Peter F. Hamilton Zorii noptii

Şi în toate acele cinci săptămâni, ea nu acordase nici un interviu şi nu făcuse nici măcar o singură declaraţie publică în afara spectacolelor de pe scenă. Nici nu trebuia s-o fi făcut. În intervalul respectiv, sucursala regională a Warner Castle Entertainment datavizase treizeci şi şapte de milioane de exemplare ale noului ei album StF Viaţă cinetică prin reţeaua de comunicaţii a planetei către fanii adoratori; albumele ei vechi se vânduseră la fel de bine.

Echipajele navelor stelare, care în mod obişnuit îşi asigurau un profit frumuşel din vânzarea unui exemplar dintr-un album StF unui distribuitor din sistemele stelare în care acesta încă nu fusese lansat oficial, îşi blestemau norocul când soseau pe planete pe unde Jezzibella trecuse în ultimele optsprezece luni. Însă asta însemna să fii artist în turneu. Un album nou la fiecare nouă luni şi vizitarea a câte zece sisteme stelare în fiecare an; era unicul fel în care-i puteai învinge pe contrabandişti. Dacă nu erai pregătit să procedezi aşa, singurii bani pe care-i încasai vreodată proveneau din sistemul stelar natal. Puţini artişti făceau trecerea de la statutul de fenomen local la cel de megastar galactic. Călătoriile necesitau sume mari şi companiile de divertisment şovăiau să investească. Artistul trebuia să demonstreze un grad imens de profesionalism şi determinare înainte de a merita riscul de multe milioane de fuzidolari. Desigur însă, odată ce trecea pragul acela se aplica perfect străvechea maximă a banilor care trag la bani.

Mult deasupra recuzitei costisitoare şi a stivelor de coloane AV puternice de pe scenă, un senzor de bandă optică scana mulţimea. Chipuri se contopeau într-o procesiune monotonă, pe când baleiau etajele şi lojile. Fanii se împărţeau în categorii distincte: înflăcăraţi şi euforici, în majoritate cei tineri; turbulenţi şi incitaţi, cei aflaţi spre sfârşitul adolescenţei; nerăbdători, deja hiperstimulaţi, nervoşi, adoratori temători, ba chiar şi puţini care în mod evident ar fi dorit să fi fost altundeva, dar care veniseră de dragul partenerilor. Toate costumele în care Jezzibella interpretase vreodată un cântec StF se găseau pe undeva pe acolo, de la cele simple, la bizareriile împopoţonate.

Senzorul focaliză pe un cuplu în haine de piele asortate. Băiatul avea nouăsprezece-douăzeci de ani, iar fata era niţel mai tânără. Se ţineau în braţe şi erau evident îndrăgostiţi unul de celălalt. Amândoi înalţi, sănătoşi, plini de viaţă.

Jezzibella anulă datavizarea de la senzor.

— Aia doi, îi spuse lui Leroy Octavius. Îmi plac.

Managerul supraponderal privi tija AV scurtă care se ridica din blocul său procesor şi examină cele două feţe extaziate.

— Gata, fata. Bag mare.

Nici o eschivare, nici cel mai vag indiciu de dezaprobare. Jezzibellei îi plăcea asta; de aceea era un manager atât de bun. O înţelegea, înţelegea lucrurile de care avea ea nevoie pentru a funcţiona. Îi trebuiau puşti ca aceia doi. Îi trebuia ceea ce aveau ei: naivitatea, nesiguranţa, încântarea faţă de viaţă. Jezzibellei nu-i mai rămăsese nimic din toate acestea, în nici un caz din latura frumoasă a naturii umane. Turneul nesfârşit o secătuise undeva printre stele; unica energie care se putea scurge afară dintr-un câmp tau-zero. Totul devenea secundar faţă de turneu, sentimentelor nu le era îngăduit să interfereze. Iar sentimentele suprimate destul de mult timp dispăreau pur şi simplu. Ea însă nu putea îngădui asta, fiindcă avea nevoie de o înţelegere a emoţiilor pentru a putea interpreta. Cercuri… Viaţa îi era alcătuită numai din cercuri.

Aşa că în locul propriilor ei emoţii se familiariza cu ale altora, examinându-le ca şi cum ar fi compilat o teză de doctorat. Absorbea ceea ce putea, iar degustarea scurtă îi permitea să iasă din nou pe scenă, să simuleze cu succes pe durata altui spectacol.

— Mie nu-mi plac, rosti bosumflat Emmerson.

Jezzibella încercă să surâdă spre el, dar de acum întreaga farsă a satisfacerii lui o plictisea. Stătea, goală-puşcă, în mijlocul vestiarului, în timp ce Libby Robosky, consultanta personală de imagine, se ocupa de solzii ei dermici. Învelişul de bitek era mai subtil decât un strat cameleonic, îngăduindu-i să-şi modifice întreaga textură externă a corpului în loc de a-i schimba pur şi simplu culoarea. Pentru unele numere trebuia să aibă o piele moale, sensibilă, o adolescentă care se înfiora sub atingerile primului iubit; era apoi aspectul pur, un corp graţios în mod natural, fără exerciţii fizice şi diete alimentare la modă (ca fata pe care o văzuse prin senzorul sălii); şi, desigur, corpul de balerină sportivă, suplu, puternic şi musculos – foarte apreciat printre băieţi. Toţi spectatorii din sală doreau să o simtă pe ea: Jezzibella în came şi oase.

Însă solzişorii aveau o durată de viaţă scurtă şi fiecare trebuia fixat în mod separat pe piele. Libby Robosky era neîndoios o expertă în privinţa aplicării lor, utilizând un pachet nanonic medical modificat.

— Nu trebuie să te-ntâlneşti cu ei, îi spuse răbdător Jezzibella băiatului. O pot face şi singură.

— Nu vreau să rămân singur toată noaptea. Eu de ce nu pot s-aleg pe cineva din public pentru mine?

Aşa cum reporterilor li se îngăduise să descopere, el nu avea, într-adevăr, decât treisprezece ani. Jezzibella îl adusese în anturaj de pe Borroloola, considerându-l o jucărie interesantă. Acum, după două luni de toane şi morocăneli zilnice, valoarea noutăţii se epuizase.

— Fiindcă aşa trebuie să se desfăşoare lucrurile. Am nevoie de ei pentru un motiv anume. Ţi-am spus de o sută de ori.

— Bine, şi atunci de ce n-o facem acum?

— Spectacolul meu începe peste un sfert de oră. Ai uitat?

— Şi ce dacă? o provocă Emmerson. Nu te prezenta. Asta o să declanşeze o adevărată furtună de publicitate. Şi nici n-o s-aibă efecte rele, fiindcă plecăm

— Leroy, dataviză femeia, ia-l de aici în pizda mă-sii pe puştiul ăsta până nu-i crăp capul, să văd unde i-a dispărut creierul.

Leroy Octavius se întoarse spre ea cu mers legănat. Statura mătăhăloasă îi era îmbrăcată într-o jachetă uşoară din piele de şarpe, prea mică cel puţin cu o măsură şi jumătate. Pielea dură, deşi subţire, scârţâia la fiecare mişcare.

— Haide, fiule, rosti el cu glas sever. Trebuie să-i lăsăm pe artişti singuri când a mai rămas aşa de puţin până la începerea spectacolului. Ştii cât de sensibili sunt în momentele astea. Ce-ai zice s-aruncăm o privire la bufetul pe care-l pregătesc alături?

Băiatul îngădui să fie condus, cu braţul imens al lui Leroy pus în jurul umerilor săi, neglijent, dar ferm.

Jezzibella gemu.

— Rahat! De ce am crezut vreodată că vârsta lui îl face excitant?

Ochii indigo ai lui Libby se deschiseră brusc şi o priviră întrebător. Dintre toţi sicofanţii, paraziţii şi membrii esenţiali ai echipei de turneu, Jezzibella o plăcea pe Libby cel mai mult. Gentil de bunicuţă care se îmbrăca întotdeauna pentru a-şi sublinia vârsta. Avea stoicismul şi răbdarea de a absorbi orice toane sau crize printr-o vagă ridicare din umeri neinteresată.

— Hormonii tăi au luat-o razna la vederea cocoşelului lui de băieţel, păpuşică, spuse Libby.

Jezzibella mormăi, ştiind că restul anturajului îl detesta pe Emmerson.

— Leroy, dataviză ea, i-am plătit spitalului ăluia pe care l-am vizitat un căcălău de bani. N-au pe acolo vreo aripă de maximă securitate în care l-am putea lăsa pe minorul ăsta de doi bani?

Leroy flutură din braţ fără să se întoarcă, pe când ieşea din vestiar.

— Vorbim mai târziu despre ce-o să facem cu el, îi răspunse.

— N-ai mai terminat dracului? o întrebă Jezzibella pe Libby.

— Gata, păpuşică.

Jezzibella se concentră şi comandă nanonicelor neurale să-i expedieze o suită de impulsuri codificate în lungul nervilor. Urmă o senzaţie stranie de piele umedă care-i luneca pe partea de sus a cuştii toracice şi toate membrele i se înflorară. Umerii i se îndreptară de la sine, muşchii pântecului i se tensionară, linii sinuoase se rigidizară sub pielea care căpătă o nuanţă mai pronunţată de bronz.

Femeia se afundă mult în memorie, găsind senzaţia potrivită de mândrie şi încredere. Combinată cu fizicul, era sinergism curat. Era adorabilă şi o ştia.

— Merrill! strigă ea. Merrill, unde pizda mă-sii e costumul meu de deschidere?

Asistenta se grăbi către valizele mari înşiruite în lungul unui perete şi începu să extragă obiectele necesare.

— Şi voi, căcaţilor, de ce n-aţi început nici pân-acum încălzirea? zbieră Jezzibella spre muzicieni.

Vestiarul deveni brusc un vârtej de activitate şi toţi cei dinăuntru îşi găsiră de lucru. Datavizări silenţioase private fulgerară prin aer, întrucât toţi discutau despre ameninţătoarea fragilitate a viitorului lui Emmerson. Le alunga gândurile legate de propria lor situaţie precară.

Ralph Hiltch accesă diversele rapoarte pe când zbura înapoi peste oraş. Căutarea prioritară iniţiată de departamentul Dianei Tieman producea rezultate. Potrivit reţelei de procesoare rutiere de control rută şi flux, cincizeci şi trei de camioane plecaseră în noaptea aceea din Moyce's. IA-urile erau acum pe urmele lor.

La şapte minute după ce Diana alocase prioritate absolută pentru căutarea camioanelor, douăsprezece fuseseră localizate. Toate ieşiseră din oraş. Coordonatele fură datavizate la Comandamentul Defensiv Strategic din Guyana, iar sateliţii senzori triangulară ţintele pentru platformele de armament de pe orbită joasă. O duzină de explozii stelare violete cu viaţă scurtă înfloriră în cvadrantul sudic al lui Xingu.

Până la asolizarea hipersonicului lui Ralph, alte opt camioane fuseseră adăugate la total. În avion bărbatul îşi scosese costumul-armură avariat şi împrumutase un combinezon bleumarin de poliţie. Era îndeajuns de larg pentru a-l trage fără probleme peste pachetul nanonic medical; totuşi, în ciuda susţinerii asigurate de pachet, el continua să şchiopăteze când se îndreptă către Nodul 1.

— Bine ai revenit, rosti Landon Mecullock. Ai făcut treabă bună, Ralph. Îţi sunt recunoscător.

— Toţi îţi suntem, zise Warren Aspinal. Şi nu-s doar simple cuvinte de politician. Familia mea locuieşte în oraş şi am trei copii.

— Mulţumesc, domnule.

Ralph se aşeză lângă Diana Tiernan, care-i surâse scurt.

— Am verificat schimbul de noapte din Moyce's, spuse ea. Au fost patruzeci şi cinci de persoane. Grupele ETA au identificat douăzeci şi nouă în decursul atacului, ucise şi capturate.

— Futu-i! izbucni Bernard Gibson. Şaisprezece nemernici care sunt în libertate.

— Nu, rosti Diana ferm. Noi credem că este posibil să fi avut noroc. Am cuplat IA-urile la mecanoizii departamentului de pompieri, care au senzorii profilaţi pentru explorarea mediilor cu temperaturi ridicate. Până acum au localizat alte cinci corpuri în clădire şi a mai rămas de cercetat încă treizeci la sută din ea. Şi aşa însă mai rămân unsprezece persoane din schimbul de noapte despre care nu ştim nimic.

— Prea multe, comentă Landon.

— Ştiu. Avem însă certitudinea că şase dintre camioanele distruse până acum conţineau o persoană din schimbul de noapte. Procesoarele lor şi circuitele auxiliare au suferit defecţiuni aleatorii, similare celor din avionul lui Adkinson.

— Ar mai fi rămas cinci, şopti Warren Aspinal.

— Da, domnule, încuviinţă Diana. Sunt destul de sigură că cei cinci se află în celelalte camioane.

— Mă tem că „destul de sigură” nu-i suficient de bun când ne confruntăm cu o ameninţare ce ne-ar putea distruge în mai puţin de o săptămână, spuse Leonard Deville.

— Domnule, rosti Diana, fără să se obosească să-l privească, nu făceam afirmaţii fără acoperire. În primul rând, IA-urile au confirmat că, după sosirea taxiului lui Jacob Tremarco, nu s-a consemnat alt trafic la Moyce's.

— Este posibil ca indivizii aceia să fi plecat pe jos.

— Realmente nu cred că aşa au stat lucrurile, domnule. Toată zona din jurul lui Moyce's este complet acoperită de senzori de securitate, atât ai noştri, cât şi ai sistemelor private ale companiilor din clădirile vecine. Am accesat toate memoriile relevante. Din Moyce's n-a ieşit nimic. Doar camioanele.

— Ceea ce am văzut în noaptea asta este un şablon permanent de tentativă de răspândire pe rază largă, spuse Landon Mecullock. Trioul din ambasadă a încercat întruna să distribuie cât mai mult virusul energetic. Acţiunea este perfect logică. Cu cât virusul este împrăştiat pe o zonă mai mare, cu atât vom avea nevoie de mai mult timp pentru a-l restricţiona şi cu atât mai mulţi oameni pot fi infectaţi, ceea ce va spori în continuare dificultatea noastră de a-l restricţiona. O escaladare în spirală foarte păcătoasă.

— Ei au un timp limitat de operare în oraş, interveni Ralph, iar oraşul este locul unde noi dispunem de principalele avantaje în găsirea şi eliminarea lor. De aceea vor şti că-i o risipă de efort să încerce să răspândească aici contaminarea, cel puţin în faza iniţială. Pe când regiunea rurală înclină balanţa în favoarea lor. Dacă vor câştiga acolo, principalele zone urbane de pe Xingu vor deveni până la urmă cetăţi asediate. Din nou o situaţie în care probabil că vom pierde pe termen lung. Aşa s-a întâmplat pe Lalonde. Bănuiesc că Durringham a căzut de acum.

Leonard Deville încuviinţă scurt.

— Al doilea aspect, spuse Diana, este că infectaţii nu par în stare să stopeze camioanele. Cu excepţia cazului în care folosesc arma focului alb pentru a le distruge în mod fizic motoarele sau sistemele energetice, camioanele nu se opresc înaintea primului punct de livrare programat. Iar dacă asupra unui camion se foloseşte violenţa, procesoarele autostrăzii vor detecta imediat evenimentul. Din dovezile acumulate până acum, se pare că ei nu-şi pot utiliza nici câmpul de bruiaj electronic pentru a modifica destinaţia unui camion. Ca instrument, câmpul respectiv este puternic, dar nesofisticat, în nici un caz într-atât încât să intre în procesoarele de comandă reale ale propulsiei şi să acţioneze asupra programelor active.

— Vrei să spui că sunt captivi în interiorul camioanelor? întrebă Warren Aspinal.

— Da, domnule.

— Şi până acum nici un camion n-a ajuns la destinaţie, surâse Vicky Keogh către ministrul Afacerilor Interne. Aşa cum zice Diana, se pare c-am avut noroc.

— Să mulţumim Domnului că nu sunt omnipotenţi, zise prim-ministrul.

— Dar nu sunt nici foarte departe de aşa ceva, observă Ralph.

Descrierea situaţiei curente făcută de Diana nu-i ridicase moralul. Criza era prea încinsă, prea actuală. Emoţiile nu avuseseră timp să ajungă evenimentele din urmă; urmărirea trioului din ambasadă semăna cu bătăliile spaţiale, unde totul se petrecea prea rapid pentru a îngădui altceva decât răspunsuri simpliste – nu existau oportunităţi de examinare a situaţiei şi gândire.

— Ce-i cu Angeline Gallagher? întrebă el. IA-urile au găsit şi alte piste?

— Nu. Doar cele două taxiuri şi autobuzul Longhound, răspunse Diana. Grupele ETA au pornit într-acolo.

Avură nevoie de alte douăsprezece minute pentru a tăia taxiurile de pe listă. În timpul derulării operaţiilor de interceptare, Ralph rămase la Nodul 1, mulţumindu-se să primească datavizări de la cei doi comandanţi de grupe.

Primul taxi staţiona lângă unul dintre râurile ce şerpuiau prin Pato. Încetase să mai interfaţeze cu procesoarele de control rută şi flux pe când se apropia de un hangar pentru bărci. De unsprezece minute videocamerele de monitorizare a drumului erau aţintite asupra vehiculului cenuşiu, dar nu văzuseră nici o mişcare nici în el, nici în hangar.

Membrii grupei ETA se apropiară, utilizând tactica standard de înaintare prin salturi grupate. Luminile interioare ale taxiului nu ardeau, portierele rămăseseră pe jumătate deschise şi înăuntru nu era nimeni. Un tehnician deschise un panou de acces la sisteme şi-şi cuplă blocul procesor. IA a poliţiei testă circuitele şi celulele de memorie ale vehiculului.

— Totu-i curat, raportă Diana. Un scurtcircuit a pus şasiul sub tensiune, ceea ce a ars majoritatea procesoarelor şi a belit sistemele. Nu-i de mirare c-a apărut ca şi cum ar fi fost deturnat de un ostil.

Al doilea taxi fusese abandonat într-un garaj subteran de sub o stradă rezidenţială. Grupa ETA sosi exact în clipa în care echipa de service a companiei de taxiuri încărca vehiculul pe transportorul său. Membrii ETA nu-şi asumară nici un risc cu cei trei mecanici din echipa de service şi toţi cei din Nodul 1 asistară la scene de isterie şi furie.

După rularea unei diagnoze instantanee, echipa de service descoperi că vinovată era matricea electronică a taxiului, care expedia vârfuri uriaşe de tensiune prin circuitele de la bord.

— Gallagher trebuie să fie în autobuz, spuse Landon Mecullock după ce-şi anulă datavizarea către grupa ETA şi înjurăturile inventiv de obscene ale echipei de service dispărură din percepţia sa împrumutată.

— Pot să confirm asta, zise Diana. Blestemăţia nu răspunde la comenzile de oprire pe care le transmitem prin procesoarele de control rută şi flux.

— Mi se păruse c-ai spus că ei nu pot altera programele cu tehnica lor de bruiaj electronic, rosti Leonard Deville

— Autobuzul nu şi-a modificat ruta, dar pur şi simplu nu răspunde, replică ţâfnos femeia.

Cele trei ore aproape neîntrerupte petrecute în interfaţă cu IA-urile începeau s-o istovească nervos.

Warren Aspinal se încruntă în semn de avertizare spre colegul său politic.

— Grupele ETA vor fi la autobuz în nouăzeci de secunde, zise Bernard Gibson. Atunci vom vedea exact ce se-ntâmplă.

Ralph dataviză o solicitare de situaţie tactică în matricea de procesoare a nodului. Nanonicele lui neurale vizualizară o hartă a lui Xingu, o formă aproximativ rombică, din care cobora o extensie curbată la capăt ca o coadă de pisică. Patruzeci şi unu dintre camioanele de livrare Moyce's fuseseră de acum localizate şi anihilate, iar simboluri verzi şi purpurii le afişau mişcările şi coordonatele în care fuseseră ţintite. Autobuzul era chihlimbariu-aprins şi se deplasa pe autostrada M6, care mergea în lungul lui Mortonridge, limba prelungă de teren muntos ce cobora către sud, traversând Ecuatorul.

Comută pe accesarea suitei de senzori din hipersonicul aflat în frunte. Avionul tocmai decelera în zbor subsonic şi programele de filtrare discriminatorie nu puteau face absolut nimic în privinţa vibraţiilor cauzate de frânarea atmosferică. Ralph trebuia să aştepte acum, iar nerăbdarea făcea să-i clocotească sângele. Dacă Angeline Gallagher nu era în autobuz, atunci probabil că pierduseră continentul.

M6 se întindea sub el în aerul tropical limpede. Scuturăturile hipersonicului se diminuară şi văzu sute de maşini, dube, autobuze şi camioane oprite pe benzile de serviciu ale autostrăzii. Farurile iluminau vegetaţia luxuriantă de pe margini şi sute de oameni se îngrămădeau în jurul vehiculelor, unii chiar instalându-se comod pentru un picnic la miezul nopţii.

Procesiunea aceea încremenită uşura observarea autobuzului, unica sursă mişcătoare de lumină de pe autostradă, care se deplasa spre sud cu viteza de două sute de kilometri pe oră. Vuia pe lângă spectatorii înlemniţi ce se înşiruiau în lungul barierei dintre benzi, imun la codurile prioritare care-i erau lansate în circuite de procesoarele de control rută şi flux ale autostrăzii.

— Ce dracu-i chestia aia? formulă Vicky Keogh întrebarea nerostită din minţile tuturor celor care accesau suita de senzori a hipersonicului.

Compania de autobuze Longhound avea o flotilă de vehicule standard cu câte şaizeci de scaune, construite pe continentul Esparta, în culori verde-purpuriu distincte. Erau utilizate pe tot Ombeyul, legând între ele aşezările continentului, cu servicii extinse, rapide şi frecvente. Principatul nu dispunea încă de economia sau populaţia care să justifice legarea zonelor urbane prin tuburi cu trenuri de vid, ca pe Pământ sau Kulu, aşa că autobuzele Longhound constituiau o imagine familiară pe autostrăzi; aproape toţi cei de pe planetă călătoriseră în unul la un moment sau altul al vieţii lor.

Însă vehiculul care gonea pe M6 nu semăna deloc cu un Longhound normal. Pe când caroseria Longhoundului era rezonabil de netedă şi elegantă, acesta avea genul de profil asociat cu industria aerospaţială. Botul conic curbat se contopea lin în partea posterioară cu corpul de secţiune ovală, dotat cu aripioare triunghiulare de tip spoiler ce se ridicau din cvadrantul posterior. Finisajul era argintiu mai, cu geamuri strălucitor de negre. Fum sur, unsuros, se revărsa dintr-o fantă circulară dispusă înapoia setului de roţi din spate.

— A luat foc? întrebă derutat Warren Aspinal.

— Nu, domnule, răspunse Diana cu glas ridicol de fericit. Ceea ce vedeţi sunt gazele lui de eşapament Diesel.

— Eşapament… cum?

