. Câţi fac parte din acest grup al vostru?

— Vreo douăzeci, douăzeci şi cinci. Nu există o listă reală. Suntem pur şi simplu prieteni.

— Cine l-a început?

— Voy. S-a schimbat de când a ieşit de la detoxificare. Genocidul a devenit o cauză reală pentru ea. Noi am fost pur şi simplu absorbiţi odată cu ea. Aşa se-ntâmplă cu toţi când Voy devine preocupată de o problemă.

Monica dataviză o solicitare spre blocul ei procesor şi recuperă o imagine din fişierul pe care înregistrase în Terminal Terminus. Imaginea aceea o obsedase de la bun început. Ultima dată când îl întrezărise pe Joshua Calvert, acesta trăgea după el o fată. Îi arătă lui Adok imaginea mărită.

— O cunoşti?

El clipi obosit către ecranul micuţ. Drogurile pe care Samuel i le administrase pentru a-i dezlega limba îi produceau somnolenţă.

— E Shea. Îmi place de ea, dar…

— Face parte din grupul vostru?

— Nu tocmai, dar e prietena lui Prince Lambert. El e un fel de membru, iar ea a făcut ocazional unele chestii pentru noi.

Monica se uită la Samuel.

— Ce ştim despre Prince Lambert ăsta?

— O clipă, îşi consultă el blocul procesor bitek. Apare înregistrat ca pilot pentru Tekas, un iaht de executivi deţinut de corporaţia familiei lui. Fii atentă – a fost una dintre navele care au plecat azi după-amiază de la Ayacucho.

— La dracu'! izbi ea cu pumnul unul dintre dulăpioarele de lângă cuşeta lui Adok Dala. Voy îl cunoaşte pe Prince Lambert?

Adok surâse fericit.

— Da. Un timp au fost împreună. Din cauza lui a ajuns Voy la detoxifiere.

Ai vreo coordonată de salt pentru Tekas? îl întrebă Samuel pe Niveu.

Nu. A zburat în exteriorul domeniului nostru de percepere masici. Nici un şoim-de-vid nu i-a înregistrat saltul. Avem totuşi vectorul de zbor. A fost o rută stranie; când a trecut de noi, nava revenea spre disc. Dacă n-a efectuat nici o manevră drastică de realiniere, există doar trei stele posibile la care să fi zburat: Shikoku, Nyvan şi Torrox.

Mulţumesc. O să le verificăm.

Bineînţeles. O să informez Comanda Defensivei Duida. O să plecăm imediat.

Când pluti în infirmerie, Joshua văzu că Shea se schimbase într-o uniformă-combinezon cenuşie. Vorbea în şoaptă cu Liol, dar se întrerupse şi-i zâmbi sfios. Ashly şi Melvyn erau ocupaţi cu strângerea echipamentelor. Un gardist se ţinea de un inel de prindere imediat la interiorul trapei.

— Cum te simţi? o întrebă Joshua.

— Perfect. Ashly mi-a dat un tranchilizant. Cred c-ajută.

— Îmi pare rău că nu mi-a dat şi mie unul.

Surâsul ei se lărgi.

— Cum e mâna ta?

Tânărul o ridică, arătând-o.

— Osul este aproape intact, dar voi avea nevoie de ţesut clonat crescut în cuve pentru a reconstrui degetele. Pachetul nu poate regenera chiar aşa mult.

— Ah… îmi pare rău.

— Seninătatea va plăti totul, rosti el inexpresiv. Unde-i Kole?

— În tau-zero, zise Melvyn.

— Excelentă idee.

— Vrei să intru şi eu? întrebă Shea.

— Cum doreşti. Înainte însă de a decide, am nevoie de niţel ajutor.

— Din partea mea?

— Da. Dă-mi voie să-ţi explic. În pofida afirmaţiilor studiourilor de ştiri, nu sunt un agent străin.

— Ştiu asta, eşti „Lagrange” Calvert.

Joshua zâmbi.

