Peter F. Hamilton Zorii noptii

Un tub de ecluză s-a extins din peretele silozului. După ce se înarmaseră cu grenade cu fragmentare prin explozie chimică şi pistoale-mitralieră, cinci ofiţeri de luptă DSIG au avansat prin el spre capsula de susţinere biotică. Pe măsură ce se trăgeau prin tub, toţi au simţit, succesiv, o pală scurtă de aer rece, abia sesizabilă prin armurile lor.

După ce au ajuns înăuntru, au deschis toate dulăpioarele şi spaţiile de stocare, încercând să-i descopere pe membrii echipajului. Nu au găsit pe nimeni. Până şi calculatorul de zbor a confirmat că nu exista nici un consum de oxigen.

A intrat apoi o echipă tehnică din port, care a început să demonteze capsula de susţinere biotică. Mecanicii au avut nevoie de şase ore pentru a desface toate elementele, inclusiv podeaua. Colectivul de consiliere a rămas cu o sferă goală cu diametrul de şapte metri, cu cabluri şi tubulatură retezate, ieşind prin admişii etanşate. Examinarea meticuloasă a înregistrărilor calculatorului de zbor, a consumului de energie şi combustibil, a interfeţelor de comandă şi folosirii utilităţilor a arătat că la momentul andocării Deltei muntelui, la bord trebuia să fi fost două persoane. În acelaşi timp însă analiza ADN a sângelui şi ţesuturilor organice care mânjeau puntea a arătat că proveneau de la un singur individ.

Alimentarea energetică a Deltei muntelui a fost complet oprită şi rezervoarele criogenice i-au fost golite. După aceea nava a fost tăiată, încet şi metodic, în secţiuni, de la cadrul structural de susţinere, până la generatoarele de fuziune, ba chiar şi nodurile configuratoare energetic. N-a rămas intactă nici o unitate sau modul mai mare de un metru cub.

Bineînţeles, mass-media au aflat repede despre „zborul-fantomă” de la Nyvan şi reporterii de teren au roit în jurul silozului, solicitând şi mituind pentru a obţine informaţii de la orice persoană care ar fi putut avea vreo legătură cu operaţiile de securitate. Nu după mult timp au izbutit să obţină acces legal la un senzor aflat chiar în siloz, mulţumită a doi judecători ale căror motive fuseseră financiar determinate. Câteva zeci de milioane de oameni din arcologiile Pământului au început să acceseze în mod direct investigaţiile, privind cum nava stelară era tăiată de mecanoizi şi aşteptând cu nerăbdare capturarea unui posedat.

Quinn nu văzu nici un motiv pentru care să rămână în sărăcia tărâmului fantomelor, după ce trecuse nevăzut prin toate controalele de securitate, aşa că se rematerializă şi se instală într-un fotoliu automodelant activ, capitonat cu piele, din salonul Clasei Regale al capsulei-lift. Se găsea lângă una dintre ferestrele panoramice, ceea ce avea să-i îngăduie să privească zorii răsărind peste America de Sud, în timp ce cobora vertical cu viteza de trei mii de kilometri pe oră. Cu chipul său ascuţit şi încordat şi costumul scump, conservator, din mătase albastră, se potrivea perfect în rolul unui businessman aristocrat.

Pe ultimul sfert al coborârii pe turn, sorbi din Lacrimile Norfolk, pe care stewardesa i le completa permanent ca atenţie din partea managementului, şi privi ocazional proiectorul AV de deasupra barului de cocteiluri. Companiile media de pe Pământ concurau cu entuziasm între ele în a-l ţine la curent cu progresul căutării prin componentele disecate ale Deltei muntelui. Dacă restul pasagerilor din salon erau nedumeriţi în privinţa intermitentelor lui hohote homerice de dispreţ, cultul obsedant al Pământului vizavi de intimitatea personală le interzise să-l întrebe asupra motivelor.

Jed petrecu cea mai mare parte a voiajului aşezat pe podeaua din pin a salonului lui Mindori, de unde privea stelele. În nici un alt moment din viaţa lui nu se simţise mai fericit. Văzute în felul acela, stelele în sine erau minunate, iar la răstimpuri şoimul-de-iad înghiţea printr-o gaură-de-vierme. Momentul acela era incitant, chiar dacă nu puteai să vezi mare lucru, ci doar un soi de ceaţă cenuşiu-întunecată învolburându-se în exterior, niciodată perfect focalizată. Senzaţiei de invulnerabilitate generate de călătoria în şoimul-de-iad i se adăuga anticiparea Valiskului. Mai intensă ca oricând.

„Eu am făcut-o! Pentru prima dată în viaţa mea, mi-am stabilit un obiectiv concret şi am mers până la capăt. Ba chiar ştiind că am probabilităţi foarte reduse. Eu şi toţi ceilalţi puşti de niciunde am reuşit s-ajungem la Valisk. Şi la Kiera.”

Îşi luase înregistrarea ei modificată, deşi de acum nu-i mai era necesară. De fiecare dată când închidea ochii, putea să-i vadă zâmbetul, părul des şi moale căzând pe umerii goi, obrajii perfect rotunzi… Ea avea să-l felicite personal, după ce soseau. Trebuia s-o facă, deoarece el era liderul. Aşa că probabil că aveau să stea de vorbă, fiindcă ea ar fi dorit să ştie cât de dificil fusese pentru ei, cât se străduiseră… Avea să fie înţelegătoare, pentru că aceea îi era natura. Iar apoi, poate…

Gari şi Navar ţopăiră în salon, râzând fericite împreună. Un fel de armistiţiu fusese declarat după sosirea la bord. Un semn minor, gândea Jed, al lucrurilor care se îmbunătăţeau treptat.

— Ce faci? întrebă Gari.

El îi surâse larg şi indică fereastra cu ramă groasă de alamă.

— Nimic, doar priveam afară. Voi ce faceţi?

— Am venit să-ţi spunem că tocmai am stat de vorbă cu Choi-Ho, care ne-a spus că asta-i ultima înghiţire înainte de Valisk. A mai rămas doar o oră!

Chipul fetei era îmbujorat de încântare.

— Da, doar o oră.

Trase din nou cu ochiul spre cenuşiul straniu din exterior. Dintr-o clipă în alta, urmau să reintre în spaţiul real. Atunci îşi dădu seama că Beth nu se afla aici pentru a fi martoră la triumf.

— Mă-ntorc imediat, le spuse celor două fete.

Mindori era destul de aglomerat acum. Rendez-vous-ul din sistemul Kabwe adusese la bord alţi douăzeci şi cinci de Morţi ai Nopţii şi în toate cabinele stăteau deja câte doi. Jed merse până la capătul coridorului principal, unde iluminatul era mai slab.

— Beth?

Ciocăni scurt la uşa cabinei, apoi răsuci mânerul.

— Haide, fată, aproape c-am ajuns! O să ratezi…

Ambele jachete ale lui Beth şi cizmele ei înalte cu şireturi zăceau pe podea, părând ca şi cum ar fi fost aruncate pur şi simplu neglijent. Beth însăşi se foi pe pat şi degetele unei mâini subţiri îi îndepărtară de pe chip şuviţe moi de păr, printre care privi pe jumătate adormită. Lângă ea, Gerald Skibbow dormea tun.

Indignarea şi furia pură îl paralizară pe Jed.

— Ce-i? mormăi Beth. Jed nu putea să-şi creadă ochilor: fata nu dovedea nici cea mai măruntă urmă de stânjeneală. Skibbow era îndeajuns de bătrân pentru a-i fi străbunic, în pizda mă-sii! Tânărul o fulgeră din privire, apoi ieşi, trântind uşa cu putere în urma sa.

Beth se holbă după el şi gândurile ameţite se coagulară încetişor.

— Iisuse, cred că glumeşti, să dea dracii! oftă ea.

Nici chiar Jed nu putea fi atât de idiot. Sau se înşela? îşi scoase picioarele de sub cuvertură, având grijă să nu-l dezvelească pe Gerald. Avusese nevoie de ore bune pentru a-l adormi. Îl ţinuse în braţe, îl liniştise…

În ciuda atenţiei cu care acţionase, trase cuvertura de pe bărbat. Ţesătura părea să i se fi lipit de blugi, iar bluza de trening i se răsucise în jurul corpului, astfel că toate mişcările se făceau cu dificultate.

Gerald Skibbow se deşteptă cu un strigăt şi privi îngrozit în jur.

— Unde suntem?

— Nu ştiu, răspunse ea cât putu de calm. Mă duc să aflu şi dup-aia îţi aduc micul dejun. În regulă?

— Da. Ăăă… aşa cred.

— Du-te şi fă-ţi duş. Lasă restul în seama mea.

Beth îşi încheie şireturile cizmelor şi ridică o jachetă de pe podea. Atinse uşor buzunarul cu palma, pentru a se asigura că paralizatorul cortical se afla tot acolo, după care părăsi cabina.

Chiar înainte să fi început să iasă din terminusul găurii-de-vierme, Rocio Condra simţi şoimii-de-vid care aşteptau. Erau şapte şi descriau spirale lente în jurul punctului în care el se aştepta să fie Valisk.

Terminusul se închise înapoia sa şi Rocio îşi deschise larg aripile, lăsând fluxurile rarefiate de ioni solari să-i răsfire penele. Nu făcu altceva decât să planeze pe traiectoria orbitală, în timp ce se străduia să priceapă. Confuzia era aproape totală. La început crezu chiar că era posibil să fi ieşit deasupra altei gigante gazoase, oricât de improbabil ar fi fost. Nici vorbă totuşi de aşa ceva, aceasta era Opuntia, al cărei sistem de sateliţi naturali sărea imediat în ochi. Putea să simtă până şi masa staţiilor industriale distruse ale Valiskului, la coordonatele cuvenite. Singurul lucru care lipsea era habitatul însuşi.

Ce s-a-ntâmplat cu Valisk? îşi întrebă duşmanii de până atunci. L-aţi distrus?

Evident, nu, răspunse un şoim-de-vid. Nu există nici o sfărâmătură. Nu poţi percepe asta?

Ba pot percepe, dar nu înţeleg.

Rubra şi Dariat şi-au rezolvat în cele din urmă neînţelegerile şi au fuzionat. Toate straturile neurale au devenit posedate, creând o disfuncţie a realităţii enorm de puternică. Valisk a părăsit universul, luându-i cu el pe toţi cei aflaţi la interior.

Nu se poate!

Nu te mint.

Corpul meu este acolo, în interior. Chiar pe când protesta, ştia că de fapt nu se sinchisea atât de mult. Decizia pentru care îşi tot făcuse curaj ca s-o ia fusese luată în numele său. Îngădui energiei să-i curgă prin celulele configuratoare şi exercită presiune asupra unui punct specific din spaţiu.

Aşteaptă! strigă şoimul-de-vid. N-ai unde să te duci. Noi te putem ajuta, vrem să te ajutăm.

Eu să mă alătur culturii voastre? Nu cred.

Pentru a supravieţui, va trebui să ingerezi substanţe nutritive. Ştii bine asta, până şi posedaţii trebuie să mănânce. Numai habitatele îţi pot asigura fluidele corecte.

Ca şi majoritatea aşezărilor asteroidale.

Dar cât timp vor mai funcţiona maşinăriile producătoare după ce aşezarea respectivă va fi posedată? Ştii bine că pe ei nu-i interesează aspectele astea.

Pe unul dintre ei îl interesează.

Te referi la Capone? Te va trimite să lupţi, ca să-ţi câştigi hrana. Şi cât vei supravieţui? La două bătălii? La trei? Cu noi vei fi în siguranţă.

Există şi alte misiuni pe care le pot îndeplini.

În ce scop? După dispariţia Valiskului, nu mai ai un corp omenesc în care să te poţi întoarce. Ei nu te pot răsplăti, ci doar ameninţa.

De unde ştii ce ne-a fost promis?

De la Dariat; el ne-a spus totul. Alătură-te nouă. Ajutorul tău ar fi de nepreţuit.

Ajutor pentru ce?

Pentru găsirea unei soluţii la criza asta.

Eu am soluţionat-o pentru mine. Energia fulgeră prin celule, silind deschiderea unui interstiţiu.

Non-lungimea găurii-de-vierme se adânci pentru a-i accepta forma mătăhăloasă.

Oferta rămâne valabilă! strigă şoimul-de-vid. Gândeşte-te la ea. Te poţi întoarce la noi oricând.

Rocio Condra închise interstiţiul în urma cozii sale. În mod instinctiv, mintea îi extrase coordonatele Noii Californii din memoria infailibilă a lui Mindori. Înainte de a lua orice decizie pripită, avea să vadă ce-i oferea Capone. Iar ceilalţi şoimi-de-iad aveau să fie de asemenea acolo; indiferent care avea să fie alegerea lor finală, urmau s-o ia laolaltă.

După ce le explică lui Choi-Ho şi Maxim Payne ce se întâmplase, căzură de acord să nu-i împovăreze pe Morţii Nopţii cu vestea că visul lor fals încetase să mai existe.

Jay îndepărtă foiţa izolatoare aurie a batonului de îngheţată cu ciocolată şi migdale; era al cincilea pe care îl mânca în dimineaţa aceasta. Se întinse fericită pe spate, pe prosop, şi începu să lingă migdalele de pe suprafaţa batonului. Plaja era un loc minunat, iar noua ei prietenă îl făcea aproape perfect.

— Eşti sigură că nu vrei una? întrebă ea.

Pe nisipul cald erau împrăştiate alte câteva îngheţate; fata îşi ticsise geanta cu ele de dimineaţă, când plecase din salonul de pediatrie.

Nu, cu multe mulţumiri, zise Haile. Recele mă face să strănut. Ciocolata are gust de zahăr nerafinat cufundat în mult acid.

— Asta-i o prostie, chicoti Jay. Tuturor le place ciocolata.

Nu şi mie.

Ea muşcă o bucată mare şi o lăsă să-i lunece în jurul limbii.

— Ţie ce ţi-ar plăcea?

Lămâia ar fi acceptabilă. Dar încă sug lapte de la părintele meu.

— Ah, da! Uit mereu cât de mică eşti. Când vei fi mai mare, vei mânca şi alimente solide?

Da. Peste multe luni.

Jay surâse înaintea nostalgiei transmise de vocea mintală. Şi ea simţise de multe ori la fel faţă de regulile mamei: restricţii concepute pur şi simplu pentru a o împiedica să se bucure.

— Părinţii tăi merg seara să cineze, să mănânce chestii mai deosebite, aşa cum facem noi? Există restaurante kiinte?

Nu aici, cu ce-i în jur. Nu ştiu exact despre căminul nostru.

— Mi-ar plăcea să-ţi văd planeta natală. Trebuie să fie super, ca arcologiile, însă curată şi argintie, cu turnuri uriaşe construite până la cer. Voi sunteţi foarte avansaţi.

Unele dintre planetele noastre au forma aceea, spuse Haile cu nesiguranţă prudentă. Aşa cred. N-am început încă educaţionalele de istorie cosmologică a raselor.

— E-n regulă.

Jay termină îngheţata.

— Doamne, ce bună el mormăi cu gura plină şi limba pe jumătate amorţită. Cât am fost pe Lalonde n-am avut parte de nici o îngheţată. Îţi poţi imagina?!

Ar trebui să ingerezi substanţe cu conţinut dietetic echilibrat. Ione Saldana spune că prea mult bun este rău pentru tine. Interogare – corect?

— Complet greşit, declară Jay. Se ridică în capul oaselor şi azvârli băţul batonului în geantă: Haile, este absolut minunat!

Se sculă în picioare şi alergă la kiintă. Braţele tractamorfice ale lui Haile se retrăgeau din castelul de nisip ca un cuib de şerpi pus pe fugă. Construise un turn central înalt de doi metri şi jumătate care se îngusta în vârf, înconjurat de cinci turle ascuţite mai mici, similare; poduri arcuite, desprinse parcă din basme, le legau pe toate laolaltă. Foişoare ieşeau sub unghiuri neaşteptate din laturile lor, existau cercuri de ferestre din scoici trandafirii şi un zid solid de fortăreaţă, înconjurat de un şanţ adânc de apărare.

— Cel mai grozav de pân-acum.

Jay mângâie muchia facială a kiintei de deasupra fantelor respiratorii. Haile se cutremură de recunoştinţă şi ochii ei mari, violeţi, priviră direct în Jay.

Îmi place, mult.

— Ar trebui să construim şi ceva din istoria ta, spuse Jay cu generozitate.

Nu am complexitate să contribui, cunosc doar case-domuri, spuse kiinta tristă. Trecutul nostru nu mi-a fost făcut complet accesibil. Trebuie să cresc mult înainte de a fi gata de acceptare.

Jay îi cuprinse cu braţul gâtul şi se lipi de pielea ei albă şi suplă.

— Nu-i nimic. Mama şi părintele Horst nu mi-au spus nici mie multe lucruri.

Mult regret. Puţină răbdare.

— Da, nu-i plăcut. Însă castelul arată grozav acum când e terminat. Păcat că n-avem nişte steaguri să i le-nfigem în vârf. Să văd ce pot găsi să folosim mâine.

Mâine nisipul va fi uscat. Vârful se va fărâmiţa în aer şi va trebui să începem din nou.

Jay privi şirul de movile informe care se întindeau în lungul ţărmului. Fiecare avea propria sa amintire de fericire şi satisfacţie.

— Serios vorbind acum, Haile, asta-i de fapt chiar ideea de la bază. Ba e chiar şi mai bine când există flux, fiindcă atunci poţi să vezi cât de solid ai construit.

Multă activitate umană este risipită în mod intenţionat. Nu cred că voi ajunge să vă cunosc vreodată.

— Să ştii că oamenii simt de fapt foarte simpli. Noi învăţăm întotdeauna mai mult din propriile noastre greşeli, aşa spune mama. Asta pentru că ele sunt mai dureroase.

Multă ciudăţenie.

— Am o idee, haide să-ncercăm mâine să construim un turn tyrathca. Este frumos şi… altfel. Ştiu cum este, fiindcă mi-a arătat Kelly. Îşi puse mâinile în şolduri şi examină castelul cu satisfacţie: Păcat că nu putem construi altarul Zeului lor Adormit, sau ce naiba era, dar nu cred c-ar putea sta în echilibru, în nici un caz dacă-l faci din nisip.

Interogare – altarul Zeului Adormit sau ce naiba era?

— Era un fel de templu în care nu puteai să intri. Toţi tyrathca de pe Lalonde stăteau în jurul lui şi-l preaslăveau cu cântece şi chestii. Avea forma asta, foarte complicat.

Mâinile i se mişcară prin aer în faţa kiintei, descriind curbe largi.

— Înţelegi?

Îmi lipseşte perceperea. Este preaslăvire, ca ritualul vostru de susţinere al lui Iisus, Hristosul?

— Hmm, un fel de… aşa cred. Atât doar că zeul lor nu-i zeul nostru. Al lor doarme undeva departe în spaţiul cosmic; al nostru este peste tot. Aşa spune părintele Horst.

Interogare – există doi zei?

— Nu ştiu, spuse Jay disperată, regretând că abordase subiectul respectiv. De fapt, oamenii au mai mulţi zei, nu numai doi. Religia este interesantă, mai ales dacă începi să te gândeşti la ea. Se presupune că ar trebui doar să crezi. Mai exact până te faci mare şi atunci totul devine teologie.

Interogare – teologie?

— Religie pentru adulţi. Ia fii atentă, voi n-aveţi un zeu?

Îmi voi interoga părinţii.

— Bun, ei vor explica totul mai bine decât mine. Haide să mergem şi să spălăm nisipul ăsta oribil şi dup-aia ne putem plimba împreună călare.

Multă încântare.

Avioneta cu câmp ionic a Marinei Regale Kulu survolă ţărmul vestic al lui Mortonridge, cu botul strălucitor îndreptat direct către soarele dimineţii. La zece kilometri spre sud, norul roşu forma un masiv solid peste orizont. Era mai gros decât îşi reamintea Ralph Hiltch. Niciunul dintre munţii din lanţul central al peninsulei nu izbutise să se ridice deasupra lui, fiind înghiţiţi cu totul.

Suprafaţa superioară era calmă precum cea a unui lac în zori lipsite de adieri. Abia când începu să coboare spre sol în lungul graniţei parafocului, apărură primele foiri neliniştitoare, în vreme ce chiar pe margine părea să bântuie o adevărată furtună, care şfichiuia fuioare individuale. Ralph avu senzaţia inconfortabilă că norul dorea realmente să fie lăsat liber. Poate că recepta timbrul emoţional al posedaţilor care-l creaseră? Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci nu putea fi sigur care dintre senzaţii era cea autentică.

I se păru că putea distinge o aglomerare laxă, mişcându-se în lungul laturii norului, o învolburare de umbre vermillon în interiorul stacojiului, care ţinea pasul cu avioneta sa. Când comandă suitei de senzori să focalizeze pe ea, nu văzu însă decât configuraţii aleatorii. O iluzie optică aşadar, dar foarte intensă.

Pilotul începu să extindă câmpul ionic, reducând viteza şi altitudinea avionetei. În faţă se zărea panglica sură a şoselei M6, străbătând rectiliniu terenul virgin. Tabăra-avanpost a colonelului Palmer se afla la doi kilometri de linia neagră a parafocului. Câteva zeci de vehicule militare erau parcate în lungul şoselei, în timp ce două goneau pe beton-carbon spre banda descurajam de precisă de vegetaţie incinerată.

Orice posedat care ar fi venit până la marginea norului roşu ar fi văzut o garnizoană standard în care activităţi previzibile se desfăşurau cu obişnuita eficienţă sănătoasă a Regatului. N-ar fi putut zări însă tabăra nouă care se ridica la douăzeci şi cinci de kilometri spre nord: un oraş de siliciu programabil dispus în formaţiuni striate, care erupea peste nesfârşitele unduiri verzi ale peninsulei. În mod tipic pentru militari, căpătase denumirea literală Fortul Avangardă. Mai bine de cinci sute de clădiri din siliciu programabil fuseseră deja activate, dormitoare cu două niveluri, magazii, cantine, ateliere de întreţinere şi diverse structuri auxiliare, deşi deocamdată unicii lor locuitori erau cele trei batalioane ale geniştilor din Marina Regală Kulu, care aveau sarcina asamblării taberei. Mecanoizii lor săpaseră în jurul fiecărei clădiri şi instalaseră conducte de apă şi canalizare, cabluri de energie şi conexiuni de date. Tambure gigantice de compozit microplasă erau derulate peste pământ pentru a asigura drumuri care să nu se transforme instantaneu în smârcuri. Cinci case pentru pompe de filtrare fuseseră amplasate pe malurile râului aflat la opt kilometri depărtare, pentru a alimenta districtele aflate în expansiune.

Mecanoizii începuseră de acum să sape grile utilitare noi şi vaste pentru alte clădiri, oferind o indicaţie asupra dimensiunilor finale ale Fortului Avangardă. Convoaie lungi de camioane utilizau M6 pentru a aduce materiale de la cel mai apropiat spaţioport, aflat la cincizeci de kilometri distanţă, deşi soluţia respectivă avea să fie abandonată imediat ce urma să devină operaţional spaţioportul Fortului Avangardă. Geniştii Marinei nivelau fâşii lungi de teren, pregătind trei piste din prefabricate. Hangarele şi turnul de control al spaţioportului fuseseră activate cu două zile în urmă, pentru ca echipele tehnice să-şi poată instala şi integra sistemele.

Când nava lui Ralph apăruse deasupra lui Ombey, bărbatul văzuse nouă nave stelare de transport din clasa Acvila ale Marinei Regale, aflate în formaţie de parcare în jurul unei staţii-port de pe orbită joasă, alături de escorta lor formată din cincisprezece fregate de luptă. Numai douăzeci şi cinci dintre transportoarele uriaşe mai rămăseseră în serviciu activ; aveau capacitatea de şaptesprezece mii de tone de cargo, erau cele mai mari nave stelare construite vreodată şi enorm de costisitor de utilizat şi de întreţinut. Kulu le elimina treptat în favoarea unor modele mai mici bazate pe designuri comerciale.

Transportoarele erau suplimentate de enormele avioane spaţiale vechi cu aripi delta CK500-090 Thunderbird., unicele aparate de zbor atmosferic capabile să se descurce cu containerele de marfă de câte patru sute de tone din transportoarele Acvila. Făceau parte din altă flotă aflată în pragul retragerii: formaseră primul lot de transportoare adus pe Ombey. Majoritatea Thunderbird îşi petrecuseră ultimii cincisprezece ani la naftalină în facilitatea de stocare a Marinei Regale din deşertul de pe Kulu. Acum erau reactivate pe cât de repede puteau echipele de întreţinere să monteze componente noi din stocurile pentru război serios sărăcite.

Mai teribili decât acumularea de nave ale Marinei erau însă şoimii-de-vid. Până acum sosiseră aproape optzeci şi alţii se materializau în fiecare oră, cu suporturile cargo din carcasele inferioare pline de containere (care puteau fi manipulate de avionetele civile convenţionale). Niciodată până atunci nu mai fuseseră văzute atâtea nave stelare bitek pe orbita unei planete din Regat.

Ralph încercase acelaşi tip de respect inconfortabil pe care-l simţise la Azara, când le văzuse în jurul staţiilor de andocare. El declanşase toate operaţiunile acestea, creând un impuls care cuprinsese întregi sisteme stelare. Acum inerţia nu mai putea fi oprită. Nu putea face altceva decât s-o călărească până la final, indiferent care ar fi fost acela.

Avioneta cu câmp ionic asoliză la tabăra colonelului Palmer. Femeia însăşi îl aştepta la baza scării telescopice; în micul comitet de primire dinapoia ei, ieşeau în evidenţă Dean Folan şi Will Danza care rânjeau cu gurile până la urechi.

Janne Palmer îi scutură mâna, cercetându-i cu destulă luare-aminte uniforma cea nouă.

— Bine ai revenit, Ralph… sau de acum trebuie să-ţi spun „domnule general”?

Bărbatul nu era nici el încă pe deplin obişnuit cu uniforma; trei stele rubinii scânteiau pe umărul vestonului bleumarin elegant.

— Nu ştiu exact. Aşa-i, acum sunt general în armata de campanie oficială a Eliberării, mai precis simt primul ei ofiţer. Cu excepţia Regelui, bineînţeles. Formarea armatei a fost anunţată public acum trei zile, în Curtea palatului Apollo. Eu am fost numit Şeful Coordonării Strategice.

— Vrei să zici că eşti numărul unu din Eliberare?

— Mda, făcu el cu o surprindere uşoară, cred că asta mi-s.

— Mai bine tu, decât eu. Femeia indică spre nord: Ai spus c-o să te-ntorci cu întăriri.

— Va fi din ce în ce mai minunat de rău. O jumătate de milion de gardişti bitek au pornit încoace şi Dumnezeu mai ştie câţi soldaţi oameni care să-i susţină. Avem până şi mercenari voluntari.

— I-aţi acceptat?