Peter F. Hamilton Zorii noptii

— Forţe ETA suplimentare pot ajunge acolo în şapte minute, zise Bernard Gibson.

— Căcat…

Fusese o datavizare de la pilot. O lance mare de foc alb ţâşni în sus din autobuz şi lovi partea ventrală a hipersonicului. Avionul se cutremură, apoi se îndepărtă rapid, aproape făcând un tonou de nouăzeci de grade. Picături strălucitoare de ceramică topită fură împroşcate din gaura ce se căsca în fuzelaj şi arseră pe suprafaţa autostrăzii. Cu aerodinamica afectată, aparatul vibra întruna, pierzând din înălţime. Pilotul se strădui cu disperare să-l redreseze, totuşi coborâse deja prea mult. Ajunse şi el la concluzia calculatorului de zbor şi activă sistemul de protecţie la prăbuşire.

Spumă sub presiune uriaşă irupse în cabină, îngropându-i pe membrii grupei ETA. Generatoarele de valenţă o solidificară într-o secundă.

Avionul izbi solul, deschizând o brazdă uriaşă prin vegetaţie şi solul negru, moale. Botul, aripile şi coada se boţiră şi se rupseră, iar fragmentele zimţate se rostogoliră în noapte. Cilindrul masiv al cabinei parcurse încă şaptezeci de metri, descotorosindu-se de traverse structurale şi module auxiliare strivite. Se opri cu un zguduit puternic, lovind surd un mal abrupt de pământ.

Generatoarele de valenţă decuplară şi spuma se scurse din epavă, amestecându-se cu noroiul. La interior, siluete se mişcară slab.

Bernard Gibson expiră dureros.

— Cred că nimeni n-a păţit nimic.

Unul dintre celelalte două hipersonice revenea către locul prăbuşirii. Al doilea rămăsese respectuos la un kilometru înapoia autobuzului.

— Hristoase! gemu Vicky Keogh. Autobuzul încetineşte. Vor coborî.

— Ce facem acum? întrebă prim-ministrul cu glas care se auzi speriat şi furios.

— O singură grupă ETA nu-i poate restricţiona, rosti Ralph.

Era ca şi cum şi-ar fi mărturisit trădarea. „Am înşelat aşteptările oamenilor ăstora. Sunt eşecul şi vina mea.”

— În autobuzul acela simt şaizeci de persoane! exclamă îngrozit Warren Aspinal. Poate am reuşi să-i vindecăm.

— Da, domnule, ştiu asta.

Ralph îşi înăspri expresia, camuflând sentimentul de inutilitate pe care-l încerca, şi se uită la Landon Mecullock. În mod evident, şeful poliţiei ar fi dorit să argumenteze; îşi privi adjunctul, care ridică din umeri neajutorat.

— Amiral Farquar? dataviză Landon Mecullock.

— Da.

— Eliminaţi autobuzul.

Prin suita de senzori a hipersonicului, Ralph văzu cum rafala laser de pe orbită joasă izbi vehiculul fantasmagoric. Pentru o clipită zări silueta adevăratului Longhound în interiorul învelişului iluzoriu, de parcă adevăratul scop al armei ar fi fost demascarea adevărului. După aceea barajul de energie incineră autobuzul odată cu un cerc cu diametrul de treizeci de metri din autostradă.

Când se uită în jur, Ralph zări propria sa spaimă şi oroare oglindită pe chipurile celor din Nodul 1.

Diana Tieman fu cea care-i susţinu privirea, iar faţa ei vârstnică şi blândă se cută de simpatie plină de înţelegere.

— Îmi pare rău, Ralph, rosti ea. N-am fost îndeajuns de rapizi. IA-urile tocmai m-au anunţat că autobuzul s-a oprit în primele patru oraşe de pe ruta programată.

Al Capone se îmbrăca aşa cum se îmbrăcase dintotdeauna: cu stil. Costum la două rânduri din serj albastru, cravată din mătase cu imprimeu oriental, pantofi negri de lac şi pălărie gri-perlat, înclinată şmechereşte într-o parte. Inele din aur cu pietre preţioase multicolore îi sclipeau pe toate degetele, iar pe degetul mic avea un diamant cât un ou de raţă.

Nu avusese nevoie de mult timp pentru a decide că oamenii din această lume a viitorului nu erau prea stilaţi din punctul de vedere al modei. Toate costumele pe care le vedea erau largi şi din mătase, deşi imprimeurile lor din linii subţiri, colorate, le făceau să semene mai degrabă cu nişte pijamale japoneze lălâi. Cei care nu aveau costume purtau variante de veste şi cămăşi sport mulate pe corp, cel puţin pentru cei sub treizeci şi cinci de ani. Al se holbase din capul locului la păpuşele, convins că toate erau prostituate. Ce fel de fată decentă s-ar fi îmbrăcat în felul acela, dezgolindu-şi o parte atât de mare a corpului? Fuste care aproape nici nu le acopereau fundurile… şorturi care nu erau cu nimic mai bune… Totuşi, nu! Erau pur şi simplu fete obişnuite, normale, zâmbitoare şi vesele. Locuitorii oraşului acesta nu erau obsedaţi de moralitate şi decenţă. Lucrurile care ar fi cauzat apoplexia unui preot catolic de acasă nu ridicau aici nici măcar o sprânceană.

— Cred c-o să-mi placă viaţa asta, declară Al.

Era însă o viaţă ciudată. Fusese reîncarnat în calitate de magician; un magician adevărat, nu unul dintre scamatorii aceia scumpi pe care-i angajase pentru cluburile lui din Chicago. Aici, orice şi-ar fi dorit apărea ca din senin.

Pentru a se obişnui cu asta, avusese nevoie de ceva mai mult timp. Te gândeşti şi… pac! Apărea imediat – totul, de la o Thompson în stare perfectă de funcţionare, la un dolar din argint care scânteia sub soarele fierbinte. Era o chestie al dracului de bună pentru haine. Brad Lovegrove purtase o salopetă din material roşu-închis strălucitor, ca un gunoier de tot rahatul.

Al îl putea auzi pe Brad Lovegrove scâncind înlăuntrul său, ca şi când ar fi avut un spiriduş cuibărit în centrul creierului. Urla ca un nebun absolut şi era la fel de iraţional. Prin maldărele de steril exista totuşi şi ceva aur, pepite de douăzeci şi patru de carate. De pildă… după ce-i reveniseră minţile, Al crezuse că planeta aceasta era poate Marte sau Venus. Nici vorbă! Noua Californie nu se afla nici măcar pe orbita aceluiaşi soare ca Pământul. Nici nu mai era în secolul XX!

Iisuse, era nevoie să dai ceva pe gât, ca să nu-ţi explodeze capul de la chestiile astea!

Dar de unde să iei băutură? Al îşi imagină că-l strângea cu putere pe micul spiriduş, ca şi cum creierul său ar fi fost un muşchi gigantic. Îl contractă lent.

Un macromall la intersecţia dintre Longwalk şi Sunrise, chiţăi silenţios Lovegrove. Acolo există un magazin specializat, cu băuturi alcoolice de pe toate planetele Confederaţiei, probabil că au şi bourbon de pe Pământ.

Băuturi din toată galaxia! I-auzi ce mai chestie!

Aşa că Al porni la drum. Era o zi minunată.

Trotuarul era atât de lat, încât constituia practic un bulevard în sine; nu existau dale de pavaj, ci totul era o fâşie unică, fără îmbinări, dintr-un material ce părea o încrucişare între marmură şi beton. La fiecare vreo patruzeci de metri, prin cratere din suprafaţa trotuarului se ridicau arbori luxurianţi, ale căror mănunchiuri largi de peste o jumătate de metru de flori ovale aveau o nuanţă imposibilă de purpuriu metalic.

Zări câteva maşinării de mărimea unor pubele, ce se mişcau placid printre pietonii care se bucurau de strălucirea soarelui de la sfârşitul dimineţii, mai grozave decât orice visase vreodată Henry Ford. Mecanoizi utilitari, îi spuse Lovegrove, care curăţă trotuarul, culegând gunoaiele şi frunzele căzute.