— Ştiam că porecla asta se va dovedi utilă într-o bună zi. Adevărul este c-o căutăm pe Alkad Mzu, dar nu din cauza propagandei omutane.

— Atunci de ce?

El îi prinse o mână între ale sale şi o strânse energic.

— Există un motiv, Shea – este un motiv bun, dar nu foarte frumos. O să ţi-l spun, dacă vrei să-l afli neapărat, fiindcă dacă eşti măcar pe departe persoana care cred eu că eşti, atunci ne vei ajuta s-o găsim când vei afla ce se-ntâmplă de fapt. Dacă ai însă încredere în spusele mele în această privinţă, nu vei dori să ştii. Tu hotărăşti.

— O s-o omori? întrebă fata în şoaptă.

— Nu.

— Promiţi?

— Promit. Nu dorim decât s-o ducem înapoi în Seninătate, unde a locuit de la Genocid încoace. Ca închisoare, habitatul nu-i rău deloc. Şi dacă putem ajunge la timp la ea, vom salva foarte mulţi oameni. Poate o planetă întreagă.

— O să lanseze o distrugătoare de planete împotriva Omutei, nu-i aşa?

— Aşa ceva.

— Mă gândisem eu, murmură Shea. Dar nu ştiu unde se află.

— Eu cred că ştii. Noi credem că este cu Voy.

— Ah, Voy… se întunecă Shea la faţă.

— Da. Îmi pare rău dacă asta sună dureros pentru tine. Nu mi-am dat seama.

— Ea şi Prince Lambert au avut o relaţie. El încă… pe scurt, s-ar întoarce la ea, dacă l-ar accepta.

— Prince Lambert ăsta este prietenul tău, căpitanul de navă stelară?

— Da.

— Ce navă?

— Tekas.

— Şi a plecat azi de la Ayacucho?

— Da. Chiar crezi că Alkad Mzu se afla la bord?

— Mă tem că da.

— El va avea probleme cu autorităţile?

— Nici că-mi pasă de asta, să fiu sincer. Vreau doar s-o localizez pe Mzu. După ce o fac, după ce ea va şti că sunt pe urmele ei şi-i supraveghez toate mişcările, ameninţarea va fi neutralizată. Atunci va trebui să se-ntoarcă cu mine. Îmi poţi spune aşadar unde s-a dus Tekas?

— Îmi pare rău, aş vrea să pot fi de ajutor, dar nu mi-a spus unde pleacă.

— Futu-i!

— PL merge cu Tekas la Nyvan, rosti Liol şi privi întrebător la chipurile surprinse. Am spus ceva greşit?

— De unde dracu' ştii tu unde merge el? întrebă Joshua.

— PL şi cu mine suntem prieteni buni; am crescut împreună. Quantum Serendipity are contractul pentru service cu Tekas. El nu-i pilotul cel mai experimentat şi Voy l-a rugat să facă o manevră bizară. Aşa că l-am ajutat să programeze vectorul de zbor.

Când Răzbunarea lui Villeneuve se materializă în zona de ieşire alocată, la trei mii de kilometri depărtare de asteroidul Ethenthia, André Duchamp se aşteptase pe jumătate să fie întâmpinat cu foc din partea platformelor DS. În tot cazul, avea multe de explicat comenzii defensive locale, după care aveau să urmeze mărturiile reporterilor din navă. Când căpătă finalmente permisiunea de andocare, presupuse că faimoasa integritate şi impetuozitate Duchamp învinsese din nou.

În realitate, pe când el susţinea de zor că era un fugar din Organizaţia Capone, Erick deschisese un canal către Biroul Marinei Confederaţiei local şi-i ceruse să exercite presiuni asupra autorităţilor locale pentru permisiunea respectivă. Şi aşa însă autorităţile fură extrem de precaute. Trei platforme DS erau fixate pe Răzbunarea lui Villeneuve, când se apropie de spaţioport.

