Petru Popovici

VOLUMUL II

PREFAŢĂ
Cu ajutorul binecuvântat al Domnului pun la îndemână fraţilor mei „Lumini peste veacuri", volumul II, care cuprinde viaţa unor misionari. Aceşti devotaţi slujitori ai Domnului au înţeles chemarea divină să ducă la alţii vestea bună a iertării. Ei n-au căutat avere, faimă, un trai mai bun, ci au renunţat la avere, la confort, s-au despărţit de cei dragi, de viaţa civilizată, şi-au părăsit ţara şi au plecat spre locuri necunoscute, la popoare sau triburi necunoscute, ce vorbeau o limbă necunoscută, care trăiau în întuneric şi păcat. De fapt, acolo era locul luminii. “Lumina luminează în întuneric” - spune Biblia.
Ce oameni minunaţi au fost misionarii! Numai când priveşti îndeaproape viaţa lor, osteneala lor, sacrificiul lor, poţi observa frumuseţea lor spirituală. Ce dezbrăcare de ei înşişi! Ce renunţare! Ce ascultare de Domnul! Ce dragoste pentru cei pierduţi! Şi ce rezultate binecuvântate le-a dat Domnul!
E uşor să te bucuri duminica la un serviciu de închină­ciune lui Dumnezeu, într-o biserică mare, cu un păstor devotat, cu un bun vestitor al Evangheliei, cu un cor ce cântă excelent laudele Domnului, cu un tineret numeros şi curat în faţa Domnului. Dar, în timp ce tu te bucuri, alţii, mii, milioane, merg în iad, la groaznic chin veşnic, nu din pricina păcatelor lor, căci ele au fost ispăşite în prea scumpa Jertfă a Domnului Isus Cristos, ci pentru că nimeni nu le-a spus vestea graţierii, nimeni nu le-a arătat calea mântuirii, calea spre o viaţă binecuvântată aici pe pământ şi fericită pe veci de veci în glorie.
Misionarii au fost oameni mântuiţi, care au căutat să mântuie pe alţii. Ei au înţeles porunca divină:
„Duceţi-vă...” (Evanghelia după Matei 28.19) şi care au auzit gemetele sufletelor pierdute. Ei au ars în dragostea lor pentru Mântuitorul şi au luminat pe cei ce trăiau în bezna păcatului. Vai, câte piedici au avut unii! Ce greutăţi au îndurat! Cât au ostenit! Ce lupte şi persecuţii au întâmpinat! Căci nu e uşor să mergi să predici Evanghelia la nişte păgâni a căror limbă nu o cunoşti, într-o ţară depăr­tată, unde, cu mijloacele de transport de atunci, călătoria dura luni de zile, iar când ajungeai acolo întâlneai oameni ostili, feroce, uneori canibali. Şi totuşi, ei şi-au pus viaţa în joc. O chemare de sus răsuna mereu în urechile lor şi o forţă irezistibilă i-a pus în mişcare. Au fost gata să sufere totul, numai ca alţii să poată cunoaşte dragostea lui Dumnezeu, arătată în Cristos Domnul şi să poată primi şi ei mântuirea. Din numărul mare de aceşti sfinţi, devotaţi lărgirii Împărăţiei lui Dumnezeu, am ales doar câţiva, care au luminat puternic şi care, mă rog, chiar peste veacuri să lumineze şi să inspire pe mulţi fraţi ai mei.
În anii 1945-1947, lucram la revista „Farul Creştin", ce apărea la Arad, săptămânal, în 5000 exemplare. Murise fratele Avram Bălgrădeanu, misionarul nostru printre românii din Banatul Iugoslaviei şi simţeam nevoia unui alt misionar. De aceea, am scris o serie de articole în privinţa aceasta. Fratele Mircu Cocariu dorea să meargă. Eu mă gândeam că, dacă nu pleacă el şi e voia Domnului, voi pleca eu. Vorbisem chiar cu soţia în sensul acesta. Dar, nu s-a putut pleca. Nu ştiam atunci că, mai târziu, voi ajunge până la marginile pământului.
Îmi dau seama că şi azi Domnul are mulţi tineri scumpi şi devotaţi care ar fi gata să meargă ca misionari în Africa, în India, în China sau Labrador. Dar nu se poate obţine paşaport pentru aşa ceva. De aceea, ei stau pe loc şi cântă în cor sau fac altceva în biserica locală. În noaptea de 11 noiembrie 1988, pe la ora 4 eram treaz, mă rugam, meditam şi deodată Domnul mi-a descoperit o nouă strate­gie misionară, ce poate fi de mult folos poporului nostru, spre a se alipi de Domnul, ca să scape de înjurături, de desfrâu, de beţii şi de atâtea alte păcate.