Baza fiecărui zgârie-nori era ocupată cu magazine de delicatese, baruri, restaurante şi cafenele; mesele se revărsau pe trotuar ca în oraşele europene. Pasaje pătrundeau adânc în clădiri.

Din câte putea să vadă Al, acelaşi gen de cartier pentru bogaţi se afla şi de cealaltă parte a străzii, probabil la vreo sută cincizeci de metri depărtare. Desigur însă că nu puteai ajunge acolo, fiindcă nu aveai cum să ocoleşti bariera înaltă de doi metri şi jumătate din sticlă şi metal care mărginea drumul.

Al rămase o vreme cu faţa apăsată de sticlă, privind maşinile silenţioase care goneau într-o parte şi alta. Semănau cu nişte gloanţe mari cu roţi. Toate erau strălucitoare, aidoma cromului colorat. Nici măcar nu mai trebuie să le virezi din volan, îi spuse Lovegrove, fiindcă o fac singure. Aveau motoare electrice complicate, nu cu ardere internă. Iar viteza – peste două sute de kilometri pe oră.

Al ştia ce erau kilometrii; aşa le ziceau francezii la mile.

Nu era însă foarte sigur în privinţa folosirii unui automobil pe care să nu-l poată conduce el însuşi, mai ales unul care să gonească cu asemenea viteză. Şi, oricum, electricitatea părea afectată în prezenţa sa. De aceea continuă să meargă pe jos.

Zgârie-norii îl ameţeau prin înălţimea lor, iar când priveai în sus nu puteai vedea decât reflexiile altor zgârie-nori. Păreau să se aplece peste stradă, întemniţând lumea de dedesubt. Lovegrove îi spuse că erau atât de înalţi, încât vârfurile le fuseseră proiectate să se legene în vânt, balansându-se douăzeci-treizeci de metri înainte şi înapoi în ralanti.

— Gura, mârâi Al.

Spiriduşul se ghemui şi mai strâns, ca un şarpe înnodat.

Oamenii se uitau la Al – la îmbrăcămintea lui. Al se uita la oameni, fascinat şi radios. Îl şoca să vadă negri şi albi laolaltă, ca şi alte rase, mediteraneeni mai deschişi la culoare, ca el însuşi, chinezi, indieni. Unii păreau să-şi fi vopsit părul în culori complet nepotrivite. Uimitor!

Şi toţi păreau relaxaţi, având parcă un acelaşi surâs interior. Etalau o nonşalanţă şi o siguranţă pe sine pe care nu le mai văzuse până atunci. Diavolul care-i mânase pe atâţia oameni în anii 1920 lipsea, ca şi cum edilii oraşului aboliseră complet grijile.

Aveau de asemenea o sănătate uluitor de bună. După ce mersese un cvartal şi jumătate, Al încă nu zărise pe nimeni nici măcar pe departe supraponderal. Nu era de mirare că purtau haine scurte. O lume în care toţi se antrenau permanent, până şi bătrânii de şaptezeci de ani.

— Mai aveţi încă baseball, nu? murmură Al încet. Da, confirmă Lovegrove.

Mda, Paradisul adevărat.

După o vreme, îşi scoase haina şi o purtă pe umăr. Mergea de un sfert de oră şi nu se părea că ar fi ajuns undeva. Bulevardul masiv dintre zgârie-nori nu se modificase defel.

— Hei, amice! strigă el.

Negrul – care arăta ca un luptător profesionist – se întoarse şi surâse larg şi amuzat când văzu straiele lui Al. Ţinea pe după umeri o fată cu piele de indiană şi păr bălai de prime. Picioarele lungi îi erau puse în evidenţă de fusta-pantalon bufantă.

„Drăguţică bucăţică”, gândi Al şi-i zâmbi. „O adevărată bombonică.” Brusc, îşi dădu seama că nu se mai culcase de şase secole cu o femeie.

Ea îi răspunse la zâmbet.

— Cum pot să chem un taxi pe aici?

— Datavizează la procesoarele şoselei, amice, spuse negrul exuberant. Oraşul are un milion de taxiuri. N-are profit de pe urma lor. Dar pentru asta suntem buni noi, contribuabilii proşti, ca să compensăm pierderile, nu?

— Nu pot face chestia aia cu data… fiindcă nu-s de pe aici.

Fata chicoti.

— Numa' ce-ai coborât dintr-o navă stelară?

Al îşi atinse marginea pălăriei cu două degete.

— Aşa ceva, doamnă. Aşa ceva.

— Marfă! De unde eşti?

— Chicago. De pe Pământ.

— Hei, uau! Pân-acum n-am mai întâlnit pe nimeni de pe Pământ. Cum este?

Zâmbetul lui Al îşi pierdu strălucirea. Iisuse, da' femeile de aici erau directe, nu glumă! Iar braţul solid al negrului continua s-o ţină după umeri. Nu părea să-l deranjeze că puicuţa lui făcea conversaţie cu un bărbat complet necunoscut.

— Toate oraşele seamănă-ntre ele, rosti Al şi schiţă un gest jalnic spre zgârie-norii argintii, de parcă aceea ar fi fost o explicaţie suficientă.

— Oraşe? Trăiam cu impresia că pe Pământ aveţi doar arcologii.

— Auziţi, vreţi să-mi spuneţi cum s-opresc un căcat de taxi, sau nu?

O dăduse-n bară. Ştiu asta în clipa în care văzu cum expresia bărbatului se înăspreşte.

— Vrei să-ţi apelăm unul, amice?

Bărbatul privea mai atent, mai pe îndelete, hainele lui Al.

— Sigur că da, riscă Al.

— Bine. Nici o problemă. S-a făcut.

Un surâs fals.

Al se întrebă ce făcuse de fapt bărbatul. N-avea nici un radio-brăţară ca Dick Tracy sau altceva în felul acela, ca să cheme un taxi. Stătea pur şi simplu locului, rânjea şi-l lua pe Al de fraier.

Lovegrove îi împuia capul cu rahaturi despre telefoane miniaturale în creier. El însuşi avea unul, îi spuse, dar încetase să mai funcţioneze când îl posedase Al.

— Acum o să-mi spui despre Chicago? întrebă fata.

Al putea să vadă cât de îngrijorată era. Glasul ei, postura corpului, felul în care se topise în braţele cuprinzătoare ale bărbatului ei… Toate îi telegrafiau teama şi el ştia să citească semnele. Teama din alţii îi era perfect familiară.

Îşi apropie brusc faţa de negru şi mârâi către nemernicul cel şmecher. Pentru o clipă, trei cicatrice lungi îi pulsară arzător pe obrazul stâng.

— O să te ţin io minte, muistule. O să te găsesc io. O să te-nvăţ io ce-nseamnă respectu' şi, băiete, o să-nveţi în modul cel mai usturător.

Furia cea veche îi ardea acum în trup, membrele îi tremurau, iar glasul i se ridică la un muget asurzitor.

— Nimeni nu se cacă pe Al Capone! Ai înţeles? Nimeni nu mă tratează ca pe un căcat de câine în care ai călcat! Io am condus Chicago-n pula mea! Oraşul ăla a fost proprietatea mea. Nu-s un boschetar neşters la cur pe care-l poţi lua la mişto! Trebuie. Să-mi. Arăţi. RESPECT.

— Retro-mpuţit!

Bărbatul repezi un pumn spre el.

Probabil că Al l-ar fi bătut chiar dacă trupul lui Lovegrove n-ar fi fost amplificat de puterea energistică pe care sufletele posedatoare o degajau în universul natural. Anii petrecuţi în Brooklyn îl aruncaseră în nenumărate încăierări şi oamenii învăţaseră repede să se ferească de temperamentul lui.

Al se eschivă instinctiv, cu pumnul drept deja pornit. Lovitura era focalizată, mintal şi fizic. Îl izbi pe bărbat perfect în partea laterală a maxilarului.

Se auzi un trosnet hidos de os sfărâmat. Tăcere apăsătoare. Bărbatul zbură îndărăt cinci metri prin aer şi se prăbuşi pe trotuar, unde rămase cu membrele răşchirate. Lunecă încă doi metri pe compozitul carbon-beton, înainte de a se opri, complet nemişcat. Sângele începu să-i ţâşnească din gură, acolo unde osul serat îi găurise obrazul şi buza.

Al se holbă, surprins.

— Să dea dracii!

Începu să râdă încântat.

Fata ţipă. Ţipă şi iar ţipă.

Al privi în jur, brusc neliniştit. Toţi oamenii de pe trotuarul lat se uitau la el şi la negrul rănit.

— Taci! şuieră el spre gagica isterică. Taci!

Ea însă nu tăcea. Continua să zbiere, să zbiere şi iar să zbiere. De parcă aceea i-ar fi fost profesia.

Apoi se auzi alt sunet, care răsuna prin urletele ei, crescând în intensitate de fiecare dată când fata îşi trăgea răsuflarea. Şi Al Capone îşi dădu seama că, după şase sute de ani, putea recunoaşte nu numai zgomotele armelor de foc. Nici sirenele poliţiei nu se schimbaseră prea mult.

Începu să alerge. Oamenii se împrăştiau din faţa lui, aşa cum pisoii fug de un dulău. Urlete şi răcnete izbucniră de jur împrejur.

— Opriţi-l!

— Mişcă

— Retro-mpuţit.

— L-a omorât pe gagiul ăla. Dintr-un singur pumn.

— Nu! Nu-ncerca să…

Un bărbat se repezi către el. Voinic şi decis, uşor aplecat, pentru un placaj de rugbi. Al flutură dintr-o mână, aproape cu nepăsare, şi foc alb împroşcă faţa eroului. Petale negre de carne se defoliară de pe os, sfârâind. Părul castaniu des luă foc, transformându-se în cenuşă. Icnetul surd de agonie încetă când durerea supraîncărcă conştiinţa bărbatului şi acesta colapsă.

Iar apoi se declanşă adevăratul infern. Oamenii speriaţi deveniră o gloată îngrozită. Alergau tropăind din faţa lui. Privitorii de pe margini fură prinşi de năvală şi călcaţi în picioare.

Al privi peste umăr şi văzu cum se pliază o secţiune a barierei străzii. Maşina de poliţie lunecă spre el. Un fuzelaj neted ca de avion, cu aspect periculos de vârf de lance negru-albastru. Deasupra lui fulgerau lumini orbitor de puternice.

— Stai pe loc, Retro! bubui un glas din maşină.

Al reduse viteza. În faţa lui se deschidea un pasaj, dar intrarea arcuită era îndeajuns de largă pentru maşina de poliţie. La dracu'! Viu iarăşi, de patruzeci de minute, şi deja fugea de poliţişti.

Ce altceva mai era nou?

Se opri şi se răsuci cu o sută optzeci de grade pentru a-i înfrunta, cu Thompsonul placat cu argint strâns în mâini. Alte două – futu-i! – maşini de poliţie veneau de pe stradă, îndreptându-se direct către el. Uşi mari, ca nişte plăci, se ridicară aidoma unor aripi în spatele lor şi de acolo ieşiră în goană creaturi. Nu erau nici oameni, nici animale. Animale-maşini? Indiferent ce ar fi fost, nu păreau liniştitoare. Din corpurile solide de metal mai ieşeau ţevi butucănoase de arme. Aveau prea multe picioare şi toate erau din cauciuc, fără genunchi sau glezne.

Mecanoizi de asalt, spuse Lovegrove şi în glasul mintal se simţea o undă de incitare. Lovegrove se aştepta ca făpturile acelea să-l învingă.

— Sunt electrici? întrebă Al.

Da.

— E bine.

Îl privi pe cel din faţă şi-şi azvârli primul descântec vrăjitoresc.

Sergentul de poliţie Alson Loemer îşi anticipa deja promovarea când ajunse la locul incidentului. Loemer fusese încântat când nanonicele lui neurale receptaseră actualizările de la secţie. Cu hainele sale bizare, bărbatul arăta realmente ca un Retro. Banda de terorişti ce purtau haine din alte epoci istorice înnebunise de trei zile departamentul de poliţie, obstrucţionând sistemele oraşului prin arme cu plasmă de stil nou şi câmpuri de bruiaj electronic. Şi cu alte chestii. Majoritatea poliţiştilor auziseră zvonuri intense despre răpiri, despre oameni care dispăreau aleatoriu de pe străzi, noaptea. Şi nici măcar un singur Retro nu fusese reţinut. Companiile de ştiri datavizau tone de speculaţii nebuneşti pe reţeaua de comunicaţii: un grup religios… o bandă de mercenari extraplanetari… ba chiar şi noţiuni mai smintite. Primarul îşi ieşise din minţi şi-l presa iritat pe şeful poliţiei. Pe coridoarele secţiei apăruseră indivizi cu aspect profesional dintr-o agenţie de contrainformaţii guvernamentală nenumită, dar nici ei nu ştiau mai multe decât poliţiştii de teren.

Acum el, sergentul Loemer, avea să pună mâna pe unul dintre jegoşii ăia.

Trecu maşina de patrulare peste bariera pliată şi sui pe trotuar. Delincventul era chiar în faţă şi fugea spre baza Turnului Uorestone. Alte două maşini erau alături de Loemer, apropiindu-se de delincvent, încadrându-l. Loemer îşi lansă ambii mecanoizi de asalt ai maşinii şi le dataviză instrucţiunile de izolare şi reţinere.

În clipa aceea maşina lui începu să aibă probleme, accelerând pe neaşteptate. Senzorii îi arătară cetăţeni speriaţi, care alergau ca să scape; un mecanoid se legănă pe lângă el, trăgând fără discernământ. Sergentul lansă comenzi de dezactivare în procesorul propulsiei. Nu avură nici un efect.

Şi apoi Retro începu să tragă în maşinile de poliţie. Indiferent ce ar fi fost arma pe care o folosea, proiectilele ei treceau prin blindaj, lovind osiile şi butucii de roţi. Lagărele scrâşniră şi ţiuiră în tonul unic şi imediat recognoscibil care anunţa distrugerea iminentă. Loemer apăsă prompt pe decuplarea manuală de urgenţă, oprind instantaneu energia.

Maşina de poliţie derapă şi ricoşă din bariera străzii, pentru a se izbi în unul dintre arborii regree plantaţi în lungul trotuarului. Alarma internă de accident se declanşă, asurzindu-l pe jumătate pe Loemer, care era deja ameţit, iar chepengul lateral de urgenţă ejectă. Scaunul-bulă lunecă pe şinele telescopice. Segmentele groase, ranforsate, ale bulei translucide se desfăcură către spate aidoma unor petale, îngăduindu-i bărbatului să cadă, plângând, în genunchi, când aerul din jur revărsă o rafală teribilă de impulsuri de supraîncărcare senzorială. Nanonicele lui neurale nu izbutiră să datavizeze un cod de închidere spre mecanoizii care-şi pierduseră controlul. Ultimul lucru pe care-l văzu când se prăbuşi pe sol fu copacul regree rupt, care începea să se încline direct deasupra lui.

Până şi Al fu afectat de atacul sălbatic al proiectilelor de supraîncărcare senzorială. Rânjetul dement cu care urmărise derapajele şi ciocnirile maşinilor de poliţie fu stopat rapid de asaltul de lumină, sunete şi mirosuri. Abilitatea lui energistică putu să devieze doar grosul impactului, după care bărbatul se întoarse şi alergă împleticit către intrarea pasajului. Înapoia lui mecanoizii continuau să inunde strada cu putere de foc aleatorie, clătinându-se ca nişte beţivi. Doi se loviră unul de celălalt şi ricoşară, căzând. Picioarele li se zvârcoliră haotic, precum gândacii răsturnaţi pe spate.

Trotuarul era presărat cu trupuri inerte. Oamenii nu erau morţi, gândi Al, ci doar teribil de loviţi. Ii-suse, da' şmecheriile astea de soldaţi mecanici erau nişte chestii al naibii de nasoale! Şi spre deosebire de poliţiştii adevăraţi, pe ele nu le-ai fi putut mitui.

Poate că Noua Californie nu era chiar un paradis.

Al se poticni prin pasaj, prins în torentul de oameni disperaţi să scape din haos. Costumul îi dispăru treptat, iar culorile vii şi tăietura reveniră la salopeta cafenie originală a lui Lovegrove.

Ridică în braţe o fetiţă cu obrajii scăldaţi în lacrimi şi o purtă. Se simţea bine să fie de ajutor. Porcii ăia blestemaţi şi fără creier ar fi trebuit să se fi asigurat că-n jur nu existau copii înainte să-l fi atacat, trăgând cu toate armele. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat pe timpuri în Chicago.

La două sute de metri după intrarea în pasaj se opri într-un grup de oameni speriaţi şi obosiţi. Ajunseseră suficient de departe pentru ca efectele proiectilelor de supraîncărcare senzorială să nu-i atingă. Familiile se strângeau laolaltă, alţii îşi strigau prieteni sau persoane dragi.

Al o lăsă pe fetiţă din braţe. Ea continua să plângă, probabil din cauza gazelor lacrimogene, pentru că nu se vedea nici o rană, pe nicăieri. Apoi mama ei apăru în goană şi o strânse cu disperare la piept. Îi mulţumi din tot sufletul lui Al. O doamnă drăguţă. Ţinea la copiii şi la familia ei. Asta era bine, era cuvenit. Lui Al îi părea rău că nu mai avea pălăria, ca s-o salte în direcţia ei.

Şi de fapt, cum exprimă oamenii de pe planeta asta genul acela de politeţe protocolară?

Lovegrove fu derutat de întrebare.

Al continuă prin pasaj. Peste câteva minute, poliţaii aveau să roiască aici. După încă o sută cincizeci de metri, reveni pe stradă. Merse calm. Direcţia nu conta, ci doar să se îndepărteze. De data aceasta păstră pe el salopeta lui Lovegrove. Nimeni nu-l băgă în seamă.

Al nu era sută la sută sigur cum să procedeze în continuare. Totul era foarte straniu – planeta aceasta, dar şi situaţia lui. Deşi „straniu” nu era tocmai cuvântul potrivit, pentru că se simţea mai degrabă copleşit. Sau pur şi simplu înfiorat. Era destul de neplăcut să te gândeşti că popii avuseseră dreptate despre lumea de apoi, rai şi iad. El nu mergea prea des la biserică, spre nemulţumirea maică-sii.

„Mă-ntreb dacă am fost mântuit şi dacă mi-am plătit datoriile cereşti. De aceea sunt înapoi în lume? Dar dacă te reîncarnezi, n-ar trebui să-ncepi să retrăieşti ca prunc?”

Nu tocmai genul de gânduri cu care era obişnuit.

Un hotel, îi spuse lui Lovegrove, trebuie să mă odihnesc şi să mă gândesc pe îndelete la ce-i de făcut.

Se părea că majoritatea zgârie-norilor dispuneau de un soi de cazări, însă trebuia să plăteşti pentru ele.

Mâna lui Al se îndreptă cu un gest reflex către un buzunar de pe cracul salopetei. Scoase un disc de credit Banca Joviană, o monedă groasă şi mare, argint strălucitor pe o parte, magenta pe cealaltă. Lovegrove explică supus cum funcţiona şi Al îşi puse degetul mare pe centrul ei. Pe partea argintie undui o reţea de linii verzi.

— La dracu'!

Încercă iarăşi, concentrându-se, dorind. Făcând magia.

Liniile verzi începură să alcătuiască cifre, grosolane la început, apoi distincte şi regulate. Lovegrove îi spusese că într-unul dintre discurile acestea puteai depozita toată trezoreria unei planete. Al ciulise urechile la auzul acelor cuvinte. Apoi simţi că ceva nu era tocmai în regulă. În apropiere exista o prezenţă.

El nu se gândise mai deloc la ceilalţi. La cei care fuseseră deja aici, când el sosise în corpul lui Lovegrove. Aceiaşi care-l abandonaseră în magazinul scos din uz. Totuşi dacă închidea ochii şi alunga sunetele oraşului, putea să audă vacarmul îndepărtat de Babel. Sosea din tărâmul de coşmar, rugăminţi şi făgăduieli de a fi aduşi aici, de a trăi şi respira din nou.