Petru Popovici


CAPITOLUL 6 RAYMOND LULL



Yüklə 1,57 Mb.
səhifə16/26
tarix28.07.2018
ölçüsü1,57 Mb.
#60841
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   26

CAPITOLUL 6

RAYMOND LULL
Raymond Lull s-a născut în anul 1235, într-o familie catalană bogată din oraşul Palma, Majorca. În tinereţe a trăit o viaţă lumească, uşuratică, la curtea regelui Iacob de Aragon. El a studiat filozofia şi a scris poezii lirice în limba catalană până la vârsta de 34 ani. În 1266, el a părăsit felul deşert de vieţuire şi s-a întors la Dumnezeu. Atunci, a fost cuprins de o mare râvnă de a predica Evanghelia musulma­nilor din Africa de nord. Spre a putea face aceasta, el a început să înveţe limba arabă cu un sclav. Apoi a studiat-o în mod serios la Miromar şi a devenit o autoritate în ce priveşte limba şi cultura musulmană. Pentru o vreme a fost profesor de limba arabă la universităţile din Paris, Montpellier, Genua şi alte centre universitare. El cerea, ca în toate marile universităţi, să se înveţe limba arabă, dar a primit puţin suport în privinţa aceasta.
În mai multe rânduri, a făcut intervenţii la papa spre a putea face o lucrare misionară, dar fără nici un rezultat. El a scris o carte, în care, cu diagrame şi argumente, arăta superioritatea creştinismului faţă de mahomedanism, pe care a căutat s-o răspândească în cercurile culte arabe.
În anul 1291, când era în etate de 55 ani, singur, fără să fie ajutat, el a plecat la Tunis şi pe străzi a început să predi­ce Evanghelia. După câtva timp, a provocat pe cărturarii musulmani la o dispută publică în care i se părea că a ieşit biruitor. Felul lui agresiv însă, a înfuriat pe musulmani şi l-au expulzat din ţară.
El însă nu s-a dat bătut. În anul 1301, la 65 de ani, a mers la Levaut şi a făcut o a doua călătorie misionară în Africa de Nord. Acolo, a început să combată învăţăturile lui Averroes. Atunci, musulmanii l-au arestat şi l-au aruncat în închisoare. Maltratările pe care le-a primit din partea arabilor au fost groaznice. După un timp, a fost expulzat din nou. Reîntors în Europa, a reuşit să înfiinţeze o catedră de limbă şi cultură arabă la universităţile din Avignon, Paris, Bologna, Oxford şi Salamanca.
În 1315, când era în vârstă de 80 de ani, a încercat a treia oară să facă misiune între musulmani. A pătruns în Africa de nord şi a început să predice. Oamenii l-au ascultat, dar când a început să atace religia musulmană, populaţia din oraşul Bougie s-a ridicat împotriva lui, l-a bătut cu ciomegele şi l-a împroşcat cu pietre. A doua zi, în drum spre Majorca, Raymond Lull a încetat din viaţă.
El a fost un misionar plin de râvnă, dar lucrarea lui nu a avut rezultate, nu au fost convertiţi. Aceasta din cauza terenului stâncos şi poate şi din cauza metodei lui de a ataca credinţa musulmană. Un olog nu e gata să-şi lepede cârjele lui. Întâi trebuie vindecat, apoi le va lepăda, fără să i se ceară lucrul acesta.
Raymond Lull a scris vreo 300 lucrări. Deşi nu a avut efect în lucrarea misionară, el a introdus principii noi: să se înveţe de acasă limba câmpului de misiune şi a înlocuit creştinarea altora prin forţă, o practică a timpului său, cu creştinarea prin dragoste. Iezuiţii catolici nu au fost de acord cu multe din părerile lui, care nu erau pe linia oficială şi inchiziţia a condamnat lucrările lui, dar biserica catolică a evitat să se pronunţe. El nu a fost condamnat ca eretic de nici un conciliu, dar nici nu a fost canonizat ca sfânt, aşa cum au procedat cu alţii. Totuşi, el a avut o deosebită dragoste pentru musulmani. De aceea, fără să fi fost trimis de alţii, el a mers să le vestească Evanghelia şi a făcut-o cu preţul vieţii sale.