A fi misionar nu înseamnă numaidecât să mergi într-o ţară străină. Nu. Apostolii au trebuit să înceapă de la Ierusalim. Deci, poţi face lucrarea misionară în ţara în care te afli. Nici un misionar nu a avut autorizare specială pentru aceasta. Iată două căi spre a-ţi împlini chemarea divină:
1. O cale individuală
Simţi că Domnul te cheamă la lucrarea sfântă? Fii gata să pleci, dar nu doar duminica, ci mută-te în altă localitate. Eşti medic şi primeşti repartiţia în nordul Moldovei sau în Oltenia, unde nu este nici un pocăit. Tu încerci să faci totul, ca să-ţi schimbe repartiţia. De ce? Nu crezi că ai putea fi misionar acolo? Şi nu trebuie să călătoreşti o distanţă de luni de zile, nu trebuie să înveţi altă limbă, nu trebuie să mergi la un alt popor. Acolo nu e junglă, nu sunt căpcăuni, nimeni nu-ţi va împlânta cuţitul pe la spate. Ei sunt fraţii noştri la care eşti chemat să le alini durerile fizice şi spirituale. La fel, poate să se mute un frate strungar, frizer, croitor sau inginer. Nu sunt atâtea localităţi fără oa­meni întorşi la Dumnezeu? Tu poţi să le spui cum tu te-ai întors la Dumnezeu şi ce bine a făcut El sufletului tău. Pentru aceasta, nu-ţi trebuie nici paşaport, nici societate misionară, ci doar tu să fii aprins de dragostea lui Dumnezeu şi vei ajuta pe mulţi să găsească o nouă viaţă.
Fratele Avram Barbu din Pecica, judeţul Arad, nu avea nici o pregătire teologică, era simplu croitor, om sărac şi ghebos, dar a fost aprins de jarul dragostei divine pentru sufletele pierdute. În primăvara anului 1914, el a simţit chemarea să meargă în Bulgaria, căci auzise că acolo sunt sate întregi cu români, cărora voia să le ducă vestea bună a mântuirii prin Cristos Domnul. Nu avea de la nimeni nici o autorizaţie pentru aceasta. A trecut în Bulgaria şi s-a oprit în comuna Martoviţa. Acolo, şi-a deschis un atelier de croitorie şi tuturor care veneau în atelierul lui le vorbea din Evanghelie. Uneori se adunau mai mulţi, veneau chiar şi din cei ce nu aveau nimic pentru croitorie, ci doar să-l asculte. Unii din ei s-au întors la Dumnezeu şi au format o biserică. Apoi, fratele Avram a mers duminica şi în alte comune. Unde găsea un grup de oameni, se oprea la ei. schimba discuţia de la noutăţile zilei la Evanghelie. Şi Dumnezeu a binecuvântat mărturia lui. Astfel, el a înfiinţat biserici în mai multe sate din Bulgaria.
În 1971, când eu am înţeles chemarea să mă mut în California, am ascultat, şi Dumnezeu a ridicat în zona Los Angeles o biserică ce a ajuns până aproape de 400 membri. Un număr de 175 persoane au fost botezate acolo, iar ceilalţi au devenit membri, prin mutare. Da, nu e uşoară lucrarea de pionierat, însă e posibilă şi binecuvântată.
2. O cale colectivă
Biserica, păstorii pot lucra la aceasta. Ei pot alege un oraş sau o comună unde nu sunt oameni întorşi la Dumnezeu, pentru care să se roage şi unde să mute 3-5 familii de credincioşi care sunt gata să facă lucrarea de vestire a dragostei lui Dumnezeu. Ei se mută cu serviciul lor acolo şi trăiesc viaţa creştină, mărturie vie pentru cei­lalţi. Biserica face lucrarea fără zurgălăi, cu multă rugăciu­ne, fără să se laude. Aceasta ar duce la mândrie. Poate nu vor fi rezultate în primul an, căci nici unii din ce mai buni misionari nu au avut rezultate imediate. William Carrey a lucrat şapte ani până a avut primul convertit. Nu e vorba de a face aderenţi la o religie, ci de a scăpa din robia păcatului suflete scumpe pentru care a murit Cristos Domnul. Sunt sute de localităţi care au nevoie de mântuirea lui Dumne­zeu şi sunt biserici care pot creşte două - trei biserici surori. Dumnezeu vrea aceasta, dar trebuie să vrem şi noi.