— Diesel. Este un Ford Nissan model Omnirover; arde combustibilul într-un motor cu ardere internă de tip Diesel.

Prim-ministrul rulase propria sa căutare enciclopedică cu nanonicele neurale.

— Un motor care arde combustibil din hidrocarburi?

— Da, domnule.

— Este absolut ridicol… ca să nu mai zic că-i ilegal.

— Nu era aşa la momentul construirii acestui aparat, domnule. Potrivit fişierelor mele, ultimul a ieşit de pe linia de producţie din Torino în anul 2043. Mă refer la oraşul Torino de pe Pământ.

— Deţii vreo consemnare că vreun aparat ar fi fost importat de un muzeu sau un colecţionar privat de vehicule? întrebă Landon Mecullock răbdător.

— IA-urile n-au putut găsi niciuna.

— Jenny Harris a raportat un fenomen similar pe Lalonde, interveni Ralph. Când am trimis-o în acea ultimă misiune, ea a văzut o ambarcaţiune fluvială neobişnuită. Îi modificaseră aspectul, astfel încât părea de modă veche, ceva din epoca pretehnologică a Pământului.

— Hristoase… murmură Landon Mecullock.

— Este logic, urmă Diana. Continuăm să receptăm din partea procesoarelor sale codul de identificare corect. Probabil că au proiectat iluzia asta în jurul Longhoundului.

Hipersonicul se apropie de autobuz, planând la numai o sută de metri peste autostradă. Dedesubt, Fordul Nissan se legăna dintr-o parte în alta, ignorând complet marcajele benzilor. Mişcarea neîncetată şi aleatorie îngreuna sarcina pilotului de a-şi menţine poziţia deasupra lui.

Ralph îşi dădu seama ce anume îi nemulţumise subconştientul şi solicită transfocarea unui senzor vizual.

— Asta-i mai mult decât o simplă iluzie holografică, rosti după ce studiase imaginea. Uitaţi-vă la umbra autobuzului de sub luminile acelea – este în concordanţă cu conturul.

— Cum fac asta? întrebă Diana cu glas plin de curiozitate, prin care se strecura o undă de incitare.

— Încearcă să-l întrebi pe Santiago Vargas, replică apăsat Vicky Keogh.

— Nici măcar nu mă pot gândi la o teorie care ne-ar permite să manipulăm în felul ăsta suprafeţele solide, rosti Diana pe un ton de scuză.

Ralph mormăi vulgar; purtase o conversaţie similară pe Lalonde, când încercaseră să înţeleagă cum era bruiat satelitul de observaţii CDL. Nu se aplica. A nici un principiu cunoscut. În sine, conceptul virusului energetic era absolut radical.

„Posedare”, aşa îi spusese Santiago Vargas.

Ralph se înfioră. Credinţa lui creştină nu avusese niciodată rădăcini foarte adânci, dar ea exista întotdeauna într-un supus loial al Regatului.

— Preocuparea noastră imediată o reprezintă autobuzul. Aţi putea coborî membrii grupei ETA pe capota lui, dacă ar fi echipaţi cu raniţe de zbor individual, însă este imposibil să sară din hipersonic.

— Utilizaţi platformele DS pentru a distruge autostrada din faţa autobuzului, sugeră amiralul Farquar. În felul acela îl silim să se oprească.

— Ştim câţi oameni erau la bord? întrebă Landon Mecullock.

— Mă tem că toate locurile erau ocupate la momentul plecării de la spaţioportul Pasto, anunţă Diana.

— La naiba! Şaizeci de oameni… Trebuie să încercăm măcar să-l oprim.

— Asta înseamnă mai întâi mărirea forţelor ETA, zise Ralph. Trei hipersonice nu sunt suficiente. Şi va trebui să opriţi autobuzul exact în mijlocul unui cordon. Cu şaizeci de ostili posibili la bord, va trebui să fim foarte siguri că niciunul nu va răzbate prin cordon. Relieful din jur pare destul de accidentat şi o urmărire va fi dificilă.