Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Uau, ce mai program de pază! Am pus însă mâna pe ei. Ştii ceva despre o firmă locală numită Kilmartin & Elgant?

— Nu, dar n-am stat mult timp aici… în întruparea asta.

— Aşa-i. Lodi izbuti să schiţeze un zâmbet: O să văd ce… Ciudat!

Omain se ridicase din scaun şi se încrunta către uşa dublă a apartamentului.

— Ce s-a-ntâmplat?

— A căzut procesorul de reţea al apartamentului.

Uşa piui.

— Ai… începu Lodi.

Ceva masiv izbi în uşă, curbându-i panourile spre interior. Cadrul ei trosni.

— Fugi! urlă Omain.

Rămase în faţa uşii, cu ambele braţe întinse cu palmele la exterior. Chipul îi era încordat de efort. Aerul se învolbură agitat, declanşând o minivijelie.

Altă lovitură bubui uşa şi Omain se împletici către înapoi. Lodi se întoarse s-o ia la fugă spre dormitor. O făcu la timp pentru a vedea un şarpe gros şi lung de trei metri, lunecând în sus prin exteriorul ferestrei. Capul uriaş al reptilei se trase îndărăt şi se opri, fixându-l cu privirea. Fălcile se deschiseră, dezvăluind colţi mari cât degetul. După aceea se repezi înainte, transformând sticla în cioburi.

De la poziţia sa aflată mai sus în postul de comandă, Shemilt studie masa tactică de dedesubt. O fată se aplecă şi împinse un marcator cu steguleţ roşu mai aproape de asteroidul părăsit.

— În raza de acţiune, domnule, anunţă ea.

Shemilt aprobă şi încercă să nu arate prea multă stupoare. Toate cele trei nave interorbitale ajunseseră acum în raza de acţiune a reţelei DS a Noii Georgia. Iar Quinn nu mai apăruse pentru a-şi schimba ordinele. Ordine care fuseseră foarte explicite.

„Dacă n-am fi atât de al naibii de îngroziţi de el…”, gândi Shemilt. Continua să i se facă greaţă de fiecare dată când îşi reamintea de modulul tau-zero care-l conţinea pe căpitanul Gurtan Mauer. Quinn îl deschisese în decursul a două ceremonii de liturghie neagră.

„Dacă ne-am grupa toţi…” Dar, desigur, de acum moartea nu mai însemna sfârşitul. Azvârlirea lui Mesia întunecat în lumea de dincolo n-ar fi rezolvat nimic.

În postul lui de comandă exista un singur telefon roşu. Ridică receptorul.

— Foc! comandă.

Două dintre cele trei nave interorbitale care porniseră să afle ce făceau echipele din Jesup în asteroizii părăsiţi fură lovite de lasere cu raze X. Fasciculele sclipiră viu şi traversară capsulele de susţinere biotică şi carcasele propulsiilor cu fuziune. Ambele echipaje muriră instantaneu. Electronicele se evaporară în bliţuri. Sistemele de propulsie fură sfârtecate. Două epave se rostogoliră prin spaţiul cosmic, cu carcasele strălucind oranj-închis, cu jeturi de vapori răbufnind din rezervoarele fisurate.

A treia navă intră în vizorul unei perechi de viespi de luptă.

Ofiţerii celorlalte două reţele naţionale DS le văzură ţâşnind de pe platforma Noii Georgia şi gonind spre neajutorata navă interorbitală. Solicitară şi primiră coduri de autorizare pentru deschiderea focului. Viespile de luptă atacatoare începuseră deja să-şi lanseze dronele submuniţii. Ţinte false străluciră în infraroşu aidoma unor micronove prin bancurile de eşapări de propulsii; impulsuri de război electronic zbierară către senzorii de pe toate platformele DS aflate pe o rază de cinci mii de kilometri. Ofensiva era o tactică validă; viespile de luptă care fuseseră lansate pentru a încerca să protejeze ultima navă fură derutate pentru câteva secunde. O durată care era critică în conflictele spaţiale.