Facă Duhul Sfânt ca, prin viaţa acestor misionari, mulţi să fie inspiraţi să facă lucrarea sfântă cu mai mult spirit de sacrificiu. Când vrem să ne aşezăm alăturea de ei, abia atunci vedem că noi suntem doar nişte pitici netrebnici, care nu am făcut nici măcar acasă, ceea ce am fi putut face spre trezirea şi binecuvântarea altora. Domnul să aibă milă de noi!
Mă rog ca mulţi să fie aprinşi de Duhul Sfânt şi să devină adevărate lumini, ca alţii să fie luminaţi. Roagă-te şi tu pentru aceasta.
Sacramento, 28 decembrie 1988

PETRU POPOVICI

CAPITOLUL 1

MISIONARISMUL ÎN PRIMELE VEACURI
Creştinismul s-a născut prin misionarism, trăieşte şi se răspândeşte prin misionarism. Cristos Domnul Însuşi a fost cel mai minunat misionar. El a părăsit gloria cerului şi a venit pe pământ, să ne aducă vestea bună a dragostei dumnezeieşti; „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul" şi în sfârşit, Şi-a dat viaţa ca Jertfă pentru mântuirea noastră.
Toţi cei doisprezece apostoli au fost misionari. În Evan­ghelia după Matei 10.1-42, ni se relatează trimiterea lor în misiune. Iar, după pogorârea Duhului Sfânt la Rusalii, când au primit puterea de a fi martori, ei au făcut lucrarea misionară începând de la Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului. Iată pe scurt pe unde au misionat ei:
Apostolul Matei a predicat Evanghelia vreo 12 sau 15 ani în Iudeea, apoi se spune că a plecat în Etiopia unde a întemeiat multe biserici creştine, a mers în Parţia, Asia Mică şi a ajuns până în Tracia. Unele tradiţii spun că el a suferit moartea de martir la Lisimachia.
Apostolul Ioan a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria, apoi a mers la Efes, unde a lucrat până la exilarea lui în insula Patmos.
Apostolul Toma spun unele tradiţii că a mers să predice în Persia şi că a ajuns până în India, unde a format biserici creştine, apoi a suferit moartea de martir.
Apostolul Petru a predicat la Ierusalim, în Samaria, în Antiohia, apoi a misionat în răsărit, la evreii rămaşi în Babilon. Unii sunt de părere că denumirea de Babilon e figurativă şi însemnează Roma. A murit moarte de martir.
Apostolul Pavel a misionat în Asia Mică, în Cipru, în Macedonia, în Grecia, la Roma şi probabil a ajuns până în Spania.
Barnaba a fost cu apostolul Pavel în prima călătorie misionară prin insula Cipru şi Asia mică, iar în a doua călătorie a mers cu Marcu din nou în Cipru.
Apostolul Bartolomeu sau Natanael a făcut misiune în părţile răsăritului, prin Persia, Mesopotamia, Egipt şi Armenia.
Apostolul Andrei a făcut misiune în Sciţia, spune istoricul Eusebiu. Epifaniu, un călugăr de pe vremea lup­telor iconoclastice, 775-842 după Cristos, a scris o istorie a vieţii apostolului Andrei, după datele culese din scrieri ale altor autori, dinaintea lui. El spune că Andrei a făcut trei călătorii misionare în nord. Fiecare călătorie o începea de la Ierusalim, unde se întorcea iarăşi pentru sărbătorirea Paştelor.
În prima călătorie, ar fi avut ca tovarăş pe Matia, apostolul ales în locul lui Iuda şi că ar fi ajuns prin Pont, Capadocia şi Sciţia (părţile Dobrogei, Munteniei şi Basarabiei).
În a doua călătorie, se spune că a mers cu apostolul Ioan până la Efes. Acolo Andrei ar fi avut o vedenie în care Domnul i-a zis: „Mergi în Bitinia, că pe tine te aşteaptă încă Sciţia". Astfel, el s-a îndreptat într-acolo predicând, înfiinţând biserici, iar când a ajuns la Odisopol (Varna), a lăsat acolo pe Apion, unul din ucenicii săi, iar el a mers mai departe cu vestirea Evangheliei.
În a treia călătorie misionară, se spune că Andrei a avut ca însoţitori pe Matia, pe Simon Cananitul şi pe Tadeu. Ajungând la Edesa în Macedonia, l-a lăsat acolo pe Tadeu, iar el, cu ceilalţi doi apostoli, a misionat în nord în Dobrogea noastră şi că a ajuns până la Dioscur (Sevastopolul de azi). În timp ce predica în Dobrogea, au venit la Andrei trei bărbaţi tineri numiţi: In, Pin şi Rim. Unii istorici spun că au fost daci, alţii susţin că au fost sciţi. Ei au ascultat predicarea Evangheliei, au crezut şi au fost botezaţi. Ei au fost de mult ajutor lui Andrei în lucrarea misionară în Dacia din stânga Dunării, prin părţile Moldovei şi Basarabiei. În lucrare, ei s-au dovedit misionari plini de zel sfânt, dar după un timp au fost martirizaţi - spune G. M. Ionescu în „Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană" 1905, pagina 49.
La Caracicula, judeţul Constanţa, este o peşteră-labirint, care în popor e numită Peştera Sfântului Andrei (Mitropolia Banatului Nr. 2, 1988, pagina 127). Se presu­pune că acolo îşi avea apostolul locul lui de găzduire.
Întorcându-se spre casă, a trecut prin Ahaia (Grecia). Peste tot el predica Evanghelia şi mulţi au crezut în Cristos Domnul. Chiar şi soţia guvernatorului ar fi fost convertită, lucru care l-a înfuriat pe guvernator, l-a prins la Patra şi l-a condamnat la răstignire pe o cruce în formă de X. De aceea, se numeşte crucea Sfântului Andrei.
Sămânţa aruncată de apostolul Andrei pe meleagurile răsăritene ale României de azi a prins rădăcini şi a adus roadă. Numărul celor convertiţi s-a mărit mult cu soldaţii creştini veniţi în cadrul trupelor romane. G. M. Ionescu în opul citat, la pagina 55, spune: „Împăratul Traian, pentru apărarea hotarelor Daciei contra barbarilor, a poruncit ca toate legiunile ce mărturisesc numele lui Cristos să fie trimise în Dacia. Căci este ştiut că pe la începutul secolului al II-lea erau în Dacia legiuni întregi creştine. Traian, se crede că a făcut aceasta din două cauze politice: a) ca să asigure hotarele imperiului roman contra barbarilor cu legiuni creştine, care erau cele mai viteze şi b) pentru a curăţi imperiul de creştini, care ameninţau cu nimicirea totală a divinităţilor romane... Pe timpul lui Adrian s-au trimis în Dacia 14.000 ostaşi creştini".
Se ştie şi faptul că împăratul Traian a adus pe pământul Daciei o mulţime de colonişti. Între ei au fost mulţi creştini. Golubinski şi G. Enăceanu, în lucrările lor de istorie, afirmă că relatările istorice despre împăratul Traian că ar fi adus în Dacia colonişti creştini sunt în totul adevărate. Acelaşi lucru îl susţine şi Petru Maior în „Istoria Bisericii", Buda 1813, pagina 4.
De asemenea, numărul creştinilor pe pământul Daciei s-a mărit prin creştinii ce s-au refugiat aici, din cauza prigoanelor. Datorită faptului că mulţi militari şi chiar ofiţeri erau creştini, edictele de prigoană ale Romei, aici, nu prea au avut efect. Dumitru Stănescu în cartea sa: „Viaţa religioasă la români", Bucureşti 1906, pagina 1. scrie: „Creştinismul, adus aici odată de ostaşul roman din toate părţile imperiului, dar mai ales din Asia Mică, unde creştinismul era în floare din primul secol după Cristos a fost mărit cu numărul celor ce căutau azil pentru credinţa lor creştină în părţile depărtate şi necontrolate ale imperiului".
Istoricul nostru A. D. Xenopol în opera sa „Istoria Românilor din Dacia Traiană" volumul II, 1888, susţine răspândirea creştinismului în Dacia în primul secol şi dă ca dovadă o seamă de termeni religioşi de origine latină introduşi în limba română de la formarea ei. La pagina 91, el pune întrebarea: “Într-adevăr, cum ne-am putea închipui ca limba română să fi luat mai târziu elemente latineşti pentru a le aplica la noţiuni privitoare la religia creştină?" Acelaşi lucru îl susţine şi Vasile Pârvan în lucrarea sa: „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului Daco-roman", Bucureşti 1911, paginile 74-116.
Creştinismul din Dacia, de asemenea, este pomenit de cei trei mari scriitori creştini: Iustin Martirul, Tertulian şi Origen. Aceştia erau departe de Dacia, dar fiindcă creşti­nismul acestora era viguros, activ în ce priveşte misiunea, li s-a dus vestea în tot imperiul roman. Lumina străluceşte până departe şi peste veacuri a ajuns până la noi.
E trist faptul că mulţi din credincioşii de astăzi sunt desculţi, nu mai au ca încălţăminte râvna Evangheliei păcii. Sunt mii de fraţi români, care nu ştiu nimic de mântuirea lui Dumnezeu, ci trăiesc în toate păcatele: mint, înjură pe Dumnezeu şi pe aproapele, fură, înşeală, beau până nu se mai pot purta, iubesc plăcerile, dansurile, trăiesc în desfrâu, duşmănesc pe alţii, sunt aroganţi, egoişti, bârfitori, trădători, tăgăduitori de Dumnezeu şi totuşi se numesc creştini. O, nu, nu aşa au fost creştinii din Dacia, ci păgânii. Creştinii au părăsit toate aceste păcate şi au trăit o viaţă frumoasă pentru Dumnezeu. În ei ardea dragostea pentru aproapele. De aceea, ei împărtăşeau tuturor vestea bună a Evangheliei şi chemau lumea la pocăinţă. O, Doamne, ridică şi azi aşa creştini!
Pe la sfârşitul primului veac, toţi apostolii erau morţi. Ei au fost inspiratorii lucrării misionare şi ne-am aştepta să constatăm un declin în răspândirea creştinismului. Pe de o parte, prigoanele au fost groaznice, pustiitoare, îndeosebi sub Nero şi Domiţian. Pe de altă parte, creştinismul era pe atunci o religie simplă, nu avea preoţi în odăjdii, nu avea temple, nu avea ceremonii care să izbească ochii, să atragă lumea. Păgânii aveau temple măreţe, preoţi îmbrăcaţi în odăjdii strălucitoare, ceremoniale pompoase, sărbători cu mese bogate, însoţite de dansuri, dezmăţ şi orgii, pre­cum şi favorurile împăratului. Toate acestea apelau la firea pământească. În mod firesc, unii gândeau că creştinismul era sortit nimicirii, nu răspândirii. Dar n-a fost aşa, căci era lucrare dumnezeiască.
A. M. Renwick şi A. M. Barman în cartea lor: „The Story of the Church", Inter-Varsity Press, 1986, la pagina 22, vorbind de această perioadă, spun: „Suntem uimiţi de ceea ce au realizat ei. Fără nici o grandoare lumească, cu puţină influenţă socială, fără clădiri de biserici, acei creştini de la început au mers din putere în putere, în ciuda opoziţiei marelui imperiu roman şi a amarei animozităţi a păcătoasei lumi păgâne, care îi ura din pricina că puritatea vieţii creştinilor condamna lipsa lor de standarde morale. Adevărata esenţă a organizaţiei bisericii, a vieţii şi a închinăciunii creştine, în primele două veacuri, a fost simplitatea. Nu era nici un fel de formalism şi pompă, acestea au pus stăpânire doar mai târziu, când viaţa spiritua­lă a ajuns în declin... Biserica activa cu putere. Nu numai păstorul, ci mulţi din cei prezenţi luau parte la serviciu, căci pentru ei preoţia tuturor credincioşilor era o puternică realitate. Pe la sfârşitul primului secol Evanghelia a ajuns până departe...”.
Cele patru mari centre ale lumii de atunci, Ierusalimul, centrul religiei monoteiste, Antiohia, centrul culturii, Alexandria, centrul ştiinţei şi Roma, centrul forţei, toate aveau mari comunităţi creştine. În răsărit, creştinismul a ajuns până în Persia şi prin refugiaţi evrei-creştini de la Ierusalim până în India. În apus până în Spania, iar în nord până în Britania. În „Ecclesiastical History of the English People" de istoricul Bede, (673-716), în introducere se spune: „Creştinismul a fost bine înrădăcinat în Britania în timpul stăpânirii romane. El a supravieţuit evacuării romanilor în zonele de nord şi de vest, unde populaţia băştinaşă britanică a rămas liberă de ocupaţia anglo-saxo­nă...”. Bretonii şi-au păstrat credinţa creştină necoruptă, nealterată până sub domnia lui Diocleţian.
E adevărat că nu prea avem multe nume de misionari din primele secole, căci ei toţi erau misionari. Nu ştim precis cine a dus Evanghelia în Britania. Părerea istoricilor e că unii din ofiţerii şi soldaţii de ocupaţie au fost creştini şi au plantat biserici în ţara ocupată. De altfel, noi nu ştim numele nici a celor ce au vestit Evanghelia în Antiohia, la Roma, la Cartagena, la Alexandria. Doar în veşnicie le vom cunoaşte numele, acum le cunoaştem doar lucrarea. Important e faptul că au existat creştini, care împuterniciţi de Duhul Sfânt, au devenit misionari peste hotare, formând biserici dinamice, adevărate focare de răspândire a creştinismului. Ce mult ar trebui să se roage toţi adevăraţii credincioşi: Doamne, ridică şi azi asemenea bărbaţi şi aşa biserici!