CAPITOLUL 7

FRANCIS XAVIER
Într-un splendid castel de la poalele munţilor Pirinei, la Navara, în nordul Spaniei, în anul 1506, s-a născut un copil. Cine ar fi putut bănui atunci ce va deveni acel copil? Europa iubea muzica şi senzaţionalul. America fusese descoperită şi Spania spera să devină tot mai bogată. Dorinţa de cât mai mare lux stăpânea inimile aristocraţilor, în timp ce săracii nu aveau coaja de pâine. Biserica creştină avea aur şi era organizată în sens firesc, dar corupţia era la culme. Ea pierduse puterea, viaţa, îi mergea numele că trăieşte, dar era moartă. Reforma bătea la uşă.
Într-o aşa perioadă s-a născut Francis Xavier. El a fost legănat în poala luxului şi era natural să iubească viaţa lumească, banchetele şi dansul. Universitatea a făcut-o la Paris şi s-a distins în studierea filozofiei. La 36 ani, ca profesor, preda filozofia la aceeaşi universitate. Printre studenţii lui era unul de vreo 50 de ani, urât şi cocoşat. Acesta, după fiecare lectură îl aprecia, îl felicita pe distinsul profesor pentru cunoştinţele sale, apoi adăuga: „Dar ce va folosi unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? De o parte lumea, de alta sufletul! Să câştigi lumea! Să-ţi pierzi sufletul! Ce folos?" Deşi era urât la chip, cocoşatul avea darul de a se împrieteni. Studentul a câştigat simpatia profesorului, se plimba cu el pe malul Senei sau în pădurile de la marginea Parisului. Întrebarea repetată a studentului a pătruns în mintea profesorului şi a început să-l frământe. Nu se mai putea scăpa de ea. Şi într-o zi a capitulat. Profesorul a îngenuncheat alăturea de student, cu ochii scăldaţi în lacrimi şi-a recunoscut păcatele sale, s-a pocăit de ele, de viaţa uşuratică ce a trăit-o până atunci şi s-a hotărât pentru o altă viaţă, o viaţă trăită pentru Dumnezeu.
După pocăinţa sa, în anul 1534, s-a făcut membru în „Societatea lui Isus". El a început să spună altora despre schimbarea vieţii sale. Acum, mintea sa a devenit preocu­pată de starea celor ce nu cunosc pe Dumnezeu. Aceasta l-a făcut să se hotărască să devină misionar.
Întrucât regele Ioan al III-lea al Portugaliei avea o colonie înfloritoare în India, Xavier a plecat la Lisabona, a primit scrisori de acreditare şi era gata să facă totul ce era în puterea sa, spre a fi un misionar cu succes în acel loc. A plecat în anul 1540 cu o corabie pe care era şi noul vicerege al acelei colonii, care îi era prieten. Deci, avea în spate atât puterea seculară, cât şi cea ecleziastică a papei. Ce contrast izbitor este în această privinţă între Xavier şi Carey, care cu 250 de ani mai târziu a mers tot acolo, dar a trebuit să înfrunte puternica împotrivire a Companiei Indiei de Est!
La 6 mai 1542, Xavier a debarcat de pe corabie în insula Goa. El însă nu ştia limba acelora. Avea traduse cele 10 porunci, rugăciunea Tatăl nostru, credeul şi Ave Maria. Pe acestea le-a învăţat pe dinafară şi le repeta, iar restul conversaţiei în tot timpul celor 7 ani cât a stat în Goa şi India a fost prin translator. El umbla ziua prin sate cu un clopoţel din care suna ca să adune copiii, pe care îi învăţa prin repetare după el poruncile, credeul, Tatăl nostru şi Ave Maria. Duminica, aduna pe părinţi şi pe copii şi făcea cu toţi acelaşi lucru. El le cerea să-şi pună mâinile pe piept în formă de cruce şi să spună că ei cred, apoi îi boteza stropindu-i cu apă. În unele zile boteza un sat întreg.
Fiind trimisul regelui, el nu a întâmpinat nici o greutate, nici o persecuţie. Ba din contră, păgânii treceau formal la creştinism, ca să poată primi unele favoruri. Toată lucrarea lui a fost o lucrare de prozelitism la religia catolică, nu de convertire. Fără pocăinţă, fără o convingere temeinică despre Cristos Domnul ca Mântuitor, în traiul lor, ei au rămas tot păgâni, doar numele acum era schimbat. Nu e nici o mirare că într-o scrisoare el se lăuda: „Am făcut zece mii de creştini într-o singură lună". Dar, Dumnezeu nu a avut nimic de a face cu toată lucrarea aceasta. Cei şapte ani, Xavier i-a sfârşit în eşec. El a constatat că viaţa celor creştinaţi de el nu era cu nimic schimbată. Ei erau tot atât de păgâni ca şi înainte de botezul lor prin stropirea cu apă. Biserica catolică învaţă că botezul curăţă păcatele şi dă naşterea din nou. Realitatea vieţii însă dezminţea aceasta.
Nemulţumit de rezultatele misiunii sale, în 1549, Xavier a mers în Japonia. Nu cunoştea limba japoneză şi nici nu s-a străduit s-o înveţe. Experienţa creştinării formale a indienilor l-a făcut mult mai prudent în Japonia. Acolo şi-a schimbat metoda de lucru. Într-o scrisoare, el spunea: „Am rămas în acest oraş mult timp vorbind oamenilor pe străzi şi în pieţe. Mulţi ascultători au fost foarte atenţi şi nu-şi puteau reţine lacrimile, când le descriam moartea amară a lui Cristos. Totuşi, foarte puţini au fost gata să primească botezul" (W. P. Walsh în „Eroi moderni ai câmpului de misiune", pagina 124).
Lucrarea în Japonia a durat doi ani şi jumătate. În timpul acesta el a convertit la catolicism pe unii bărbaţi cu educaţie din clasele înalte şi pe unii din poporul de rând.
În timp ce lucra în Japonia, gândul lui s-a îndreptat spre China. Dorea să misioneze acolo, dar se gândea să intre în China pe cale politică. A scris regelui să-l numească ambasador sau consul, dar o aşa funcţie i-a fost refuzată. De fapt, intrarea în China era interzisă străinilor. În cele din urmă, el s-a hotărât să meargă pe insula San Chan, iar de acolo se gândea că va găsi pe cineva să-l ducă la Canton. Ajuns pe insulă a constatat că nimeni nu are îndrăzneala să calce legea. Oricine ar fi îndrăznit să strecoare un străin în China, era pedepsit cu moartea. În acea vreme, Xavier s-a îmbolnăvit de friguri. După două săptămâni de suferinţă pe acea insulă, pe data de 2 decembrie 1552, Xavier a trecut la cele veşnice. Era în vârstă de 45 ani.
Elgin S. Moyer, în cartea sa: „Who was Who in Christian History", la pagina 448, spune că lucrarea lui Francis Xavier a fost o lucrare de suprafaţă, superficială, de aceea, rezultatele n-au durat. El credea că botezul mântuieşte şi naşte din nou. Aceasta l-a făcut să stropească cu apă pe mii de persoane. Dar Duhul Sfânt nu a făcut naşterea din nou, şi fără ea, oamenii au rămas tot păgâni.
Zelul său misionar, dezbrăcarea de sine, curajul său, îndurarea suferinţelor, ba chiar şi greşelile sale pot sluji de învăţătură multora.
CAPITOLUL 8

JOHN ELLIOT

Apostolul Pieilor Roşii
Când Columb a descoperit America, el şi echipajul său presupuneau că au ajuns în India. De aceea, populaţia băştinaşă a primit denumirea de indieni; şi fiindcă culoarea pielii este brună roşietică sunt numiţi Indieni Pieile Roşii. Ei au fost destul de numeroşi şi foarte războinici. Enciclo­pedia New Funk and Wagnals, volumul I, pagina 318 spune că în anul 1492 erau 846.000 indieni în U.S.A.. Ei se ocupau cu vânatul, pescuitul, cultivau porumbul şi alte câteva plante. Colibele lor „wig-wam" erau de formă conică, făcute în jurul unui stâlp înfipt în pământ, acoperite cu scoarţă de copaci sau cu ţesături. Vârful era deschis, spre a ieşi fumul.
Indienii nu au privit cu ochi buni pe pelerinii ce au debarcat în America. Unele triburi au fost foarte vrăjmaşe, dar altele s-au împăcat mai uşor cu noua situaţie. Au fost unii credincioşi care s-au împrietenit cu ei, au învăţat limba lor şi au căutat să-i ajute, atât în cele materiale, cât şi în cele spirituale. Un aşa bărbat a fost John Elliot.
El s-a născut în anul 1604 la Widford, Anglia. A studiat la universitatea Cambridge. Prin influenţa pastorului Thomas Hooker, un nonconformist, Elliot a înţeles adevărul Evangheliei, şi-a dat seama de abaterile bisericii oficiale şi a părăsit-o, devenind şi el nonconformist. Din cauza prigoanei dezlănţuită de biserica de stat, Hooker a fugit, în 1630, în Olanda, iar Elliot, în 1631, a plecat cu o corabie în America. Cronicile vechi arată că el a devenit pastorul primei biserici din Boston. În 1632, s-a mutat la biserica din Roxbury, Massachusetts. Pe când era pastor aici, Domnul i-a pus pe inimă starea indienilor, care nu ştiau nimic de mântuire. El s-a împrietenit cu ei şi a învăţat limba lor. S-a dus în orăşelul lor Newton şi a predicat Evanghelia indienilor, fără traducător. Din 1646, el şi-a devotat jumătate din timpul său lucrării misionare între indienii din Nonantum.
Deşi era om cu o pregătire aleasă, nu a considerat umilire să meargă în colibele indienilor, să le spună despre dragostea lui Dumnezeu. Cuvântul vestit a adus roadă, un număr frumos de indieni fiind convertit. Ei au părăsit viaţa de beţii şi stricăciune în care erau cufundaţi şi prin Duhul Sfânt au devenit oameni noi cu o viaţă frumoasă, curată şi paşnică. Nimeni nu credea că indienii se vor pocăi, dar Elliot ştia că Dumnezeu poate face minunea aceasta şi a văzut-o realizată. Aceasta i-a dat un nou imbold să-şi intensifice lucrarea cu indienii şi numărul convertiţilor creştea mereu. Schimbarea radicală a acestora era vizibilă pentru toţi. Ea a determinat şi pe alţii să dorească o aşa viaţă. Din cauză că indienii, care au primit mântuirea, trăiau o viaţă de rugăciune, ei au fost supranumiţi de ceilalţi ca „indienii rugativi". Henry C. Sheldon, în cartea sa „History of Christian Church", volumul IV, 1988, pagina 177, afirmă că în anul 1674, numărul indienilor rugativi se cifra la 4.000 de persoane. Cu o parte din aceşti indieni, Elliot a format o comunitate la Natick în anul 1651. Comunitatea a căutat să se conducă în totul după Biblie (Exodul 18:21) şi a devenit foarte prosperă. Apoi a trecut şi la organizarea celorlalţi. În total a organizat 14 sate de indieni rugativi. Iată legământul întocmit de John Elliot şi acceptat de indienii rugativi:
„Noi ne dăm pe noi înşine şi pe copiii noştri lui Dumnezeu, să fim poporul Lui. El va stăpâni peste noi în toate treburile noastre, nu numai în religia noastră şi în treburile bisericeşti..., ci de asemenea în lucrările noastre şi în afacerile acestei lumi. Dumnezeu ne va conduce. Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Dătătorul legilor noastre. Domnul este Împăratul nostru" (William Richey Hogg, „Teologia Misiunii Creştine", Abingdon Press, 1961, paginile 116 şi 117).
Toate aceste comunităţi au devenit foarte înfloritoare, adevărate lumini pentru toţi ceilalţi indieni.
John Elliot a muncit mult şi a tradus Biblia în limba algonquiană, ce se vorbea de cele mai multe triburi de indieni. A. M. Renwick şi A. M. Harman, în cartea lor „Story of the Church", Inter-Varsity Press, 1986, pagina 175, spun că în timpul domniei lui Cromwell, în anul 1649, sub auspiciile Parlamentului Britanic s-a format în Anglia „Societatea pentru propovăduirea Evangheliei între indieni". Societatea avea ca preşedinte pe Robert Boyle. Această societate l-a ajutat cu bani pe Elliot să tipărească traducerea Bibliei. Această traducere a fost tipărită în anul 1663. Ea a fost prima Biblie tipărită în America. De ase­menea a redactat o gramatică a limbii lor şi un catehism.
Elliot a fost un bun misionar, cu mai mult de o sută de ani înainte de formarea societăţilor misionare. Pentru binecuvântată sa lucrare, el a fost numit „Apostolul Pieilor Roşii". Lucrarea lui cu răbdare a dovedit că şi indienii, când au auzit Evanghelia, s-au întors la Dumnezeu.