Un stol de pulsatoare cu încărcătură unică ajunse finalmente suficient de aproape pentru a declanşa spre ultima navă interorbitală supravieţuitoare, lichidând-o imediat, însă asta nu opri proiectilele cinetice să sosească la ea cu acceleraţia de 35 ge. Şi nici ca submuniţiile cu focoase nucleare să detoneze după ce intrară în raza de acţiune.

Senzorii lui Lady Mac receptară cea mai mare parte a bătăliei fulgerătoare, deşi potopul dinspre submuniţiile de război electronic care se suprapuse peste asaltul general desfăşurat de platformele DS generă câteva căderi cauzate de supraîncărcare.

— Locul ăsta devine al naibii de riscant, mormăi Sarha.

Imaginea de la senzorii externi tremura ca şi cum ceva ar fi scuturat nava cu totul. Cercuri artificiale verzi, albastre şi galbene se deschideau brusc pe fundalul câmpului stelar, ca graffiti de picături de ploaie. Printre ele începură să apară văpăi alb-albastre intense.

— S-a ajuns la nucleare, rosti Beaulieu. Nu cred c-am mai văzut până acum distrugeri la scara asta.

— Ce dracu' se-ntâmpl-acolo? întrebă Sarha.

— Nimic bun, răspunse Liol. Un posedat ar fi trebuit să fie foarte determinat ca să facă o călătorie până la unul dintre asteroizii ăia abandonaţi; acolo n-au mai rămas biosfere, ceea ce înseamnă că vor fi foarte dependenţi de tehnologie.

— Cum reacţionează navele Organizaţiei? întrebă Sarha.

Cele trei fregate andocară la douăzeci de minute după ce Lady Mac părăsise Spiritul Libertăţii. După încă un sfert de oră încetaseră toate comunicaţiile cu staţia. Lady Mac se afla acum pe orbită la opt sute de kilometri în faţa Spiritului Libertăţii, ceea ce oferea senzorilor o rezoluţie acceptabilă.

— Două dintre ele decolează, spuse Liol. Ba stai, toate decolează! Coboară pe o orbită mai joasă. La naiba, păcat că nu putem vedea ce fac şoimii-de-vid!

— Înregistrez activitate în suita de senzori a defensivei staţiei, zise Beaulieu. Ne baleiază.

— Liol, mai îndepărtează-ne cu cinci sute de kilometri.

— Nici o problemă.

Sarha consultă display-ul orbital.

— Peste treizeci de minute vom fi deasupra Tonalei. O să-i recomand lui Joshua retragerea.

— O sumedenie de nave au început să se mişte pe jos, spuse Beaulieu. Alte două staţii de orbită joasă lansează nave; ele sunt cele pe care le putem vedea.

— Rahat, mormăi Sarha. Bine, treci pe statut de activare defensivă.

Bateriile de senzori standard ale lui Lady Mac se retraseră în nişele lor; senzorii de luptă, mai mici şi bulbucaţi, se înălţară lin pentru a le înlocui, lentile de aur şi crom ce reflectau ultimele pâlpâiri ale exploziilor de pe orbitele înalte. Tuburile de lansare ale viespilor lui de luptă se deschiseră.

De jur împrejur, Marina şi platformele DS naţionale comutau pe acelaşi statut.

Din clipa în care sosise la Jesup, Dwyer petrecuse aproape fiecare moment ajutând la modificarea sistemelor punţii din cliperul de marfă Delta muntelui. Întrucât pregătirea lui tehnică era minimă, îşi petrecea timpul supraveghindu-i pe tehnicienii non-posedaţi care executau majoritatea instalărilor.

Compartimentul punţii era ticsit, ceea ce însemna că doar două persoane puteau lucra simultan în interiorul său. Dwyer devenise realmente expert în a se feri de plăcile de circuite şi capacele de console care zburau liber peste tot. Era totuşi satisfăcut de rezultat, care era mult mai puţin grosolan decât modificările pe care i le făcuseră lui Tantu. Graţie stocului imens de componente de rezervă disponibile în spaţioport, consolele arătau de parcă ieşiseră de pe liniile de producţie cu numai câteva ore în urmă. Toate procesoarele lor erau acum de grad militar, capabile să funcţioneze chiar şi sub efectul energistic al posedaţilor. Iar calculatorul de zbor fusese amplificat până ce devenise capabil să piloteze nava urmând cele mai simple comenzi verbale.

De data aceasta nu mai exista nici un efect de tip sculptură neagră, ci toate suprafeţele erau standard. Capsula de susţinere biotică a cliperului, insistase Quinn, trebuia să facă faţă inspecţiilor la sosirea pe Pământ. Dwyer era încrezător că atinsese respectivul obiectiv.

Acum se afla imediat deasupra micii nişe a cambuzei de pe puntea mijlocie, urmărind o tehniciană care înlocuia duzele de hidratare vechi cu modelul cel mai recent. O hotă sanitară portabilă plutea deasupra umărului ei, cu ventilatorul bâzâind nerăbdător pe când ingera ocazionalele globule urât mirositoare ce bolboroseau din tuburile pe care le deşuruba femeia.

Zumzetul aparatului crescu brusc, devenind strident. O pală de aer rece atinse faţa lui Dwyer.

— Cum merge? întrebă Quinn.

Atât Dwyer, cât şi tehniciana strigară, speriaţi. Ecluza cliperului se găsea în puntea inferioară, iar trapa din podea era închisă.

Dwyer se roti şi se prinse de traversele de susţinere pentru a-şi readuce inerţia sub control. Cu siguranţă Quinn coborâse prin trapa din plafon, venind de pe punte. Gluga mantiei îi era lăsată pe spate, lipită de umeri ca şi când s-ar fi găsit în propriul său câmp gravitaţional. Pentru prima dată după multe zile, nuanţa pielii bărbatului era aproape normală. Rânji voios către Dwyer.

— Pe Fratele Domnului, Quinn! Cum ai făcut asta?

Dwyer privi peste umăr, pentru a mai verifica o dată şi trapa din podea.

— Ştii cum e cu stilul, zise Quinn. Unii dintre noi îl au, alţii…

Făcu cu ochiul tehnicienei şi lansă un fulger de foc alb drept în tâmpla ei.

— Căcat! icni Dwyer.

Cadavrul ricoşă în nişa cambuzei. Sculele i se desprinseră din mâini aidoma unor fluturi din fier.

— După ce plecăm, o s-o evacuăm prin ecluză, spuse Quinn.

— Plecăm?

— Da. Imediat. Şi nu vreau să ştie nimeni.

— Dar… ce facem cu echipa de mecanici din centrul de control al silozului? Ei trebuie să direcţioneze retragerea ombilicalelor.

— Nu mai există nici o echipă. Putem transmite instrucţiunile de lansare spre calculatorul de management prin intermediul reţelei de date a silozului.

— Cum spui tu, Quinn.

— Haide, o să-ţi placă pe Pământ. Ştiu că mie o să-mi placă.

Execută un salt prin aer şi plonjă în ralanti în sus, prin trapă.

Dwyer rămase o clipă locului pentru a-şi regăsi stăpânirea de sine, încleştându-şi mâinile astfel încât să nu i se vadă tremurul degetelor; după aceea îl urmă pe Quinn sus, pe punte.

Mânia şi grijile o izolară pe Alkad de prozaismul călătoriei de întoarcere la hotel. Nu mai gândise aşa intens şi de rapid de pe timpul când lucra la teoria Alchimistului. Opţiunile i se închideau în jur, precum bufnetele unor uşi de închisoare ce se zăvorau.

Întâlnirea cu cei doi vicepreşedinţi ai Opia fusese una tipică din categoria „o să vă căutăm noi”. Totul fusese foarte cordial, dar rezultatele fuseseră minime. Conveniseră asupra ideii ca Opia să-i găsească o navă stelară şi echipaj, care, la o dată ce urma să fie specificată, avea să fie echipată cu sisteme defensive de nivel specialist, concepute pentru misiuni în trupele defensive Dorado.

Unicul atu pe care Alkad îl avea asupra lor era posibilitatea ca aceasta să fie prima comandă din partea Consiliului Dorado; iar dacă totul mergea bine, aveau să urmeze mai multe. Posibil chiar foarte multe.

Lăcomia îşi înfipsese adânc ghearele. Femeia văzuse reacţia aceea de multe ori până atunci, la industriaşii care echipaseră Marina garissană.

Ei aveau să-i îndeplinească solicitarea, ignorând bizareria situaţiei. Era convinsă în această privinţă. Pentru ca apoi, tocmai spre sfârşitul întâlnirii, guvernul tonalan să anunţe starea de urgenţă. Platformele DS ale Noii Georgia deschiseseră focul asupra a trei nave, dintre care una aparţinuse Tonalei. O asemenea acţiune, insista ministrul Apărării, dovedea mai presus de orice îndoială faptul că posedaţii capturaseră Jesup, că guvernul Noii Georgia minţea şi că era posibil ca şi membrii săi să fie posedaţi.

O dată în plus facţiunile naţionale de pe Nyvan se războiau între ele.

Executivii Opia îşi încărcară în nanonicele neurale un program pentru o expresie de dezamăgire. Ne pare rău, dar contractul va trebui să rămână în suspensie. Temporar. Doar până ce puterea tonalană va domni triumfătoare.

Maşina opri sub porticul larg al hotelului Mercedes şi Ngong coborî primul, cercetând strada largă după ameninţări. Acum îl aveau pe el şi pe Gelai pentru protecţie, aşa încât Alkad renunţase la firma de securitate pe care o angajase Voy, deşi îi păstrase automobilul, blindat şi cu circuite de securitate.

Traficul stradal era redus. Oamenii care curăţaseră zăpada dispăruseră, lăsându-i pe mecanoizii rablagiţi să se lupte singuri cu troienele. Ngong aprobă din cap şi le făcu semn să-l urmeze. Alkad se ridică de pe banchetă şi se grăbi către uşa rotativă a recepţiei, cu Gelai permanent la un pas înapoia ei. Pe drumul de întoarcere, îi povestiseră despre navele Organizaţiei şi Alkad rămase nedumerită cu privire la felul în care Capone auzise despre ea. În acelaşi timp însă tulburarea tot mai mare a lui Gelai era cât se putea de evidentă.

Cei cinci se înghesuiră în liftul care se ridică lin spre apartamentul pe două niveluri. Doar pâlpâitul iritant al panoului luminescent trăda adevărata natură a lui Gelai şi Ngong.

Alkad îl ignoră. Starea de urgenţă era periculoasă. Nu avea să treacă mult până ce Tonala să declanşeze represalii împotriva reţelei DS a Noii Georgia. Navele acelea stelare andocate deasupra lui Nyvan aveau să fie rechiziţionate de militari, în cazul în care căpitanii lor nu ignorau pur şi simplu carantina şi plecau. În scurtă vreme ea urma să rămână captivă aici, fără nici un mijloc de transport şi cu Organizaţia Capone strângând întruna laţul. Dacă nu întreprindea rapid ceva, avea să aparţină posedaţilor într-un fel sau altul, iar odată cu ea şi Alchimistul.

Mintea îi era obsedată acum de temerile legate de ce putea face dispozitivul acela dacă ar fi fost utilizat împotriva altei ţinte decât steaua Omutei. Dacă ar fi fost folosit împotriva lui Jupiter? Habitatele edeniste ar fi murit şi Pământul ar fi fost lipsit de He3, fără de care n-ar fi putut supravieţui. Sau dacă ar fi fost utilizat chiar împotriva Soarelui Pământului? Dacă ar fi fost comutat pe funcţia nova?

Până atunci posibilitatea respectivă nici măcar nu fusese pusă în discuţie. „Eu am deţinut mereu controlul. Maică Maria, iartă-mi aroganţa!”

Trase cu ochiul într-o parte, la Voy, care arăta la fel de iritată ca întotdeauna, de data aceasta pe viteza liftului. Voy n-ar fi fost niciodată de acord cu vreo schimbare în priorităţile misiunii lor. Pentru ea nu exista conceptul de eşec.

„Ca mine la vârsta ei. Trebuie să plec de pe planetă”, înţelese brusc Alkad. „Trebuie să redeschid opţiunile. Nu pot îngădui finalul ăsta.”

Indicatorul de niveluri al liftului arăta că se găseau la trei etaje sub apartament, când Gelai şi Ngong schimbară o privire întrebătoare.

— Ce s-a-ntâmplat? spuse Voy.

— Nu-i putem simţi nici pe Omain, nici pe Lodi, răspunse Gelai.

Alkad încercă imediat să-i datavizeze lui Lodi. Nu căpătă nici un răspuns. Comandă liftului să se oprească.

— Acolo sus este cineva?

— Nu, răspunse Gelai.

— Eşti sigur?

— Da.

Abilitatea de percepţie o fascina cel mai mult pe Alkad, care abia începuse să examineze mecanismul posedării. Conceptul în sine ar fi însemnat în cele din urmă restructurarea completă a cosmologiei cuantice. Deocamdată făcuse foarte puţine progrese teoretice.

— I-am spus să stea locului, rosti Voy indignată.

— Dacă nanonicele lui neurale nu răspund, atunci cred că-i ceva mult mai serios decât o simplă plecare de acolo, zise Alkad.

Voy se strâmbă fără convingere.

Alkad comandă liftului să pornească.

Gelai şi Ngong stătură în faţa uşilor, când acestea se deschiseră spre vestibulul apartamentului. Pârâiaşe de electricitate statică le alergară peste haine, arătând că erau pregătiţi pentru orice probleme i-ar fi întâmpinat.

— Pe numele Măriei! exclamă Eriba.

Uşile duble ale apartamentului fuseseră sparte.

Gelai le făcu semn celorlalţi să rămână în urmă şi înaintă precaută în salon. Alkad o auzi inspirând şuierat.

Pe unul dintre fotoliile mari pentru două persoane zăcea întins corpul pe care-l posedase Omain, acoperit cu semne adânci de arsuri. Ninsoarea pătrundea printr-o gaură care se căsca în fereastră.

Ngong verifică iute celelalte camere.

— Nici un trup, le spuse. Lodi nu-i aici.

— Maică Maria, ce-o să mai urmeze? făcu Alkad. Gelai, tu ai vreo idee despre cine a făcut asta?

— Nu. Cu excepţia faptului evident că a fost opera unor posedaţi.

— Ei ştiu despre noi, zise Voy. Iar acum, după ce Lodi a fost posedat, ştiu prea multe despre noi. Trebuie să plecăm imediat.

— Da, încuviinţă Alkad fără chef. Cred că aşa-i. Ar fi mai bine să mergem direct la spaţioport şi să vedem dacă putem aranja ceva cu vreo navă de acolo.

— Nu vor şti c-o să-ncercăm să facem asta? spuse Eriba.

— Ce altceva putem face? Planeta asta nu ne mai poate ajuta.

Un bloc procesor de pe masă emise un piuit. Proiectorul său AV scânteie.

Alkad privi drept în el. Şi privi în ochii unui bărbat îmbrăcat în port tradiţional de cazac.

— Mă poţi auzi, dr. Mzu? întrebă el.

— Da. Cine eşti?

— Numele meu este Baranovici, fără însă ca asta să conteze prea mult. Important este faptul că am fost de acord să lucrez pentru Organizaţia domnului Capone.

— Căcat! gemu Eriba.

Baranovici surâse şi ridică o oglinjoară rotundă. Alkad văzu reflectată în suprafaţa ei chipul înspăimântat al lui Lodi.

— După cum vezi, urmă Baranovici, nu i-am făcut nici un rău camaradului vostru. Ceea ce receptezi acum este datavizarea lui. Dacă ar fi fost posedat, n-ar fi putut face aşa ceva. Nu? Spune ceva, Lodi.

— Voy? Dr. Mzu? îmi pare rău… N-am putut… Să ştiţi că nu sunt decât şapte! Omain a-ncercat…

Ceva şuieră sonor în spatele lui. Imaginea se înceţoşă. Apoi el clipi.

— Un băiat curajos, îl bătu Baranovici pe umăr. Organizaţia are nevoie de indivizi cu asemenea integritate. Nu mi-ar plăcea să văd pe altcineva că vine să folosească corpul ăsta.

— S-ar putea să n-ai alternativă, rosti Alkad. Nici măcar nu mă pot gândi să salvez un singur om în schimbul Alchimistului, indiferent cât de bine l-aş cunoaşte pe omul respectiv. S-au făcut sacrificii mult mai mari pentru ca eu să ajung până în punctul acesta şi ar însemna să-i trădez pe cei care s-au sacrificat. Nu voi putea face asta niciodată. Îmi pare rău, Lodi. Realmente…

— Dragă dr. Mzu, spuse Baranovici, nu-l ofeream pe Lodi al vostru în schimbul Alchimistului. Pe el îl folosesc pur şi simplu ca pe un instrument convenabil prin intermediul căruia să pot negocia cu tine şi, eventual, să-ţi demonstrez intenţiile noastre.

— Nu am de ce să negociez cu voi.

— Scuză-mă, dr. Mzu, dar cred că lucrurile nu stau tocmai aşa. Nu vei părăsi planeta asta decât atunci când Organizaţia te va lua de aici. Cred că de acum o ştii prea bine. La urma urmelor, nu doreai chiar în clipa de faţă să te-ndrepţi rapid spre spaţioport?

— N-am de gând să discut cu tine despre intenţiile mele de plecare.

— Bravo, dr. Mzu! Rezistenţă până la sfârşit. Respectele mele! Te rog totuşi să înţelegi că circumstanţele în care te afli s-au modificat radical de când ţi-ai început drumul spre răzbunare. Nu va mai exista o răzbunare împotriva Omutei. Ce rost ar avea? Peste câteva luni, Omuta, aşa cum este azi, nu va mai exista. Indiferent ce ai putea face tu, acţiunea aceea nu va depăşi posedarea. Nu-i aşa, dr. Mzu?

— Ba da.

— Prin urmare, acum eşti preocupată numai de propria-ţi persoană şi de ceea ce ţi se va întâmpla în viitor. Organizaţia îţi poate oferi un viitor decent. Milioane de persoane rămân neposedate alături de noi şi-şi păstrează slujbele. Poţi să fii una dintre ele, dr. Mzu. Eu deţin autoritatea de a-ţi oferi un loc printre noi.

— În schimbul Alchimistului.

Baranovici strânse din umeri generos.

— Ăsta-i târgul. Te vom lua pe tine – şi pe prietenii tăi, de asemenea, dacă-i doreşti – chiar azi de pe planeta asta, înainte de exacerbarea bătăliei orbitale. Nimeni altul n-o va face. Fie vei rămâne aici şi vei deveni posedată, petrecând o eternitate în umilinţa restricţiilor fizice şi mintale, fie vei veni cu noi şi-ţi vei duce restul vieţii în modul cel mai fructuos cu putinţă.

— Cel mai distructiv cu putinţă, vrei să spui.

— Mă îndoiesc că Alchimistul va trebui folosit de multe ori, în nici un caz dacă-i pe atât de bun pe cât se zvoneşte. Da?

— N-ar avea nevoie de multe demonstraţii, încuviinţă Alkad încet.

— Alkad! protestă Voy.

Baranovici zâmbi încântat.

— Excelent, dr. Mzu, văd că înţelegi adevărul! Viitorul tău este alături de noi.

— Mai există ceva ce trebuie să ştiţi, zise Mzu. Codul de activare al Alchimistului este stocat în nanonicele mele neurale. Dacă sunt ucisă şi mutată în alt corp în tentativa de a mă face mai maleabilă, nu voi mai putea să-l accesez. Dacă sunt posedată, posesorul nu-l va putea accesa. Şi, Baranovici, nu există o copie a codului.

— Eşti o femeie prudentă.

— Dacă voi da curs ofertei voastre, tovarăşilor mei li se va asigura transportul pe planeta pe care şi-o vor alege.

— Nu! strigă Voy.

Alkad se întoarse de la proiecţie şi i se adresă lui Gelai:

— Fă-o să tacă.

Voy se zbătu neajutorată, când posedata îi strânse braţele la spate. O membrană de piele groasă i se materializă peste buze.

— Astea sunt condiţiile mele, urmă Alkad spre Baranovici. Mi-am petrecut majoritatea vieţii pentru a-mi atinge obiectivul. Dacă nu sunteţi de acord cu condiţiile mele, nu voi şovăi să vă înfrunt în unicul fel care mi-a mai rămas. Am determinarea respectivă, este unica armă reală pe care am deţinut-o permanent. M-aţi încolţit în poziţia asta şi să nu vă îndoiţi că n-o voi folosi.

— Te rog, dr. Mzu, asemenea vehemenţă nu-i necesară. Vom fi încântaţi să-ţi ducem tinerii prieteni într-un loc sigur.

— Bine. Am căzut la înţelegere.

— Excelent! Avioanele noastre spaţiale vă vor prelua pe toţi de la topitoria de fierberguri din afara oraşului. Noi vom aştepta la Remiza de Dezasamblare IV împreună cu Lodi. Să fiţi acolo în nouăzeci de minute.

Amiralul Motela Kolhammer şi Syrinx sosiră la cabinetul Primului-amiral, tocmai când ieşea Judecătorul General. Umblând cu capul în jos şi încruntat, acesta aproape că se izbi de ei. Kolhammer căpătă un mormăit scurt de scuze, după care Judecătorul General se îndepărtă, urmat de trei asistenţi la fel de agitaţi. Amiralul privi intrigat în urma lor, apoi intră în cabinet.

Căpitanul Maynard Khanna şi amirala Lalwani stăteau aşezaţi în faţa biroului Primului-amiral. Alte două scaune din oţel albăstrui se dilatau din cercurile de argint de pe podea.

— Ce-a fost asta? întrebă Kolhammer.

— Avem o mică problemă juridică cu unul dintre oaspeţii noştri, răspunse sec Lalwani. Este doar o chestiune de proceduri, nimic mai mult.

— Avocaţi afurisiţi, murmură Samual Aleksandrovici şi le făcu semn lui Kolhammer şi căpitanului şoimului-de-vid să ia loc.

— Este ceva asociat cu informaţiile primite de la Thakrar? întrebă Kolhammer.

— Din fericire, nu. Samual surâse scurt în chip de salut spre Syrinx: Îi mulţumesc lui Oenone pentru un zbor aşa de rapid.

— Mă bucur că am putut fi de folos, domnule, rosti Syrinx. Călătoria noastră de la Ngeuni a durat optsprezece ore.

— Este foarte bine.

— Suficient de bine? întrebă Kolhammer.

— Aşa credem, zise Lalwani. Potrivit operaţiunii noastre de supraveghere de la Noua Californie, Capone abia începe să-şi realimenteze şi să-şi reînarmeze flota.

— Cât de actuală este informaţia respectivă? se interesă Kolhammer.

— Un şoim-de-vid pleacă zilnic către noi de la Consensul Yosemite, aşa că în cazul cel mai rău avem o întârziere de treizeci de ore. În conformitate cu afirmaţiile Consensului, flota Organizaţiei va putea pleca peste maximum o săptămână.

— Probabil spre Toi-Hoi, reflectă Kolhammer. Îmi pare rău că par ca Toma Necredinciosul, dar cât de demn de crezare este acest căpitan Thakrar?

Syrinx nu putu decât să schiţeze un gest de lehamite. „Dacă le-aş putea transmite în vreun fel intensitatea, devotamentul lui Erick…”

— Nu am nici o îndoială că informaţiile căpitanului Thakrar sunt autentice, domnule amiral. Cu excepţia nefericitului său colaps de la sfârşitul misiunii, a făcut cinste SCNC-ului. Într-adevăr, Capone intenţionează să invadeze Toi-Hoi.