Noi ne mişcăm prea încet în lucrarea misionară. Ei n-au avut maşină, autobus, tren, avion, motocicletă, nici măcar bicicletă; n-au avut poştă organizată, n-au avut reviste, nu telefon, telegraf, radio, televiziune sau sateliţi de comunicaţie şi totuşi lucrarea lor de răspândire a Evan­gheliei a depăşit cu mult lucrarea noastră, noi, care ne bucurăm de cele mai moderne mijloace de transport şi de comunicaţie. Ei mergeau apostoleşte, dar au mers şi au vestit Evanghelia. Nu ştiau dacă se vor mai întoarce acasă sau vor ajunge la rug sau în circ sfâşiaţi de fiare. Ce oameni de sacrificiu! Ce adevăraţi misionari, fără să-i numească cineva misionari! Ce minunaţi purtători de cruci, ca să vestească lumii marea Jertfă de pe cruce!
Adevăraţii credincioşi de astăzi ar trebui să cerceteze mai îndeaproape viaţa creştinilor de la început. Ar avea multe de învăţat şi de aplicat în viaţă. La o parte cu moleşeala, cu comoditatea, cu desfătarea la servicii frumoase! Alţii pier, şi pier pe veci! Săriţi, salvaţi pe-ai voştri fraţi!
În primele veacuri nu au fost societăţi misionare, cărţile Noului Testament încă nu erau puse împreună, nu a fost o vreme prielnică, o vreme de libertate religioasă, ci de sângeroase prigoane. Dar, creştinii nu s-au oprit la piedici, nu s-au speriat de greutăţi, nu s-au lăsat intimidaţi de ame­ninţări şi nu s-au îngrozit de torturi, schingiuiri şi martiraj, ci au mărturisit Cuvântul sfânt, chiar şi celor trimişi să-i aresteze, şi schingiuitorilor, ba chiar şi guvernatorilor sau împăratului în faţa căruia erau duşi la judecată. Au fost cazuri când mărturia, plină de curaj şi de putere sfântă, a făcut ca însuşi guvernatorul să devină creştin. E cunoscut cazul lui Cromaţiu, Prefectul Romei care, după convertire prin cei pe care-i judecase, a renunţat la înalta sa slujbă şi s-a retras din Roma.
Istoricul bisericesc Eusebiu în „Istoria Bisericească", cartea III-a, capitolul 37, spune: “În acele vremuri au fost mulţi care au deţinut primul rang în succesiunea apostoli­că. Aceştia, ca sfinţii ucenici, au clădit biserici pe temeliile care au fost puse mai dinainte de apostoli. Ei au sporit cu mult mijloacele de răspândire a Evangheliei şi au împrăştiat seminţele mântuirii şi ale împărăţiei cerurilor până departe în lume. Cei mai mulţi din ucenicii acelei vremi, animaţi de o iubire mai înflăcărată pentru Cuvântul divin, au îndeplinit perceptul Mântuitorului, împărţind bunurile lor pământeşti celor lipsiţi. După aceea, părăsindu-şi ţara lor, au îndeplinit slujba de evanghelişti, ducând vestea cea bună celor ce încă n-au auzit de credinţă şi în timp ce-L proclamau pe Cristos, distribuiau şi porţiuni din sfintele Evanghelii".
Atât din lucrarea lor, cât şi din scrierile lor, care au ajuns până la noi, se constată că erau stăpâniţi de o dragoste fierbinte pentru cei nemântuiţi şi căutau să-i smulgă din robia păcatului. Porunca Domnului Isus: „Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia", era ascultată în totul, de toţi. Când Sabinus, guvernatorul Bitiniei, a întrebat pe Lucian cine l-a autorizat să predice, acesta a răspuns: „Legea dragostei şi a umanismului obligă pe toţi oamenii să caute să-şi convertească aproapele la ceva mai bun, să facă tot ce le stă în putinţă spre a-i salva din ghearele diavolului". Ei pre­ferau mai bine să moară decât să tacă, să nu spună altora despre dragostea lui Dumnezeu. Guvernatorul din Lion văzând curajul sfânt la toţi creştinii, a zis: „Ce rost au toate persecuţiile, dacă ei totuşi rămân credincioşi şi îndrăznesc să-L mărturisească pe Cristos, iar vechilor zei refuză să le sacrifice?"
E foarte important să ne dăm seama cum misionarismul lor a dus la rapida răspândire şi înmulţire a creştinismului. Noi, de multe ori, trecem cu vederea acest fapt extrem de important. El e uimitor, în timp de 50 de ani de la răstigni­rea Domnului Isus Cristos, găsim biserici creştine în toate oraşele principale ale imperiului roman. Scriitorul roman Tacitus declară că Nero, anii 37-68, a găsit o mare mulţi­me de creştini să persecute. Pliniu cel Tânăr, anii 52-117, guvernator al Bitiniei, prieten al împăratului Traian, îi scria acestuia despre creştini că „au pătruns nu numai în oraşe, ci şi la sate şi în locurile de la ţară, astfel că templele sunt aproape goale". D. Petrescu în cartea „Martirii crucii" spune că Drosida, fiica împăratului Traian, a devenit creştină în ascuns. Oare care servitoare sau sclavă a ei i-o fi predicat pe Cristos? În „Atlas of the Bible", editat de revista Reader’s Digest, 1981, la pagina 205 citim: „Prin anul 100 s-a estimat că erau peste 300.000 creştini în imperiul roman... vreo 80.000 erau numai în Asia Mică".
Adrian a urcat pe tronul Romei în anul 117 după Cristos şi la acea vreme a trimis în Dacia 14.000 de soldaţi creştini (Johannis Corvini, „Istoria persecuţiilor" lib. X - XII).
Iar în anul 286 după Cristos, Legiunea Tebană care era compusă din 6.666 soldaţi şi ofiţeri, toţi erau creştini. Ei erau în răsărit până ce împăratul Maximian le-a ordonat să-l însoţească în Galia, spre a reprima răscoala din Burgundia. Ei au plecat, au trecut Alpii având ca şi comandanţi pe Mauritius, Candidus şi Exupernis. Ajungând la destinaţie, s-au unit cu trupele cu care venise Maximian. Înainte de a pleca la luptă, împăratul a poruncit să se facă o jertfă şi fiecare ofiţer şi soldat să depună jurământul faţă de Maximian că-l va ajuta să stârpească creştinismul. Cum era natural, Legiunea Tebană a refuzat participarea la jertfă şi la un aşa jurământ. Aceasta l-a înfuriat peste măsură pe împărat, care a poruncit decima­rea legiunii. Tot al zecelea soldat a fost omorât cu sabia. S-a poruncit din nou supunerea, dar ei au mărturisit cu toţii că sunt creştini şi nu pot participa la sacrificiu şi la jurământ. A urmat a doua decimare. Şi fiindcă nici după a doua decimare nici unul nu a fost gata să se lepede de credinţă şi să asculte de împărat, Maximian, înnebunit de furie, a poruncit ca toată Legiunea Tebană să fie masacrată de celelalte trupe. Martirizarea Legiunii Tebane s-a făcut pe ziua de 22 septembrie anul 286, relatează Fox în „Cartea Martirilor", ediţia 1978, pagina 23. Aceasta arată numărul mare al creştinilor pe acea vreme, precum şi credincioşia lor de neclintit.
Pe la anul 200, Tertulian scria în Apologia sa: „Suntem de ieri şi totuşi am ajuns să umplem pământul şi toate ale voastre: oraşele, insulele, municipiile, consfătuirile voastre intime, tribunele, adunările poporului, palatul, senatul, forul, numai templele vi le-am lăsat". El era avocat din Cartagena şi scria pentru apărarea creştinilor. El n-a exagerat, căci era o vreme de crunte prigoane; deci nu s-a lăudat făcând această afirmaţie, căci aceasta ar fi aţâţat mai tare pe prigonitori. Dimpotrivă, el redă cuvintele lor: „Se strigă împotriva noastră că cetatea este ca stăpânită de noi; că pe ogoare, în fortăreţe, pe insule, pretutindeni predomi­nă creştinii; se întristează ca de o nenorocire că oricare ar fi sexul, vârsta, starea socială sau rangul, trec de partea acestui nume" (de creştin). Dacă nu era acesta adevărul, fiţi siguri că el ar fi spus că e doar o acuzare, dar el recunoaşte despre creştini că au pătruns peste tot.
Împăratul Septimiu Sever (193-211), care a trăit tocmai în acea vreme, s-a îmbolnăvit grav şi datorită îngrijirii date de un medic creştin, s-a însănătoşit. Sub influenţa acestuia, el a căutat să stopeze prigoanele, dar ele au continuat în provincii, datorită guvernatorilor. Caracala Marcus Aurelius, fiul lui Septimiu Sever, a fost crescut de o doică creştină. Deci, e clar că ei, creştinii au pătruns în palatul imperial.
Fiindcă în Africa de nord au continuat persecuţiile, Tertulian a scris o scrisoare guvernatorului din Cartagena. Din scrisoare se constată numărul mare de creştini în Africa de nord pe la anul 200 după Cristos. El zice: „Dacă voieşti ca şi mai departe să continui cu persecuţiile contra creştinilor din Africa, te întreb ce ai de gând să faci cu miile de creştini de toate vârstele şi din toate clasele sociale, care de bună voie se vor prezenta înaintea ta şi se vor declara creştini? Vei avea destule ruguri şi săbii să stingi viaţa acestora? Numai din Cartagena va trebui să duci la eşafod o zecime din locuitori". Pe la anul 149, înainte de Cristos, Cartagena avea o populaţie de 700.000 locuitori. Dacă după războaiele punice au rămas să zicem numai 300.000 locuitori, înseamnă că în Cartagena erau 30.000 de adevă­raţi creştini. În care oraş din România ai găsi un aşa pro­centaj de adevăraţi creştini, nu doar cu numele, ci gata să meargă la martiraj pentru credinţa lor? Nu e izbitor numă­rul mare de creştini în Cartagena: o zecime din populaţie?
Un alt amănunt care arată roadele misionarismului lor şi rapida răspândire a creştinismului, în ciuda tuturor prigoa­nelor, sunt osemintele martirilor din catacombele Romei. Dr. A. H. Strong în Teologia Sistematică, ediţia a 29-a, 1974, la pagina 191, spune că după arheologul Rawlinson, catacombele Romei ar cuprinde 900 mile de străzi subterane, cu aproximativ şapte milioane de oseminte ale martirilor. După Northcote, ar fi vreo 350 de mile cu aproape trei milioane de oseminte. Catacombele au slujit ca loc de înmormântare, o perioadă de două sute şi ceva de ani. Dar, trebuie să ţinem seama că nu toţi martirii au fost îngropaţi la Roma. Cei martirizaţi în Alexandria, în Antiohia, Efes sau Cartagena au fost îngropaţi acolo. Doar cei martirizaţi la Roma au ajuns să fie depuşi în catacom­be. Pe de altă parte, nu toţi creştinii au fost martirizaţi, nici chiar în Roma. Între cele 10 valuri de prigoane au fost şi perioade de linişte. Prigoanele au început cu Nero, prin anul 64 după Cristos şi s-au terminat cu Diocleţian la 312. Acum, gândiţi-vă dacă numai martiri în Roma au fost trei milioane, câţi creştini au fost în această perioadă acolo şi câţi pe tot pământul?
Convertirea acelor milioane a fost o muncă uriaşă, un misionarism dinamic, o adevărată bătălie pentru convertirea lumii. De ce nu e şi azi o aşa lucrare? Proorocul Isaia ne dă răspunsul în capitolul 59.1-2: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!" Deci, spre a face misionarism trebuie înlăturat orice păcat şi atunci Duhul Sfânt ne poate folosi (2 Timotei 2.21).
Credincioşi de pretutindeni, e vremea să fim adevăraţi creştini! Dumnezeu ne cere aceasta şi lumea din jurul nostru aşteaptă aceasta. Înapoi la misionarismul primar! La acel misionarism care nu ţine cont de piedici, de greutăţi, de preţul ce trebuie plătit, ci are în vedere porunca dumnezeiască şi valoarea nespus de mare a unui suflet. Avem toate mijloacele la îndemână, doar trebuie folosite. Poţi face misionarism prin scrisori la prieteni de ai tăi sau chiar la necunoscuţi, poţi prin telefon, prin tratate, prin vizite, printr-o farfurie de mâncare dusă unui bolnav sărac, printr-un Noul Testament, uitat în tren sau autobus, printr-o casetă împrumutată, printr-o carte bună dată cadou, printr-un abonament plătit la o revistă creştină care să fie trimisă unui suflet nemântuit pentru care te rogi, printr-o vizită în localitatea vecină sau în satul în care ai crescut, spre a le spune cum azi viaţa ta este schimbată de puterea lui Dumnezeu şi cum te bucuri de mântuirea Lui.
Misionarism nu înseamnă a predica de la amvon. În primele veacuri n-au existat amvoane, dar a existat misionarism înflăcărat. În timp ce Diocleţian, la 209 după Cristos, căuta să stârpească numele de creştin, Hermon al Ierusalimului pregătea 40 de misionari pe care i-a trimis apoi în diferite ţări. Unul din ei numit Efrem „s-a dus la sciţii ce locuiau pe lângă Dunăre şi acolo propovăduind, pe mulţi i-a adus la Cristos". El a predicat în Goţia (România de azi) timp de zece ani. El a suferit moartea de martir, prin tăierea capului. Nimeni care îndrăzneşte azi să facă aceasta nu are de îndurat ce a îndurat Efrem.
Doamne, ridică şi azi aşa misionari!