CAPITOLUL 9

MISIONARII MORAVIENI
Dumnezeu nu se lasă lipsit de martori. Într-o vreme de întuneric spiritual, când biserica devenise lumească, iar conducătorii ei căutau să se întreacă în bogăţie, în fast şi în autoritate cu împăraţii pământului, lucrarea de salvare a păcătoşilor părea cu totul uitată sau, dacă ici, colo ajungeau misionari, ei înşişi nu aveau mântuirea, deci cum ar fi putut s-o arate altora? Cazul lui John Wesley şi Carol Wesley e grăitor. Ei au fost trimişi ca misionari de biserica oficială a Angliei în statul Georgia din America, să predice indienilor, dar ei înşişi nu aveau mântuirea sufletului. După doi ani, s-au reîntors în Anglia şi John Wesley a scris în jurnalul său zilnic:
„Am mers în America să convertesc pe indieni, dar oh, cine mă va converti pe mine? Cine va fi acela care mă va scăpa de această inimă rea şi necredincioasă? Eu am o religie de vreme bună. Eu pot vorbi bine şi am credinţă câtă vreme nu e nici un pericol, dar să nu se ivească moartea în faţa mea, căci îndată duhul mi se tulbură. Eu nu pot să spun: „Moartea îmi este un câştig".”
Totuşi, sunt minunate planurile Domnului şi căile cum îşi face lucrarea! Aceasta o putem constata şi la începutul secolului al XVIII-lea, în mijlocul unor biserici apostate, care aveau Evanghelia doar în altar, iar în viaţă era păgânism, Dumnezeu a găsit cu cale să formeze, din adunături de la mai multe grupări religioase, o biserică misionară, din care au plecat misionari în multe părţi ale pământului, cu mult timp înainte de a se forma societăţi misionare.
Despre contele Zinzendorf am scris în primul volum din „Lumini peste veacuri". De el s-a slujit Dumnezeu să pună în mişcare, prin Duhul Sfânt, pe mulţi să-şi părăsească ţara şi să plece cu Evanghelia la alte popoare. Un biograf spunea despre Zinzendorf: „Puţini biruitori au fost în secolul al XVIII-lea, şi cu siguranţă nici unul ca el".
Henry C. Sheldon, în volumul 3 din opul citat, pagina 594, spune că contele Zinzendorf, deşi era fiu de ministru, tânăr cu avere, cu o aleasă pregătire şi cu o înaltă slujbă, ajungând consilier juridic al regelui Saxoniei la Dresda, el le-a nesocotit pe toate acestea şi s-a dedicat slujirii Evangheliei. Papa şi autorităţile făceau o adevărată vână­toare după toţi cei ce îndrăzneau să creadă Evanghelia altfel decât ei. Deci era o vreme critică, de grele persecuţii.
Încă pe vremea studiilor universitare la Halle, Zinzendorf fusese influenţat mult de pietismul german prin profesorii Spener şi Franke. El se predase Domnului şi era un bun credincios. Aceasta l-a făcut să acorde pe moşiile sale de la Berthelsdorf, Lusatia, azil refugiaţilor religioşi. Toţi cei urmăriţi de catolici, aici au găsit un loc de refugiu. Aceasta era în anul 1722. Refugiaţii au clădit un orăşel pe care l-au numit Herrnhut.
Din pricină că refugiaţii erau de confesiuni diferite: husiţi, lutherani, baptişti, reformaţi, la început au avut multe neînţelegeri, frământări. Schäffer a scris despre această perioadă: „E ca şi cum diavolul a răsturnat totul cu susul în jos". Zinzendorf s-a rugat mult şi i-a pus şi pe ei la post şi rugăciune. Pe data de 16 iulie 1727, inima contelui a fost copleşită de durere pentru starea adunării. Îngenun­cheat a vărsat râu de lacrimi în mijlocul lor. Această rugă­ciune a avut un efect extraordinar. S-au hotărât ore speciale de rugăciune pentru trezirea lor şi a altora. Şi Domnul s-a îndurat de ei. Duminică 13 august 1727, în timp ce erau adunaţi pentru Cina Domnului, Duhul Sfânt i-a copleşit pe toţi, au plâns cu lacrimi, şi-au cerut iertare, s-au îmbrăţişat şi au devenit una. A fost o adevărată revărsare de dragoste. Colin A. Grant, în cartea: „Perspectives on the World Christian Movement", editată de Ralph D. Winter, la pagina 206, spune despre noua stare a fraţilor mora­vieni: “Întregul loc reprezintă cortul lui Dumnezeu între oameni. Nu se mai vede şi nu se mai aude nimic altceva decât bucurie şi veselie".
