Peter F. Hamilton Zorii noptii



Yüklə 5,11 Mb.
səhifə80/98
tarix09.01.2019
ölçüsü5,11 Mb.
#94563
1   ...   76   77   78   79   80   81   82   83   ...   98

Da, îmi dau seama. Dariat reveni la focul din fundul peşterii. Aproape că se consumase, lăsând o piramidă de cărbuni acoperiţi cu o pulbere de cenuşă sură, fină. Rămase privind-o şi simţind căldura tihnită care radia din tăciunii trandafirii. „Trebuie să decid. Nu-l pot învinge pe Rubra. Şi Rubra va fi distrus de Kiera, când ea se va-ntoarce. Vreme de treizeci de ani aş fi salutat asta. Treizeci de ani de căcat… Toată viaţa mea. Totuşi el este dispus să-şi sacrifice integritatea mintală, să contopească gândurile mele cu ale lui. Va abandona două secole de credinţă că poate merge singur mai departe.”

Tatiana se foi pe pătură, apoi se ridică în capul oaselor şi brăţările îi zornăiră zgomotos. Pe chip i se citea derută somnoroasă.

— Ce vis ciudat…

Îi aruncă bărbatului o căutătură vicleană.

— Însă şi vremurile în sine sunt ciudate, nu-i aşa?

— Ce ai visat?

— Eram într-un univers care era jumătate lumină, jumătate întuneric. Iar eu cădeam din partea cu lumină. După aceea Anastasia m-a prins şi am început să zburăm împreună înapoi.

— Pare ca şi cum ar fi mântuirea ta.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Lucrurile se schimbă. Asta-nseamnă că trebuie să hotărăsc ce să fac. Şi nu vreau s-o fac, Tatiana. Am petrecut treizeci de ani fără să iau decizii. Treizeci de ani în care mi-am spus că ăsta-i momentul pe care-l aşteptam. Timp de treizeci de ani am fost un copil.

Tatiana se ridică şi veni lângă el. Dariat refuză să-i întâlnească privirea, aşa că femeia îşi lăsă mâna uşor pe umărul lui.

— Ce trebuie să decizi?

— Dacă să-l ajut pe Rubra; dacă să mă alătur lui în straturile neurale şi să transformăm habitatul în unul posedat.

— El vrea asta?

— Nu cred. Însă lucrurile pe care le putem face nu sunt prea multe. Jocul s-a sfârşit şi ni se termină şi prelungirile.

Ea îl mângâie absent.

— Indiferent ce ai decide, nu vreau să ţii seama de mine. Sunt prea multe chestii în joc, chestii importante. Indivizii în sine nu contează cine ştie ce şi eu m-am distrat copios fugind de Bonney. Am enervat-o rău, este? M-am simţit bine.

— Ba indivizii contează. Şi mai ales tu. Ciudat… Am senzaţia că am închis un cerc. Anastasia îmi spunea mereu cât de preţioasă este o singură viaţă. Acum trebuie să decid soarta ta. Şi nu te pot lăsa să suferi, aşa cum se va întâmpla dacă Rubra şi eu îi atacăm împreună pe posedaţi. Sunt răspunzător pentru moartea ei… nu pot avea şi moartea ta pe mâinile mele. Cum aş mai putea-o privi vreodată, cu greutatea aceea pe inimă? Trebuie să-i fiu credincios. O ştii şi tu.

Lăsă capul pe spate şi ridică glasul, furios:

— Crezi c-ai învins?

Până la apariţia posedaţilor, nici măcar n-am ştiut că noi doi ne luptam, rosti Rubra trist. Ştii ce speranţe nutream pentru tine în trecut, chiar dacă nu le-ai împărtăşit vreodată. Ştii că n-am dorit niciodată ca visurile mele pentru tine să fie stricate de ceva, de orice. Tu erai prinţul de aur, alesul. Soarta te-a oprit să-ţi primeşti moştenirea. Asta a fost Anastasia, pentru tine şi pentru mine. Soarta. Tu ai spune c-a fost un act al lui Thoale.

Crezi într-adevăr că toate astea au fost destinate să se-ntâmple?

Nu ştiu. Ştiu doar că uniunea noastră este ultima şansă pe care fiecare dintre noi o are de a mai salva ceva de tot rahatul ăsta. Aşa că acum tu trebuie să-ţi pui întrebarea: viii au dreptul de a trăi, sau morţii conduc universul?

Ce bine-ţi seamănă întrebarea asta – încărcată de subînţelesuri.

Sunt ceea ce sunt.

Nu pentru foarte mult timp.

O vei face?

Da.


Vino atunci, o să te primesc în straturile neurale.

Nu încă. Mai întâi vreau s-o scot de aici pe Tatiana.

De ce?

Poate că noi vom fi practic omnipotenţi după ce eu voi intra în straturile neurale, dar Bonney şi şoimii-de-iad deţin încă potenţialul de a afecta foarte rău învelişul habitatului. Mă îndoiesc că-i vom putea potoli instantaneu, totuşi ei îşi vor da seama instantaneu ce intru în straturile neurale. Ne va aştepta o bătălie şi nu vreau ca Tatiana să fie rănită. Perfect, voi cere Consensului Kohistan s-o evacueze un şoim-de-vid.



Ai o metodă?

Am o metodă posibilă, dar nu promit nimic. Ar fi bine ca voi doi să porniţi spre spaţioportul invers rotativ înainte ca Bonney să-şi înceapă vânătoarea.

Bonney nu organiza o simplă acţiune de vânătoare. Era perfect conştientă de faptul că Dariat putea oricând să fugă, utilizând vagonetele tubului, în vreme ce ea era silită să utilizeze camionetele deschise ale poliţiştilor lefegii. Pentru a-l prinde pe Dariat, trebuia mai întâi să-i reducă mobilitatea.

Mulţimea pe care o adunase fu împărţită în echipe, care primiră instrucţiuni specifice şi fură trimise să le aplice. În fiecare echipă exista câte unul dintre locţiitorii ei, care să aibă grijă ca nimeni să nu bată în retragere.

Toate vehiculele funcţionale din habitat porniră de la recepţia turnului zgârie-stele, mergând pe făgaşele croite prin iarba abundentă. Majoritatea merseră direct la celelalte tabere din jurul recepţiilor zgârie-stelelor, silindu-le ocupanţii să intre în planul lui Bonney. Era un efect de tip bulgăre de zăpadă, care se propagă rapid în jurul secţiunii mediane a Valiskului.

Kiera nu dorise să intervină asupra tuburilor, astfel ca sistemul de transport să poată fi reactivat pentru a-i sluji pe ei după ce aveau să scoată Valiskul din univers. Bonney nu avea aceleaşi inhibiţii. Posedaţii intrară şovăitor în recepţiile zgârie-stelelor, după care coborâră în staţiile de la partere. Acolo îşi combinară puterile energistice şi începură să distrugă sistematic tunelurile tuburilor. Hălci imense de polip fură smulse din pereţi şi plafoane şi se prăbuşiră peste şinele de ghidare magnetică. Cablurile electrice fură rupte şi scurtcircuitate. Vagonetele fură incendiate şi adăugate la blocaje, expediind vălătuci groşi de fum negru ce pătrunseră adânc în tuneluri. Blocurile procesoare de management fură transformate în zgură, dezvelindu-şi interfeţele cu fibrele nervoase din Valisk. Valuri după valuri de descărcări statice fură pompate după aceea în ele, expediind în straturile neurale ceea ce posedaţii sperau să fie pulsaţii de durere pură.

Impulsionaţi de succesul vandalismelor şi de aparenta inabilitate a lui Rubra de a răspunde prin represalii, posedaţii începură să ocupe în masă zgârie-stelele. Trimiseră înaintea lor valuri de putere energistică, anihilând sistemele mecanice sau electrice, distrugând artefacte şi dotări. Toate camerele, coridoarele şi casele scărilor fură scotocite în căutarea de non-posedaţi. Coborâră etaj cu etaj, regăsind incitarea ameţitoare şi spiritul preluării iniţiale. Unitatea le conferea intensitate. Indivizii începură să se metamorfozeze în monştri fantastici şi eroi legendari de pe Pământ. Nu aveau doar să-i purjeze în spaţiul cosmic pe inamicii trădători, ci aveau să procedeze cu rafinament maliţios.

Şoimi-de-iad se ridicară de pe terasele de andocare şi începură să descrie spirale în jurul zgârie-stelelor circulari aidoma unui stol venit din infern, care iscodea cu simţurile potente prin ferestrele ovale strălucitoare, ajutându-şi tovarăşii dinăuntru.

Laolaltă aveau să-l purjeze pe Rubra. De acum era numai o chestiune de timp.

Dariat stătea vizavi de Tatiana în vagonul pe care-l luaseră de la calota sudică.

— Te vom pune într-o capsulă de lansare de urgenţă a spaţioportului, îi spuse bărbatul. La început nu va fi uşor, fiindcă lansarea se face cu vreo doisprezece ge, ca să se îndepărteze cât mai rapid. Asta va dura însă numai opt secunde. Poţi rezista. O escadrilă de şoimi-de-vid de la Kohistan se găseşte în apropiere şi te va prelua imediat.

— Şi posedaţii? întrebă femeia. N-o să-ncerce să m-oprească, să tragă-n mine sau altceva?

— N-o să-nţeleagă ce naiba se petrece. Rubra va lansa simultan toate cele două sute de capsule. Şoimii-de-vid îţi vor lua capsula înainte ca şoimii-de-iad să ştie măcar că eşti în spaţiu.

Un surâs superior de îndoială amuzată flutură pe chipul Tatianei.

— Dacă spui tu… Sunt mândră de tine, Dariat. Te-ai descurcat atunci când a contat cu adevărat, ţi-ai arătat personalitatea adevărată. Şi este o personalitate bună. Şi Anastasia ar fi fost mândră de tine.

— Ooo, mulţumesc!

— Ar trebui să te bucuri de victoria ta, să te îmbărbăteze. Stăpâna Chi-ri îţi va zâmbi diseară. Răsfaţă-te în căldura aceea.

— Încă n-am câştigat.

— Tu ai câştigat, nu vezi? După toţi anii de strădanii, l-ai învins în cele din urmă pe Anstid. Nu el a dictat ceea ce faci tu acum. Actul acesta nu-i motivat de ură şi de răzbunare.

Dariat zâmbi larg.

— Nu-i vorba de ură. Dar în tot cazul mă bucur să i-o trag reginei-vrăjitoare Bonney.

Tatiana izbucni în râs.

— Şi eu!

Dariat fu nevoit să se prindă de marginile scaunului său, când vagonul frână brusc. Tatiana icni şi se agăţă de unul dintre stâlpii verticali, strângându-se cu disperare în timp ce luminile începură să pălească.

— Ce se-ntâmplă? întrebă ea.

Vagonul se opri, zguduindu-se. Luminile se stinseră, apoi se reaprinseră lent, la activarea matricei electronice de rezervă a vehiculului.

Rubra?

Ticăloşii distrug staţia spre care vă-ndreptaţi. Au tăiat curentul pentru liniile magnetice şi n-am izbutit să cuplez circuitele de rezervă.



Dariat se conectă la rutinele de observare ale straturilor neurale pentru a examina stricăciunile. Staţia din zgârie-stele era scena unor devastări violente. Bucăţi fumegătoare de polip erau desprinse din tunel prin lovituri invizibile de energie; şina de ghidare unduia şi flexiona, zbierând ascuţit când mişcările îi smulgeau propriile pitoane de fixare din podea; cabluri electrice retezate se legănau de pe conductele rupte de deasupra, împroşcând scântei. Râsete şi ţipete încântate răsunau peste hărmălaia violenţelor.

Trecu rapid în revistă celelalte staţii şi văzu cât de extinsă era distrugerea.

Fir-ar al dracu'!

Exact, încuviinţă Rubra. Bonney a injectat o supradoză de furie, dar o foloseşte cu inteligenţă.

O reprezentare a reţelei de tuburi apăru în mintea lui Dariat. Au mai rămas destule variante pentru accesul la fus.

Deocamdată mai sunt variante, aşa-i, dar va trebui să vă întoarceţi două staţii, înainte de a vă putea comuta în alt tunel. Nu pot restabili electricitatea în şinele din tunelul vostru, fiindcă au belit releele. Vagonul va trebui să-şi folosească acumulatorul de rezervă şi cred c-aţi ajunge mai repede dacă aţi merge pe jos. Iar până veţi ajunge, posedaţii vor fi distrus şi alte staţii. Bonney a gândit bine acţiunea asta; după cum izolează fiecare porţiune de tunel, în alte patruzeci de minute va scoate din funcţiune toată reţeaua.

Atunci cum dracu' o s-ajungem la fus?

Drept înainte. Mergeţi spre staţie şi treceţi prin ea. Pot aduce alt vagon în tunel de cealaltă parte a staţiei şi aşa veţi ajunge direct la calota polară.

Să trecem prin staţie? Cred că glumeşti!

După terminarea actelor de vandalism, în fiecare staţie au mai rămas doar câte doi posedaţi care s-o păzească. Doi n-ar însemna o problemă.

Bine, aşa facem.

Luminile păliră din nou când vagonul avansă lent.

— Ce este? întrebă Tatiana.

Dariat începu să-i explice.

Zgârie-stelele formau nodurile majore în reţeaua de tuburi a habitatului; fiecare avea câte şapte staţii dispuse în jurul recepţiei, care permiteau vagoanelor să ajungă în orice parte a interiorului. Staţiile erau identice: săli cu plafoane dublu boltite şi cu un peron central lung de douăzeci de metri care deservea două tuburi. Pereţii din polip erau bleu, cu benzi de celule electrofosforescente, paralele cu şinele şi deasupra lor. La fiecare capăt al peronului exista câte o scară: una suia în recepţia turnului zgârie-stele, iar cealaltă era ieşirea de urgenţă spre parc.

În staţia din faţa lui Dariat, posedaţii îşi terminaseră distrugerile demente şi porniseră în sus pe scară pentru a începe căutarea prin zgârie-stele. Aşa cum prezisese Rubra, lăsaseră pe doi dintre ei să supravegheze cele patru guri de tuneluri. Fumul se stratificase în aer şi flăcările continuau să lingă în jurul grămezilor mari de bucăţi neregulate de polip ce blocau capetele fiecărui tunel. Câteva reclame holografice pâlpâiau deasupra capetelor; un proiector deja avariat care suferea din cauza proximităţii posedaţilor transforma imaginile într-o revărsare de culori lipsită de sens.

Ţinând seama de faptul că incendiul se stingea de la sine, cei doi posedaţi fură oarecum derutaţi când, la şapte minute după plecarea tuturor, se declanşă pe neaşteptate sistemul automat de stropire în caz de incendiu al staţiei.

Dariat se afla la trei sute de metri depărtare în tunelul tubului şi o ajuta pe Tatiana să iasă din trapa anterioară pentru situaţii de urgenţă. Tunelul era vag iluminat, doar prin strălucirea albăstruie slabă provenită de la două benzi electrofosforescente înguste de pe pereţi. Se curba lin în faţă, astfel că între el şi staţie exista destul polip solid pentru a nu fi perceput de posedaţii rămaşi de pază.

Tatiana sări jos pe ultima jumătate de metru şi se clătină, recăpătându-şi echilibrul.

— Gata? întrebă Dariat.

Se folosea deja de celulele senzitive ale habitatului pentru a studia mormanul de polip pe care trebuia să-l escaladeze pentru a ajunge în staţie. Nu părea foarte dificil, deoarece sub tavan era un spaţiu înalt de cel puţin un metru şi jumătate.

— Gata.


Să-i dăm drumul, zise Dariat. Cei doi paznici posedaţi renunţaseră la încercările de a se feri de torentul de apă care se revărsa din duzele de stropire şi se retrăgeau spre adăpostul scărilor. Hainele li se preschimbaseră în hanorace zdravene, pe care şiroiau pârâiaşe sclipitoare. Absolut toate suprafeţele erau acoperite acum de apă: pereţii, peronul, şinele, maldărele de polip.

Rubra comută pe comanda prioritară peste controlorii circuitelor ce furnizau curent electric pentru tub, după care şuntă treisprezece mii de volţi înapoi în şina inductivă. Era Urnita absolută pentru conductorii integral organici ai habitatului şi de trei ori mai mult decât utilizau vagoanele. Şina de ghidare ruptă sări pur şi simplu de pe sol, aşa cum făcuse când o torturaseră posedaţii şi lumină albă orbitoare ţâşni din cuplajele magnetice când se despică. Era ca şi cum cineva ar fi declanşat o propulsie cu fuziune în interiorul staţiei. Picăturile de apă împroşcate de duzele de deasupra căpătară culoarea violet-fluorescent şi se vaporizară. Suprafeţele de metal irupseră în jeturi tânguitoare de scântei.

În centrul haosului învăpăiat, două corpuri se aprinseră, strălucind chiar mai puternic decât aerul clocotitor.

Acţiunea aceea nu avu loc însă într-o singură staţie, deoarece ar fi atras atenţia lui Bonney precum senzorul de ţintire al unei viespi de luptă. Rubra lansă simultan zeci de atacuri. Majoritatea erau de natură electrică, dar existară de asemenea asalturi în masă ale animalelor servitori şi ale mecanoizilor reactivaţi, care spintecară împrejur fără discriminare cu aparate de sudură laser şi lame cu fisiune, când interferenţele energistice le prăbuşiră procesoarele.

Rapoartele despre evenimente curseră în recepţia turnului zgârie-stele în care Bonney îşi stabilise cartierul operativ. Locţiitorii ei strigau avertizări în walkie-talkie-urile puternice pe care le utilizau pentru a păstra legătura între ei.

Imediat ce explozia de lumină albă străluci în tunel, Dariat porni în fugă într-acolo. O ţinea de mână pe Tatiana, trăgând-o după el. Un miorlăit sonor reverberă în lungul tunelului.

— Ce le face Rubra? strigă femeia peste vacarm.

— Ceea ce trebuie.

Lumina torturantă muri şi sunetele se stinseră. Dariat putea să vadă acum mormanul de polip la optzeci metri în faţă. Era încununat de o semilună de lumină, care se infiltra din staţia aflată mai departe.

Picioarele începură să plescăie prin pârâiaşele de apă ce curgeau prin tunel. Tatiana făcu o grimasă când ajunseră la poalele barierei şi-şi ridică poalele fustei.

Bonney ascultă răcnetele agitate din jurul ei, numărând incidentele şi numărul de victime. Scăpaseră uşor. Ştiu atunci că era în neregulă.

— Linişte! zbieră ea. Câte staţii au fost atacate? Totalul!

— Treizeci şi două, spuse un locţiitor.

— Şi cu totul au fost peste cincizeci de atacuri. Însă în staţii am pierdut doar şaptezeci-optzeci de oameni. Rubra n-a făcut altceva decât să scape de santinelele pe care le postasem. Dacă ar fi vrut să ne lovească cu adevărat rău, ar fi făcut-o când echipele de demolare erau acolo jos.

— Să fie o diversiune? Dariat să fie altundeva?

— Nu, spuse ea. Nu tocmai. Ştim că el se foloseşte de tuburi pentru deplasare. Pun pariu că găinaţul este într-unul chiar acum. Trebuie să fie! Atâta doar că noi l-am blocat deja. Rubra elimină santinelele pentru ca Dariat să se poată furişa. De aceea a declanşat atâtea atacuri peste tot, ca noi să credem că-i un asalt în masă.

Se răsuci cu faţa către un pilastru din polip simplu şi rânji cu maliţie triumfătoare:

— Asta-i, nu-i aşa, băieţaş? Asta faci tu. Dar încotro merge el, eh? Zgârie-stelele sunt chiar în centru. Clătină din cap nemulţumită: Bine, atenţie toată lumea! Vreau să coborâţi în toate staţiile pe care le-a atacat Rubra. Şi vreau s-o faceţi imediat. Cei care coboară să aibă grijă să nu calce în apă şi să fie cu ochii-n patru după servitori. Dar să coboare imediat!

Imaginea ei zbierând ordine către locţiitori clocoti în mintea lui Dariat aidoma unei mahmureli foarte accentuate. Tocmai ajunsese în vârful movilei de polip şi se strecura pe sub plafon. Staţia era plină de ceaţă albă şi densă, care reducea vizibilitatea la sub cinci metri. Condensul pătrunsese peste tot, făcând periculos de instabilă panta opusă a mormanului de polip.

Deşteaptă potaia, comentă Rubra. Nu m-am aşteptat la asta.

Îi poţi întârzia?

În staţia asta nu pot. N-am nici un servitor în preajmă şi toate cablurile au ars. Va trebui să fugiţi.

Imaginea retransmisă a unui locţiitor cu un walkie-talkie apăsat pe ureche, care se grăbea prin recepţia de deasupra.

— Am pornit! Am pornit! zbiera el în microfon.

— Tatiana, mişcă! urlă Dariat.

Femeia abia se târa pe burtă, străduindu-se să treacă peste vârful mormanului.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Vine cineva. Ea se împinse din nou şi-şi eliberă picioarele, împreună se repeziră în jos pe movilă, declanşând o miniavalanşă de prundiş îmbibat cu apă.

— Pe aici, arătă Dariat prin pâclă.

Percepţia sa completă prin fuioarele de vapori reci contururile cenuşiu-sticlos ale pereţilor staţiei, îngăduindu-i să vadă intrarea tunelului. Celulele senzoriale ale Valiskului îi arătară vagonetul care aştepta la o sută cincizeci de metri mai departe. Îi arătară de asemenea şi pe locţiitorul care apăruse în vârful scării.

— Aşteaptă aici, rosti Dariat şi sări pe peron.

Aspectul i se modifică drastic; salopeta simplă căpătă consistenţa unei uniforme purpurii elaborate, completată cu fireturi aurii. Personajul cel mai important care-i dominase tinereţea: colonelul Chaucer. Un serial AV săptămânal despre un ofiţer renegat al Confederaţiei, care juca rolul unui răzbunător nemilos.

Rubra îi chicotea încet în minte.

Locţiitorul se afla la jumătatea scării când începu să încetinească. Îşi ridică walkie-talkie-ul.

— Aici este cineva.

Dariat ajunse la baza scării.

— Doar eu sunt! strigă el voios.

— Cine dracu' eşti?

— Tu trebuie să răspunzi primul. Asta-i staţia mea.

Mintea locţiitorului îi dezvălui deruta, iar Dariat porni spre el cu paşi puternici şi încrezători. Nu era defel acţiunea cuiva care încerca să se ascundă.

Dariat deschise gura larg şi scuipă o minge de foc alb direct către capul locţiitorului. Două suflete urlară îngrozite când dispărură în lumea de dincolo. Corpul se rostogoli pe lângă Dariat.

— Ce se-ntâmplă?

Walkie-talkie-ul reveni la aspectul de bloc comunicator standard, când zăngăni pe trepte.

— Ce se-ntâmplă? Raportează! Raportează!

Alţi patru au pornit spre voi de la parter, spuse Rubra. Bonney i-a trimis în staţie imediat ce locţiitorul a anunţat că simţise pe cineva.

Căcat! N-o să reuşim s-ajungem la vagon. Ei o pot prinde pe Tatiana fără eforturi.

Cheam-o la tine. O să v-ascund în zgârie-stele.

Ce?


Dă-i drumul!

— Tatiana! Sus, imediat!

Percepu deschiderea tuturor uşilor de lifturi din recepţie. Cei patru posedaţi ajunseseră la baza scării de la parter. Tatiana porni în fugă pe peron. Aruncă o privire iute şi îngrozită către cadavru.

— Haide!


Dariat o prinse de mână şi o trase cu putere. Pe faţa ei se putea citi o expresie de nemulţumire, dar tulburarea crescândă din vocea bărbatului o impulsionă. Porniră împreună în goană pe scări în sus.

Lumina zilei strălucea prin pereţii de sticlă ai recepţiei circulare. Suferise foarte puţine avarii; urmele de arsuri de pe coloanele de polip şi sticla crăpată erau unicele dovezi ale sosirii posedaţilor pentru a cerceta turnul.

Dariat putea auzi mulţi paşi distincţi tropăind în sus pe una dintre scările aflate în partea opusă a recepţiei, ascunsă de grupul central de lifturi. Percepţia lui începu să le înregistreze minţile care apăreau dinapoia paravanului protector de polip. Ceea ce însemna că şi ei îi puteau simţi acum.

O luă în braţe pe Tatiana, ignorându-i strigătul de surprindere, şi sprintă spre lifturi. Muşchi uriaşi îi pompară picioarele într-un ritm lipsit de efort. Femeia nu cântărea absolut nimic.

Viteza fenomenală cu care se mişca el însemna că nu avea absolut nici o şansă de a încetini odată ce trecea de uşa liftului; pentru a se opri ar fi fost necesară o distanţă de zece metri. Se izbiră direct de peretele din spate al cabinei şi Tatiana ţipă, când îl lovi în plin cu umărul, coastele şi piciorul, purtată de inerţia imensă a lui Dariat. Apoi faţa bărbatului luă contact cu metalul argintiu şi nu mai există soluţie energistică înaintea exploziei de durere care-i străpunse creierul. Sângele îi răbufni pe nas şi mânji peretele. Pe când cădea, fu vag conştient că uşile liftului glisau, închizându-se. Lumina din exterior devenea incredibil de strălucitoare.

Dariat se întoarse fără putere, strângându-se de cap, ca şi cum simpla presiune a degetelor sale ar fi putut duce la dispariţia contuziilor. Durerea pieri treptat, ceea ce-i îngădui să se concentreze pentru a o alunga complet.

— Băga-mi-aş să-mi bag!

Se rezemă greoi de un perete şi-i permise respiraţiei să se calmeze. Tatiana zăcea pe jos în faţa lui, apăsându-se pe flancul corpului cu ambele palme; fruntea îi era scăldată într-o transpiraţie rece.

— Ţi-ai rupt ceva? o întrebă.

— Nu cred. Mă doare însă groaznic.

El se lăsă în patru labe şi se apropie.

— Arată-mi unde.

Femeia indică locul şi Dariat îşi puse palma acolo. Cu ajutorul minţii putea să vadă că şablonul clar şi strălucitor al cărnii vii era distorsionat şi spart sub degetele sale, cu fisuri ce se extindeau adânc. Îşi concentră voinţa spre revenirea configuraţiei la starea sa neafectată.

Tatiana şuieră uşurată.

— Nu ştiu ce-ai făcut, da-i mai tare ca nanonicele medicale.

Liftul se opri la nivelul cincizeci.

Ce facem acum? întrebă Dariat.

Rubra îi arătă.

Eşti un ticălos nemernic.

Oh, mulţumesc, băiete!

Stanyon îi conducea pe posedaţi prin zgârie-stele, în urmărirea lui Dariat. Începuse cu treizeci şi cinci sub comanda sa şi numărul lor creştea rapid, întrucât Bonney îi trimitea în ajutor tot mai mulţi din zgârie-stelele vecine. Anunţase că pornise ea însăşi într-acolo, aşa că Stanyon se străduia din răsputeri să-l găsească pe Dariat înainte de sosirea ei. Se excita numai când se gândea la laudele (şi alte chestii) cu care Kiera avea să-l răsplătească pe cel care avea s-o elimine din habitat pe acea bęte noire a femeii.

Opt echipe de posedaţi căutau, fiecare pe câte un etaj. Coborau constant, demolând toate dispozitivele mecanice şi electrice din cale.


Yüklə 5,11 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   76   77   78   79   80   81   82   83   ...   98




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin