Peter F. Hamilton Zorii noptii

Vom verifica Ngeuni, să vedem dacă a ajuns acolo. Chiar pe când vorbea, energia curgea prin celulele configuratoare ale şoimului-de-vid.

Stephanie auzi un scrâşnet puternic, urmat de urletul asurzitor al unei sirene. Surâse larg către copiii aşezaţi în jurul mesei din bucătărie.

— Se pare că unchiul Moyo ne-a găsit un mijloc de transport.

Veselia îi păli însă când ajunse pe veranda din faţă a bungalow-ului. Autobuzul staţionat pe drum revărsa lumină în toate spectrele, iar caroseria era o masă ticsită de desene de flori ce se ridicau de pe o pajişte verde. Pe flancuri, IUBIRE, PACE şi KARMA fulgerau din neoane de cluburi de noapte. Zonele cele mai întunecate erau capacele strălucitor cromate ale roţilor.

Moyo coborî din cabină, cu un aer foarte preocupat, dar în acelaşi timp radiind stinghereală. Uşa din spate a autobuzului şuieră şi se deschise, glisând, iar dinăuntru coborî alt bărbat. Stephanie nu mai văzuse niciodată pe cineva cu atâta păr.

Copiii se înghesuiau în jurul ei, privind cu interes arătarea aceea veselă, care părea desprinsă dintr-un carnaval.

— El ne va duce într-adevăr la graniţă?

— Cum îl faci să lumineze?

— Te rog, Stephanie, pot să mă urc înăuntru?

Femeia nu-i putea refuza, aşa că le făcu semn să urce printr-o fluturare nepăsătoare a braţului. Copiii se revărsară peste mica peluză din faţă ca să examineze minunăţia.

— E clar în ce fel ar trebui asta să ne ajute să evităm orice atenţie nedorită, îi spuse ea lui Moyo. Ai înnebunit de tot?

Un deget vinovat îl indică pe noul său tovarăş.

— El e Cochrane şi m-a ajutat cu autobuzul.

— Deci a ta fost ideea?

— Sigur că da. Cochrane făcu o plecăciune adâncă: Nenicuţă, dintotdeauna mi-am dorit o maşinuţă ca asta.

— Bun. Ei bine, acum c-ai avut-o, ia-ţi rămas-bun de la ea. Eu trebuie să-i scot pe copiii ăştia de aici şi nu vor pleca în chestia asta. O vom schimba cu ceva mai adecvat.

— Nu te va ajuta cu nimic.

— Serios?

— Are dreptate, spuse Moyo. Nu ne putem furişa, în nici un caz pe aici, şi o ştii bine şi tu. Acum toţi pot simţi orice de pe Mortonridge.

— Ăsta nu-i totuşi un motiv ca să folosim… să folosim…

Indică exasperată cu braţul spre autobuz.

— Va fi ca un moment Zen mobil pentru cei cu gânduri impure, spuse Cochrane.

— Haide, scuteşte-mă!

— Nu, nu, vorbesc foarte serios. Orice şmecheros care o să vadă autobuzul ăsta va fi nevoit să-şi confrunte eul interior, înţelegi? Este perfecţiunea absolută, un suflet care priveşte în propriul său suflet. Cu el emiţi non-stop bunătate pe Radio Divinitatea; este o misiune de compasiune, care le face pe mame să plângă după copiii lor pierduţi. Autobuzul meu Cruciatul Karmic îi va ruşina pe toţi şi astfel vă vor lăsa să treceţi. Însă dacă daţi peste militari duri, de pildă peste un raid ostil înfiltrat în spatele liniilor inamice, toate vibraţiile alea bune clădite de karma voastră vor fi irosite. Ţărămbeţilor care bântuie pe acolo, şi care nu-s deloc cool pe plan cosmic, le va veni mai uşor să-ngreuneze drumul pentru noi.

— Hmm…

Fără prea mare chef, Stephanie recunoscu că individul era logic, într-un sens straniu al cuvântului. Moyo ridică plin de speranţe din umeri spre ea, cu o loialitate care-i transmise căldură şi plăcere femeii.

