Peter F. Hamilton Zorii noptii

Închiriară un automobil şi porniră pe „drumul hotelurilor”, o şosea cu şase benzi presărată de gropi, care lega spaţioportul de oraşul aflat la zece kilometri depărtare. Doar două benzi erau curăţate de zăpadă, iar traficul era aproape inexistent.

Dahybi îşi utiliză blocul detector de bruiaj electronic pentru a baleia cabina cu opt locuri în căutare de microfoane.

— Pare curat, îi anunţă pe ceilalţi.

— Bine, încuviinţă Joshua. Probabil că tehnologia procesoarelor noastre este mai avansată decât cea locală, dar nu vă bizuiţi pe asta pentru un avantaj permanent. Trebuie s-o găsesc pe Mzu cât mai repede, ceea ce va însemna sacrificarea subtilităţii.

Pe când se apropiau de hotelul la care făcuseră rezervare, Joshua dataviză o actualizare în procesorul de control al vehiculului. Maşina trecu pe lângă intrarea hotelului, îndreptându-se către oraş.

— S-a dus avansul plătit, se plânse Melvyn.

— Ceva nu-mi place, replică Joshua. Ione, suntem urmăriţi?

Un gardist stătea pe bancheta din spate a maşinii, cu un mic senzor circular îndreptat spre înapoi prin fereastră.

— O maşină, posibil două. Cred că în prima sunt trei persoane.

— Probabil că-i poliţia sau forţa de securitate locală, decise Joshua. Aş fi surprins dacă în momentele astea nu i-ar urmări pe extraplanetari.

— Ce facem atunci? întrebă Dahybi.

— Absolut nimic. Nu vreau să le ofer un pretext să intervină. Accesă procesorul de reţea al vehiculului şi stabili o legătură criptată cu avionul spaţial. Care-i situaţia la tine, Ashly?

— Deocamdată, este bine. Matricele electronice vor fi complet reîncărcate peste trei minute şi asta ne va extinde opţiunile.

— Perfect. De acum înainte ţinem un canal deschis cu tine. Dacă reţeaua oraşului începe să cadă, vii să ne iei. Acela va fi momentul nostru de oprire.

— Am înţeles, căpitane. Lady Macbeth tocmai a coborât sub orizont, aşa c-am pierdut contactul. Toţi sateliţii de comunicaţii civili sunt scoşi acum din funcţiune.

— Dacă situaţia navei se modifică, îşi va modifica orbita şi va restabili o legătură. Sarha ştie ca să facă.

— Sper din toată inima. Înainte să fi pierdut contactul, Beaulieu mă anunţase de sosirea a patru şoimi-de-vid. Se îndreptau spre orbită joasă.

— Probabil c-au venit de la Dorado, decise Joshua. Când Lady Mac revine on-line, spune-i Sarhei să-i monitorizeze cât poate de bine. Şi anunţă-mă dacă asolizează vreunul dintre avioanele lor spaţiale.

Ninsoarea se înteţise considerabil până ce maşina lui Joshua ajunse la adresa pe care i-o identificase programul de căutare. Zăpada reducea Harrisburg la o succesiune de străzi mizerabile de granit, greu de deosebit între ele. Nimic numişca acum, cu excepţia pietonilor, înfofoliţi în haine impermeabile care îşi târşâiau picioarele prin zloata de pe trotuare. Panourile de holograme şi firmele de neon rămăseseră singurele neafectate de vreme, pâlpâind şi mmetamorfozându-se ca întotdeauna.

— Ar fi trebuit să-l fi luat şi pe Liol, murmură Joshua pe jumătate pentru sine. Spunea că dorea să simtă gustul unor planete exotice.

— În cele din urmă va trebui să ajungi la o înţelegere cu el, rosti Melvyn.

— Poate… Iisuse, dacă n-ar fi atât de agresiv! Ione, nu-i poţi spune să se mai destindă? Tu vorbeşti mult cu el.

— Până acum n-a mers, spuse un gardist.

— I-ai zis deja?

— Să spunem că am parcurs procedura ceva mai devreme. Nu-i singurul care trebuie să se destindă, Joshua. Prin felul în care vă purtaţi, niciunul dintre voi nu va reuşi vreun progres.

El ar fi dorit să explice. Cum stăteau lucrurile… Faptul că el nu se mai simţea de acum chiar atât de singur şi asta îl tulbura… Cum ar fi dorit să-şi primească fratele cu braţele deschise, dar în acelaşi timp îl cunoştea atât de bine, încât nu se încredea în el… Onestitatea faţă de el ar fi fost percepută ca o slăbiciune. Liol era impostorul şi el trebuia să facă primul gest. „I-am salvat curul din Dorado. Eu am fost cel onorabil şi cu ce mulţumiri mă aleg?”

Când privi prin maşină, ştiu că orice ar fi spus, şi care ar fi fost pe muchia adevărului, l-ar fi făcut să sune capricios. „Acum un an, le-aş fi zis tuturor s-o şteargă. Iisuse, viaţa era mai simplă atunci, când nu existam decât eu!”

— O să fac tot ce pot, acceptă fără chef.

Taxiul ieşi de pe stradă şi coborî într-un garaj subteran. Clădirea pe care o deservea era un bloc cu zece niveluri, cu magazine mici la parter (jumătate erau goale) şi birouri la etaj.

— Acum o să ne spui unde suntem? întrebă Dahybi când coborâră din maşină.

— Simplu, răspunse Joshua. Când ai nevoie ca o trebuşoară să-ţi fie realizată rapid şi eficient, te duci la profesionişti.

Sediul companiei Kilmartin & Elgant, Specialişti în Securitatea Datelor, se afla la nivelul al şaptelea. Înapoia biroului din recepţie nu se găsea nimeni. Joshua se opri pentru o clipă, aşteptându-se să fie interogaţi de un program de secretariat, dar procesorul desktop nu era activat. Uşa interioară glisă, deschizân-du-se, când se apropie de ea.

Într-un avânt de bravado optimist, care însoţise lansarea companiei, Kilmartin & Elgant închiriase pe durata a cincizeci de ani spaţiu suficient pentru cincisprezece oameni. În oficiul cel mare, neîmpărţit în cubiculumuri, continuau să existe cincisprezece birouri; şapte dintre ele aveau huse antistatice peste procesoarele ce păreau dubioase chiar şi potrivit standardelor de pe Nyvan; pe patru birouri se zăreau doar nişele unde fuseseră procesoarele, iar un petic de mochetă arăta urmele picioarelor unui birou dispărut între timp.

Un singur birou avea un grup decent de blocuri procesoare moderne, pe aceeaşi tăblie cu un ghiveci în care o plantă murise de mult. La biroul acela stăteau doi bărbaţi, care priveau concentraţi în aura ceţoasă a unei coloane AV. Unul dintre ei era înalt, tânăr şi cu umeri laţi, cu părul blond strâns în coadă lungă legată cu o cureluşă colorată din piele. Purta un costum negru scump, croit pentru a oferi libertate maximă de mişcare. Fără a părea impulsiv, radia o aură care-i făcea pe oameni să se gândească de două ori înainte de a-l ataca. Al doilea trecuse binişor de vârsta a doua şi purta un sacou gri-maroniu decolorat; smocurile de păr castaniu îi erau zburlite. Arăta ca şi cum locul i-ar fi fost în oficiul de reclamaţii al unei instituţii de taxe locale.

Se uitară uşor surprinşi la Joshua şi la tovarăşii săi ciudaţi.

Joshua privi de la unul la celălalt, niţel nesigur, în timp ce intuiţia îi furnica în fundul minţii. După aceea pocni din degete cu un aer decis şi se adresă bărbatului mai tânăr:

— Pun prinsoare că dumneata eşti expertul în date, iar amicul dumitale se ocupă de rutinele de luptă. Elegantă deghizare!

Aura dinspre coloana AV păli, când tânărul împinse scaunul spre înapoi şi-şi încrucişă mâinile la ceafă.

— Inteligent. Te aşteptam cumva, domnule…?

Pe chipul lui Joshua flutură o umbră de surâs.

— Asta să mi-o spui dumneata.

— Bun. Ce doreşti, căpitane Calvert?

— Acces rapid la nişte informaţii. Poţi aşa ceva?

— Sigur că da. Avem acces pe reţea în toată naţiunea, indiferent ce fişier ai dori. De acord, ştiu cum arată locul ăsta. Ignoră-i aspectul. Talentul nu-i ceva care să se poată vedea cu ochiul liber. Iar deocamdată eu sunt atât de sus deasupra tuturor, încât sufăr de hipoxie. Dacă programul de căutare al cuiva îmi localizează fişierul public, o ştiu înainte să fi aflat chiar curiosul respectiv. Ai debarcat din Lady Macbeth acum o oră. Un membru al echipajului dumitale a rămas în avionul spaţial. Vrei să afli cu cât te fură compania de service pentru reîncărcarea matricei electronice? Ai venit exact unde trebuia.

— Nu mă interesează. Banii cred sunt o problemă secundară.

— Bun, aici cred c-am ajuns la interfaţă.

Se întoarse către colegul său şi murmură ceva. Vârstnicul îi aruncă o privire nemulţumită, după care strânse din umeri. Ieşi din sală privindu-i cu interes pe cei doi gardişti.

— Richard Keaton. Tânărul atletic se aplecă peste birou, surâzând larg şi întinzând mâna: Spune-mi Dick.

— Aşa o să fac.

Îşi strânseră mâinile.

— Scuză-mă-n privinţa lui Matty, arătă Keaton în direcţia uşii. Are suficiente implanturi ca să facă chiseliţă un pluton de puşcaşi marini. Devine însă excesiv de protector şi acum n-am nevoie de el să se-nvârtă pe aici. Isteţ din partea ta să ne ghiceşti specializările. Nu cred că cineva a mai reuşit asta până acum.

— Nu voi destăinui nimănui secretul.

— Prin urmare, ce pot face pentru tine, căpitane Calvert?

— Trebuie să găsesc pe cineva.

Keaton ridică un deget arătător.

— Scuză-mă că te-ntrerup. Mai întâi trebuie să discutăm despre onorariul meu.

— N-o să mă târguiesc. Ba aş putea chiar să-ţi dau o bonificaţie.

Unul dintre gardişti bătu apăsat cu vârful piciorului pe mocheta uzată.

— Mă bucur s-aud asta. Perfect atunci – onorariul meu este un loc la bordul lui Lady Macbeth când părăseşti planeta. Destinaţia: nu mă interesează.

— Este un onorariu… neobişnuit. Există vreun motiv anume?

— Cum am spus, ai venit în locul potrivit. Poate că nu-i compania cea mai mare din oraş, însă eu pescuiesc prin pâraiele de date. Pe Nyvan există posedaţi. Au preluat deja Jesup, n-a fost o simplă propagandă din partea guvernului nostru integru. Barajul de bruiaj electronic de pe orbită? Un paravan care să-i ajute să coboare aici. În Tonala nu sunt prea mulţi deocamdată… oricum, asta potrivit Biroului de Investigaţii Speciale. Dar se răspândesc prin celelalte ţări.

— Aşadar vrei să părăseşti planeta.

— Exact. Şi mă gândesc că nici voi nu veţi fi aici când ajung ei la Harrisburg. Îmi dau cuvântul că nu voi face nici un fel de probleme la bord. Ce dracu', băgaţi-mă-n tau-zero, nu mă supăr!

Joshua nu avea timp pentru controverse. În plus, dacă îl luau pe Keaton, reduceau realmente riscul de a fi demascaţi. Un pasager de pe Nyvan nu era un preţ chiar aşa mare.

— Iei cu tine doar ce ai asupra ta: nu te aştept să te duci acasă şi să-ţi faci bagajele. În profilul misiunii nu avem prevăzuţi timpi morţi.

— Am bătut palma!

— Perfect, atunci, bun sosit la bord, Dick. Persoana pe care vreau s-o cauţi se numeşte dr. Alkad Mzu, alias Daphine Kigano. A sosit azi-noapte în nava stelară Tekas, împreună cu alte trei persoane. Nu ştiu unde este sau pe cine ar putea încerca să contacteze; tot ce ştiu este că se va strădui să stea ascunsă. Îi dataviză un fişier vizual.

— Găseşte-o!

La douăzeci de mii de kilometri deasupra lui Nyvan, fregata Urschel aparţinând Organizaţiei se materializă din saltul TTZ. Fu urmată imediat de Raimo şi Pinzola. Nu se aflau nici pe departe în preajma unei zone de ieşire desemnate, însă numai cei patru şoimi-de-vid le percepură sosirea. Niciunul dintre sateliţii de detectare a distorsiunilor gravitonice nu funcţiona, deoarece valurile de asalturi de război electronic îi avariaseră mai presus de orice posibilitate de reparare.

După cinci minute de evaluare a situaţiei locale, propulsiile cu fuziune se activară, împingând fregatele spre un punct de injectare pe orbită joasă. Odată ce porniră, Oscar Kearn, comandantul micii flotile, se concentră asupra glasurilor veşnice şi imploratoare ce-i plângeau în minte.

Unde-i Mzu? le întrebă.

Posedaţii din echipaj, printre care se număra şi Cherri Barnes, se alăturară linguşirilor lui mieroase, sporind promisiunile viclene pe care le făcuse. Psalmodierea lor multiplă zumzăia prin lumea de dincolo, o armonie care trecea între toate sufletele disperate. Le agita, fiind tantalică prin însăşi existenţa ei; intrigile şi planurile reprezentau un memento torturant a ceea ce exista de cealaltă parte a continuumului lor oribil, a universului din care puteau face parte iarăşi, cu singura condiţie de a da o mână de ajutor.

Unde-i Mzu?

Ce face?

Cine-i cu ea?

Există corpuri care aşteaptă gazdele merituoase. Milioane de corpuri, aici, afară, unde sunt lumină şi aer şi experienţe, pregătite pentru prietenii lui Capone. Unul ar putea fi al vostru, dacă…

Unde-i Mzu? Exact!

Aha!

Când ajunseră pe o orbită de cinci sute de kilometri, fiecare fregată lansă câte un avion spaţial. Cele trei forme triunghiulare negre pătrunseră în atmosfera lui Nyvan, cu boturile conice aliniate spre Tonala, care era ascunsă de curba planetei la şapte mii de kilometri în faţă.

Oscar Keam comandă fregatelor să manevreze din nou şi începură să-şi ridice orbita.

— Asta chiar că n-arată bine, zise Sarha. Senzorii spun că sunt trei. Nu cred că transponderele lor răspund staţiei.

— Nu „crezi”? repetă Beaulieu.

— Cine poate şti? Porcăriile alea de platforme DS n-au încetat. Mă-ndoiesc c-am putea recepta un impuls EM prin tot bruiajul ăsta.

— Cum sunt evacuările propulsiilor? întrebă Liol.

Sarha ignoră afişajele datavizate din interiorul ţestei, atât cât să-i azvârle o privire dezgustată. Ei trei erau singuri pe puntea lui Lady Mac. Toţi ceilalţi gardişti se aflau în capsula B, unde păzeau tubul ecluzei.

— Poftim?

Existau momente când bărbatul semăna niţel prea mult cu Joshua, adică te scotea realmente din pepeni.

— Dacă la bord se află posedaţi, atunci ei afectează sistemele navei, recită Liol. Propulsiile vor fluctua, înregistrările Lalonde ne-au învăţat asta. Mai ţii minte?

Sarha nu avu încredere în sine pentru a-i răspunde direct. Da, era exact ca Joshua; avea dreptate în tot timpul şi în mod exasperant.

— Nu ştiu dacă programele noastre discriminatorii sunt de mare folos de la distanţa asta. Nu pot obţine o fixare radar ca să le determin viteza.

— Vrei să-ncerc eu?

— Nu, mulţumesc.

— Când Joshua a spus să nu-mi îngădui acces la calculatorul de zbor, nu cred că s-a referit la faptul că n-ar trebui să v-ajut să supravieţuiţi unui asalt al posedaţilor, rosti Liol insinuant.

— Îl vei putea întreba în scurt timp, spuse Beaulieu. Peste alte nouăzeci de secunde ar trebui să fim deasupra orizontului lui Ashly.

— Este clar că navele astea sunt pe curs convergent cu Spiritul Libertăţii, zise Sarha. Imaginea optică este îndeajuns de bună pentru o analiză vectorială rudimentară.

— Aş dori să atrag atenţia că cele trei nave similare care au apărut la asteroizii Dorado înainte de plecarea noastră erau din Noua Californie, spuse Liol.

— Ştiu asta, mârâi Sarha.

— Mă bucur. Aş detesta să fiu posedat de o persoană necunoscută.

— Ce fac şoimii-de-vid? întrebă Beaulieu.

— Nu ştiu. Sunt de cealaltă parte a planetei.

Sarha se simţea inconfortabil de conştientă de transpiraţia care-i îmbiba uniforma-combinezon. Dataviză către grila de climatizare de deasupra ei, în căutare de aer rece şi uscat – mai rece şi mai uscat. „Şi când te gândeşti că l-am invidiat mereu pe Joshua pentru că se află la comanda unei nave stelare…”

— Deconectez ecluza, îi anunţă pe ceilalţi doi. Personalul din staţie ar putea încerca să vină la bord odată ce-şi va da seama că navele acelea stelare se îndreaptă încoace.

Era o acţiune logică. Iar faptul în sine că întreprindea ceva concret o făcea să se simtă mult mai bine.

— Recepţionez semnalul avionului spaţial, zise Beaulieu.

— Aşadar, mai sunteţi intacţi? dataviză Ashly.

— Da, replică Sarha pe acelaşi ton, suntem tot aici. Care-i situaţia voastră?

— Stabilă. În spaţioport nu se mişcă mare lucru. Cele patru avionete edeniste au sosit acum o jumătate de oră şi staţionează la două sute de metri de mine. Am încercat să le datavizez, dar nu răspund. Imediat după asolizare, un grup de oameni a pornit spre oraş. Fuseseră aşteptaţi de maşini.

Calculatorul de zbor semnală că Joshua era on-line.

— Sunt ceva semne de posedare pe planetă? întrebă tânărul.

— Trebuie să spun că da, căpitane, răspunse Beaulieu. Reţelele naţionale suferă căderi considerabile, totuşi nu se poate vorbi despre vreun şablon real.

În unele ţări nu există nici măcar o singură eroare de funcţionare.

— Nu pentru mult timp, dataviză Joshua.

— Joshua, trei nave adamiste au apărut acum o oră, dataviză Sarha. Credem că au trimis avioane spaţiale sau avionete pe planetă; se aflau pe orbita potrivită pentru aşa ceva. Liol crede că sunt aceleaşi nave ale Organizaţiei care au fost la asteroizii Dorado.

— Ah, bun, dacă o spune expertul în zboruri stelare…

— Josh, fregatele acelea se îndreaptă către staţia asta, dataviză Liol.

— Iisuse! Bine, îndepărtaţi-vă de staţie. Şi, Sarha, încearcă să obţii o identificare pozitivă.

— O s-o fac. Cum stau lucrurile la voi?

— Promiţător, cred.

— Aşteptaţi ca… azi, indiferent… rezultat…

— Pierd legătura, avertiză Beaulieu. Interferenţe masive focalizate direct pe noi.

— Josh, dă-mi autoritate de acces pentru calculatorul de zbor. Sarha şi Beaulieu sunt supraîncărcate aici, pentru numele lui Hristos! Pot să fiu de ajutor.

—… cred… Băieţelul mamei… în nava mea… cat… fiindcă o să… primul… încredere…

— I-am pierdut, spuse Beaulieu.

— Fregatele au început să ne bruieze în mod direct, zise Sarha. Ştiu că suntem aici.

— Paralizează staţia în vederea unui asalt, spuse Liol. Daţi-mi codurile de acces, o pot pilota pe Lady Mac de aici.

— Nu, l-ai auzit pe Joshua.

— A spus că are încredere în mine.

— N-aş zice.

— Uite care-i treaba, voi două trebuie să operaţi sistemele de la bord, să monitorizaţi bătălia electronică, iar acum trebuie să fiţi cu ochii-n patru şi după fregate. Dacă decolăm în clipa asta, ar putea crede că dorim să apărăm staţia. O puteţi pilota pe Lady Mac şi în acelaşi timp să vă luptaţi ca toţi ceilalţi?

— Beaulieu? întrebă Sarha.

— Decizia n-o iau eu, dar are dreptate. Trebuie să plecăm imediat.

— Sarha, Joshua are probleme emoţionale când vine vorba despre mine. De acord, nu l-am tratat aşa cum trebuia. Nu poţi totuşi pune în pericol viaţa lui şi vieţile noastre pe baza unei singure decizii neinspirate luate din ignoranţă. Voi face aici tot ce pot mai bine. Ai încredere în mine. Te rog!

— Bine! La dracu'! Dar autoritate numai în privinţa propulsiei cu fuziune. Nu faci nici un salt, nicăieri.

— Perfect.

Şi visul se împlini, aşa cum ştiuse dintotdeauna că se va întâmpla. Calculatorul de zbor al lui Lady Mac i se deschise şi toate sistemele erau active, umplându-i mintea cu revărsări glorioase de culoare. Se potriveau perfect. Concepu meniurile de proceduri de care avea nevoie, aducând rachetele şi tuburile propulsiilor la statutul de zbor activ. Beaulieu şi Sarha lucrau perfect laolaltă, activând celelalte sisteme. Tuburile ombilicale se retraseră din fuzelaj şi suportul începu să-i ridice din silozul de andocare puţin adânc. Câmpul de vedere pe care i-l dataviza calculatorul de zbor se extinse pe măsură ce tot mai multe dintre bateriile de senzori ale lui Lady Mac se ridicară peste margine. Trei stele strălucitoare, care creşteau întruna, erau încercuite în roşu duşmănos, în timp ce înaintau încet peste curba orizontului albastru sclipitor.

Liol declanşă rachetele pentru a se desprinde de suport, fără să-i pese dacă celelalte două îi puteau vedea surâsul tâmp de pe chip. Pentru o clipă, toată amărăciunea şi invidia reveniră, ranchiuna iraţională pe care o simţise când aflase de existenţa lui Joshua, un frate uzurpator care era căpitanul navei care-i aparţinea lui de drept. Fiorul acesta de incitare era al său. Puterea de a traversa galaxia.

Într-o bună zi, trebuia ca el şi Joshua să rezolve chestiunea asta.

Dar nu azi. Azi el trebuia să-şi dovedească valoarea în faţa fratelui său şi a echipajului. Azi începea să trăiască viaţa despre care ştia că era a sa.

Când ajunseră la o sută de metri deasupra silozului de andocare, Liol declanşă propulsia secundară, selectând o acceleraţie de 0,3 ge. Lady Mac porni imediat pe vectorul pe care-l pregătise. Introduse după aceea în calculatorul de zbor o comandă rapidă de corecţie, modificând unghiul de eşapare, dar supracompensă.

— Ho, băga-mi-aş!

Plasa cuşetei de acceleraţie îl strânse mai puternic.

— Hangarul avionului spaţial este gol, rosti apăsat Sarha. Asta-nseamnă că distribuţia masei noastre este descentrată. Poate catadicseşti să activezi programele de calibrare a echilibrului de nivelul şapte?

— Scuze.

Bâjbâi disperat prin meniurile comenzilor de zbor şi găsi programul cuvenit. Lady Mac vibră şi reveni la vectorul original.

— Joshua o să m-arunce prin ecluză, decise Sarha.

Lodi avusese nevoie de ceva timp pentru a se obişnui cu prezenţa lui Omain în apartamentul lui din hotel. Un posedat, în numele Măriei! Omain se dovedi însă tăcut şi politicos (ba chiar niţel trist, ca să fie sincer) şi nu-i stătea în cale. Treptat, Lodi izbuti să se destindă, deşi episodul acesta era cu siguranţă cel mai straniu din viaţa lui. Nimic nu l-ar fi putut întrece în bizarerie.

La început tresărea incontrolabil de câte ori Omain spunea ceva. Acum era relativ indiferent. Blocurile procesoare îi erau întinse pe una dintre mese, îngăduindu-i să trimită programe de „pescuit” în fluxurile din reţea, culegând informaţii relevante. La asta se pricepea cel mai bine, aşa că Voy îl lăsase singur, în timp ce ea, Mzu şi Eriba merseră la Opia. În clipa aceasta principala lui grijă era monitorizarea situaţiei civile după închiderea graniţelor de către guvern. Voy dorea să se asigure că aveau să primească permisiunea de a reveni pe orbită. Deocamdată se părea că era posibil. Existase chiar şi un moment norocos; primul de când sosiseră la Nyvan. O navă stelară cu numele Lady Macbeth andocase la Spiritul Libertăţii şi era exact din genul dorit de Mzu.

— Întreabă de ea, rosti Omain.

— Hă?

Lodi anulă afişajele datavizate şi clipi iute, alungând din minte imaginile remanente ale elementelor grafice.

— Oamenii lui Capone sunt pe orbită, continuă Omain. Ei ştiu că Mzu este aici. Se interesează de ea.

— Adică tu ştii ce se-ntâmplă pe orbită? Pe numele Măriei! Eu n-o pot face din cauza interferenţelor de la platformele DS.

— Nu-ţi pot zice cu exactitate. Ăsta-i un zvon şoptit, distorsionat de sufletele numeroase prin care a trecut. Eu am doar o noţiune foarte vagă despre faptele reale.

Lodi era fascinat. Odată ce începuse să vorbească, Omain arătase că ştia multe lucruri foarte interesante. Trăise pe Garissa şi era dispus să-şi împărtăşească impresiile. (Lodi nu-şi adunase niciodată curajul de a o întreba pe Mzu cum fusese planeta lor de origine.) Din descrierea melancolică a lui Omain, suna ca un loc plăcut pentru a trăi. Lodi era sigur că garissanii nu-şi pierduseră doar planeta natală; toată cultura li se schimbase acum, devenind prea zgârcită şi orientată spre etniile occidentale.

Un bloc procesor dataviză o avertizare în nanonicele neurale ale lui Lodi.

— Oh, futu-i!

— Ce este?

Era nevoie să vorbească cu glas tare, aproape să strige unul la celălalt. Omain stătea în colţul salonului cel mai îndepărtat de Lodi, întrucât acela era unicul mod în care blocurile să rămână funcţionale.

— Cineva a accesat procesorul central al hotelului. A încărcat un program de căutare pentru noi trei şi are şi o referire vizuală la Mzu.

— În nici un caz nu pot fi posedaţii, spuse Omain. Nanonicele neurale nu funcţionează pentru noi.

— Poate că sunt navele Organizaţiei. Ba nu! Ele n-ar fi în stare să acceseze reţeaua Tonalei de pe orbită, în nici un caz cât timp platformele continuă războiul. Stai aşa, să văd ce pot afla.

Lodi se simţi aproape fericit când începu să recupereze programe de urmărire din flekurile de memorie pe care le adusese. Probabil că şefii reţelelor din oraşul ăsta aveau o experienţă de zece ori mai mare decât obţinuse el din iscodirile prin circuitele de comunicaţii din Ayacucho, însă programele lui erau capabile să gonească prin joncţiuni, refăcând traseele spre originea căutătorilor.

Răspunsul îi apăru în minte exact când procesorul central al hotelului se prăbuşi.