Echipele de securitate care cercetară capsulele de susţinere biotică, căutând un posibil subterfugiu, manifestară o meticulozitate ieşită din comun. André adoptă o expresie de bravură, când panourile de compozit fură sparte şi modulele de echipamente demontate în părţile componente pentru a fi scanate cu înaltă definiţie. Nici înainte cabinele nu fuseseră în formă optimă, dar acum aveau să fie necesare săptămâni pentru a le reasambla astfel încât să satisfacă măcar minimul cerinţelor de zbor ale BAC.

Însă Kingsley Pryor fu luat pe sus de soldaţi cu feţe ca piatra dintr-o divizie fără nume a forţelor defensive. Un credit important acordat echipajului cutezător care fusese mai viclean decât Capone.

Unicul punct slab posibil era Shane Brandes. Ca atare, inginerul de fuziune al lui Dechal fu scos din tau-zero în vreme ce se aflau încă în faza de apropiere şi i se dădu un ultimatum simplu: sau cooperezi sau vei fi un membru mort al echipajului, pe care toată lumea îl va jeli. El optă pentru cooperare; simţea că ar fi fost niţel prea confuz să le explice autorităţilor din Ethenthia motivul pentru care-l răpiseră.

La treisprezece ore după ce andocaseră, ultimul ofiţer din securitatea Ethenthiei plecase. André privi posac în jurul punţii. Consolele erau simple grile de plăci de procesoare, pereţii şi puntea fuseseră jupuite la nivelul metalului gol, conductele ambientale ţiuiau şi trosneau de tensiuni, iar condens murdar se acumula pe toate suprafeţele.

— Am reuşit! Chipul lui de clovn exhibă un surâs autentic când privi de la Erick la Madeleine, şi în cele din urmă la Desmond. Am scăpat!

Madeleine şi Desmond începură să chicotească. Într-adevăr scăpaseră din ghearele posedaţilor.

— Am câteva sticle în cabină, urmă André. Dacă porcul ăla hoţ de sticlete englezoi nu le-a furat. Trebuie să sărbătorim! Ethenthia este un loc la fel de bun ca oricare altul în care să stăm pe durata războiului ăstuia. Ne putem ocupa de ceva întreţinere. Sunt convins că putem căpăta asigurarea, ca să plătim pentru o parte din dezastru; la urma urmelor, acum suntem eroi de război. Cine ne va contrazice, eh?

— Poate Tina, rosti Erick.

Glasul lui sec făcu să dispară zâmbetul lui André.

— Cine-i Tina?

— Fata din Krystal Moon pe care am omorât-o. De fapt, pe care am ucis-o.

— Oh, Erick… Dragul meu enfant. Eşti obosit. Tu ai făcut mai multă treabă decât cei mai mulţi.

— În tot cazul mai multă decât tine. Dar care ar fi noutatea?

— Haide, Erick, rosti Desmond, au fost pentru toţi nişte momente teribile. Poate c-ar trebui să ne odihnim înainte de a decide ce să facem în continuare.

— Este o sugestie bună. Recunosc că încă nu m-am decis ce să fac cu voi.

— Ce să faci tu cu noi,? întrebă indignat André. Cred că modulele medicale îţi funcţionează aiurea, creierul ţi-e alimentat cu substanţe chimice necorespunzătoare. Haide să mergem la culcare şi dimineaţă n-o să mai pomenim nimic despre asta.

— Gura, cretin îngâmfat, spuse Erick.

Indiferenţa dispreţuitoare din glasul său îl şocă pe André în asemenea măsură, încât amuţi.

— Problema mea, urmă Erick, este faptul că le datorez viaţa lui Madeleine şi lui Desmond. Pe de altă parte însă, dacă tu n-ai fi fost o asemenea găoază, Duchamp, niciunul dintre noi n-ar fi fost pus în poziţia tâmpită în care ne aflăm acum. Ăsta-i genul de risc pe care trebuie să-l admit când accept misiuni ca asta.

— Misiuni”?

Lui André nu-i plăcea furia rece care pusese stăpânire pe neaşteptate pe membrul lui de echipaj.