Când Zinzendorf era student la Halle a organizat o societate al cărei scop era răspândirea Evangheliei, spre a schimba lumea. Societatea a numit-o „Senfkornorden" (Ordinul seminţei de muştar). Aşa ne spune Paulus Scharpff în „History of Evangelism", 1966, pagina 43.
Mai târziu, tot pentru promovarea lucrării misionare, el împreună cu alţi doi păstori şi cu un prieten al său au format societatea: „Bund der vier Brüder" (Alianţa celor patru fraţi). Ei s-au legat să-L propovăduiască pe Cristos cel răstignit, să scrie o bogată corespondenţă, să distribuie literatură, să depună mărturie personală şi să stabilească contacte directe cu cei nemântuiţi. Zinzendorf a zis: „Eu am o singură pasiune şi aceea este Cristos". Toată vestirea lui era cristocentrică. Eforturile lui erau ca Evanghelia să fie vestită şi lumea pierdută să se întoarcă la Dumnezeu. Acest spirit a ajuns să stăpânească pe toţi fraţii moravieni. Fiecare din ei căuta să spună altora despre mântuirea prin credinţă. Deci, nu e de mirare că dintre fraţii moravieni s-a ridicat o pleiadă de misionari, aşa cum nu s-a ridicat din nici o altă biserică.
În anul 1731, contele Zinzendorf a fost invitat şi a luat parte la încoronarea regelui Christian al VI-lea al Danemarcei. La Copenhaga a întâlnit pe un credincios negru Anthony Urlich din insula St. Thomas, India de vest, care i-a relatat starea tristă de sclavie a poporului său, că lucrează pe plantaţiile de zahăr, că sunt zdrobiţi în bătăi şi că nu-L cunosc pe Dumnezeu. Zinzendorf l-a invitat să vină la Herrnhut. În faţa fraţilor moravieni, el a descris starea groaznică din insula St. Thomas. Ca să nu li se pară că sunt poveşti, el şi-a dat jos cămaşa şi avea tot spatele brăzdat cu cicatricele lăsate de biciul proprietarilor de plantaţii. Relatarea lui a aprins în doi fraţi dorinţa de a merge să le vestească Evanghelia. Unul a fost olarul Leonardt Dober, celălalt tâmplarul David Nitzschmann. Aceasta a fost în august 1732, la cinci ani după trezirea bisericii din Herrnhut. Cei doi au luat-o pe jos până la Marea Nordului şi de acolo s-au urcat pe o corabie, care i-a dus la destinaţie. Când au vrut să debarce, nu au fost pri­miţi ca misionari. Atunci, au făcut un lucru nemaiîntâlnit în istoria misiunilor: s-au vândut ca sclavi, să lucreze pe plantaţii.
Istoricul A. F. Wells, în „The History of Christianity", pagina 547, spune că aceasta a fost singura cale de a pătrunde pe insula St. Thomas. Proprietarii culturilor de trestie de zahăr de acolo nu voiau să accepte misionari, căci se temeau ca nu cumva să incite mulţimea de sclavi la revolte. Cei doi au acceptat să fie sclavi, să îndure toată mizeria, să doarmă în grajduri pe paie, ca vitele, cu mulţimea de sclavi, să taie la trestie sub arşiţa dogoritoare a soarelui tropical, să sufere bătaia cu cnutul supravegheto­rului, numai să poată împărtăşi unui alt sclav vestea bună a mântuirii. Ei au avut un deosebit succes în lucrarea lor, mulţi sclavi s-au întors la Dumnezeu şi încet, încet viaţa de pe plantaţii s-a schimbat.
Fapta lor a rămas o pildă de sacrificiu în istoria misiuni­lor. Ce departe sunt credincioşii de azi de această dragoste misionară! Lor nu li se cere să se vândă ca sclavi, că nu au să îndure cnutul şefului, mizeria dormitorului comun al sclavilor, sau arşiţa dogoritoare a soarelui tropical, ci doar ar trebui să se mute în altă localitate, unde nu sunt credin­cioşi, ca să le vestească dragostea mântuitoare a Dumnezeului nostru; şi totuşi nu sunt gata!
Doamne, schimbă starea aceasta! Aprinde şi pe credin­cioşii de azi cu spirit misionar!
În 1733, unii dintre fraţii moravieni au plecat misionari în Groenlanda, ţară a gheţarilor şi a gerurilor cumplite. În 1734, au plecat misionari la indienii din America de Nord. În 1735, de la Herrnhut au plecat misionari în Surinam. În 1736, dintre fraţii moravieni au plecat câţiva misionari în Africa. În anul 1737, câţiva s-au dus misionari la poporul samoyedic, de la Oceanul Arctic. În 1740, câţiva de la Herrnhut au luat drumul spre Alger şi Ceylon (azi Sri Lanca). În 1742, dintre ei au plecat misionari în China. În 1747, au plecat misionari în Persia. În 1752, de la Herrnhut au plecat misionari în Etiopia şi Labrador. Apoi, familii întregi au plecat ca misionari în Rusia, în insulele din Marea Caraibelor şi în Asia.
În timp de 150 de ani, biserica moraviană a dat 2.158 misionari. Un record neegalat de nici o altă biserică. La început biserica din Herrnhut avea doar 600 membri şi totuşi în decursul anilor a fost gata mereu să trimită noi misionari.
O caracteristică deosebită a acestor misionari e că toţi au acceptat voluntar să plece. Biserica nu i-a trimis şi nu a purtat răspunderea materială, ci doar s-a rugat pentru ei. Fiind buni meseriaşi, fiecare s-a întreţinut pe sine şi familia sa, nu au fost o povară pentru biserică, care în nici un caz nu ar fi putut asigura salarii la atâţia. Dar, cu atât mai mult lucrarea lor străluceşte peste veacuri. Azi, sunt mulţi care primesc salarii, ca să vestească Evanghelia, iar ei trândăvesc.
În Surinam şi în Indiile de vest au înfruntat boli şi moarte. În Guiana, din 160 misionari, 75 au fost seceraţi de malaria tropicală şi intoxicaţii. Andrei Rittmarisberger a murit la şase luni după ce a pus piciorul pe insulă. David Zeisberger a lucrat 62 de ani între triburile de la Huron. Într-o duminică dimineaţa, din august 1781, biserica şi curtea au fost invadate de bande de indieni, care au dat foc bisericii şi casei unde locuia, şi focul a distrus toate cărţile lui, manualul de gramatică ce îl redactase pentru indieni, traducerea Bibliei, care a fost terminată, dar încă nu era tipărită, toate cântările prelucrate în limba indiană şi toate notiţele lui de predici; toate au fost prefăcute în scrum. Era munca de o viaţă de om. El însă nu a disperat, ci s-a apucat şi le-a lucrat din nou.
Chiar trezirea spirituală a fraţilor Wesley, care mergeau să fie misionari în America, Dumnezeu a lucrat-o prin fraţi moravieni, ce erau pe aceeaşi corabie. John Wesley, în jur­nalul său, pe data de duminică 25 ianuarie 1736, mărturise­şte cum, în timpul unei furtuni groaznice pe Atlantic, el s-a dus să vadă ce fac moravienii şi i-a găsit cântând Psalmi. În timp ce toţi ceilalţi ţipau de groază, fraţii moravieni erau liniştiţi şi cântau. Atunci s-a apropiat de unul şi l-a întrebat: „Vouă nu vă este frică?" Acela a răspuns: „Slavă Domnului, nu!" Şi l-a întrebat din nou: „Dar nici soţiilor, nici copiilor nu le este frică?" El a răspuns: „Nu, soţiile şi copiii noştri nu au teamă de moarte!" Acel eveniment l-a făcut pe Wesley să-şi vadă propria sa lipsă de credinţă în Dumnezeu, precum şi diferenţa mare între el, care avea multă pregătire, dar nu avea mântuirea şi moravienii simpli care se ştiau mântuiţi şi aveau viaţa veşnică în Cristos Domnul.
Misionarismul înflăcărat al fraţilor moravieni l-a aprins pe William Carey din Anglia. La o întrunire a baptiştilor din Anglia, el a pledat pentru organizarea unei societăţi misionare, le-a citit din revista misionară a moravienilor, apoi a trântit-o pe masă şi a zis: „Iată ce fac moravienii! Ei au o singură biserică, iar noi mulţi oare nu putem?" William R. Hogg, în cartea „Teologia Misiunii Creştine", pagina 104, spune despre fraţii moravieni: „O întreagă biserică aprinsă cu zel misionar a fost ceva nou în istorie".
Doamne, repetă istoria în privinţa aceasta!
Yüklə 1,57 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin