Peter F. Hamilton Zorii noptii

După ce încheie lupingul, modulul de susţinere biotică al lui Mindori era paralel cu Leonora Cephei. Rocio Condra extinse tubul ecluzei. Acum putea percepe minţile din capsula de susţinere biotică a navei inter-orbitale. Conţinea obişnuita combinaţie de echipaj îngrijorat şi Morţii Nopţii ridicol de exuberanţi. De data aceasta însă exista ceva în plus, o minte stranie, greoaie, totuşi fericită, cu gândurile mişcându-se în ritmuri aleatorii.

Uşor curios, privi prin intermediul senzorilor optici interni sosirea la bord a Morţilor Nopţii. Interiorul modulului de susţinere biotică semăna cu cel dintr-un vapor cu abur din secolul al XIX-lea, abundând în suprafeţe şlefuite de lemn de trandafir şi accesorii din alamă. Potrivit perechii de posedaţi, Choi-Ho şi Maxim Payne, care alcătuiau echipa de întreţinere, exista de asemenea un iz destul de realist de apă sărată. Pe Rocio îl încânta realismul, care era mult mai detaliat şi mai solid decât cel obţinut în general de posedaţi. Aceasta se datora structurii celulelor neuronilor şoimului-de-iad, care conţinea sute de subnoduri dispuse în reţele similare procesoarelor ce acţionau ca regulatoare semiautonome pentru modulele tehnologice. Odată ce invocase imaginea dorită şi o încărcase într-un subnod, era menţinută fără a mai fi necesară gândire conştientă, dispunând în plus de o putere energistică pe care un creier omenesc obişnuit n-o putea egala.

Ultimele săptămâni fuseseră o revelaţie pentru Rocio Condra. După resentimentele amare iniţiale, el descoperise că viaţa ca şoim-de-iad era aproape pe atât de bogată pe cât era posibil, deşi resimţea lipsa sexului. Discutase cu alţii problema respectivă; din punct de vedere teoretic, ei şi-ar fi putut dezvolta pur şi simplu aparatul genital corespunzător (cei care nu insistau în a se imagina pe ei înşişi ca tehno-nave stelare). Dacă reuşeau asta, nu exista nici un motiv real pentru care să mai revină la corpurile umane. Ceea ce, desigur, le-ar fi asigurat independenţa faţă de Kiera. Pentru o entitate care dăinuia veşnic, varietatea cauzată de testarea la fiecare câteva milenii a corpului şi ciclului de viaţă al unei creaturi noi ar fi putut însemna pur şi simplu răspunsul final faţă de plictiseala ucigătoare.

Revelaţia era însoţită de resentimentul tot mai mare faţă de modul în care-i folosea Kiera – la care se adăuga posibilitatea îngrijorătoare de a lupta pentru Capone. Chiar dacă în clipa aceasta i-ar fi fost oferit un corp uman nou, Rocio se îndoia că el ar fi dorit să mai fie alături de habitat. Nu-l îngrozea spaţiul cosmic, ca pe restul sufletelor revenite, mai exact nu-l mai îngrozea de când poseda creatura aceasta magnifică. Spaţiul cosmic şi imensitatea sa trebuia să fie iubite pentru libertatea pe care o ofereau.

Gravitaţia revenea lent, când Gerald apăru plutind prin tubul ecluzei, remorcându-şi geanta de umăr. Compartimentul ecluzei în care ajunse era aproape identic cu cel pe care-l lăsase în urmă. Ceva mai mare însă şi cu elementele tehnologice mai discrete; dincolo de trapă, Choi-Ho şi Maxim Payne îl întâmpinară cu surâsuri şi vorbe liniştitoare, în timp ce, în spate, Knox şi fiul lui cel mare îşi păzeau trapa cu carabine PIT şi chipuri încruntate.

— Există câteva cabine, rosti Choi-Ho. Insuficiente pentru toţi, aşa că va trebui probabil să staţi câte doi.

Zâmbetul inexpresiv al lui Gerald aducea mai degrabă cu o grimasă speriată.

— Alege-o pe oricare doreşti, continuă femeia cu blândeţe.

— Când o s-ajungem acolo? întrebă Gerald.

— Peste opt ore avem un rendez-vous în sistemul Kabwe, după care ne vom îndrepta către Valisk. Vom ajunge probabil peste douăzeci de ore.

— Douăzeci de ore? Doar atât?

— Da.

— Douăzeci, repetă el cu respect. Eşti sigură?

— Da, destul de sigură. Morţii Nopţii începuseră să se îngrămădească în ecluză în spatele său şi toţi şovăiau în mod straniu să-l depăşească. O cabină? repetă ea, încurajator.

— Haide, Gerald, spuse Beth vioi.

Îl prinse de braţ şi-l trase uşor. El păşi ascultător pe coridor alături de fată. Se opri doar o dată, ca să privească peste umăr şi să adreseze o mulţumire sinceră lui Choi-Ho, care devenise cu adevărat curioasă.

Beth nu se opri decât în capătul coridorului în formă de U. Se gândise că ar fi fost mai bine ca Gerald să aibă o cabină separată de restul Morţilor Nopţii.

— Îţi vine să crezi cum arată locul ăsta? întrebă ea.

Mergeau pe un covor roşu, gros, pe lângă hublouri

(prin sticla cărora era imposibil de văzut ceva) prin care pătrundeau mănunchiuri de raze strălucitoare de lumină solară ce secţionau pasajul şi toate uşile erau din lemn aurit. În bluza ei obişnuită de trening, peste care purta două jachete, şi cu blugii largi, adolescenta se simţea în mod stingheritor nelalocul ei.

Deschise o uşă şi găsi o cabină goală. De perete erau fixate două cuşete, iar printr-o uşiţă glisantă aveai acces la baie. Dotările acesteia erau similare celor din Leonora Cephei, atât doar că aici toate robinetele erau din alamă masivă, cu butoane mici din ceramică albă, sclipitoare.

— Asta ar trebui să ţi se potrivească, zise ea încrezător. Un scâncet stins o făcu să se întoarcă. Gerald stătea imediat în interiorul pragului, cu încheieturile falangelor apăsate peste gură.

— Ce s-a-ntâmplat?

— Douăzeci de ore…

— Ştiu. Dar asta-i bine, nu?

— Nu sunt sigur. Vreau să ajung acolo, s-o revăd. Însă ea nu mai este ea, nu mai este Marie a mea.

Tremura. Beth îl cuprinse cu braţul pe după umeri şi-l conduse să se aşeze pe cuşeta inferioară.

— Uşurel! Odată ce vom fi la Valisk, toate astea îţi vor părea un vis urât, o să vezi.

— Nu se termină acolo, ci-ncepe acolo. Şi eu nu ştiu ce să fac, nu ştiu cum s-o salvez. N-o pot pune eu însumi în tau-zero. Ei sunt foarte puternici, şi răi.

— Cine, Gerakl? Despre cine vorbeşti? Cine-i Marie?

— Fetiţa mea.

Plângea acum, apăsându-şi capul în umărul fetei. Instinctiv, ea îl bătu uşor cu palma pe ceafă.

— Nu ştiu ce să fac, icni bărbatul. Ea m-a părăsit din nou.

— Marie te-a părăsit?

— Nu. Loren. Ea este singura care mă poate ajuta. Ea este singura care-l poate ajuta pe oricare dintre noi.

— O să fie bine, Gerald, pe cuvânt, o să vezi. Reacţia lui fu cu totul neaşteptată. Gerald izbucni într-un râs isteric, care era pe jumătate zbieret. Beth îşi dori să-i dea drumul şi să părăsească rapid cabina. Bărbatul era cu minţile complet duse şi-l mai ţinea în braţe doar fiindcă nu ştia ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi procedat aşa. Era posibil ca el să se comporte şi mai ciudat.

— Te rog! îl imploră. Mă sperii.

El o prinse de ambii umeri şi o strânse atât de puternic, încât fata se strâmbă de durere.

— E bine atunci! Era roşu la faţă de mânie. Ar trebui să fii speriată, puştoaică idioată ce eşti! Tu chiar nu-nţelegi unde mergem?

— La Valisk, şopti Beth.

— Da la Valisk. Şi asta nu mă sperie, ci mă-ngrozeşte! O să ne tortureze, o să vă chinuiască-n asemenea hal, încât veţi implora un suflet să vă posede şi să-i oprească. Ştiu c-asta vor face. Asta-i tot ce fac ei. Mi-au făcut-o şi mie, înainte, după care dr. Dobbs m-a trecut prin aceleaşi chinuri, din nou şi din nou, pur şi simplu ca s-afle cum a fost.

Furia îl părăsi şi bărbatul se lăsă moale în braţele lui Beth.

— O să mă sinucid. Da. Poate că asta-i soluţia. Aşa o pot ajuta pe Marie. Sunt sigur că pot. Orice este mai bine decât să fiu iarăşi posedat.

Beth începu să-l legene cât putea mai bine, alinându-l aşa cum ar fi făcut cu orice ţânc de cinci ani care se trezise dintr-un coşmar. Spusele lui o obsedau în mod neplăcut. La urma urmelor, se bizuiseră doar pe cuvântul Kierei că ar fi construit o societate nouă pentru ei. O singură înregistrare în care promitea că ea va fi diferită faţă de restul.

— Gerald, rosti fata după un timp, cine-i această Marie pe care vrei s-o ajuţi?

— Fiica mea.

— Aha. Înţeleg. Şi de unde ştii că ea este în Valisk?

— Pentru că pe ea o posedă Kiera.

Rocio Condra îşi deschise pliscul în ceea ce putea fi un zâmbet. Senzorul din cabina lui Skibbow nu era cel mai bun, iar legătura lui de afinitate cu procesorul său bitek suferea de întreruperi iritante, însă spusele bărbatului fuseseră cât se poate de clare.

Nu ştia prea bine în ce fel putea utiliza informaţia aceea, totuşi era primul semn al unei posibile fisuri în armura Kierei. Iar ăsta era un început.

În cele din urmă, Stephanie putu să vadă sfârşitul păturii de nor roşu. Plafonul masiv coborâse mereu spre sol în timp ce convoiul mergea nestingherit pe M6. Ghemotoace şi fuioare individuale clocoteau lovindu-se între ele, într-o mişcare ce amintea de talazuri care se sparg de stânci, iar în interiorul pântecului aceluia diform unduiau aşchii strălucitoare, roz şi aurii. Acţionau ca nişte conductori pentru un curent de agitaţie pură. Voinţa posedaţilor era contracarată, pavăza lor împotriva cerului era împiedicată de parafocul Regatului.

Peretele de lumină albă care cobora în lungul marginii turbulente părea aproape solid. În tot cazul, ochii femeii avură nevoie de ceva timp să se acomodeze, să definească încetişor umbrele granulate care stăteau ghemuite la capătul şoselei.

— Cred c-ar fi o idee bună să încetinim, îi spuse Moyo la ureche.

Stephanie frână, reducând mult viteza şi cele trei autobuze din spate îi imitară prudenţa. Când ajunse la două sute de metri de perdeaua unduitoare de lumină solară, opri complet. Aici baza norului se găsea la numai patru-cinci sute de metri înălţime şi lovea ca un berbece în frontiera invizibilă aflată în permanentă agitaţie.

De-a curmezişul şoselei fuseseră ridicate două rânduri de bariere de un portocaliu-strălucitor. Prima dintre ele era sub marginea norului, astfel că uneori era scăldată în lumină roşie, alteori în lumină albă; a doua se găsea la trei sute de metri mai spre nord şi era păzită de un pluton de puşcaşi marini regali. Dincolo de ei, câteva zeci de vehicule militare staţionau pe acostament, transportoare blindate de trupe, tancuri de sol, vehicule de comunicaţii, camioane, o bucătărie de campanie şi mai multe rulote ale cartierului general.

Stephanie deschise uşa autobuzului şi coborî pe şosea. Tunetele erau reduse aici la nivelul unui mârâit agresiv, avertizându-i pe nepoftiţi să se ţină departe.

— Ce i-au făcut ierbii? strigă Moyo.

Imediat la interiorul liniei de lumină solară, iarba era moartă, cu firele înnegrite şi uscate. Deja se fărâmiţa, transformându-se în pulbere. Zona moartă era paralelă cu graniţa norului roşu cât se vedea cu ochiul, după o linie care reteza perfect rectiliniu peste toate contururile de relief.

Stephanie privi în lungul fâşiei late de distrugere: arborii şi tufişurile fuseseră arse şi transformate în cioturi carbonizate.

— Bănuiesc că-i un fel de pământu-nimănui.

— Mi se pare o formulare niţel cam extremă, nu crezi?

Ea râse şi arătă în sus către norul strălucitor.

— Bun, ai şi tu dreptate. Ce vrei să faci în continuare?

— Nu sunt sigură.

Imediat îşi detestă indecizia. Acesta era momentul culminant al unei investiţii emoţionale enorme, însă aspectele sale practice fuseseră ignorate. „Aproape că regret că nu mai călătorim – îmi oferea o satisfacţie deosebită. Cu ce vom rămâne după aceea?”

Cochrane, Mephee şi Rana li se alăturară.

— Se pare c-avem nişte gagii cu aspect letal de neprietenos! răcni Cochrane pentru a acoperi tunetele.

Puşcaşii marini care străjuiau bariera stăteau nemişcaţi, dar îndărătul lor se zăreau alţii care veneau în fugă de la vehiculele de susţinere.

— Poate ar fi bine să merg şi să vorbesc cu ei, zise Stephanie.

— Nu mergi singură, protestă Moyo.

— Ar părea mai puţin ameninţător decât o delegaţie.

O batistă albă înmuguri în mâna femeii; o ridică deasupra capului şi înaintă spre prima barieră.

Locotenentul Anver o privi apropiindu-se şi transmise plutonului său comanda de desfăşurare, trimiţând jumătate dintre puşcaşi să păzească laturile şoselei împotriva altor posedaţi care ar fi încercat să se furişeze, deşi ar fi fost imposibil ca aceştia să treacă neobservaţi de sateliţi. Senzorii căştii transfocară pentru un prim-plan al chipului femeii, care mijea ochii evident deranjată de lumină, când apăru de sub umbra pestriţă a norului roşu. Pe faţă i se materializă o pereche de ochelari de soare.

— Este evident posedată, dataviză el colonelului Janne Palmer.

— Am văzut, Anver, mulţumesc. Din clipa asta datavizările îţi sunt accesate şi de Comitetul de Securitate.

— Am înţeles.

— Nu se consemnează alte activităţi în lungul parafocului, dataviză amiralul Farquar. Nu credem că femeia este o diversiune.

— Anver, mergi şi vezi ce doreşte, ordonă colonelul Palmer. Şi fii foarte precaut.

— Da, doamnă colonel.

Doi puşcaşi glisară într-o parte o secţiune a barierei şi Anver înaintă. Deşi avea de străbătut numai o sută de metri, drumul i se păru că durează jumătate din viaţă. Îşi petrecu timpul respectiv încercând să se gândească ce să-i spună femeii, dar, când ajunseră la numai câţiva paşi unul de celălalt, nu rosti decât:

— Ce vrei?

Ea coborî mâna cu batista şi-i aruncă un zâmbet prudent.

— Am adus nişte copii, ca să-i scoatem de aici. Sunt în autobuzele din spatele meu. Eu am… ăăă… am vrut să vă spun, ca să nu… înţelegi. Zâmbetul deveni stânjenit. Nu eram siguri cum veţi reacţiona.

— Copii?

— Da. Sunt vreo şaptezeci. Nu ştiu numărul exact, fiindcă nu i-am numărat.

— Vrea să spună că sunt copii non-posedaţi? întrebă amiralul Farquar.

— Copiii aceştia sunt posedaţi?

— Bineînţeles că nu! replică Stephanie indignată. Drept cine ne luaţi?

— Locotenente Anver, sunt prinţesa Kirsten.

Anver se încordă vizibil.

— Da, Alteţă.

— Întreab-o ce doreşte, care este târgul?

— Ce vrei pentru copii?

Buzele Stephaniei se subţiară furioase.

— Nu vreau nimic în schimbul lor, nu-s decât nişte copii. Tot ce doresc este asigurarea că voi, militarii, n-o să-i împuşcaţi când vi-i trimitem.

— Oh, dataviză prinţesa Kirsten. Locotenente, cere-i scuze în numele meu. Şi spune-i că-i suntem foarte recunoscători, ei şi celor care o însoţesc, pentru că ne-au adus copiii înapoi.

Anver îşi drese glasul; nu era tocmai lucrul la care se aşteptase, când îşi începuse drumul solitar spre marginea norului.

— Îmi cer iertare, doamnă. Prinţesa se scuză pentru presupunerile complet neîntemeiate. Îţi suntem recunoscători pentru ce ai făcut.

— Înţeleg. Nu-i uşor nici pentru mine. Următoarea întrebare este cum doriţi să procedăm?

Doisprezece puşcaşi marini o însoţiră înapoi la autobuze: voluntari fără costume-armură şi arme. Uşile autobuzelor fură deschise şi copiii coborâră. Urmă un potop de lacrimi şi alergături confuze dintr-o parte în alta. Majoritatea doreau să-i sărute şi să-i îmbrăţişeze pentru ultima oară pe adulţii care-i salvaseră (Cochrane se dovedi extrem de popular), spre marea surprindere a puşcaşilor.

Stephanie se pomeni aproape înlăcrimată când ultimii copiii porniră pe şoseaua lată, adunându-se în jurul puşcaşului voinic; unul dintre ei era chiar purtat pe umerii acestuia. Moyo îi cuprinse umerii cu braţul şi o strânse cu putere.

Locotenentul Anver veni în faţa ei şi salută perfect (un salut pe care Cochrane îl parodie destul de obscen). Părea realmente tulburat.

— Vă mulţumesc din nou, tuturor, rosti el. Acestea sunt chiar cuvintele mele; sub nor nu se poate dataviza.

— Să aveţi grijă de îngeraşi, spuse Tina smiorcăind fără să se ascundă. Biata Aanaleese are o răceală teribilă, niciunul dintre noi n-a putut s-o vindece. Şi Ryder detestă alunele; cred c-a făcut alergie şi…

Amuţi când Rana o strânse de antebraţ.

— Vom avea grijă de ei, rosti grav locotenentul Anver. Şi voi aveţi de asemenea grijă. Privi semnificativ la parafoc, unde un alai de vehicule se masa în jurul barierei pentru a-i întâmpina pe copii: Ar fi bine să staţi departe de locul ăsta. Încuviinţă scurt din cap spre Stephanie şi porni înapoi, către barieră.

— Ce-a vrut să spună? întrebă Tina plângăreţ.

— Uau! expiră Cochrane prelung şi sonor. Se pare c-am făcut-o, nenicuţă, că le-am arătat forţelor răului să nu se pună cu noi.

Moyo o sărută pe Stephanie.

— Sunt foarte mândru de tine!

— Bleah, se strâmbă Cochrane. Voi nu v-opriţi niciodată, obsedaţilor?

Zâmbind, Stephanie se aplecă şi-l sărută pe frunte, agăţându-şi buzele în părul lui.

— Îţi mulţumesc şi ţie.

— Vrea cineva să-mi zică ce a vrut să spună? rosti Tina. Vă rog!

— Nimic bun, replică Mephee. Asta-i sigur.

— Ce facem acum? întrebă Rana. Adunăm alţi copii? Sau ne despărţim? Sau ne stabilim în ferma aia despre care am vorbit? Ia ziceţi!

— În mod clar rămânem împreună, spuse Tina. După toate câte am făcut, n-aş suporta să-l pierd pe vreunul dintre voi. Acum sunteţi familia mea.

— Familie! Asta-i cosmic, surioară. Ia zi, atunci, ce părere ai despre incest?

— Nu ştiu ce vom decide, spuse Stephanie. Dar cred c-ar trebui să urmăm sfatul locotenentului şi să stăm cât mai departe de locul ăsta.

Avionul spaţial se ridică din stratosfera lui Nyvan pe jeturi gemene de văpăi de plasmă, arcuindu-se către coordonatele de injecţie pe orbită, la o mie de kilometri depărtare. Submuniţii continuau să presare spaţiul cosmic cu explozii şi semnalizări false, în timp ce dronele de bruiaj electronic lansau impulsuri de gigawaţi spre toate emisiile pe care le puteau detecta. După activarea rachetelor sale reactive, avionul spaţial nu mai era invizibil pentru supravieţuitorii din bătălia viespilor de luptă.

Lady Macbeth zbura la o sută de kilometri deasupra sa, cu senzorii şi tunul maser activate pentru a lovi orice proiectil care s-ar fi fixat pe ea. Nava stelară trebuia să-şi ajusteze permanent vectorul de zbor, pentru a păstra avionul spaţial în raza sa protectoare. Joshua îi privea propulsia, învăpăindu-se, reducând viteza, accelerând, schimbând altitudinea. În cinci rânduri maserele traseră, pentru a distruge submuniţii ce se apropiau.

Până ce avionul spaţial ajunse la orbită şi începu manevrele pentru andocare, cerul de deasupra lui Nyvan se domolise considerabil. Numai alte trei nave stelare erau vizibile pentru senzorii lui Lady Mac şi toate erau fregate ale forţelor defensive locale. Niciuna nu părea interesată de Lady Mac şi nici măcar una de cealaltă. Beaulieu începu o baleiere senzorială amănunţită, atentă la inevitabilele cascade haotice de sfărâmături postexplozii, care aveau să sporească considerabil şi pentru destul timp riscul deplasării pe orbită joasă. Unele ecouri de semnale erau stranii şi o sileau să redefinească parametrii baleierii. Senzorii lui Lady Mac îşi comutară focalizarea, îndepărtându-se de planetă.

Joshua lunecă prin trapă pe punte. Hainele i se uscaseră în aerul fierbinte din cabina avionului spaţial, dar murdăria şi petele rămăseseră. Uniforma-combinezon a lui Dahybi se găsea într-o stare similară.

Sarha îl privi cu atenţie.

— Melvyn? întrebă ea încet.

— Îmi pare rău…

— Căcat!

— Voi doi aţi făcut treabă bună aici, zise Joshua. Bravo, menţinerea deasupra avionului spaţial a fost pilotare excelentă.

— Mulţumesc, Josh.

Joshua se uită de la Liol, care era ancorat de un covoraş adeziv lângă cuşeta de acceleraţie a căpitanului, la Sarha, a cărei expresie nu dovedea nici un regret.

— Iisuse, i-ai dat codurile de acces!

— Da. A fost decizia mea de comandă. Aici sus a fost război, Joshua.

Tânărul decise că nu merita să facă un caz din asta, mai ales ţinând seama de toate care se petrecuseră.

— De aceea te-am lăsat la conducere, rosti Joshua. Am avut încredere în tine, Sarha.

Femeia se încruntă suspicios faţă de tonul sincer.

— Aşadar ai pus mâna pe Mzu. Sper să fi meritat.

— Bănuiesc că pentru Confederaţie a meritat. Pentru oameni ca indivizi… ar trebui să-i întrebi pe ei. Pe de altă parte însă, oamenii mor de mult timp din cauza ei.

— Căpitane, spuse Beaulieu, accesează, te rog, suita noastră de senzori.

Joshua făcu o tumbă prin aer şi ateriză pe cuşeta sa de acceleraţie. Imaginile de la bateriile de senzori externi i se extinseră în minte. Ceva era greşit… Nu puteau fi adevărate.

— Iisuse Hristoase!

Creierul îi acţiona deja în conjuncţie cu programul de astronavigaţie al calculatorului de zbor pentru a stabili un vector, înainte ca tânărul să fi admis pe deplin realitatea potopului de roci care năvălea spre planetă.

— Pregătiţi-vă pentru accelerare, peste treizeci de secunde… din clipa asta! Trebuie să plecăm.

O verificare rapidă a senzorilor interni îi arătă pe noii lui pasageri grăbindu-se către cuşete; peste imaginile acelea se suprapuneau traiectorii galbene şi purpurii ce unduiau agitate după cum Joshua definitiva traiectoria lor finală.

— Cine a făcut asta? se interesă.

— Habar n-am, răspunse Sarha. S-a-ntâmplat în timpul bătăliei şi abia apoi ne-am dat seama. În tot cazul, e sigur că n-au fost lovituri aleatorii de viespi de luptă.

— O să monitorizez eu tuburile propulsiei, anunţă Joshua. Sarha, tu ocupă-te de sisteme, te rog. Liol, tu ai controlul armamentului.

— Am înţeles, căpitane, zise Liol.

Tonul era strict neutru şi Joshua fu mulţumit cu asta. Declanşă propulsiile cu fuziune ale lui Lady Mac, aducând acceleraţia la trei ge.

— Unde mergem? întrebă Liol.

— A dracu' de bună întrebare! pufni Joshua. Deocamdată vreau doar să plecăm de aici. După aceea va depinde mai degrabă de ce vor decide Ione şi agenţii.

Trebuie să fie cineva care să ştie. Unul dintre voi.

Ştim că există. Ştim că se ascunde.

Aşteaptă două corpuri. Un bărbat şi o femeie. Tinere, splendide. Le auziţi? Le simţiţi gustul? Se roagă ca unul dintre voi să intre în ele. O puteţi face. Toate bogăţiile şi plăcerile realităţii pot fi din nou ale voastre. Dacă aveţi preţul de intrare – o informaţie măruntă. Asta-i tot.

Nu s-a ascuns singură. A ajutat-o cineva. Probabil mai mulţi. Tu ai fost unul?

Aha. Da. Tu. Tu eşti demn de crezare. Tu ştii.

Vino atunci. Înaintează, apropie-te. Te răsplătim cu…

Urlă de încântare şi de groază când înaintă cu greu prin sistemul nervos al victimei aflate în agonie. Avea de făcut faţă durerii, ruşinii şi umilinţei; implorărilor tragice, teribile, ale sufletului adevărat al corpului. Le doborî pe toate, una câte una, tămăduind carnea distrusă, suprimând şi ignorând protestele, până nu mai rămase decât propria lui ruşine. Nu atât de lesne de abandonat.

— Bun sosit în Organizaţie, rosti Oscar Kearn. Ai făcut aşadar parte din misiunea lui Mzu?

— Da. Am fost cu ea.

— E bine. Mzu asta e o femeie isteaţă. Mă tem că ne-a scăpat o dată-n plus, din cauza trădătoarei Barnes. Chiar şi aşa, numai cei cu resurse uimitoare pot ocoli un fierberg care urmează să le cadă-n cap. Până acum nu mi-am dat seama cu ce aveam de-a face. Nu cred că ea ne-ar fi ajutat, nici dacă am fi prins-o. E dură şi decisă. Acum însă norocul i-a luat sfârşit. Tu-mi poţi spune, nu-i aşa? Tu ştii unde se află Alchimistul.

— Da, încuviinţă Ikela, ştiu unde se află.

Alkad Mzu pluti pe punte, însoţită de Monica şi Samuel. Îl salută pe Joshua cu un zvâcnet scurt din buze, apoi clipi iute când îl zări pe Liol.

— Nu ştiam că eraţi doi.

Liol rânji larg.

— Înainte de a începe să ne certăm între noi în privinţa sorţii tale, dr. Mzu, vorbi un gardist, doresc să confirmi dacă Alchimistul există sau a existat într-adevăr.

Alkad atinse cu vârful piciorului un covoraş adeziv de lângă cuşeta căpitanului, asigurându-se că nu se va ridica în imponderabilitate.

— Da, zise ea, există. Eu l-am construit. Pe Maica Maria, acum îmi pare rău c-am făcut-o, dar trecutul nu se mai întoarce! Unica mea grijă actuală este să nu cadă în mâinile altora, nici ale voastre şi, cu certitudine, nici ale posedaţilor.