— Bine, cred c-am putea să-ncercăm pentru câţiva kilometri. După aceea îl privi suspicios pe Cochrane: Ce vrei să spui prin „noi”?

El zâmbi şi deschise larg braţele. Un curcubeu miniatural îi trecu dintr-o palmă în cealaltă, arcuindu-i-se peste cap. Copiii râseră şi bătură din palme.

— Eu am fost la Woodstock, să ştiţi! Timp de trei zile, am ajutat la conducerea lumii. Aveţi nevoie de genul de influenţă paşnică pe care-l exercit. Sunt prietenul tuturor creaturilor vii, iar acum şi al celor ne-vii.

— Oh, fir-ar al dracu'!

Erick încă nu activase sistemele ambientale interne ale capsulei de susţinere biotică. Era prea îngrijorat de posibilul efect al consumului de energie asupra unicului generator de fuziune rămas funcţional al navei stelare. În celulele de rezervă ale matricei electronice nu era stocată în nici un caz suficientă energie pentru alimentarea nodurilor de salt.

Steaua lui Ngeuni era un punct alb-albastru sever, aflat la un sfert de an-lumină depărtare. Nu îndeajuns de luminos pentru a proiecta o umbră pe carcasă, totuşi mult peste magnitudinea 1, dominând câmpul stelar.

Peste imaginea primită de la senzori se suprapuneau elemente grafice de navigaţie, un tunel de cercuri portocalii ce păreau s-o ghideze pe Tigara la câteva grade sud de stea. După cinci salturi încă nu făcuse corespondenţa cu delta-v.

Din fericire, propulsia cu fuziune a cliperului era capabilă de o acceleraţie de şapte ge şi nu avea nici o încărcătură, ceea ce însemna că dispunea de suficient combustibil pentru o aliniere cuvenită. Problema avea să fie însă revenirea la Golomo.

Calculatorul de zbor îl anunţă că manevra de aliniere era aproape completă. Tigara gonea spre coordonatele de salt cu nouăsprezece kilometri pe secundă. Erick începu să reducă acceleraţia şi comandă generatorului de fuziune să alimenteze nodurile. Imediat ce fluxul de plasmă crescu, începu să primească datavizări de avertizări ce-i solicitau prudenţa. Câmpul restrictiv care ţinea departe de fuzelaj jetul de ioni cu temperatura de zece milioane de grade fluctua alarmant.

Erick încărcă prompt în calculatorul de zbor o comandă de purjare de urgenţă şi o legă de un senzor de monitorizare. Dacă câmpul restrictiv cădea sub cinci la sută, generatorul avea să se dezactiveze şi să purjeze.

Dintr-un motiv greu explicabil, nu simţea nici o încordare. Apoi îşi dădu seama că programul medical pâlpâia, solicitându-i atenţia. Când îl accesă, văzu că pachetele îi filtrau un potop de toxine şi neuro-chimicale din sânge, eliberând în acelaşi timp supresori chimici.

Rânji sălbatic, crispându-şi buzele în jurul tubului de oxigen al costumului OS. Îi castra reflexele exact în momentul când avea cea mai mare nevoie de ele. Prea mulţi factori se cumulau împotriva lui. Şi totuşi nu se sinchisea aproape deloc, aşa cuibărit confortabil cum era în miezul hibernării sale seminarcotice.

Calculatorul de zbor anunţă că se apropiau coordonatele de salt. Senzorii şi panourile de termopurjare începură să se afunde în nişele lor. Propulsia principală reduse acceleraţia la zero. Erick acţionă rachetele ionice, menţinând Tigara pe curs.

După aceea nodurile configuratoare energetic fură complet încărcate. Bărbatul simţi în sfârşit o senzaţie îndepărtată de uşurare şi reduse outputul generatorului de fuziune. Câmpul restrictiv tensionat vibră violent când fluxul de plasmă se reduse cu nouăzeci la sută în numai o jumătate de secundă. Avariate, componentele cu compensări ale căderilor parţiale nu răspunseră în timp util. O oscilaţie se propagă în lungul incintei tokamak, sfâşiind fluxul de plasmă.

Tigara efectuă saltul.

Se materializă în interiorul sistemului Ngeuni, sub forma unei sfere perfect inerte pentru o fracţiune de secundă. Echilibrul fu sfărâmat în clipita următoare, când plasma dezlănţuită pulveriză izolaţia tokamakului şi perforă carcasa, expediind în toate direcţiile săbii incandescente de ioni. Rezervoarele criogenice şi matricele electronice detonară, stârnind o reacţie în lanţ de explozii secundare. Nava se dezintegră în mijlocul unei revărsări de gaze radioactive şi sfărâmături neregulate şi topite. Capsula de susţinere biotică ieşi rotindu-se din nucleul exploziei: o sferă argintie a cărei suprafaţă era brăzdată de vene de carbon negru, acolo unde rafalele de energie şi fragmente minuscule împroşcaseră spuma nultermică lustruită.

Rachetele de avarie declanşară îndată ce ieşi dintre gazele clocotitoare şi opriră rostogolirea sălbatică a capsulei printr-un şoc puternic care aduse stabilitatea. Baliza începu să-şi emită apelul ascuţit de ajutor.

Precum majoritatea proiectelor lansate de guvernele şi instituţiile de pe Nyvan, asteroidul Jesup suferea de o lipsă cronică de finanţe, resurse inginereşti şi personal calificat. Principalele sale rezerve de minereu fuseseră exploatate cu mult timp în urmă şi în mod obişnuit veniturile ar fi fost investite în dezvoltarea industriei astroinginereşti a asteroidului, însă guvernul Noua Georgia folosise neaşteptatele venituri iniţiale pentru a plăti proiecte de pe planetă, mai imediate şi mai atrăgătoare pentru electorat.

După ce minereurile fuseseră epuizate, Jesup petrecuse următoarele decenii şchiopătând atât economic, cât şi industrial. Companiile manufacturiere neexperimentate se micşoraseră, transformându-se în auxiliare pentru service şi mici corporaţii locale de armament. Infrastructura sa tot mai veche era menţinută la un grad deasupra dezintegrării. Dintre cele trei caverne biosfere planificate, numai una fusese terminată, în schimb în asteroid existau un număr mare de imense cavităţi pustii plasate strategic, care ar fi trebuit să fie nuclee de noi activităţi miniere.

Quinn simţi prima prezenţă indefinită pe când mergea prin unul dintre interminabilele tuneluri de rocă necăptuşită ce legau cavităţile abandonate. Se opri atât de brusc, încât Lawrence aproape că se izbi de el.

— Ce-a fost asta?

— Ce anume? întrebă Lawrence.

Quinn se roti în cerc complet, scanând lent piatra incrustată cu praf a tunelului larg. Firicele de condens curgeau pe pereţii curbi şi plafon, săpând canale mici şi ramificate prin pulberea de abanos şi generând stalactite miniaturale fragile. Părea ca şi cum tunelului i-ar fi crescut o blană din ţepi de cactus. Nu exista însă nici un loc în care s-ar fi putut ascunde cineva, ci doar zonele de întuneric dintre panourile luminescente foarte distanţate.

Alaiul său de discipoli aşteptă cu răbdare neliniştită. După două zile de ceremonii de iniţiere convingător de brutale, asteroidul îi aparţinea, totuşi Quinn era dezamăgit de numărul adevăraţilor posedaţi convertiţi. Crezuse că tocmai ei, dintre toţi oamenii, aveau să-i dispreţuiască pe Iisus, Allah, Buddha şi celelalte false divinităţi pentru că-i condamnaseră la un limbo agonizator. Ar fi trebuit să fie uşor să le arate calea către Aducătorul Luminii, dar ei continuau să demonstreze o rezistenţă surprinzătoare faţă de învăţăturile lui. Ba existau chiar unii care interpretau revenirea din lumea de dincolo ca pe o formă de mântuire.

Quinn nu putu găsi nimic în tunel, deşi era sigur că prinsese un crâmpei de gând care nu aparţinea nici-unuia din alai. Fusese însoţit de o mişcare aproape imperceptibilă: gri pe fundal negru. Prima lui reacţie fusese că cineva se furişa în spatele lor.

Iritat de distragere, porni mai departe şi mantia i se ridică, lunecând deasupra podelei de piatră murdară. În tunel era rece şi răsuflarea i se transforma în vapori ca de zăpadă chiar în faţa ochilor. Sub tălpi începură să scrâşnească particule de gheaţă.

O rafală de aer tăios îl mătură, foşnind audibil. Mantia îi flutură.

Se opri din nou, de data aceasta furios.

— Ce pula mea se-ntâmpl-aici? În tunelu-ăsta nu există conducte ambientale.

Ridică o mână pentru a simţi aerul care era acum perfect nemişcat.

Cineva râse.

Quinn se roti fulgerător, însă discipolii se priveau unul pe celălalt, derutaţi. Niciunul n-ar fi cutezat să-şi bată joc de deruta sa. Pentru o clipă se gândi la silueta necunoscută din spaţioportul de pe Norfolk şi la volbura intensă de văpăi pe care o dezlănţuise. Dar episodul acela se petrecuse la ani-lumină depărtare şi nimeni altul nu mai scăpase de pe planetă, cu excepţia fetei Kavanagh.

— Tunelurile astea se comportă întotdeauna ciudat, rosti Bonham.

Era unul dintre noii convertiţi şi poseda corpul lui Viny „Norocosu'„ pe care-l răsucea în formă de vârcolac, decolorând pielea, ascuţind dinţii şi dilatând ochii. Ţepi groşi de păr de animal îi răsăreau din ţeasta argintie. Afirma că se născuse într-o familie de aristocraţi veneţieni la sfârşitul secolului al XDC-lea şi că fusese omorât înainte să fi împlinit douăzeci şi şapte de ani, în Primul Război Mondial, dar numai după ce gustase atât decadenţa, cât şi cruzimea oarbă a epocii. Un gust care devenise un apetit vorace. Nu avusese nevoie de convingere pentru a îmbrăţişa doctrina lui Quinn.

— L-am întrebat pe un flăcău de la întreţinere şi a zis că-i din cauză că în tuneluri nu există conducte de ventilaţie care să le aerisească aşa cum trebuie. Apar tot felul de fenomene şi supratensiuni ciudate.

Quinn nu fu satisfăcut. Era convins că percepuse pe cineva care îi spiona. Mormăi nemulţumit şi pomi din nou la drum.

Nimic straniu nu se mai întâmplă până când ajunseră în cavitatea în care lucra una dintre echipe. Era o incintă aproape sferică, cu podea mică şi plată care juca rolul de răspântie pentru şapte tuneluri largi. Din apexul ei atârna un singur tub metalic gros, care zăngănea sonor în timp ce sufla un curent de aer cald şi uscat. Quinn făcu o grimasă într-acolo, după care se apropie de grupul de cinci bărbaţi care fixau de podea bomba de fuziune. Învelişul metalic al acesteia era un con cu vârful bont, înalt de şaptezeci de centimetri. Câteva blocuri procesoare fuseseră conectate cu cabluri optice la baza sa. Bărbaţii se opriră din lucru şi luară poziţie de drepţi la apropierea lui Quinn.

— A trecut cineva pe aici mai devreme?

Îl asigurară că nu trecuse nimeni. Unul dintre ei era non-posedat, un tehnician din Forţa Defensivă Noua Georgie. Asuda abundent şi gândurile îi erau un amestec de spaimă şi revoltă.

Quinn i se adresă direct:

— Totul merge bine?

— Da, murmură supus tehnicianul care arunca întruna priviri către Doişpe-T.

Şeful bandei arăta jalnic. Jeturi minuscule de aburi răbufneau din părţile mecanice ale corpului său. Cruste urduroase se acumulau în jurul marginilor osului în care i se afla creierul, aidoma cerii de lumânare care dădea pe afară. Membrana care-i învelea creierul se îngroşase (aşa cum dorise Quinn), dar căpătase o tentă verzuie nesănătoasă. Bărbatul clipea şi mijea ochii întruna, de parcă s-ar fi luptat cu durerea.

Quinn urmări cu încetineală deliberată privirea non-posedatului.

— Ah, da! Cel mai temut gangster de pe planetă. Un şmecher dur de tot, care nu vrea să creadă-n Fratele Domnului, indiferent ce i-aş face. Destul de idiot, de fapt. Chestia însă este că mi-e util. Aşa că-l las să trăiască. Atât timp cât nu se-ndepărtează prea mult de mine, continuă să trăiască. Este ca un fel de metaforă, înţelegi? Ia zi, tu o să fii şmecher?

— Nu, domnule Quinn.

— Eşti deştept, în pula mea.

Capul lui Quinn ieşi puţintel de sub umbra glugii, îngăduind unei raze slabe de lumină să-i atingă pielea cenuşie. Tehnicianul închise ochii ca să nu-l vadă şi buzele murmurară o rugăciune.

— Ia zi, bomba asta o să funcţioneze?

— Da, domnule Quinn. Este un focos de război de o sută de megatone, toate-s aşa. După ce vor fi legate la reţeaua asteroidului, le putem detona secvenţial. Atât timp cât în preajma lor nu se află posedaţi, vor funcţiona corespunzător.

— Nu-ţi face griji în privinţa asta. Discipolii mei nu vor fi aici când Noaptea îşi iţeşte zorii pe cer.

Se întoarse către tunel, îl examină suspicios şi percepu din nou senzaţia de mişcare, un pâlpâit nu mai puternic decât bătaia unei aripi de pasăre şi de două ori mai rapid. Era sigur că cineva privise scena. O urmă de trepidaţie spânzura în aer ca parfumul unei flori de vară.

Când se opri la intrare, zări linia de panouri luminescente ce se micşorau în depărtare înainte de a dispărea după o curbă. Din tunel nu răzbătea decât zgomotul slab al picăturilor de apă. Aproape că se aştepta să vadă aceeaşi siluetă omenească lipsită de trăsături care apăruse în hangarul de pe Norfolk.

— Dacă te ascunzi, atunci eşti mai slab decât mine! se adresă el coridorului aparent pustiu. Asta-nseamnă că vei fi găsit şi adus înaintea mea, pentru a fi judecat. Ar fi mai bine să vii acum.

Nu primi nici un răspuns.

— Cum vrei, cap-de-miel. Ai văzut ce se-ntâmplă cu oamenii care nu-mi plac.

Quinn petrecu restul zilei dând instrucţiuni ce aveau să determine căderea Nopţii pe planeta inocentă de dedesubt. Acum comanda reţeaua DS a Noii Georgia şi avea să fie simplu pentru platforme să interfereze cu celelalte două reţele funcţionale ale lui Nyvan şi cu diverşii sateliţi naţionali de senzori. La adăpostul barajului aceluia de bruiaj electronic, avioanele spaţiale aveau să coboare nedetectate către suprafaţă. Fiecare naţiune avea să primească vizita unui grup de posedaţi din Jesup. Iar blestemul antagonismului naţionalist al lui Nyvan avea să împiedice o reacţie unificată la nivel planetar, care ar fi fost unicul tip de răspuns cu ceva şanse.

Posedaţii aveau să cucerească planeta probabil mai uşor decât pe oricare alta din Confederaţie. Ei formau o singură forţă, care nu ştia nimic despre frontiere şi limite.

Quinn îi alese cu mare atenţie pe cei care urmau să fie trimişi pe planetă. Câte doi devotaţi pentru fiecare avion spaţial, pentru a se asigura că-şi urmau vectorii de zbor şi asolizau în zona alocată, însă restul erau dintre cei pe care numai frica şi propria lui proximitate îi menţineau loiali: necredincioşii. Alegerea fusese deliberată. Scăpaţi de subjugarea lui Quinn, aveau să facă ceea ce făcuseră întotdeauna şi aveau să încerce să posede cât mai mulţi oameni puteau.

Lui nu-i păsa că n-avea să fie acolo, să umble printre ei şi să aducă cuvântul Fratelui Domnului. Norfolk îi arătase că aşa ceva constituia o eroare. Convertirea individuală era complet nepractică în cazul populaţiilor planetare.

Sarcina lui Quinn şi a discipolilor săi era aceeaşi ca a tuturor sacerdoţilor; ei existau pur şi simplu pentru a pregăti terenul pe care să păşească Fratele Domnului, să ridice templele şi să prepare sacramentul. Mesajul final urma să fie adus de El, care avea să arate lumina.

Avioanele spaţiale reprezentau doar jumătate din plan. Quinn era pregătit să trimită nave interorbitale comandate de ciracii săi cei mai de încredere către cei trei asteroizi abandonaţi. Bolovanii aceia lipsiţi de valoare deveniseră pietre de temelie în planurile de avansare a Nopţii.

Trecuse de miezul nopţii când Quinn reveni în tunel. De data aceasta era singur. Rămase nemişcat sub intrarea arcuită vreme de un minut întreg, îngăduindu-i celui care exista acolo să-l observe. După aceea ridică o mână şi expedie o singură salvă de foc alb către cablul electric care trecea pe sub plafon. Toate panourile luminescente se stinseră.

— Acum vom şti care dintre noi este stăpânul beznei! răcni el în întuneric.

Înaintă, căutând numai cu mintea, percepând roca sub forma unui tub gri-deschis lipsit de substanţă în jurul său. Era tot ceea ce exista într-un univers fără atribute.

Zefire slabe de aer rece îi mângâiară mantia. Un bâzâit slab, la limita percepţiei, spori; era similar cu Babelul din lumea de dincolo, dar mult mai slab.

Nu simţea teamă, nici chiar curiozitate faţă de confirmarea fenomenului aceluia nepământean. Stăpânii care se înfruntau între ei pentru inima universului şi a locuitorilor săi acţionau în moduri pe care nu le-ar fi putut înţelege niciodată. El nu deţinea decât propria-i putere şi ştiinţa că se cunoştea pe sine. Indiferent ce s-ar fi petrecut, n-ar fi bătut niciodată în retragere.

— V-am prins acum, lăbarilor, şopti spre glasurile tremurătoare.

Parcă drept răspuns, aerul deveni mai rece şi agitaţia i se intensifică. Quinn se concentră, străduindu-se să-şi focalizeze vederea supranaturală chiar asupra curenţilor de aer. Erau fuioare indefinite ce se răsuceau şi minţii lui îi venea greu să le prindă. Insistă totuşi, căutând punctele în care căldura părăsea moleculele de gaze.

Pe măsură ce se afundă tot mai mult în valurile convolute de energie, un flux de lumină începu să se materializeze în aerul din jur, trimiţând licăriri slabe de culoare ce dansau prin tunel. Era ca şi cum atomii atmosferei se extinseseră în globule vaste şi vide, care goneau unele în jurul celorlalte într-o agitaţie frenetică. Când îşi repezi muchia palmei către una dintre formele acelea luminescente şi lunecătoare, mâna i se văzu ca o pată negru-mat care trecu fără efort prin apariţia înceţoşată. Degetele i se închiseră, dar nu apucară nimic.

Globul de ceaţă strălucitoare îşi schimbă direcţia şi fugi printre celelalte de felul său, îndepărtându-se de Quinn.

— Întoarce-te! răcni el furios şi slobozi o rafală de foc alb în direcţia în care dispăruse.

Talazul aerian se retrase dinaintea salvei de energie.

În clipa aceea Quinn îi văzu pe oamenii ghemuiţi laolaltă în întunericul din tunel. Iluminate de descărcarea energistică, chipurile li se zăreau împietrite, speriate. Toţi se holbau la el.

Salva de energie dispăru şi odată cu ea şi viziunea. Quinn privi bancul nebulos care se legăna agitat. Globulele se depărtau constant de el, sporindu-şi viteza.

Crezu atunci că ştia ce erau. Un grup de posedaţi care descoperiseră cum să se facă invizibili. Propria lui putere energistică începu să-i clocotească prin corp, copiind tiparele din interiorul aerului efervescent. Era incredibil de dificil, necesitând aproape toată puterea sa. Când energia pârâi în jurul lui în noua configuraţie, înţelese ce se petrecea: era un efect similar celui căutat de posedaţii sălbatici în încercarea lor de a scăpa din acest univers – silirea deschiderii uneia dintre nenumăratele fisuri din realitatea cuantică.

Quinn perseveră, străduindu-se din răsputeri, trăgând cu mâinile şi ghearele de deschiderea imprecisă. La urma urmelor, dacă ei o puteau face, atunci şi el, Alesul, putea atinge aceeaşi stare. Se năpusti după spectrele care fugeau prin tunel spre cavitatea unde fusese plasată bomba. Scăparea de sub control sau din vedere a unui grup întreg de suflete era ultimul lucru pe care l-ar fi putut îngădui.

Ieşirea sa în noul tărâm fu gradată. Contururile adumbrite de materie pe care le percepea mintea lui începură să capete mai multă substanţă, devenind mai puţin translucide. Pielea îi furnică, de parcă ar fi trecut printr-o membrană de electricitate statică. Apoi ajunse acolo. Greutatea era diferită, trupul i se simţea ca şi când ar fi fost mai uşor decât o picătură de ploaie, îşi dădu seama că nu respira. Inima i se oprise de asemenea, totuşi, cumva, corpul continua să-i funcţioneze. Bănuia că asta se petrecea pur şi simplu prin puterea voinţei.

Intră în cavitate şi-i găsi pe toţi: vreo două sute de oameni, bărbaţi, femei şi copii. Un grup mare era adunat în jurul bombei de fuziune; dacă nu le-ar fi văzut groaza evidentă, ar fi putut crede că i se rugau. Se întoarseră cu feţele către el şi se auzi un suspin colectiv de teamă. Copiii se strânseră lângă părinţi. Câţiva ridicară mâini tremurătoare, parcă în semn de apărare.

— Bau! făcu Quinn. Vă văd, găozarilor.

Ceva era în neregulă; între ei şi el exista o diferenţă. Propriul lui corp strălucea de la puterea energistică pe care o exercita, proiectând o imagine viguroasă. Prin contrast, ei erau uniform de palizi, aproape monocromi. Irosiţi.

— Frumoasă încercare, urmă Quinn, însă de Fratele Domnului nu vă puteţi ascunde nicăieri. Acum vreau ca toţi să vă-ntoarceţi la realitate cu mine. N-o să fiu prea dur; în noaptea asta am învăţat un truc util.

Îşi fixă ochii asupra unui adolescent cu păr fluturător şi-i zâmbi.

Băiatul clătină din cap.

— Nu ne putem întoarce, se bâlbâi el.

Quinn înaintă rapid cinci paşi şi dădu să-l înhaţe de braţ. Degetele lui nu reuşiră să-l prindă, totuşi încetiniră când îi trecură prin mânecă. Braţul adolescentului se învăpăie brusc de culori scânteietoare şi băiatul ţipă şocat, împleticindu-se înapoi.

— Nu, Quinn! îl imploră el. Te rog. Mă doare.

Quinn îi cercetă faţa strâmbată de durere, destul de încântat de ceea ce vedea.

— Aşadar îmi cunoşti numele.

— Da. Te-am văzut sosind. Te rugăm, lasă-ne-n pace. Nu vă putem face nici un rău.

Quinn înaintă în lungul şirului din faţă al grupului, privindu-i pe rând pe membrii săi strânşi laolaltă, care tremurau speriaţi. Toţi etalau aceeaşi deprimare şi puţini îi puteau susţine privirea.